| Propaganda semitică de Ioan Slavici |
| Ioan Slavici, “Propaganda semitică,” în Apărarea Națională, III (1902), nr. 112 (22 Decembrie), p. 1. |
E cestiune de conservare națională să nu suferim, ca Evrei să ia parte la viața noastră culturală.
Sunt acum vre-o douĕ-zeci de anĭ numaĭ puținĭ dintre noĭ recunoșteaŭ adevĕrul acesta; ceĭ cu desăvîrșire mulțĭ eraŭ de părerea, că intrearea în viața noastră culturală a Evreilor e pentru noĭ un mare succes, și Evreiĭ “deștepțĭ,” care începuseră să lucreze alăturea cu noĭ, eraŭ îmbrățișațĭ cu toată căldura și se bucurau de o particulară încuragĭare. Și ar fi riscată afirmarea, că dînșiĭ nu eraŭ vrednicĭ de încuragĭarea aceasta, căcĭ munca lor încordată trebuia să fie luată drept dovadă suficientă, că voiaŭ cu tot dinadinsul să-ĭ fie folositorĭ țĕriĭ, pe care o consideraŭ ca patrie a lor.
In curênd a ieșit însă la iveală, că Evreiĭ sunt lipsițĭ de aptitudinile cerute pentru lucrarea comună și ast-fel, chiar voind cu tot dinadinsul să facă binele, sunt osândițĭ a face numaĭ rĕul. In loc de a se potrivĭ cu noĭ, eĭ eraŭ împinșĭ de firea lor a-șĭ da silința să ne facă de o potrivă cu dînșiĭ, și uniĭ maĭ indirect și maĭ cu precauțiune, iar alțiĭ c’o insolență revoltătoare aŭ luat în bătaie de joc preocupările noastre religionare, tradițiunile noastre naționale, obiceiurile moștenite de la părințĭ noștri, tot ceea ce constitue temeliile viețuiriĭ noastre împreună.
Prin o firească reacțiune s’a produs dar în noi îndemnul de a face tot ceea ce ne stă prin putință, ca să scoatem pe Evreĭ din viața noastră culturală, iar aceasta nu din urăm, ci ca mĕsură de apărare nețională. Noĭ, care atâta timp am stat sub înrîurirea bizantină, ne-am jertfit existența națională, dacă n’am combate cu toată stăruința pe cea semitică.
Chiar dacă am reușit însă să facem peste putință înrîurirea directă a Evreilor, stăm sub înrîurirea lor indirectă, care e covîrșitoare.
Noi am crescut și trăim maĭ mult ca oameni de cât ca Românĭ și ne orientăm în toate amănuntele viețiĭ noastre după popoarele de la Apus, pe care Evreiĭ aŭ reușit să le semitiseze, și maĭ ales după Paris, care e un fel de Babilon jidovit.
N’avem de cât să ne examinăm în toată liniștea pe noĭ înși-ne, ca să ne încredințăm, că chiar printre noĭ sunt ceĭ maĭ zeloșĭ propagatorĭ aĭ spiritului semitic și că jidoveștĭ sunt chiar și multe din apucăturile, prin care combatem înrîurirea jidovească.
Nota caracteristică a spiritului semitic e lipsa de simțîmînt comun.
Ne fiind în stare să ia parte la bucuriile și la durerile semenilor săĭ, Semitul privește toate lucrurile din punctul da vedere al folsului practic, pe care el însuși poate să-l tragă din ele. Bine e pentru el ceea ce îĭ priește, iar rĕŭ ceea ce îl jignește în interesele luĭ positive. Ast-fel Evreiĭ nicĭ eĭ între eĭ nu se iubesc. Țin uniĭ la alțiĭ și se solidarisează, fiindcă aŭ aceleași interese, în mijlocul uneĭ lumĭ străine se aseamănă între dînșii, se înțeleg maĭ ușor și se ajută în daraverile lor. Om și om însă în gândul lor nu sunt tovarăși de suferințe, care se simt mîngâiați mîngâindu-se unul pe altul, ci soțĭ de exploatare, care împreună-șĭ fac mai ușor treburile, și omul pe urma căruia nu poate să tragă nicĭ un folos, pentru Semit nu prețuiește nimic cum nu prețuește nimic darul firesc, prin care nu poate să câștige nimic.
E fără îndoială și Evreul e în stare să facă bine și să ajute pe alțiĭ, nu însă numai pentru-ca să aibă mulțumirea de a fi alinat suferințe, la care nu ia parte, ci în vederea unuĭ folos positiv, tot-deauna cu ostentațiune, fie spre a se insinua, fie spre a-șĭ crea o posițiune în societate. Acest fel de a vedea lucrurile e atât de comun în societatea noastră, în cât e greŭ să găsești oamenĭ, care admit, că el e semitic.. Ceĭ maĭ mulțĭ sunt convinșĭ, că așa e omul din fire și că alt-fel nicĭ nu poate să fie. Până chiar și în cărțile noastre de citire rostul viețiĭ comune e presentat din acest punct de vedere utilitar.
Văzênd, cum limsa de simțîmînt comun ne duce spre descompunere socială, uniĭ dintre conducătoriĭ viețiĭ noastre publice, care se gândesc și la viitor, stăruie cu multă hotărâre, ca simtîmêntul patriotic să fie cultivat în școală, prin serbărĭ naționale, prin conferințe publice, prin publicațiunĭ periodice și prin fel de fel de alte mijloace, care pot să aibă efectul dorit în societate, în care sîmțămêntul comun e bine desvoltat și are numai să fie conservat. I mijlocul unei societățĭ pornite spre destrămare însă toate acestea sunt banalitățĭ, cum banalitate e sfînta cuminecătură pentru cel ce și-a perdut credința.
Cu vorbe frumoase, cu forme deșerte, cu declamațiunĭ patetice nu se maĭ poate vindeca societatea noastră de boala, în care am aruncat-o prin propagarea uneĭ culturĭ stricate.
Nu e, înainte de toate adevărat, că patriotismul ne lipsește.
Românul cel adevăra, săteanul, a dovedit cu prisos, că-șĭ iubește țara și neamul, și o dovedește aceasta și astă-zĭ prin îndelunga luĭ răbdare. Eară noĭ ceĭ-l’alțĭ ar trebui să fim smintițĭ, ca să nu iubim țara aceasta, în care putem să ne facem toate chefurile – ca nicăierĭ aĭurea în lumea aceasta.
Ceea ce ne lipsește nouĕ e conștiința, că tot ceea ce e al totorora e și al fie-căruia în deosebĭ și că lovitura, pe care o primește unul, pe toțĭ îĭ atinge.
Deși ține mult la țară și la neamul luĭ, săteanul român a perdut cu desăvîrșire simțîmêntul, că pe sine însușĭ se păgubește când strică ceea-ce e al comuneĭ, al județuluĭ și amaĭ ales al statului și că propriile sale interese le servește purtând grijă de avutul comun. Ear aceasta pentru-că noĭ ceĭ-l’alțĭ l’am deprins prin faptele noastre cu gândul, că avutul comun e al celuĭ ce are dibăcia cuvenită, ca să pună mâna pe el.
Aŭ fost, ce-ĭ drept, și sunt azĭ între noĭ oamenĭ, care-șĭ află mângîierea viețiĭ în îndrumarea spre bine a viețiĭ noastre comune; fiind însă puținĭ, eĭ aŭ fost orĭ sunt nevoițĭ a-șĭ călca pe inimă și a le face concesiunĭ celor mulțĭ, care nu caută în viața publică de cât mulțumirĭ individuale. E lucru firesc, că marea mulțime a poporului, cetățenĭ indiferențĭ politicește și tinerimea lipsită de experiență staŭ cuprinșĭ de uimire în fața acesteĭ învălmășelĭ, nu maĭ sunt în stare să deosebeassă pe ceĭ bunĭ dintre ceĭ răĭ și rĕmân cuprinși de simțîmêntul, că întreaga viață publică e o goană pentru participarea la beneficiile stăpâniriĭ și că tot-deauna cel maĭ stăruitor orĭ cel maĭ slugarnic iese de asupra în învălmășeala acestei goane.
Nu e adevărat lucrul acesta, căcĭ, dac’ar fi adevĕrat, nu am fi putut să realisăm progresele pe carĭ toțĭ le recunosc: acesta e însă simțîmêntul, pe care promiscuitatea viețiiĭ noastre publice îl produce în inimile celor politicește indiferențĭ; așa trebue să creadă mulțimea, când vede lucrând împreună oamenĭ, care s’aŭ tratat uniĭ pe alțiĭ de mișeĭ, și conștiința comunitățiĭ de interese morale e din zi în zi maĭ slabă când totul pare a atîrna de comunitatea intereselor materiale. Dac’am fost în stare să ne pătrundem de convingerea, că e o cestiune de conservare națională să nu suferim, ca Evreiĭ să ia parte la viața noastră culturală, ne vom pătrunde maĭ curînd orĭ maĭ târziu și de convingerea, că e cestiune de conservare națională să ne reîntărim conștiința comunitățiĭ de interese morale și că aceasta n’o putem face de cât combătînd cu toată energia spiritul semitic, ce care suntem cuprinși.
Aceasta e adevĕratul rost al mișcăriĭ antisemite, pe care numaĭ Evreiĭ și ceĭ deopotrivă cu dînșiĭ îșĭ daŭ silința s’o presente ca fiind pornită din ură de rasă și din fanatism religios. Ne apărăm noĭ ființa, și nu e între noĭ nimenĭ nicĭ prea jos, nicĭ prea sus, ca să se poată socoti dispensat de datoria de a lua parte la această luptă de apărare națională.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu