Prevederi ale constituţiilor României referitoare la proprietatea şi exploatarea bogăţiilor subsolului ţării - scopuri şi urmări –
Constituţia Statului Român din 1866, în art. 131, al.7, prevedea necesitatea de a se elabora, în cel mai scurt timp, o lege specială cu privire la exploatarea minelor. Drept urmare, în anii care au urmat, au fost întocmite mai multe proiecte de legi, fără ca ele să fie, însă, votate. Primul proiect legiferat, în domeniu, a fost cel din 1895, cunoscut sub denumirea de „Legea Petre Carp”, care a adoptat principiul separaţiei subsolului minier de proprietatea suprafeţei. La baza principiului respectiv a stat, în principal, necesitatea înlăturării obstacolului pus în extinderea industriei miniere de suprafaţa solului extrem de divizată.
După primul război mondial, datorită aplicării doar parţiale a legii minelor din 1895 şi a intereselor mult mai mari în exploatarea bogăţiilor miniere pentru industriile naţionale în curs de formare şi dezvoltare, Constituţia României, adoptată în 1923, proclama, în art. 19, că: „Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului”. Textul constituţional mai prevedea că: „o lege specială a minelor va determina regulile şi condiţiile punerii în valoare a acestor bunuri”.
Pe baza prevederilor Constituţiei ţării, din 1923, în 1924, a fost adoptată Legea minelor, cunoscută sub denumirea de „Legea Tancred Constantinescu”. Politica minieră, concretizată în această lege, a urmărit, după cum arăta autorul ei, înfăptuirea următoarelor scopuri:
1. O cât mai bună valorificare a zăcămintelor miniere, având în vedere că această valorificarea nu este supusă aceloraşi norme ca valorificarea bogăţiilor suprafeţei pământului. Într-adevăr, zăcămintele miniere fiind limitate, iar bogăţia minieră dispărând prin exploatare şi niciun mijloc neputând să o refacă, Statul nu putea privi indiferent exploatarea şi, deci, epuizarea bogăţiilor sale miniere. El trebuia, în viziunea autorului lege, să ducă o politică de conservare a zăcămintelor sau, în orice caz, să aibă grijă de economisirea bogăţiilor sale miniere, utilizându-le în mod cât mai raţional. Ca o consecinţă, legislaţia minieră trebuia să urmărească că înlăturarea exploatărilor prădalnice care nu ţineau seama de nevoile viitorului.
Aceste scopuri ale politicii miniere nu s-ar fi putut atinge dacă proprietatea subsolului nu s-ar fi găsit în mâna Statului şi dacă nu s-ar fi dat acestuia posibilitatea exploatării bogăţiilor miniere potrivit cu natura lor, vădit deosebită de aceea a altor bogăţii. De aceea, atât Constituţia din 1923, cât şi Legea minelor din 1924, au urmărit, în ce priveşte proprietatea subsolului, să generalizeze pentru toate zăcămintele miniere dreptul de proprietate al Statului asupra acestor bogăţii – drept care se întindea până atunci numai asupra unora dintre ele – şi să asigure astfel şi o valorificare cât mai bună a zăcămintelor.
2. Dezvoltarea economiei naţionale prin întărirea şi armonizarea tuturor factorilor producţiei naţionale, cât şi asigurarea conservării lor.
Satisfacerea consumului intern cu combustibil, în condiţii favorabile, asigura dezvoltarea industriilor naţionale de orice fel. Această dezvoltare, în special a industriilor de bază, trebuia să fie avută, deci, în permanenţă în vedere, inclusiv înlesnirea procurării combustibilului, în astfel de condiţii, încât ele să poată concura chiar cu alte industrii similare străine.
Totodată, politica minieră trebuia să tindă la înlăturarea putinţei de acaparare a producţiei miniere de către cei ce ar fi avut interese opuse intereselor economiei naţionale. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele zăcăminte miniere sunt o adevărată garanţie independenţei politice şi apărării naţionale.
3. Apărarea intereselor economiei naţionale pe piaţa internaţională, având în vedere că importanţa produselor miniere depăşeşte cadrul politicii economice interne şi unele din aceste produse sunt adevărate instrumente de dominaţie economică şi de supremaţie politică mondială.
După al doilea război mondial, Constituţia adoptată în 1948, ca şi cele adoptate în anii 1976 şi 1980, pornind de la prevederile constituţiilor anterioare şi având în vedere interesele fundamentale permanente ale ţării, a statuat, în art. 6, că: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, apele, izvoarele de energie naturală… aparţin Statului”. Iar prin art. 7, aceasta a stabilit politica Statului, în domeniu, exprimată în prevederea potrivit căreia: „Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a propăşirii economice şi independenţei naţionale a României”.
Constituţia din 1991, inclusiv cea adoptată în anul 2003, inspirate şi ele din prevederile constituţiilor anterioare ale României, în domeniu, au stabilit, în art. 135, că: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului… apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public… fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. În acelaşi articol, 135, ambele constituţii (din 1991 şi 2003), spre deosebire de constituţiile din 1948, 1976 şi 1980, prevăd că: „În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”. Aceste prevederi, aşa cum realităţile au demonstrat, deschid larg porţile capitalului străin de a pune stăpânire pe bogăţiile subterane ale patriei, şi de a le exploata în folosul lor.
În sprijinul precizărilor de mai înainte amintim, între altele, că în ajunul celui de-al doilea război mondial, tocmai pe baza unor asemenea posibilităţi oferite de prevederile constituţiilor anterioare şi de cele două legi menţionate, din 1895 şi 1924, peste 95% din industria petrolieră şi 95% din industria de gaze şi electricitate erau în mâinile capitalului străin. În stăpânirea trusturilor străine se găseau, de asemenea, în mare măsură, exploatările de fier, de cărbune ş.a. În anii tranziţiei, Constituţia din 1991, inclusiv cea adoptată în 2003, împreună cu legile în domeniu, au făcut deja posibilă trecerea în stăpânirea străinilor şi exploatarea de către aceştia, în mare parte a principalelor noastră bogăţii subterane, care sărăcesc naţiunea română şi diminuează rezervele subsolului patriei, cu efecte nefaste, greu de evaluat, asupra dezvoltării suverane şi independente, în viitor, a României.
Util de reţinut:
1. Politica naţională în domeniul exploatării bogăţiilor de orice natură ale subsolului ţării poate fi realizată, în concordanţă cu interesele fundamentale permanente ale naţiunii române, numai dacă acestea se află în proprietatea şi în administrarea exclusivă a statului român.
2. Zăcămintele miniere fiind limitate, atât pe plan naţional cât şi planetar, iar bogăţia acestora dispărând prin exploatare, Statul român nu are dreptul să fie indiferent faţă de cine le administrează şi î interesul cui le utilizează şi nici de consecinţele epuizării lor pentru ţară.
3. Bogăţiile naturale ale subsolului ţării sunt unul din factorii majori indispensabili ai progresului economico-social naţional şi una din marile garanţii ale independenţei politice şi suveranităţii economice a statului român, în condiţiile transformărilor care au loc, în prezent, în lume.
Relevăm în încheiere că, după formarea statului naţional român, în 1859, aproape 100 de ani, cele mai importante bogăţii ale României s-au aflat în mâinile capitalului şi monopolurilor străine, astfel că între primul şi al doilea război mondial acestea au acumulat pe seama bogăţiilor ţării noastre şi a muncii poporului român aproape 100 de miliarde de dolari, care au ajuns în ţările capitaliste dezvoltate. Toate acestea au făcut ca România să fie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial o ţară agrar-industrială slab dezvoltată, dependentă economic şi financiar de statele avansate, puternic industrializate, ale lumii, aşa cum a ajuns, din nou, după 20 de ani de tranziţie şi de liberalism economic, ca în trecutul mai îndepărtat.
prof. univ. dr. Gavrilă Sonea
După primul război mondial, datorită aplicării doar parţiale a legii minelor din 1895 şi a intereselor mult mai mari în exploatarea bogăţiilor miniere pentru industriile naţionale în curs de formare şi dezvoltare, Constituţia României, adoptată în 1923, proclama, în art. 19, că: „Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului”. Textul constituţional mai prevedea că: „o lege specială a minelor va determina regulile şi condiţiile punerii în valoare a acestor bunuri”.
Pe baza prevederilor Constituţiei ţării, din 1923, în 1924, a fost adoptată Legea minelor, cunoscută sub denumirea de „Legea Tancred Constantinescu”. Politica minieră, concretizată în această lege, a urmărit, după cum arăta autorul ei, înfăptuirea următoarelor scopuri:
1. O cât mai bună valorificare a zăcămintelor miniere, având în vedere că această valorificarea nu este supusă aceloraşi norme ca valorificarea bogăţiilor suprafeţei pământului. Într-adevăr, zăcămintele miniere fiind limitate, iar bogăţia minieră dispărând prin exploatare şi niciun mijloc neputând să o refacă, Statul nu putea privi indiferent exploatarea şi, deci, epuizarea bogăţiilor sale miniere. El trebuia, în viziunea autorului lege, să ducă o politică de conservare a zăcămintelor sau, în orice caz, să aibă grijă de economisirea bogăţiilor sale miniere, utilizându-le în mod cât mai raţional. Ca o consecinţă, legislaţia minieră trebuia să urmărească că înlăturarea exploatărilor prădalnice care nu ţineau seama de nevoile viitorului.
Aceste scopuri ale politicii miniere nu s-ar fi putut atinge dacă proprietatea subsolului nu s-ar fi găsit în mâna Statului şi dacă nu s-ar fi dat acestuia posibilitatea exploatării bogăţiilor miniere potrivit cu natura lor, vădit deosebită de aceea a altor bogăţii. De aceea, atât Constituţia din 1923, cât şi Legea minelor din 1924, au urmărit, în ce priveşte proprietatea subsolului, să generalizeze pentru toate zăcămintele miniere dreptul de proprietate al Statului asupra acestor bogăţii – drept care se întindea până atunci numai asupra unora dintre ele – şi să asigure astfel şi o valorificare cât mai bună a zăcămintelor.
2. Dezvoltarea economiei naţionale prin întărirea şi armonizarea tuturor factorilor producţiei naţionale, cât şi asigurarea conservării lor.
Satisfacerea consumului intern cu combustibil, în condiţii favorabile, asigura dezvoltarea industriilor naţionale de orice fel. Această dezvoltare, în special a industriilor de bază, trebuia să fie avută, deci, în permanenţă în vedere, inclusiv înlesnirea procurării combustibilului, în astfel de condiţii, încât ele să poată concura chiar cu alte industrii similare străine.
Totodată, politica minieră trebuia să tindă la înlăturarea putinţei de acaparare a producţiei miniere de către cei ce ar fi avut interese opuse intereselor economiei naţionale. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele zăcăminte miniere sunt o adevărată garanţie independenţei politice şi apărării naţionale.
3. Apărarea intereselor economiei naţionale pe piaţa internaţională, având în vedere că importanţa produselor miniere depăşeşte cadrul politicii economice interne şi unele din aceste produse sunt adevărate instrumente de dominaţie economică şi de supremaţie politică mondială.
După al doilea război mondial, Constituţia adoptată în 1948, ca şi cele adoptate în anii 1976 şi 1980, pornind de la prevederile constituţiilor anterioare şi având în vedere interesele fundamentale permanente ale ţării, a statuat, în art. 6, că: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, apele, izvoarele de energie naturală… aparţin Statului”. Iar prin art. 7, aceasta a stabilit politica Statului, în domeniu, exprimată în prevederea potrivit căreia: „Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a propăşirii economice şi independenţei naţionale a României”.
Constituţia din 1991, inclusiv cea adoptată în anul 2003, inspirate şi ele din prevederile constituţiilor anterioare ale României, în domeniu, au stabilit, în art. 135, că: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului… apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public… fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. În acelaşi articol, 135, ambele constituţii (din 1991 şi 2003), spre deosebire de constituţiile din 1948, 1976 şi 1980, prevăd că: „În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”. Aceste prevederi, aşa cum realităţile au demonstrat, deschid larg porţile capitalului străin de a pune stăpânire pe bogăţiile subterane ale patriei, şi de a le exploata în folosul lor.
În sprijinul precizărilor de mai înainte amintim, între altele, că în ajunul celui de-al doilea război mondial, tocmai pe baza unor asemenea posibilităţi oferite de prevederile constituţiilor anterioare şi de cele două legi menţionate, din 1895 şi 1924, peste 95% din industria petrolieră şi 95% din industria de gaze şi electricitate erau în mâinile capitalului străin. În stăpânirea trusturilor străine se găseau, de asemenea, în mare măsură, exploatările de fier, de cărbune ş.a. În anii tranziţiei, Constituţia din 1991, inclusiv cea adoptată în 2003, împreună cu legile în domeniu, au făcut deja posibilă trecerea în stăpânirea străinilor şi exploatarea de către aceştia, în mare parte a principalelor noastră bogăţii subterane, care sărăcesc naţiunea română şi diminuează rezervele subsolului patriei, cu efecte nefaste, greu de evaluat, asupra dezvoltării suverane şi independente, în viitor, a României.
Util de reţinut:
1. Politica naţională în domeniul exploatării bogăţiilor de orice natură ale subsolului ţării poate fi realizată, în concordanţă cu interesele fundamentale permanente ale naţiunii române, numai dacă acestea se află în proprietatea şi în administrarea exclusivă a statului român.
2. Zăcămintele miniere fiind limitate, atât pe plan naţional cât şi planetar, iar bogăţia acestora dispărând prin exploatare, Statul român nu are dreptul să fie indiferent faţă de cine le administrează şi î interesul cui le utilizează şi nici de consecinţele epuizării lor pentru ţară.
3. Bogăţiile naturale ale subsolului ţării sunt unul din factorii majori indispensabili ai progresului economico-social naţional şi una din marile garanţii ale independenţei politice şi suveranităţii economice a statului român, în condiţiile transformărilor care au loc, în prezent, în lume.
Relevăm în încheiere că, după formarea statului naţional român, în 1859, aproape 100 de ani, cele mai importante bogăţii ale României s-au aflat în mâinile capitalului şi monopolurilor străine, astfel că între primul şi al doilea război mondial acestea au acumulat pe seama bogăţiilor ţării noastre şi a muncii poporului român aproape 100 de miliarde de dolari, care au ajuns în ţările capitaliste dezvoltate. Toate acestea au făcut ca România să fie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial o ţară agrar-industrială slab dezvoltată, dependentă economic şi financiar de statele avansate, puternic industrializate, ale lumii, aşa cum a ajuns, din nou, după 20 de ani de tranziţie şi de liberalism economic, ca în trecutul mai îndepărtat.
prof. univ. dr. Gavrilă Sonea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu