Peter Dan. Psihologia Răului, comunismul şi visul lui Stanley Milgram

Vă rog să citiți acest text selectat de mine pentru antologia noastră work in progress, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
 

Cititi și în Observatorul cultural. Nr. 573 din 06.05.2011

2010   |   Februarie   |   Numarul 511 

Psihologia Răului, comunismul şi visul lui Stanley Milgram

Autor: Peter Dan 

Istoria abundă în evenimente care pot fi descrise ca aparţinînd categoriei morale de Rău. Holocaustul este cel mai reprezentativ exemplu, alte exemple semnificative includ Genocidul Armenesc, diferitele Gulaguri, Cîmpurile Morţii din Cambodia, Rwanda, Darfur, dacă ne limităm numai la secolul al XX-lea. Fiecare dintre aceste evenimente a fost posibil din cauza participării voluntare a omului de rînd. Dinamica  acestei participări constituie subiectul acestui articol. Vom încerca să propunem un model al psihologiei Răului care elucidează participarea omului de rînd şi vom analiza societatea totalitară comunistă ca o formă particulară de manifestare a Răului. În acest context, propunem un model general, bazat pe propoziţia că o societate întemeiată pe o formă extremă de colectivism (ca să folosim formularea lui Popper), duce în mod necesar la o orînduire care presupune participarea activă la Rău a unui grup restrîns şi facilitează  participarea pasivă a întregii populaţii.

O primă întrebare la care trebuie să răspundem este dacă Răul constituie un obiect legitim de studiu pentru psihologie. Analiza ştiinţifică presupune imparţialitate, ceea ce  este o imposibilitate din punct de vedere etic şi moral. De asemenea trebuie să considerăm posibilitatea că formularea unei explicaţii duce în mod necesar la găsirea unei scuze: ne simţim constrînşi moral să iertăm ceea ce înţelegem. Cred că nivelul de analiză a psihologiei sociale şi a personalităţii oferă o perspectivă unică asupra modului prin care procesul social devine personal, asupra dinamicii prin care valorile sociale interiorizate devin structuri normative ale comportamentului. În acelaşi timp, cred în existenţa unei poziţii morale care permite înţelegere fără să implice iertare.

O să încep cu două anecdote care sînt intenţionate ca jaloane, marcînd parametrii discuţiei noastre:

Vărul tatălui meu era soldat în trupele Româneşti la Odessa. După explozia de la Comandamentul armatei Române, de care au fost acuzaţi „iudeo-bolşevicii“, i-a fost înmînat un evreu şi o frînghie cu ordinul: „Spînzură-l pe J…..l ăsta!“ Reacţia lui a fost instinctivă: „Dar nici nu-l cunosc“. Cînd ordinul a fost repetat, incapabil să-l ducă la bun sfîrşit, omul a făcut o criză psihică. Cu alte cuvinte, pus într-o situaţie imposibilă, a reuşit să găsească singura soluţie morală: şi-a pierdut minţile ca să-şi păstreze sufletul.

M-am întrebat adeseori de ce atît de puţini oameni reuşesc să aleagă soluţia acceptabilă din punct de vedere moral, indiferent de cost.

I-am pus această întrebare mentorului meu, Stanley Milgram, psiholog social de renume mondial, care mi-a răspuns cu o parabolă, împărtăşindu-mi cum a conceput experimentul care îi poartă numele (şi la care vom reveni) într-un vis.

În visul lui Stanley doi domni care nu se cunosc sînt interpelaţi pe o stradă din New York de un cetăţean care le cere cooperarea vreme de cîteva minute şi îi conduce într-un birou. Sînt întîmpinaţi de un funcţionar care, după ce consultă un catastif, se adresează primului domn:

„Domnul Cutare? Scrie aici că muriţi astăzi. Aveţi de ales între o injecţie letală si scufundarea înceată în acid sulfuric.“

„Vai de mine! Dar eu sufăr de o boală de piele. Să încercăm cu injecţia.“

Zis şi făcut. I se face injecţia şi moare. Funcţionarul ridică capul din catastif.

„Acum celălalt domn. Unde este?“

„A plecat.“ Uşa era acolo, nu-l reţinea nimeni, şi nimeni nu a spus că e obligatoriu să te supui. Domnul Cutare a acceptat definirea situaţiei de către o altă persoană, şi nu a văzut soluţia.

În opinia lui Stanley Milgram, un număr considerabil de oameni restructurează cognitiv relaţiile cu autoritatea de o asemenea manieră încît nu percep – şi nu concep – posibilitatea de a se opune, care totuşi este prezentă.

Inabilitatea de a identifica şi de a opta pentru soluţii acceptabile din punct de vedere moral sînt esenţa participării în acţiuni care pot fi caracterizate ca aparţinînd categoriei de Rău.

Ramura evoluţionară a psihologiei presupune că un proces prezent într-o proporţie semnificativă a populaţiei are necesarmente o funcţie de adaptare, şi după cum am menţionat, exemplele de Rău abundă. În ce constă valoarea adaptivă a participării la Rău?

Zimbardo a propus un model în care Răul apare din dorinţa de a face bine, de a se conforma unor cerinţe prosociale. Ceea ce propunem este oarecum similar: participarea la Rău este efectul neintenţionat al interacţiunii dintre două grupe distincte de mecanisme adaptive. Scopul originar al mecanismelor din primul grup este să faciliteze socializarea şi comunicarea, să medieze acceptarea propriei morţi şi să încurajeze conformitatea cu normele grupului şi apartenenţa la grup. Menirea mecanismelor din grupul secund este să atenueze efectul sentimentelor de vinovăţie şi ruşine care acompaniază participarea la acte reprehensibile şi să ocrotească individul de stresul întîlnit în situaţii extreme.

Realitate simbolică şi imortalitate

Cel mai general dintre mecanismele din primul grup este acceptarea universală a realităţii simbolice, a credinţei într-o realitate transcendentală. Funcţia adaptivă a realităţii simbolice este mediarea altruismului, facilitarea participării individuale în activităţi necesare bunăstării grupului. Continuînd fenomenologia lui Husserl şi Heidegger, Berger şi Luckmann descriu procesul de construcţie socială a realităţii: cunoaşterea realităţii de zi cu zi este bazată pe înţelegerile şi convenţiile care sînt o extensie a interacţiunilor sociale şi formează o bază comună de informaţii şi expectaţii. Cu timpul; reprezentările acţiunilor celorlalţi devin tipificate şi obiectivate în roluri sociale, care prin repetiţie se distilează în rutine şi sînt în final instituţionalizate. Construcţia socială a realităţii culminează cu generarea unui „univers simbolic“ care este perceput ca fiind  universul în sensul concret al cuvîntului şi care include întreaga experienţă umană. Universul simbolic imanent conferă semnificaţia şi contextul tuturor interacţiunilor pe care le conţine: consumarea cărnii de porc sau de vită are altă semnificaţie pentru un creştin, un evreu sau un brahman.

Universul simbolic este menţinut de mecanisme de suport, care îi asigură consistenţa internă şi continuitatea şi formează o pavăză împotriva alternativelor şi a disonanţei cognitive. Cultura, mitologia, teologia, filozofia, ştiinţa şi arta sînt principalele mecanisme de menţinere ale universului simbolic. Interacţiunea dintre universul simbolic şi mecanismele sale de suport este dinamică şi bilaterală. Fiecare este şi cauză şi efect, modificîndu-se reciproc, amplificînd consistenţa internă a sistemului, şi ducînd la o convergenţă crescîndă între ordinea socială şi mijloacele care o susţin.

Devianţii, cei a căror definiţie a realităţii contravine principiilor universului simbolic şi oferă alternative, sînt fie încorporaţi în el (cu forţa sau de bună voie), fie desfiinţaţi conceptual folosind mecanismele de suport menţionate mai sus prin intermediul unui proces numit de Berger şi Luckmann „nihilare“. Concluzia ne este din păcate familiară: „Decizia de a proceda de la nihilare la incluziune sau de a lichida fizic ceea ce a fost lichidat conceptual este o problemă  practică de politică“.

În romanul Întuneric la amiază, Arthur Koestler descrie următorul schimb de cuvinte între comisarul Ivanov şi acuzatul Rubaşov:

„De ce, de fapt, intenţionaţi voi să împuşcaţi?“…

„Ascultă, Rubaşov. Vreau să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru. Ai spus în repetate rînduri «voi» – însemnînd Statul şi Partidul – ca opus lui «eu»... Pentru public e nevoie, desigur, de  proces şi justificare legală. Pentru noi, ceea ce am spus ar trebui să fie suficient.“

(O notă despre citate: pentru că sîntem interesaţi de un model general, şi din dorinţa de a evita polemici istorico-politice, exemplele sînt alese din lucrări reprezentative despre  comunismul totalitar.)

Rolul culturii generate de universul simbolic este, după cum afirmau Bronowski şi Lifton, stabilirea unui sens de permanenţă transcendental, crearea unui context în care individul poate în acelaşi timp „să moară şi să continue“. În formularea lui Becker, cultura se dezvoltă din efortul umanităţii de a controla conştiinţa propriei morţi, avînd funcţia principală de a nega moartea. Cultura conţine şansa de a obţine „imortalitate simbolică“ prin acumularea de avere, putere, faimă etc, şi oferă imortalitatea simbolică drept antidot al morţii fizice. Ctitoritul unei biserici, crearea unei opere de artă, donarea de fonduri pentru construirea unui spital, toate garantează că „numele îţi va fi pomenit în veci“, cu alte cuvinte, imortalitate simbolică. Omul de rînd, căruia îi lipsesc mijloacele de a acumula imortalitate simbolică, se ataşează unei cauze sau unui conducător, erijate de convenţia socială în surse de imortalitate simbolică. După cum a remarcat Koestler, „nevoia omului pentru transcendenţă, devoţiunea sa unei cauze a dus de-a lungul istoriei la mai mult măcel decît agresivitatea“. În formularea paradoxală a lui Otto Rank, „oamenii încearcă să-şi păstreze nemurirea, nu viaţa“.

După ce Rubaşov îşi semnează în esenţă condamnarea la moarte şi consimte să colaboreze la înscenarea propriului său proces, comisarul Gletkin îi spune:

„Partidul îţi promite un singur lucru: după victorie, într-o zi cînd nu mai poate dăuna, materialul din arhivele secrete va fi publicat. Atunci lumea va afla ce se ascunde în spatele acestui spectacol cu marionete – cum l-ai numit – în care a trebuit să ne jucăm  rolurile după textul istoriei… Atunci, tu şi cîţiva dintre prietenii tăi din generaţia mai vîrstnică vă veţi vor bucura de simpatia şi mila care-ţi sînt refuzate astăzi.“

Conformitate şi supunere

Celor care sfidează ordinea stabilită a lucrurilor şi subminează diversele mecanisme de suport ale universului simbolic, convenţiile culturale şi sociale le atribuie caracteristici negative. Procesul este mediat de tendinţa universală de a forma stereotipuri, care joacă un rol central în stabilirea identităţii de grup. Valoarea adaptivă a stereotipului este abilitatea rapidă de a anticipa comportamentul altuia pe baza unor informaţii limitate şi generalizate. Din punct de vedere cognitiv, stereotipul distorsionează  percepţia şi memoria situaţiilor sociale, amplificînd diferenţele dintre grupuri şi minimalizînd diferenţele din cadrul grupului. Exemplele care confirmă stereotipul sînt considerate „tipice“; cele care îl infirmă sînt respinse ca fiind „excepţii“.  Astfel imunizat împotriva disonanţei cognitive, stereotipul devine o prorocire care se autoadevereşte.

Experimentul „Ochi căprui-ochi albaştri“, conceput de Jane Elliott, ilustrează viteza cu care se formează şi se generalizează stereotipurile bazate pe superioritatea unui grup asupra altuia.

Elliott a comunicat unei clase formate în intregime din copii albi că cei cu ochi căprui sînt mai deştepţi, iar cei cu ochi albaştri sînt mai proşti şi fiecare grup va fi tratat ca atare. Amîndouă grupurile au crezut această informaţie şi comportamentul lor a început să prezinte diferenţe semnificative în încrederea de sine şi rezultatele la învăţătură… Peste cîteva zile, Elliott a informat clasa că a greşit: cei cu ochii albaştri sînt cei mai deştepţi. Rolurile s-au inversat, la fel şi efectele. Nu a fost observat nici un efect de empatie: experienţa de a fi fost persecutat nu a dus la atenuarea comportamentului de persecutor.

Experimentul lui Stanley Milgram ilustrează modul în care scrupulele morale sînt desconsiderate în situaţii care implică o ierarhizare a puterii. Ca şi în visul său descris mai sus, Milgram a construit o situaţie în care  opţiunea de a se opune depinde de capabilitatea de a concepe această posibilitate. Sînt trei participanţi: experimentatorul, subiectul şi victima.

 Subiectul este aşezat în faţa unui aparat impunător care administrează şocuri electrice, pînă la 400 de volţi. Ultimele 10 butoane sînt vopsite în roşu şi marcate „pericol“. Victima este dusă în camera vecină unde i se ataşează cîţiva electrozi. Experimentatorul explică subiectului că victima a memorat o serie de perechi de cuvinte şi trebuie să răspundă cu a doua jumătate a fiecărei perechi cînd i se citeşte prima. Fiecare greşeală este pedepsită cu un şoc electric, şi fiecare şoc trebuie să fie mai puternic decît cel precedent. Fără ştirea subiectului, experimentatorul şi victima sînt complici şi bineînţeles, nimeni nu este curentat. Dacă subiectul vrea să se oprească, este îndemnat să continue, spunîndu-i-se: „experimentul trebuie să continue“. Milgram a cerut unui grup de psihiatri, studenţi şi adulţi de profesii diferite să prezică voltajul maxim care va fi aplicat de subiecţi în această situaţie: media prezicerilor a fost in jur de 120 de volţi, şi 100% din participanţi au prezis că personal nu s-ar conforma cerinţei de a continua experimentul.

În fapt, 65% dintre subiecţi au suit pînă la 400 de volţi. Subiecţii erau în mod evident într-o stare de tensiune extremă, dar continuau să administreze şocuri din ce în ce mai mari. Milgram a instruit victima să se plîngă şi să  protesteze. Sub aceste condiţii, 62.5% dintre subiecţi au aplicat voltajul maxim. Cînd Milgram a pus victima în proximitatea subiectului, 40% au aplicat voltajul maxim. În final, Milgram a dat subiecţilor o mănuşă groasă de cauciuc cu instrucţiunea să apese mîna victimei pe o placă metalică pentru a se asigura că şocurile nu pot fi evitate. În aceste condiţii 30% din subiecţi au aplicat şocul maxim. Experimentul a fost replicat în multe ţări din Europa şi Asia, cu rezultate similare.

Scrupulele morale ale subiecţilor sînt subordonate cerinţelor autorităţii datorită unei situaţii speciale, numite de Milgram „stare de agenţă“. Starea de agenţă este opusul autonomiei şi are loc în sisteme ierarhice, atunci cînd o persoană se autodefineşte într-o situaţie socială într-un mod care permite reglementarea comportamentului de către o persoană cu statut social mai înalt. În această situaţie, persoana nu se percepe ca fiind responsabilă moral pentru acţiunile proprii, ci ca un instrument care execută ordinele altuia. Cheia pentru a înţelege starea de agenţă este acceptarea de către o persoană a definiţiei unei situaţii de către cineva într-o poziţie de autoritate şi autodefinirea persoanei în cadrul acestei situaţii.

 Pentru o ţară cu 20 de milioane de locuitori, asta înseamnă că se pot găsi 6 milioane de persoane (30%) care sînt capabile să-şi tortureze semenii în numele unui principiu vag definit, mult peste nevoile aparatului represiv al unui guvern totalitar.

Mai mult, regimurile totalitare nu folosesc stimuli vagi şi neutri, ci conectează ideologia şi universul simbolic folosind imagini saturate cu simbolism emoţional, numite de Lifton „imagini de control“. Miile de tineri iranieni alergînd peste cîmpurile de mine cu cheia simbolică a paradisului cusută pe veşminte sînt un exemplu al puterii de motivaţie al acestor imagini.

În memoriile lui Belu Zilber există un citat memorabil care, de asemenea, ilustrează puterea de atracţie a imaginilor de control: „Nu mă puteam despărţi de partid, cum nu se pot unii despărţi de femeia vieţii lor, curvă, hoaţă şi sperjură. A căzut la femeie, spune poporul. Marxismul practicat din tinereţe devine viţiu. Căzusem la partid. Presimţeam ce mă aşteaptă, dar nu mă puteam rupe de această abstracţie denumită partid“. Paralela poate fi găsită în Koestler, care descrie astfel reacţia lui Rubaşov, cînd comisarul Ivanov menţionează partidul: „Pentru un moment a fost ca şi cum Ivanov a lovit un diapazon şi mintea lui Rubaşov a răspuns de la sine. Tot ceea ce a crezut, pentru ce a luptat, ceea ce a propovăduit ultimii patruzeci de ani, învălui mintea lui ca un val irezistibil. Individul e neglijabil, partidul e totul; ramura ruptă din trunchi trebuie să se ofilească.“ Bineînţeles, Belu Zilber citise cartea lui Koestler, pentru că menţionează faptul că Pătrăşcanu a fost influenţat de ea.

Al treilea experiment psihologic pe care îl considerăm emblematic este  Experimentul de Închisoare Stanford conceput de Philip Zimbardo. Zimbardo a impărţit subiecţii, studenţi la Universitatea Stanford, în puşcăriaşi şi gardieni, şi a construit  simulacrul unei închisori în pivniţa universităţii. Fiecare grup a primit instrucţiuni să se poarte conform rolului social care le-a fost desemnat. Situaţia s-a deteriorat rapid: prizonierii complotau să evadeze, gardienii căutau moduri noi de a administra pedepse. După o săptămînă, Zimbardo a trebuit să întrerupă experimentul, îngrijorat că participanţii vor fi vătămaţi.

Considerate împreună, aceste trei experimente dovedesc că prejudiciile se formează şi se permanentizează extrem de repede; că tendinţa de a se conforma cerinţelor autorităţii duce la scurtcircuitarea normelor morale şi că rolurile sociale însuşite determină comportamentul într-o măsură nebănuită. Cînd cineva acceptă premisa, cu alte cuvinte definirea situaţiei de către o persoană văzută ca superioară, şi acceptă  prejudiciile negative asociate cu cei care se împotrivesc, rolul social de gardian al cauzei drepte îţi îngăduie, sau chiar îţi pretinde să-i asupreşti.

Reducerea stresului şi anomia

Cum se adaptează un persecutor la sentimentele de vinovăţie, stress şi ruşine care acompaniază în mod necesar actele de silnicie? La urma urmei, nici o raţionalizare sau stare de agenţă nu pot proteja individual de conştiinţa faptelor comise. Nimeni nu devine gîde în mod inconştient. Două mecanisme descrise de Lifton, „amorţirea psihică“ şi „dublarea psihică“, oferă o explicaţie.

„Amorţirea psihică“ este o scădere generală a sensibilităţii, o inabilitate de a procesa simbolic situaţii extreme. Slovic, într-un studiu al masacrelor din Rwanda a numit acest fenomen „epuizarea compasiunii“: confruntat cu mii de victime, psihicul creează norme noi ale ororii, schimbînd scara evenimentelor. Victima individuală pierde orice importanţă. Acelaşi mecanism îi apără şi pe persecutori: acceptarea imaginii de control, calul troian al societăţii totalitare, de exemplu necesitatea de a înlătura „orînduirea cea crudă şi nedreaptă“, rezultă în dezamorsarea sentimentelor de vină şi ruşine. Comisarul Gletkin îi explică lui Rubaşov: „În satul meu, acum există cea mai mare fabrică de şine de oţel din lume. În primul an, maeştrii se culcau să doarmă între şarje, pînă cînd au fost împuşcaţi…. Dacă nu i-am băga la puşcărie sau i-am împuşca pentru orice rahat, toată ţara ar înţepeni“.

Cei ca Gletkin pot să menţină iluzia nevinovăţiei datorită mecanismului de „dublare psihică“: divizarea Sinelui în două întreguri funcţionale, astfel încît fiecare Sine parţial poate să acţioneze ca Sinele integral. De exemplu, un călău al Securităţii, ca Gletkin, trebuia să ducă o existenţă cvasi-normală, separată de cea de anchetator. Trebuia să-şi ducă fetiţa la recitalul de pian, să facă conversaţie la un chef etc. Nu vorbim de schizofreni, ci despre abilitatea de a crea şi menţine două seturi diferite de criterii morale, şi seturi corespunzătoare de comportamente: unul pentru serviciu, altul pentru acasă. Această procedură nu elimină conştiinţa, ci îi transferă cerinţele: în cadrul Sinelui de membru al Securităţii, criteriile binelui includ subordonarea nevoilor individului binelui colectiv şi justificarea tuturor mijloacelor. Rubaşov comentează: „Motivele individului nu aveau nici o importanţă pentru mişcare… Partidul cunoştea o singură crimă: să te abaţi de la calea prescrisă, şi o singură pedeapsă: moartea. Moartea nu ascundea nici un mister… era soluţia logică pentru divergenţe politice.“

Asa cum a dovedit Lifton,  victimele şi persecutorii folosesc aceleaşi mecanisme adaptive de reducere a stresului. Rezultatul nedorit şi accidental este că slăbirea forţelor de inhibiţie şi control ale comportamentului social, ruşinea şi vinovăţia, împreună cu estomparea anxietăţii şi a durerii, duc la o diluare a interdicţiilor morale împotriva participării la violenţă.

Auto-amăgirea

Trecerea de la un set de valori morale la celălalt este posibilă datorită mecanismului de autodezamăgire: dacă te convingi că nu ai de ales, dilema morală dispare. Straturile succesive de adevăruri, jumătăţi de adevăr şi minciuni sînt organizate în naraţiuni coerente care constituie versiuni  alternative ale evenimentelor, corespunzînd  necesităţilor momentului: un fost delator poate avea o versiune a vieţii sale în care a fost un comunist consecvent şi alta în care el a colaborat numai de nevoie şi numai minimul necesar pentru a-şi salva pielea. Versiunea curentă, adaptată situaţiei de moment, este  întotdeauna percepută ca fiind cea adevarată; celelalte versiuni sînt refulate prin auto-cenzură, dar gata s-o înlocuiască pe cea prezentă la nevoie. Acest proces a fost numit de Orwell „gîndire dublă“ –un vast proces de înşelătorie mentală care înfloreşte în societăţile totalitare. Paul Ricoeur a propus existenţa unui „nucleu intim al personalităţii“ la nivelul căruia auto-amăgirea este imposibilă. Din păcate, acesta nu este un arbitru moral care poate impune regulile jocului, ci doar un martor incoruptibil garantînd că fiecare auto-amăgire este un act de liber arbitru care constituie o autodefinire.

Înainte de a comenta asupra unor caracteristici specifice comunismului totalitar, să recapitulăm modelul general al participării la Rău: capacitatea de a accepta realitatea simbolică duce la crearea de universuri simbolice şi substituie nevoia de supravieţuire cu  nevoia pentru imortalitate simbolică. În dorinţa de a împărtăşi imortalitatea simbolică, oamenii de rînd acceptă definiţia realităţii de către cei în poziţii de putere, tind să accepte stereotipurile negative care facilitează participarea în acte de silnicie şi execută ordinele autorităţii. Amorţirea psihică şi dublarea psihică îi feresc de consecinţele propriilor acţiuni, şi autodezamăgirea le permite crearea unor versiuni ale evenimentelor consecvente cu valorile lor morale. Liberul arbitru este prezent la fiecare pas al procesului şi responsabilitatea morală nu poate fi evitată.

În societatea totalitară comunistă, auto-amăgirea era în acelaşi timp o strategie de supravieţuire şi un mijloc de subminare morală. Înlocuirea certitudinii terorii cu potenţialul terorii şi cu memoria terorii a creat o zonă cenuşie, încurajînd individul să se mintă, convingîndu-se că nu are de ales. Rubaşov comentează: „În ţara noastră a fost dezvoltat un sistem: negarea şi suprimarea convingerilor proprii, dacă nu există o posibilitate de a le materializa. Cum singurul criteriu moral pe care îl recunoaştem este utilitatea politică, renunţarea publică la convingerile proprii pentru a rămîne în partid este în mod evident mai onorabilă decît Don Quijotismul unei lupte fără speranţă.“

Crearea unei populaţii considerabile care se conformează prin auto-amăgire este esenţială funcţionării sistemului totalitar. Aşa cum a demonstrat Goldhagen în cazul Germaniei lui Hitler, structura care transformă statul într-un instrument al Răului e formată dintr-un  cerc restrîns de devotaţi şi un cerc mult mai larg de colaboratori pasivi. Principiile morale ale celor din primul grup sînt înlocuite cu imperative ideologice; în consecinţă, luarea de decizii de viaţă şi moarte, alb-negru nu prezintă dificultăţi pentru ei. Moralitatea celor din grupul secund este subminată prin auto-amăgire. Ceea ce li se cere este acceptarea tacită a directivelor primului grup, autocenzurare şi decizii morale incerte: nu distrugerea unei clase sociale în numele ideologiei, ci turnarea vecinului ca să-ţi aperi pielea şi să te pui bine. Colaborarea grupului larg este asigurată prin spectacole rituale: demascări de spioni şi sabotori, atentate şi procese înscenate care servesc în acelaşi timp ca un mecanism de eliminare al suporterilor, de  constrîngere  prin exemplu şi de reafirmare a principiilor de bază.

Isaiah Berlin a diferenţiat între conceptul de libertate pozitivă şi cel de libertate negativă. Libertatea negativă este definită de măsura în care un individ sau un grup pot să acţioneze autonom, fără reglementare din afară. Libertatea cuvîntului, a religiei, libertatea de asociere, de a deţine proprietate privată sînt toate exemple de libertăţi negative care rezultă într-o societate deschisă. Moralitatea unei societăţi bazate pe libertate negativă va fi  necesarmente deontologică.

Libertatea pozitivă este în esenţă o libertate colectivă obţinută prin participarea voluntară a individului la procesul democratic. Rousseau, Hegel şi Marx fac parte dintre suporterii acestei orientări care, dusă la extrem, rezultă într-o societate închisă, în dictatură. Moralitatea unei asemenea societăţi este teleologică. Popper, în Societatea Deschisă şi Duşmanii Ei, a demonstrat că opusul colectivismului nu este egotismul, cum susţineau de la Platon încoace toate societăţile totalitare, ci individualismul: conflictul nu este între egotism şi altruism, ci între libertatea individuală şi limitele impuse de societate. Comisarul Ivanov comentează: „Există două concepţii ale eticii umane, şi se află la poluri opuse. Una din ele este Creştină şi umană, declară individul sacrosante, şi afirmă că regulile aritmeticii nu pot fi aplicate unităţilor umane. Cealaltă pleacă de la principiul de bază că scopul colectiv justifică orice mijloace, şi nu numai cere, dar pretinde ca individul să fie subordonat şi sacrificat în toate felurile comunităţii.“

Vasile Morar a comentat despre modul în care diferenţele culturale  existente între grupele din satul său natal (Români, Unguri, Saşi, Evrei) au rezultat într-o orientare morală predominant teleologică sau deontologică. Din punct de vedere psihologic, regulile morale sînt norme interiorizate care reglementează comportamentul şi care pot acţiona fie conştient, de exemplu cînd hotărăşti să nu trişezi la examen, sau inconştient, cînd Super Ego-ul opreşte reprezentarea conştientă a anumitor dorinţe. Experienţa subiectivă a cerinţelor morale este deontologică. După cum a arătat Kohlberg, dezvoltarea morală are loc în stagii progresive, începînd cu controlul comportamentului prin frica de retaliere (ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face), prin reciprocitate (o mînă spală pe alta), orientare către lege şi ordine (asta-i legea) culminînd în stagiul al şaptelea cu altruismul abstract (a face bine de dragul binelui). Primele două stagii sînt clar teleologice, al treilea pare mixt, restul sînt deontologice. Marea majoritate a omenirii nu depăşeşte stagiul al treilea (lege şi ordine) permiţînd altor factori – ca, de exemplu, cultura – să influenţeze proporţia dintre teleologic şi deontologic în morala prevalentă.

Dictatura totalitară comunistă s-a auto-declarat societatea reprezentînd cea mai înaltă formă de libertate pozitivă, ceea ce a generat o formă particulară de logică.  Este imposibil să formulezi o critică a comunismului totalitar în termeni bazaţi pe principiile libertăţii pozitive. Suporterilor nu le rămîne decît opţiunea de a formula critica în termenii libertăţii negative, un argument care pierde din principiu.

Rubaşov totuşi încearcă un astfel de argument: „Puterea arbitrară a guvernului este nelimitată, fără egal în istorie; libertatea presei, a opiniei, a deplasării sînt total exterminate, ca şi cum Declaraţia Drepturilor Omului nu a existat vreodată. Am construit cel mai gigantic aparat poliţienesc, cu informatorii făcuţi instituţie naţională, şi cu cel mai rafinat sistem ştiinţific de tortură fizică şi mintală. Biciuim masele gemînde ale ţării către o fericire teoretică viitoare pe care numai noi o putem vedea….“

„Şi ce?“, zise Ivanov fericit. „Nu găseşti că  e minunat? S-a întîmplat ceva mai minunat în istorie? Smulgem pielea veche de pe omenire şi îi dăm una nouă.“

În 1984, unul dintre principiile societăţii totalitare descrise de Orwell este „Libertatea e Sclavie“. Sloganul poate fi interpretat din perspectiva statului – lupta pentru libertate individuală îl face pe om sclavul nevoilor – dar şi din punct de vedere individual – libertatea pozitivă acordată de stat e o formă de sclavie. Totalitarismul comunist nu este Rău în mod accidental, ci constitutiv şi necesar.

În cazul României, aşa cum a spus Cioran am rămas „toujours mal placés“. Combinaţia dintre o istorie bogată în satrapi şi săracă în tradiţie democratică, o orientare morală teleologică („Pînă treci puntea te faci frate şi cu Dracul“; „Capul plecat sabia nu-l taie“), marcată de ambiguitate („Hoţul neprins e om cinstit“; „Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase“), un egoism cinic („Să moară capra vecinului“; „Du-i Doamne la Ploieşti“) şi posibilităţile de participare pasivă prin autodezamăgire au dus la o formă deosebit de virulentă a Răului totalitar comunist.

L-am întrebat pe unul dintre prietenii mei care a trăit toată epoca Ceauşescu în România dacă a fost greu să rămînă neîntinat. „Nu a fost greu“, mi-a răspuns. „Prima decizie a fost dacă vrei sau nu să devii ticălos. Asta a fost o decizie uşoară. Restul urmează logic.“ Uşa visată de Stanley Milgram a rămas în continuare la locul ei, şi cei care au capacitatea de a o vedea pot să o folosească.

 

––––––––––––––––

Peter Dan este profesor la N.Y. Long Island University. Doctorat susţinut sub îndrumarea lui Stanley Milgram.

Cele mai citite articole

Presa noastră cea de toate zilele

Scriitorii şi Securitatea. Probleme spinoase

Viorel, contemporanul nostru

Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor

10 ani de Institut, 10 ani de cultură poloneză

Cele mai comentate articole

Presa noastră cea de toate zilele

Scriitorii şi Securitatea. Probleme spinoase

Criteriile morale ale iubirii la Karol Wojtyla

10 ani de Institut, 10 ani de cultură poloneză

Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor

Cele mai recente comentarii

ce cauta conducerea USR sau cei de la puterea actuala?

La multi ani!

interesant

Tocmai a aparut...

turnatori si securisti