Cu prietenie, Dan Culcer
Tertium datur: zona moderată a unei generaţii „extremiste“
Autor: Paul CERNAT | Categoria: în dezbatere |7 comentarii
Două sînt reprezentările dominante asupra „tinerei generaţii“ din România anilor ’30, deopotrivă responsabile pentru maniheismul ideologic transmis principalelor conflicte intelectuale din ultimele decenii. Există, pe de o parte, o imagine intens mitologizată a generaţiei spirituale „de aur“ ce a lansat pe orbita universalului elementele tradiţionale „specifice“ ale identităţii româneşti, extrăgînd-o din „minorat“. Consacrarea externă a tripletei Eliade-Cioran-Ionesco, martirajul anticomunist al celor rămaşi în ţară, charisma socratică a lui Nae Ionescu şi modelul paideic al lui Constantin Noica ţin de datele unei paradigme de gîndire care vede în interbelicul autohton o Vîrstă de Aur a libertăţii şi demnităţii pierdute. În opoziţie cu această reprezentare se situează perspectiva radical-demitizantă, potrivit căreia amintita generaţie ar fi una scindată între un pro-legionarism majoritar şi tendinţe bolşevice minoritare, manipulată de aventurismul politic al unui charmeur dubios şi moralmente culpabilă pentru derivele totalitare ce au urmat. Ambele imagini îşi au justificarea lor, ambele reduc însă complexitatea realului istoric la o trăsătură preeminentă, instrumentînd-o la modul exclusivist. Una – prin eroizarea fantasmatică a unui Centru spiritual, cealaltă – prin focalizarea obsesivă pe extremele politice. La baza lor, se află o presupoziţie numai parţial justificată, conform căreia conflictul dintre cele două mari blocuri totalitare în expansiune (puterile nazisto-fasciste ale Axei, respectiv stalinismul sovietic) a făcut ca opţiunile intelectualităţii române din pragul celui de-Al Doilea Război Mondial să capete inevitabil un caracter maniheic: ori alături de Germania, ori alături de sovietici, ori cu extrema dreaptă, ori cu bolşevicii. Pe această logică, opţiunile democratice alternative deveneau aproape imposibile; angajamentele pro-Axă apar justificate prin pericolul bolşevic şi, după 1939, de recuperarea Basarabiei, iar cele pro-Aliaţi – prin imperativul luptei antifasciste şi, după 1940, al redobîndirii Ardealului de Nord. La limită, pasiunile de „dreapta“ şi cele de „stînga“ se separă ca într-o reacţie chimică, în virtutea unor clauze ale dictaturii celei mai favorizate…
Din perspectiva istoriei intelectuale, maniheismul acestor reprezentări se dovedeşte însă nu doar contraproductiv, ci şi contestabil. El s-ar cuveni amendat prin recuperarea unei dimensiuni marginalizate, a acelui terţ inclus care, fără a fi neutru ideologic, are avantajul de a introduce în dezbaterile asupra trecutului recent nuanţe generatoare de responsabilitate cognitivă. „Terţ inclus“, nu excepţii, cum sînt considerate a fi de regulă nume ca Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, N. Steinhardt sau Bucur Ţincu, pînă la un punct şi Mihail Sebastian. Pentru că acest „terţ“ nu se referă doar la oameni, ci şi la instituţii, practici organizaţionale sau modele intelectuale ca, de pildă, Şcoala de sociologie rurală de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl (cu toate organizaţiile adiacente: Institutul Social Român, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“, Serviciul Social, Seminarul sociologic de la Universitatea bucureşteană ş.cl.).
După 1990, o serie de intelectuali publici din toate generaţiile – de la Iordan Chimet la Alina Mungiu-Pippidi – au atras atenţia asupra marginalizării rolului acestei şcoli în cadrul discursului public dominant despre cultura română a anilor ’30. Oricum, deşi a făcut, după 1965, obiectul unor investigaţii ale istoricilor sociologiei, nimeni n-a studiat-o îndeaproape în toate datele ei, asemeni lui Zoltán Rostás, ale cărui demersuri nu trebuie privite doar „în sine“, ci şi ca parte a unei arheologii culturale alternative. Trebuie reamintit că unul dintre obiectivele respectivei şcoli – al cărei nucleu iniţial, Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială în România, s-a constituit în 1918 la Iaşi, sub patronajul lui Vasile Pârvan şi Virgil Madgearu – a fost, pe lîngă „unificarea sufletească a naţiunii româneşti robită de culturi divergente“, forjarea unei conştiinţe democratice şi contracararea influenţei legionare crescînde prin orientarea energiei tinerelor elite către proiecte pozitive vizînd studierea monografică a comunităţilor rurale tradiţionale. Adică, spre cercetarea lumii ţărăneşti majoritare. Patriotismul constructiv, nevoia de a fi „de folos“ şi dorinţa de cunoaştere a „României profunde“ erau puse astfel la lucru, pe teren, rezultatele acestei etnosociologii integrale, angajate în faptul social concret, servind drept suport pentru politici de „ridicare“ educaţională şi economică a satului românesc. Nu trebuie uitat că, în epocă, profesorul Gusti, cu misionarismul său, cu ştiinţa sa organizatorică şi capacitatea de a aduna în jurul său tineri de toate orientările, a reprezentat cea mai consistentă alternativă universitară la modelul Nae Ionescu. Puţini au fost cei care – asemenea lui Mircea Vulcănescu – au ştiut să stabilească punţi între cele două personalităţi divergente. Faptul că în cadrul respectivei şcoli sociologice au activat atît tineri ce s-au apropiat de legionari (Ernest Bernea, Traian Herseni, D.C. Amzăr ş.a.), cît şi apolitici, centrişti (A. Golopenţia, Brutus Coste, Octavian Neamţu, Xenia Costa-Foru, Mihai Pop ş.a.) sau simpatizanţi ai stîngii de diverse nuanţe (de la social-democraţi ca Gh. Vlădescu-Răcoasa la comunişti ca Miron Constantinescu) e valabil şi în cazul unor asociaţii culturale gen Forum sau Criterion. Ecumenismul ideologic al instituţiei era reprezentat şi la vîrf, Gusti fiind un naţional-ţărănist format la şcoala psihologică şi filozofică a lui Wilhelm Wundt, iar Stahl – un social-democrat austro-marxist inspirat de Max Adler şi Otto Bauer. Din păcate, sabotarea organizaţiei de către legionari a dus la destrămarea sa, colaboratorii fiind preluaţi, după 1940, în cadrul Institutului de Statistică.
Unii comentatori i-au reproşat lui Gusti contractul cu Regele Carol al II-lea (manifestat prin campaniile de activism rural şi elaborarea Legii Serviciului Social) sau gesturile strategice de curtoazie faţă de regimurile totalitare. Alţii au reproşat unor membri ai şcolii gustiene colaborarea cu guvernul Ion Antonescu (în calitate de tehnocraţi, ca Vulcănescu ş.a.) sau recuperarea lor de către regimul comunist (ale cărui victime au fost, totuşi, şi „de dreapta“, şi „de stînga“: şi Mircea Vulcănescu şi Anton Golopenţia, şi Ernest Bernea şi Harry Brauner, şi Traian Herseni şi Lena Constante). Indiferent însă de vecinătăţile politice conjuncturale, instituţia rămîne un model intelectual valid: vechile idealizări sămănătoriste ale satului ameninţat de modernizare, ca şi ideea narodnicistă a datoriei intelighenţiei faţă de popor lăsau locul unor investigaţii colective, interdisciplinare, în acord cu mai moderne standarde ale timpului. Miza acestui proces de formare al tehnocraţiei generaţiei tinere din România acelor ani era considerabilă, întrucît comunităţile ţărăneşti „organice“ constituiau nu doar un handicap în calea modernizării, ci şi o resursă umană slab valorificată.
Este meritul lui Zoltán Rostás de a fi reconstituit, pas cu pas, inclusiv cu mijloacele istoriei orale, activitatea şi cultura organizaţională a şcolii sociologice de la Bucureşti, cu revelaţii documentare notabile (cel mai recent exemplu în acest sens l-a constituit editarea publicisticii „angajate“ a folcloristului Mihai Pop, membru la acea dată al echipelor lui Gusti şi apropiat cercurilor democrate şi antifasciste central-europene). Un demers căruia trebuie să-i asociem travaliul sistematic de recuperare a activităţii sociologului şi geopolitologului Anton Golopenţia (realizat de către fiica acestuia, Sanda Golopenţia) sau editarea scrierilor economice şi sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, prin eforturile lui Marin Diaconu. Faptul că despre gîndirea socială a „tinerei generaţii“ se vorbeşte, încă, relativ puţin are motivaţii multiple. În anii ’80, Henri H. Stahl constata – potrivit convorbirilor sale cu Zoltán Rostás din volumul Monografia ca utopie – că un volum al său din anii ’80 despre cultura populară în care critica dur metafizica folclorică a lui Eliade şi Blaga făcuse obiectul unor atacuri cvasigenerale în presă, interesele regimului naţional-comunist întîlnindu-se astfel cu ale simpatizanţilor dreptei interbelice. O altă explicaţie posibilă e legată de elitismul istoriografic ce privilegiază „vedetele“ şi personalităţile charismatice. Potrivit acestei concepţii, „spiritualul“ cu debuşeu literar, teologia politică şi speculaţia identitară primează asupra gîndirii sociale, cea din urmă fiind percepută drept subalternă şi de un mecanicism specios. Numai că, în timp ce ideologii „trăirismului“ operau, exaltat, cu fantasme identitare esenţialiste şi mesianice, tehnocraţii generaţiei au produs analize de mare utilitate – dacă ar fi cu adevărat cunoscute –, inclusiv în condiţiile României actuale. Iar Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl constituie referinţe-reper pentru studiile de istorie socială comparată ale unor Daniel Chirot sau Andrew C. Janos despre modernizarea societăţilor periferice din Europa de Sud-Est.
Dar nu numai şcoala de sociologie rurală de la Bucureşti intră în paradigma a ceea ce am putea numi „un alt interbelic“ (în fapt, o altă dimensiune, moderată, a tinerei generaţii). Jurnalele intime din anii ’30-’40 surprind nu doar derivele extremiste, ci şi supravieţuirea tenace a normalităţii cotidiene ameninţate. Poeţi, prozatori sau critici literari între care Petru Manoliu, Pavel Dan, Emil Botta, Dan Petraşincu, Octav Şuluţiu, Pericle Martinescu, Emil Gulian, Iulian Vesper, Lucian Boz, Ionel Jianu, Ion Biberi, Barbu Brezianu, Ştefan Baciu, Dinu Pillat, izolatul M. Blecher, savanţi şi filozofi ca Alexandru Vianu, Alexandru Elian sau Alexandru Dragomir, ortodoxişti „de stînga“ precum Sandu Tudor sau Paul Sterian (ultimul – economist şi sociolog din şcoala Gusti, expert guvernamental în anii ’30-’40), eleve apolitice ale lui Nae Ionescu precum Jeni Acterian sau Alice Botez, artişti plastici, actori, muzicieni, dansatori fac, de asemenea, parte din zona nonextremistă a unei generaţii eterogene, o generaţie a contradicţiilor şi a convertirilor spectaculoase: Petre Marcu-Balş/Petre Pandrea devenit din naţionalist ortodoxist – socialist marxizant, Petre Ţuţea şi Haig Acterian – viceversa, Marcel Avramescu – evreu convertit la creştinism prin ezoterismul lui Guénon, Mihail Vâlsan – convertit, tot via Guénon, de la ortodoxie la islam, Alexandru Sahia – călugăr ortodox devenit comunist, sau Ghiţă Ionescu, colegul său de la revistele Veac nou şi Bluze albastre, devenit, în exilul britanic, marele politolog liberal pe care-l cunoaştem. Din nefericire, deriva extremistă a anilor ’30 oferă în ansamblu un spectacol deconcertant al degenerării unor impulsuri generoase precum setea de comunitate, nevoia de autenticitate, pasiunea activismului regenerator sau refuzul minoratului provincial.
Există şi alte dimensiuni insuficient studiate ale acestei „tinere generaţii“ care, cu apetitul ei explorator bine cunoscut, s-a arătat interesată de varii modele „exotice“, de la cele americane la cele iberice şi de la cele scandinave la cele extrem-orientale, cu precizarea că asemenea evadări identitare nu au loc numai în spaţiu, ci şi în timp (fascinaţia pentru arhaicitate şi Evul Mediu). Tema opoziţiei dintre „vechea Europă“ (Occidentul franco-german) şi „noua Europă“ (Sud-Estul post-bizantin), intens disputată la mijlocul anilor ’20, merită studiată dincolo de filtrul gîndirii lui Spengler şi Keyserling privind „declinul Occidentului“. Prin Petru Comarnescu, americanismul cultural pătrunde la noi modelînd formatul pluralist al dezbaterilor de la Criterion. Cultura şi literatura anglosaxonă erau intens frecventate de tinerii intelectuali ai epocii, familiarizaţi cu nume contemporane precum D.H. Lawrence, Katherine Mansfield, Aldous Huxley, John Dos Passos, James Joyce, Virginia Woolf, Bernard Shaw, Gordon Craig, Sinclair Lewis ş.a. Printre comentatorii lor s-au numărat, alături de Comarnescu şi Eliade, nume ca Mihail Sebastian, Constantin Noica, N. Steinhardt, Ion Cantacuzino, Dan Botta, Haig Acterian ş.a., fără a mai vorbi de anglistul Dragoş Protopopescu. Ar fi de cercetat mai îndeaproape şi relaţiile unor membri ai acestei generaţii dominate de un acut complex al minoratului periferic (de la Emil Cioran şi Eugen Ionescu la „iconarii“ bucovineni) cu ethosul post-habsburgic al Europei Centrale. Simpatiile pentru „revoluţiile conservatoare“ şi nostalgia fantasmatică a unor valori atribuite mentalităţii anglo-saxone sau germane (disciplina, spiritul de corp, austeritatea, eficienţa, activismul constructiv) pot fi explicate inclusiv ca refuz antiliberal, adeseori extremist, al unui sistem asociat cu corupţia, neseriozitatea şi plutocraţia „balcanice“: o critică radicală a modelului etatic forjat de elitele paşoptiste francofile şi extins după Marea Unire din 1918, cu arderea etapelor şi subestimarea multiplelor decalaje. Pe de altă parte, după Marea Criză din 1929-1933 surse intelectuale central-europene erau utilizate în vederea contracarării fascismelor emergente de către unii membri ai şcolii sociologice de la Bucureşti (H. Stahl, A. Golopenţia, Mihai Pop). Este o perioadă în care coexistă mai multe forme de modernism şi de antimodernism, mai multe tradiţii locale supuse presiunilor modernizatoare. Între ele a existat un conflict ideologic dur, în urma căruia s-a impus, vremelnic, modelul autoritarist, corporatist, etnocratic şi xenofob, urmat, după 1944, de invazia şi represiunea sovietică. Rămîne în sarcina istoricilor de azi să recupereze, de sub ruinele dictaturilor, zonele intelectuale rezonabile ale acestei „generaţii pierdute“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu