Gherman Pântea, românul care a făcut minunea de la Odessa (1941)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Gherman Pântea, românul care a făcut minunea de la Odessa
http://www.arena.md/?go=news&n=3459&t=Gherman_P%C3%A2ntea,_rom%C3%A2nul_care_a_f%C4%83cut_minunea_de_la_Odessa

Marţi, 01 Martie 2011 10:17 | Cultură
 0 comentarii

Votaţi:
   
(voturi 6)


Pentru un om ca mine, format pe timpul comuniştilor, Gherman Pântea este o revelaţie târzie, de după 1990. Pe vremea regimului condus de Mult Iubitu, abia am aflat, din lecturi interzise, adevărul despre Gheorghe Alexianu, un alt martir al propagandei staliniste. Despre cel care a fost primar la Odessa în perioada 1941-1944, niciun cuvânt. Treptat istoricii au început să sape şi a ieşit la lumină, în toată strălucirea morală, o statuie...

Am descoperit recent, pe un portal rusesc de la Chişinău, o mărturie uluitoare despre acelaşi Gherman Pântea. Un fost ofiţer NKVD, care a trăit şi coşmarul catacombelor din Odessa, notează minuţios, ca un profesionist al jocului multiplu, tot ceea ce a însemnat administraţia românească din acest oraş din sudul Ucrainei. În sfârşit, aflu de la un rusofon rezonabil adevărul trăit, cum a fost posibil ca Odessa distrusă de sovietici să depăşească nivelul de trai al Berlinului în plin război. A fost un miracol sau Pântea chiar a sfinţit locul prin matematica administraţiei moderne? Nu mai vezi aici imaginea românilor odioşi, aşa cum ne-a sufocat literatura sovietică. M-a uimit apoi nota optimistă în care autorul îşi încheie ampla evocare: „Eu nu am nicio îndoială că România are anumite planuri cu aceste pământuri...” 

Pentru cei ce nu ştiu ruseşte, propun următoarea traducere a acestui text pentru care românii ar trebui să fie recunoscători.

Odessa  pe vremea românilor

Filmul "Lichidarea" prezintă Odessa imediat după al Doilea Război Mondial şi după plecarea românilor cu nemţii. Dar ce a fost până atunci? Îşi aminteşte de acea perioadă autorul însemnărilor "Pământ nepârjolit". Iată varianta prescurtată.

Destul de aproape de frontierele de vest ale URSS, se aflau 4 oraşe legendare, cu o arhitectură remarcabilă.
Vilnius şi Liov au avut noroc în 1941, au avut noroc şi în 1944. De  aceea, în aceste oraşe, chiar şi acum, vin o mulţime de turişti. Sankt-Petersburg a avut noroc mai puţin pentru că locuitorii au rămas ostatici timp de 900 de zile, cât a durat blocada. Kievul a fost bombardat.
Dar aici este vorba de Odessa.

Pe durata întregului război, Stalin a dat două decrete celebre. Primul decret purta numărul 227 şi interzicea militarilor să-şi abandoneze poziţiile, altfel erau executaţi. Publicul l-a botezat "Niciun pas înapoi!"

Al doilea decret a fost secretizat, de aceea, numărul lui începea cu 0.

Acesta este Prikazul № 0428 din 17 noiembrie 1941, cu privire la crearea echipelor de distrugere a localităţilor puternic populate din spatele armatelor germano-fasciste.

Comandamentul Suprem a ordonat "distrugerea şi arderea până la temelii a tuturor aşezărilor din spatele trupelor germane, la o distanţă de 40 - 60 km în adâncime de la limita frontului şi 20 - 30 km la dreapta şi în stânga a drumurilor". "În fiecare regiment se vor crea echipe de vânători de câte 20 - 30 de persoane pentru a arunca în aer şi pentru a incendia aşezările unde se află inamicul"; în timpul retragerii, "este obligatoriu să se distrugă toate aşezările, fără excepţie, astfel ca inamicul să nu le poată folosi."

De fapt, era întruchiparea frazei celebre a lui Troţki: "Dacă trebuie să părăsim locul, apoi după noi trebuie să rămână cimitir."

La începutul lui august 1941, românii, împreună cu nemţii, au ocupat uşor teritoriul de până la Bug, dar în septembrie au avut numai eşecuri. La început, într-o catastrofă aeriană, a murit generalul Ioaniţiu, creierul operaţiunilor de la Odessa. Apoi, Armata Roşie a izbutit să efectueze un desant de succes în satul Grigoriovka, obţinând un punct de sprijin important în partea de nord. Dar aici, comandamentul sovietic a făcut o gafă monumentală şi nemţii au pătruns în Crimeea din care se putea face o cetate inexpugnabilă...

Apărarea Odessei devenise fără sens, trebuiau evacuaţi 80.000 de militari din garnizoană pentru apărarea Sevastopolului.

Au fost 15 zile pentru predarea Odessei. Pe nimeni nu interesa că în oraş rămân 300.000 de cetăţeni cărora puterea sovietică le declara iubire de o sută de ori pe zi. Tot transportul - 2500 de automobile şi autobuze, 180 de tractoare au fost aruncate în mare, 90 locomotive au fost distruse, 9000 cai au fost sacrificaţi şi parţial transformaţi în cârnaţi, dar, mai ales, au fost mitraliaţi de NKVD-işti. Toată strada Primorskaia era plină de cadavrele cailor. Toate căruţele au fost arse - aproximativ 9000.

În noaptea de 15-16 octombrie 1941, echipa demolatorilor a distrus tot ce era de oarecare valoare în oraş. Este interesant că localnicii i-au împiedicat să distrugă unele obiective de importanţă socială din oraş. Fapt recunoscut de literatura sovietică. Erau numiţi "spioni germano-români".

În oraş mai rămăseseră prizonieri români şi germani, nimeni nu poate să spună câţi erau, probabil de la 900 la 3000-4000. Toţi au fost împuşcaţi.
Dar acest lucru nu era de ajuns, au hotărât să inunde o parte a oraşului, care era sub nivelul limanurilor. Noaptea au aruncat în aer centrala electrică, toate fabricile de pâine. Au dat drumul la vanele de apă şi au secat bazinele, iar spre dimineaţă ardeau practic toate şcolile din oraş.

Ai noştri, armata au plecat din Odessa, de parcă în oraş nu mai rămăsese niciun suflet viu.

La 15 septembrie, a fost aruncat în aer în mod absurd şi Farul Voronţov. În zorii zilei, deasupra pieţei noi, au apărut avioane cu stele roşii şi pe deasupra capetelor zburau bombe. Sute de civili au fost ucişi aşa atunci.

Bombele au făcut praf un depozit de lângă muzeul actual al Marinei, unde erau depozitate aparatele de radio, confiscate de la populaţie. Spre seară, au început să intre în oraş primele unităţi militare de români.

În poziţiile de apărare, au fost aruncaţi câteva mii de soladţi şi marinari sovietici. Pur şi simplu i-au abandonat acolo. Cum stăteau în tranşee, ei au aflat de la localnici că Odessa a căzut în mâinile românilor de câteva zile.

În timp ce plecau, comuniştii lăsau în urmă pliante cu un conţinut de o aroganţă fenomenală: "Către toţi cetăţenii Odessei şi Regiunii Odessa! 

Comitetul de partid regional şi Comitetul Executiv al Consiliului Regional vă roagă să nu puneţi armele joc niciun minut în lupta contra ocupanţilor româno-germani. Trataţi-i fără milă pe invadatori, să-i bateţi la fiecare pas, să-i urmăriţi mereu, omorâţi-i ca pe nişte câini laşi. În fiecare casă, în fiecare curte sau uliţă, pe drumurile mari sau mici, duşmanul să fie primit cu moarte. În fiecare raion, în fiecare sat din regiunea noastră şi în orşul Odessa, să ardă flacăra răzbunării partizanilor!

Acţionaţi cu îndrăzneală şi fără milă,  să bateţi şi să distrugeţi fără milă inamicul! La arme, tovarăşi! La arme, şi răzbunare groaznică contra duşmanilor!"

Odessa a fost cea mai mare cucerire a României în toată istoria existenţei ei.
Antonescu a căutat multă vreme un candidat pentru postul de primar al Odessei. Trebuia să fie un român care să vorbească liber ruseşte, în plus să cunoască perfect oraşul şi să aibă experienţă în munca de administraţie. Un asemenea om a fost Gherman Pântea, fost locotenent în armata ţaristă, participant la Primul Război Mondial. Guvernator a fost desemnat profesorul Alexianu.

Situaţia era grea: în pragul iernii, un oraş cu 300.000 de oameni rămâne fără apă, fără curent electirc, fără transport, fără alimente, fără legături telefonice. Din spitale fusese luată toată aparatura. În faţa lui Pântea şi a celor 16 funcţionari pe care i-a adus cu el, era o sarcină complexă: în cel mai scrurt timp, să readucă viaţa în oraş.

Este uimitor, dar a reuşit. În iulie-august 1942, nivelul de trai din Odessa, în multe privinţe (şi poate chiar pe ansamblu) depăşea nivelul de trai de dinaintea războiului. Cum a făcut asta?

A jucat un rol deosebit administraţia competentă. Românii i-au înregistrat pe toţi care ştiu să facă ceva cu mâinile lor: ingineri, medici, tehnicieni şi i-au atras (pe bani) să facă oraşul să funcţioneze.Apoi au dat lumină verde pentru iniţiativa particulară. Magazine private, restaurante, cafenele, frizerii, ateliere de reparaţii s-au deschis cu sutele. De la revoluţia comunistă trecuseră 24 de ani, din timpul NEP-ului - 12-13 ani. Încă mai existau oameni care ştiau ce înseamnă o afacere. În plus, românii au făcut restituirea: dacă venea cineva cu probe şi demonstra că până la revoluţia comunistă avusese o uzină sau un magazin, i se restituiau. Este foarte clar că dacă puterea comunistă ar fi procedat aşa în acea perioadă, nivelul de trai s-ar fi ridicat rapid. "Asemenea" oameni erau încă foarte mulţi.

De ce au făcut românii toate astea?

Se consideră că ei voiau să integreze Transnistria în România, iar cetăţenii erau consideraţi ca de-ai lor. Dar probabil că nemţii aveau planurile lor. În orice caz, valuta noastră era marca, nu leul.

 Între Transnistria şi reichkommisariatul "Ucraina", a fost stabilită frontieră în toată regula. Dar acest lucru a jucat un rol pozitiv fiindcă, după recolta bogată din 1942, regiunea a fost pur şi simplu copleşită cu alimente.

Referitor la legitimitatea aflării românilor pe teritoriul URSS, pentru corecta utilizare a cuvântului "ocupaţie", se pot spune următoarele. În general, singurul proprietar legitim al drepturilor asupra Odessei din 1794 a fost dinastia de Holstein-Gottorp (Romanovii - nota trad.). Ei au pus bazele acestui oraş şi în vremea lor, aici s-a construit tot ce mai atrage atenţia. Însă ultimul împărat al dinastiei - Nikolai al II-lea, a fost înlăturat de pe tron în 1917. Un alt proprietar legitim al oraşului poate fi considerată armata generalului Denikin, deoarece el a pledat pentru convocarea unei adunări constituante. Se poate considera legitimă şi administraţia germană, care a apărut aici în 1918, după încheierea Tratatului de pace de la Brest-Litovsk. 

Toate celelate autorităţi se poate spune că au fost de ocupaţie. Pe de o parte.

Dar dacă aplicăm norma "are dreptate cel care este mai puternic", atunci toţi cei care au condus acest oraş sunt legitimi.

Cel mai probabil, aşa au socotit şi autorităţile actuale din Odessa: pe site-ul oficial al oraşului, numele lui Gherman Pântea se află pe lista conducătorilor oraşului începând din 1794. Cu alte cuvinte, el este la fel de legitim, ca toţi ceilalţi. Odessa a fost un bastion al disidenţei, despre care majoritatea scriitorilor ruşi au scris. Acest oraş a fost destul de bogat, ca să fie "pentru revoluţie". Chiar dacă avea numeroşi evrei.

Primele 5 zile ale şederii românilor în Odessa au fost destul de liniştite. La 19 octombrie, s-au deschis pieţele. A început deblocarea şi curăţarea străzilor. Dar pe 22 octombrie, s-au implicat agenţii NKVD, care se ocupau cu atacurile teroriste.

Gherman Pântea a trimis la Bucureşti planul de redresare a Odessei încă de la începutul lui septembrie, pe când nu era clar dacă românii vor fi acolo în tot anul 1941. În plan erau indicate clădirile care trebuiau folosite de administraţia română.

Comenduirea militară era planificată să se stabilească în imensa clădire a NKVD de pe strada Marazlievskaia 40. Construcţia era ridicată în 1910 şi era o capodoperă inginerească: avea lifturi, apă caldă, încălzire centrală şi staţie electrică autonomă. Dar apoi acestei clădiri i s-a conferit o altă glorie: în ea s-a stabilit conducerea CK din Odessa, care a fost una din cele  mai sângeroase. La începutul lui octombrie, agenţii sovietici au capturat nişte ofiţeri români. Aşa a început planul. E de neînţeles de ce nu au hotărât să arunce în aer clădirea unde avea să se instaleze GESTAPO şi nici clădirea Siguranţei din strada Bebel 12. Pe timp de noapte, săpau o groapă adâncă la subsolul clădirii. Acolo au pus 3 tone de trotil, iar lângă coloanele de instalaţii au adus două bombe de aviaţie de câte 100 de kilograme. Trebuia să se folosească un semnal radio pentru explozie când se întâlneau aici
comandanţii germani cu cei români. Iar semnaul de o anumită frecvenţă trebuia trimis de la Sevastopol.

Mai departe s-au petrecut lucruri greu de înţeles. Când românii au intrat în Odessa, ei au fost preveniţi că este minată clădirea. Pe 18 octombrie, înaintea intrării în clădire, geniştii germani au verificat atent peste tot. Pe 19 octombrie, pentru că se continuau avertismentele referitoare la minarea clădirii, au verificat şi geniştii români.

Amplasarea bombei se făcuse într-un loc ideal.

Pe 21 octombrie, când Pântea îşi bea ceaiul în această clădire în cabinetul generalului Glogojanu, comandantul de război al Diviziei a 10-a, a venit o femeie în vârstă şi le-a spus că fiul ei a lucrat în clădire ca electrician şi că a văzut cum au minat-o. Însuşi Pântea a scris în memoriile lui aceste lucruri. 

După 1990, a povestit la Televiziunea Română şi nepotul lui Glogojanu. Pântea a intrat în alertă, dar Glogojanu l-a liniştit, spunându-i că a auzit că e minată de mai multe ori şi că s-a verificat clădirea de două ori şi nu s-a găsit nimic. Pântea a insistat să verifice din nou.  În seara de 22 octombrie, a fost organizat aici un banchet dedicat instalării administraţiei româneşti. Peste câteva zile, ofiţerul de informaţii german scria în raportul lui: "Joi, 22 octombrie, la ora 15.30, au venit doi comunişti şi ne-au prevenit că, în jumătate de oră, clădirea va sări în aer. Dar acest
avertisnment nu a fost luat în asemă din cauza alarmei false, care avusese loc cu o zi înainte".

La ora 17.45, clădirea a zburat în aer. Eu am discutat apoi cu mulţi oameni care locuiau în Odessa şi toţi spuneau la fel. Nimeni nu-şi amintea de bubuitură, toţi vorbeau de cutremur. A fost cel mai mare succes repurtat de NKVD timp de 907 zile, cât a durat autoritatea română de la Odessa.

A mai fost un caz pe 18 noiembrie, când un tren militar românesc a deraiat cu un eşalon întreg. Aici s-a terminat pagina eroică. În februarie 1944, aici a fost paraşutat un detaşament NKVD, în frunte cu cekistul Avdeev (care fusese condamnat la moarte de NKVD prin împuşcare, cu pedeapsa comutată la 15 ani de lagăr), "pentru a face legătura cu partizanii". Peste câteva zile, grupul a fost anihilat şi Avdeev s-a trezit cu un glonţ în frunte.
Explozia clădirii din strada Marazlievska a pătruns în literatura sovietică cu detalii legendare. Se dau cifrele morţilor, mereu altele şi mereu fantastice, se scrie că a fost distrusă toată administraţia românească, că au fost omorâţi 300-400 de oameni. Aceste cifre pot fi credibile dacă ne gândim că au mai sărit în aer alte trei case în care trăiau oameni.

Pe 22 octombrie, toţi ştiau că acea clădire fusese minată. De aceea, au venit la banchet numai cei care erau convinşi că minarea clădirii era o şopârlă de-a NKVD. Un singur general a venit - Glogojanu. Trestioreanu, adjunctul lui, procurorul şi comisarul poliţiei, Pântea şi Alexianu nu au venit. Nu a venit niciun general german.

Iată comunicatul oficial român:

"Deşi clădirea a fost controlată de genişti şi nu a fost identificat nimic suspect, totuşi în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17.45, ea a sărit în aer. În urma exploziei şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi un număr de 135 de militari români şi germani (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, şeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofiţerii germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitan Valter Kern."

Printre ofiţerii mai în vârstă erau colonelul român Mangu Ionescu şi trei căpitani germani. Asta a fost tot. Şi iată că acest "tot" a devenit în creierii istoricilor sovietici "sute de ofiţeri". Înaintea clădirii distruse, în parcul Alexandrovski, românii au făcut un cimitir memorial, pe care l-au luat cu ei în 1944.

Antonescu a ordonat executarea a 200 de oameni pentru fiecare victimă, şi 100 - pentru fiecare rănit.

A doua zi, românii şi nemţii au organizat o adevărată răzbunare, au fost împuşcaţi sau spânzuraţi destul de  mulţi oameni, dar nu se poate spune câţi.
A fost cea mai sângeroasă zi din istoria acestui oraş. Unii vorbesc de 5000 de morţi, dar asta este o cifră maximă. Nici NKVD nu a mai riscat nimic. Desigur, ei ştiau care puteau fi consecinţele, dar asta nu i-a împiedicat s-o facă.   

Eu consider că tot ce au făcut românii pe 23 octombrie a fost o mare greşeală, dar nemţii sunt puternic responsabili de această problemă. Nouă ne place să vorbim cât de mulţi oameni au omorât nemţii, dar niciodată nu se spune că un mare număr de acţiuni de acest gen au fost practic replici de răspuns la acţiunile brigăzilor speciale ale NKVD. Voi adăuga apoi că NKVD lua ostatici din prima zi de existenţă. Astfel, de exemplu, trimiţându-l la Odessa pe cekistul Avdeev în anul 1944, cu misiune de condamnat la moarte, i s-a luat ostatică toată familia. Când plecau de pe un teritoriu, autorităţile sovietice lăsau în urmă aşa numitele "comitete regionale subterane". Teoretic, primul secretar al comitetului regional, cu aparatul lui de activişti, intra în ilegalitate şi îndeplinea misiunile primite de la Moscova în teritoriile ocupate. Toate teritoriile ocupate de germani erau înţesate de reţele ale organelor de partid. Aşa cum se vede în filmele sovietice.

În realitate, lucrurile stăteau taman pe dos. Vă imaginaţi cumva că asemenea comitete subterane existau în Estonia sau în Moldova? Sau în vestul Ucrainei? În oraşul nostru de la Marea Neagră, lucrurile s-au întâmplat de-a dreptul comic.

În 1941, comitetul regional local era condus de tovarăşul A.G. Kolîbanov. El trebuia să rămână în oraş şi să conducă reţeaua subterană. Dar în ultima zi, el a hotărât că e mai bine să nu rişte, s-a deghizat în uniformă de colonel şi a părăsit oraşul, împreună cu familia. L-a lăsat în locul lui pe tovarăşul Terovski, fost şef de colhoz, căruia i-a dat "legăturile" muncii ilegale şi o zdravănă sumă de bani în cervonţi de aur, i-a arătat locurile unde sunt ascunse armele, raţiile şi pliantele. 

Când au venit românii, Petrovski, deschis la minte, a hotărât că nici el nu merită să rişte. Peste 5 zile, s-a dus şi a povestit tot. Când, la sfârşitul lui august 1943, frontul roşu se apropia de Odessa, Petrovski a decis să treacă în ilegalitate, dar a fost capturat şi trimis la păstrare la Bucureşti. În septembrie 1944, acolo l-a găsit Armata Roşie şi dragul de NKVD. Au urmat procesul şi împuşcarea, Aşa istorie scurtă a avut "comitetul regional subteran din Odessa".

Au fost şi cekişti în ilegalitate. Când s-a decis abandonarea Odessei, de la Moscova a venit o grupă de cekişti - 6 oameni, conduşi de un oarecare Molodţov. La 5 septembrie, în catacombele satului Nerubaiskoe, au făcut cunoştinţă agenţii subterani din Moscova cu cei din Odessa. A urmat lupta în care cei din Odessa, fiind mai mulţi (13 contra 6), i-au bătut sălbatic pe cei din Moscova. Propbabil că agenţii din Odessa s-au alăturat românilor cărora le-au spus că e minată clădirea încă din prima zi, dar pur şi simplu nu cunoşteau sistemul de minare. Şi germanii, şi românii au arătat o nepăsare surprinzătoare, şi pe 22 octombrie, Molodţov a trimis un semnal în Crimeea. 

De acolo, s-a întors semnalul care a pus în funcţiune detonatorul din clădire.
Acţiunile Moscovei de mai târziu au eşuat. N. Fedorovici, şeful activiştilor ilegali din Odessa, care lucra "sus" (adică în oraş, nu în catacombe), a propus Siguranţei să-şi aducă serviciile. În primul rând, l-a ademenit pe Molodţov. Pe 25 februarie, l-au arestat într-o clădire conspirativă, iar pe ceilalţi patru moscoviţi agenţii din Odessa i-au dezarmat şi i-au închis într-o catacombă. Puţin mai târziu, toţi au fost împuşcaţi din ordinul comandantului Kuzneţov, care controla catacombele. Treptat, foamea i-a scos pe oamenii subteranei la suprafaţă, unde au devenit ţinte uşoare ale Siguranţei. Cei mai mulţi au fost racolaţi.

Iată cum descrie situaţia în vara lui 1942 istoricul I. Gavriucenkov: "Detaşamentul cekiştilor a continuat activitatea în subteran. Toţi au renunţat la orice plăcere. La 28 august 1942, Kuzneţov l-a împuşcat pe Molocinîi fiindcă a furat pâine. Pe 27 septembrie, a mai executat doi, pe Polşcikov şi pe Kovalciuk pentru că au furat alimente şi pentru "promiscuitate sexuală". Temându-se că va fi următorul, moscovitul Abramov l-a ucis pe Kuzneţov peste o lună mai târziu. Într-o cărticiă de însemnări, găsită în catacombele NKVD din Ucraina, Abramov scria: "Locotenentul V.A. Kuzneţov, fostul şef al celui de-al treilea detaşament NKVD din Odessa, a fost împuşcat de mine cu două gloanţe în cap în sala "Fabrica de oglinzi" (denumirea unei catacombe artificiale), pe 21 octombrie 1942". Autorul nu spune ce activităţi subterane făceau ei. Erau cu totul secrete din moment ce nimeni nu le ştie.
În acest timp, în oraş viaţa se refăcuse complet. S-au deschis sute de restaurante şi cafenele. Cekiştii au primit bani de la Siguranţă. Aşa se explică de ce, în ciuda "istoriei grandioase a mişcării de partizani din Odessa", numai pentru doi oameni s-au făcut nu monumente, ci numai nişte plăcuţe comemorative: pentru Molodţov şi pentru Gordienko, omul lui de legătură. Şi asta e totul.

Nu are rost să-i judecăm pe cei din catacombe. Dacă ţara şi-a abandonat oraşul, atunci de ce oraşul nu-şi poate părăsi ţara? Eu am experienţa catacombelor şi pot spune că acolo ţi se termină creierul. Şi repede.

În septembrie 1944, arhivele Siguranţei au căzut în labele NKVD, după care toată reţeaua din Odessa a fost împuşcată.

Despre perioada istorică în care românii au fost la Odessa s-au scris volume impresionante de articole, de cărţi, amintiri şi cercetări. Iată scriu 5 oameni 5 articole diferite, citeşti şi vezi că toţi spun adevărul, deşi articolele sunt total diferite. La fel a fost şi cu românii. Jumătate din curtea noastră veche a trăit sub români. Este inetersant că toate remarcile se reduceau la două idei: a) pe timpul românilor erau de toate; b) pe timpul românilor, toţi lucrau.

Amintiţi-vă de fraza spusă de hoţ lui Goţman în filmul "Lichidarea": "Pe timpul românilor era mai bine?" De fapt, această frază zboară peste tot.

Pe timpul românilor, Odessa era inundată de tipărituri. Apăreau aici o groază de ziare, inclusiv pentru copii, veneau ziare din Românie şi din Germania.
Gazeta populară "Molva" ("Zvonul") se ocupa de viaţa mondenă. Apărea şi ziarul "Smeh" ("Hohotul"), care prezenta glume la limita decenţei, anecdote, caricaturi cu Stalin. După aprilie 1944, cei care au făcut asemenea publicaţii au primit 10-15 ani de lagăr.

La 3 noiembrie, după ce s-a reuşit pornirea centralei electrice, au început să funcţioneze primele linii de tramvai. Pe 4 noiembrie, şi-au reluat activitatea 6 spitale. Pe 7 noiembrie, au fost obligaţi toţi comuniştii să se înregistreze oficial. Ei trebuiau să semneze o declaraţie că au greşit când au ajuns la asemenea convingeri şi nu păţeau nimic.

Oare să fi ajuns asemenea liste în labele NKVD?
Pe 15 noiembrie, a pornit primul mare generator electric. La 16 noiembrie, departamentul româno-german al căilor ferate din Odessa a reluat transportul de pasageri spre Transnistria. La 9 noiembrie, toate străzile au revenit la denumirile de pe timpul ţarului. Cinci străzi au fost botezate în onoarea unor personalităţi din România, dar şi în onoarea lui Hitler (fosta uliţă Karl Marx) şi Mussolini. Pe 25 noiembrie, pentru toţi cetăţenii apţi între 16 şi 60 de ani, se introduce munca obligatorie. Se acordă un salariu în bani şi cartele pentru produse alimentare. Pe 26 noiembrie, se scot din biblioteci toată literatura comunistă şi aşa-numitele cărţi ale "scriitorilor sovietici". La 27 noiembrie, se deschid 50 de şcoli, unde se organizează bufete şi se oferă micul dejun gratuit.

O dată pe sătămână, se învaţă limba română şi legea lui Dumnezeu (religia).
La 28 noiembrie, s-au deschis toate bisericile ortodoxe, închise de comunişti şi pe care aceştia nu reuşiseră să le arunce în aer. Tot românii au întocmit un plan de restaurare a catedralei care fusese distrusă în 1936 şi reconstruită abia în 2002.

La 29 noiembrie, începe să funcţioneze o reţea de traduceri. Împreună cu emisiunile de limbă rusă, se transmit emisiuni din Germania, Italia şi România. La începutul lui decembrie, s-au adus două generatoare puternice din România. Acum se putea oferi lumină electrică şi populaţiei. La 3 decembrie s-a anunţat concurs pentru poliţie. Competiţia a fost enormă.

La 7 decembrie, s-a deschis Observatorul astronomic. La 13 decembrie, se redeschide Teatrul de Operă. Premieră cu "Evghenii Oneghin". Sala e arhiplină. La 14 decembrie, creşte raţia de pâine pe cartelă. Funcţionează fabrica de pâine şi o mulţime de brutării private.

În 1941, se restituie proprietăţile pentru 2567 de cetăţeni din Odessa, care au probat cu documente că le-au confiscat comuniştii.

La 16 decembrie, se deschid primele două cantine unde săracii pot primi hrană gratis. Se distrug toate monumentele comuniste. Se dă un decret care cere distrugerea tablourilor în care se prezintă comunişti. Se interzice interpretarea cântecelor comuniste în public.

La 22 decembrie, se reia alimentarea cu apă. În preajma Anului Nou, se organizează vânzarea cărnii la preţuri reduse. La 31 decembrie, se deschid 500 de magazine - 47 de patiserii, 7 librării, 4 florării şi 2 pentru animale de companie şi hrană pentru ele. Opera "Faust" se joacă de un an cu succes şi se deschid mai multe întreprinderi, mai ales pentru produse alimentare.

Astfel, într-o singură zi, a dispărut toată puterea pe verticală. Toţi demnitarii, funcţionarii, procurorii, judecătorii, organele sovietice şi de partid şi-au încetat activitatea. Şi în locul lor, au venit oameni noi, desemnaţi din diverse locuri. Nu mai exista niciun clan. Pe timpul lui Pântea, oficialii erau daţi afară de la locul de muncă pentru greşeli - este o realitate. Dar pe timpul Uniunii Sovietice?

Alexandr Cerkasov a scris o carte în patru volume - "Ocupaţia Odessei", din care aproape jumătate se ocupă de afacerile financiare, le analizează scrupulos, câţi bani s-au dat pentru un eveniment sau altul de către primărie şi se întreabă - de unde avea municipalitatea asemenea mijloace?

Mai mult, analizând documentele de arhivă, el ajunge la o cifră fantastică pentru bugetul Odesei la 31 august 1942:  61 milioane de mărci. În condiţiile în care 1 kilogram de pâine costa 1-2 mărci, un kilogarm de carne de porc costa 4-5 mărci. Desigur, din comerţul local şi din impozitele strânse la buget nu se putea ajunge la o asemenea sumă. În Odessa, locuiau atunci cam 250.000 de oameni. Aici se făcuse un centru de schimb. Chiar dacă administraţia era românească, singura valută legală era marca germană. Eu nu ştiu dacă acest lucru s-a făcut aşa de simplu. Este posibil ca prin bugetul oraşului să se fi spălat mărci sau ceva de acest gen. Cei care ştiau adevărul nu au povestit nimic.

Care era situaţia cu alimentele în vremea românilor?

Am găsit două răspunsuri la această întrebare. Bătrânii vorbeau "ca pe timpul NEP-ului", cei foarte bătrâni - "ca pe timpul ţarului". Nu există minuni aici. Luna noiembrie din 1941 a fost foarte caldă şi românii au reuşit să semene multe culturi de toamnă, iar în 1942, s-a strâns o recoltă grandioasă, de care România şi Moldova nu aveau nevoie. Tot ce creştea în regiunea Odessa rămânea aici. Ca să strângă recoltele, românii s-au folosit de munca voluntară sovietică: toţi elevii şi studenţii erau obligaţi să lucreze 21 de zile în agricultură.

După 12 ani de foame stalinistă, se putea şi mânca. Iată de exemplu un fragment de jurnal al lui  Iuri Suhodolski, elev din Odessa, care se întoarce în Odessa în toamna lui 1942: "27.09.1942... Alaltăieri la ora 5 dimineaţa eram la Odessa. Am venit pe jos. Ei bine, întâlniri, pupături... M-am înscris la un colegiu industrial... Voi învăţa fără plată. În general, taxa era de 200 de mărci pe an. Aici mărcile se cheamă ruble. Noian de produse alimentare, bucurie grozavă. Mă duc cu tata şi cu colegii. E jalnic să te uiţi la casele distrruse. ..

10.10.1942. În Odessa, ca să fim sinceri, viaţa este restabilită. Primarul oraşului, dl. Gherman Pântea a spus la deschiderea Universităţii că nivelul de trai din Odessa este mai ridicat decât în orice oraş din vestul Europei. La piaţă, este uluitor de-a dreptul: salamuri, carne, unt, fructe şi tot ce doreşti. Sigur, totul e grozav de scump, dar totuşi... Şcolile şi Universitatea funcţionează, merg tramvaiele. La fiecare pas, sunt magazine cu reduceri. Pe străzi, merg doamne elegante (puternic pictate), români şi nemţi".

E interesant, dar cine cumpăra alimente din cele 9 pieţe şi din sutele de magazine alimentare? E scump? Dar acum sunt mai ieftine? Ce salarii erau atunci? 120-150 de mărci era salariul minim. Dar, de exemplu, un inginer putea să ia liniştit 600-700 de mărci. Cina la restaurant costa 25 de mărci. Erau şi greutăţi cu unele mărfuri ca zahărul, sarea, petrolul. Cu petrolul e de înţeles - trebuie pentru război. Însă preţul mare la sare se explică într-un singur mod - aici nu există sare. În ceea ce priveşte zahărul, era o cerere foarte mare - românii  nu au băgat de seamă că localnicii făceau samahoncă.
Nu se găseau încălţări şi îmbrăcăminte, deşi în 1942, au început să funcţioneze întreprinderi de încălţăminte şi de confecţii. Au fost pornite două fabrici care au funcţionat până în anul 2000, şi chiar erau numite "fabrici româneşti". Funcţiona un aeroport internaţional, funcţiona poşta pentru comunicarea cu Europa. La Odessa veneau cântăreţi de operă din Italia, artişti ruşi emigranţi. A fost un triumf turneul lui Piotr Leşcenko, regele romanţei ruseşti. Dar după aprilie 1944, orice evocare pozitivă a acestei perioade era interzisă.

Situaţia de la Odessa a început să se înrăutăţească din toamna lui 1943. Frontul se apropia, marca germană s-a prăbuşit din cauza inflaţiei, preţurile au crescut de câteva ori. Dar, comparativ cu perioada 1944-1948, când bolşevicii au venit cu altă foame, cu toate atributele (rahitism la copii, cu adulţi care se umflau masiv, cu abandonarea copiilor prin orfelinate sau "uitarea" lor prin pieţele oraşului), în 1943 era mult mai bine. Ţăranii nu mai aduceau produsele la oraş, aşteptau vremuri mai bune. Au pierdut totul în aprilie 1944 - le-au confiscat sovieticii toate produsele. În timp ce plecau, românii au furat 5 troleibuuze şi liniile de pe strada Richelieu. Troleibuzele le-au adus înapoi curând.

Timp de doi ani, în România a existat un regim straniu - monarhia, dar cu guvern comunist, în care intraseră ticăloşi şi proşti degeraţi, de genul Annei Pauker şi Gheorghiu-Dej. În onoarea acestuia, a fost botezat un oraş în Rusia, în timp ce în România niciun oraş nu a primit numele vreunui comunist. (Fals. Braşovul se numea Stalin, iar Oneşti devenise Gheorghe Gheorghiu-Dej - nota trad.).

"Conducătorul" Ion Antonescu şi "guvernatorul" Gheorghe Alexianu au fost duşi la Moscova şi închişi în 1944 la Lubianka. Ce au vorbit ei acolo cu torţionarii sângeroşi nu am idee, dar în 1946, autorităţile comuniste le-au croit un "proces popular" urgent, după care au fost împuşcaţi. Întâmplător, este foarte asemănător cu cazul lui Ceauşescu.

 După război, Gherman Pântea a suferit două procese din cauza crimelor de război, şi în ambele procese, a fost achitat "din lipsă de probe". Până astăzi, istoricii dau din cap - pentru ce? Versiunea populară vorbeşte despre mijlocirea mareşalului Timoşenko. Însuşi mareşalul a fost în Basarabia, la Odessa, unde locuia sora lui şi că Pântea se ocupa personal să nu-i lipsească nimic. Mie această variantă mi se pare puţin credibilă.

El trăia liniştit în România, îşi scria memoriile, dar în vara lui 1967, în timpul lui Ceauşescu, a intrat într-o cafenea, a băut o cafea şi a căzut mort. Familia l-a căutat trei zile.

Moartea lui Pântea nu ar fi trezit suspiciuni, dar în acea perioadă, în România,  se ducea o campanie generală de purificare a celor care fuseseră asociaţi cu participarea la război de partea Germaniei. (Fals. Această campanie se încheiase încă din 1960, când deja trupele sovietice fuseseră retrase din România - nota trad.).

Piotr Leşcenko a murit într-un lagăr din România, la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, care nu trebuie nimănui. Şantierul a fost abandonat imediat după moartea lui Stalin şi s-a reluat abia pe timpul lui Ceauşescu. A costat miliarde.

Mulţi localnici din Odessa au plecat cu românii şi NKVD i-a găsit în România.
URSS s-a dezmembrat în timp ce încă mai trăiau cei care îşi aminteau de prezenţa româno-germană. Uniunea a pierdut tot ce putea pierde. Germania, chiar şi cu teritorii pierdute, este la fel de viguroasă. România şi-a păstrat practic teritoriile pe care le avea la 22 iunie 1941, iar acum oferă paşapoarte româneşti locuitorilor Basarabiei şi din nordul Bucovinei. România este în Uniunea Europeană, în timp ce Ucraina şi Rusia sunt aruncate pe marginea drumului.

Eu nu am nicio îndoială că România are anumite planuri cu aceste pământuri.

Traducerea: Viorel Patrichi