Alexei VAKULOVSKI. În gura foametei

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer



Alexei VAKULOVSKI
În gura foametei
editată de
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului



Cuvânt introductiv asupra ediției
de Flori BĂLĂNESCU


„Copiii războiului şi ai foametei”

Alexei Vakulovski s-a născut într-o familie de români la 3 octombrie 1949, în satul Antoneşti, URSS, şi a murit la 19 mai 2006, în satul Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, Republica Moldova. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, în 1972, fiind considerat de colegi un vârf de lance al generaţiei lor. Nu a vrut să debuteze în timpul comunismului, atâta vreme cât aceasta însemna să scrie textul „de serviciu”, adică să-şi dea obolul ideologic. Ca urmare, cartea sa de debut, afla­tă în editură, deşi avea „bunul de tipar”, nu a mai fost publicată. Alexei a ales să se întoarcă acasă, în ciuda faptului că i se propusese un post de lector la Universitatea din Chişinău. Acasă, Alexei şi Sofia, soţia sa, au fost profesori de limba şi literatura română. Cei doi fii ai lor, Mihail şi Alexandru, le-au călcat pe urme, întrecându-i: au devenit scriitori de limba română. După 1990, au făcut studii în România (Mihail – doctoratul la Universitatea Bucureşti, Alexandru – facultatea la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca).
Între aceleaşi coordonate istorice, de sute de ani o realitate nedreaptă urmăreşte soarta românilor dintre Prut şi Nistru. Situaţia este surprinsă de Mihail Vakulovski în împrejurările expulzării fratelui său din România, în martie 2009: „de astăzi frate-meu nu mai e în România – a fost amendat, expulzat şi interzis – ca om, nu neapărat ca scriitor. Existenţialism românesc (pe modelul «postmodernismului românesc»), un exemplu crud şi concret de frăţie româno-română”.
Strada din satul Antoneşti, pe care locuieşte familia Vakulovski, poartă numele „Alexei Vakulovski” – profesorul de limba şi literatura română care a refuzat să devină scriitor sovietic, întorcându-se acasă pentru a-i învăţa pe micii români sovietici limba maternă. Este unul dintre cei căruia i se datorează „sabotarea” proiectului rusificării totale în spaţiul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, prin conservarea identităţii de la individ la individ. Astăzi un atare mod de trai ar putea părea derizoriu.
„O să mor şi n-o să văd cartea asta publicată”, a zis Alexei Vakulovski. Aşa s-a întâmplat. În gura foametei are o istorie dramatică, precum istoria pe care o evocă. De foarte multă vreme, cartea caută un editor. A fost ani în şir amânată, plimbată, deşi după ce a fost gata, cu coperte cu tot, a fost cerută de cele mai mari edituri din România, înaintată de instituţii cu statut bine delimitat cultural, dar de fiecare dată se întâmpla ceva şi nu mai era publicată. Eu însămi am încercat de mai multe ori.
Volumul cuprinde interviuri cu supravieţuitori ai foametei de după cel de-al Doilea Război Mondial, toţi din satul de baştină al lui Alexei Vakulovski – Antoneşti, în Basarabia.
Tema este puţin abordată în istoriografia română, şi chiar în literatură, deşi tumultul mediatic poate crea uneori false impresii. Fragmentele din cartea de faţă sunt interviuri, deci mărturii, iar în istoriografie textele cu caracter de document nu sunt niciodată prea multe. Este unul din motivele pentru care traseul acestei cărţi este de neînţeles şi inacceptabil. Un demers consecvent al recuperării memoriei traumatizate a românilor de la răsărit de Prut – parte importantă a poporului român şi, totodată, a conştiinţei sale vinovate – ar fi impus apariţia imediată a mărturisirilor de faţă, despre unul dintre cele mai criminale proiecte ale totalitarismului sovietic: foametea din anii 1946-1947.
Basarabia era locuită la vremea luării în stăpânire de către regimul de la Kremlin, în virtutea cedării de către statul român, în iunie 1940, de o populaţie majoritar românească. În prezent, harta demografică a Republicii Moldova reflectă urmările politicilor de deznaţionalizare aplicate de sovietici în regiunile alipite cu forţa.
Mărturisitorii-martiri ai foametei s-au stins unul câte unul. Au rămas aceste voci ale unora dintre ei.
Autorul avea să povestească mai târziu cum a realizat înregistrările: seara se înţelegea cu vreun „moşneguţ de-al meu” să facă a doua zi interviul, dar omul nu mai venea. „Moşneguţul meu” murise.
„Au trecut ani de la foamete, dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăinjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel.
Ei sunt copiii războiului şi ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul şi norocul să înfrunte acel coşmar şi să rămână oameni. De la ei am avea încă multe de învăţat, dacă timpul nu le-ar fi duşman. Ei nu acuză, ci povestesc”, spune Alexei Vakulovski.
Supravieţuitorii mărturisesc, ei nu judecă. Sunt oameni simpli, gospodari, care, deşi umiliţi, chinuiţi, distruşi sufleteşte, au rezistat. „Foametea poate n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. Mama avea câteva deseatine (1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasă, dar n-am dovedit să-l suim în pod căci au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în căruţa lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit biata femeie că nouă au să ne lase, că le-a fi jele de tinereţea noastră. Ai găsit cui să le fie jele. Au luat tot grâul acela. Noi ascunsesem nişte pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târât cu ei şi pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile...”, îşi aminteşte Istina Coreţchi.
Prin editarea acestor fragmente de durere omenească, realizatorul lor a dorit atât recuperarea memoriei trauma­tizate a comunităţii din care a făcut parte, cât şi o împărtăşire tardivă din partea „fraţilor”.
Românii basarabeni au avut parte nu doar de rusificare, deznaţionalizare, deportări în Siberia, o parte considerabilă a lor, refugiaţi din calea războiului în România din dreapta Prutului în perioada 1940-1944, au fost victimele „repatrierii” în Uniunea Sovietică, ale deportărilor în Câmpia Bărăganului, mulţi au ajuns în închisorile politice româneşti. Comunismul a traumatizat oamenii atât la Vest, cât şi la Răsărit de Prut, iar în timpul marii foamete din anii 1946-1947, fiinţa umană a fost zdrobită până la ultima fibră a rezistenţei biologice şi morale. O foamete gândită strategic la Moscova pentru a frânge orice urmă de rezistenţă. Aşa cum fusese gândită Marea Foamete din anii ’30, care a ucis milioane de ucraineni. „...Oamenii noştri sunt deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casă. Ne-au măturat podurile”. Grigore Moraru oferă astfel, involuntar, explicaţia pentru o foamete organizată şi nu una naturală.
Spaima a fost împinsă dincolo de limitele ei prin înfometare. Numai aşa pot fi înţelese gesturi ce nu fac parte din uzul nostru cultural, precum hrănirea cu ierburi, rădăcini, coajă de copac sau, mai ales, cu animale şi păsări ca pisici, câini, ciori etc., cu opincile din picioare – fierte. Dar şi antropofagia, nivelul ultim al trecerii în condiţia de limitare a fiinţei umane la conservarea biologică – într-o epocă în care regimul sovietic făcea propagandă despre cea mai umanistă şi înaintată ideologie: comunismul.
Cazul Eudochiei Oprea, care a trecut prin război, prin foamete, apoi prin Siberia, de unde familia a revenit acasă în 1956, este exemplar. Soţii Oprea au supravieţuit tuturor acestor greutăţi, în ciuda faptului că statul sovietic le-a luat tot, „am crescut şi am educat zece copii”. S-au ajutat crezând în „Dumnezeu, căci numai El a avut grijă de mine şi de familia mea. El ne-a scos din toate greutăţile, El ne-a condus peste toate punţile pline de primejdii ale vieţii”. „Dar atunci, în iarna lui 1946-1947, mureau cu nemiluita. Nimeni nu le ducea contul. Iaca şi în partea asta de râpă i-au găsit atunci morţi în casă şi pe bărbat, şi pe femeie. De ajutor ziceţi? Dar cu ce te puteau ajuta? Dacă nu avea nimeni nimic? Nu avea nimeni o fărâmitură de pâine în plus. Prin alte părţi nu am ştiinţă cum a fost, dar la noi acesta e adevărul. Şi ce dacă aduceau mâncare de prin streini? Avea cineva saţ? Dar cât poate aduce un om? Dar cât pot mânca cinci? Opt? Zece?... Nu doresc nimănui să guste din amarul, chinul, nevoile, nedreptăţile pe care le-am îndurat noi. Să aibă oamenii parte de linişte, să nu li se bage nimeni în suflet, nici în casă. Să le fie la toţi casa ocrotită, să aibă pe masă o hrincă de pâine, pe care nimeni nu vrea să i-o fure, să le fie la toţi copiii veseli şi sănătoşi, să nu audă neam din neamul nostru de Siberii şi de ani de foamete…”.
Vasile Vaculovschi (tatăl lui Alexei) face o sinteză a peri­oa­dei de foamete pe care au trăit-o cu toţii. Cuvintele sale pot constitui un testament moral:
„Dacă ar fi fost atunci lichidate rechiziţiile, lumea n-ar fi murit de foame, ar fi rezistat, s-ar fi salvat. Greul foametei a fost dus şi-n 1946-1947 tot de bietul sătean. El nu e numai talpa ţării, ci şi ţapul ei ispăşitor.
O mare tristeţe mă copleşeşte când mă gândesc că urgia foametei a trecut parcă neobservată de ştiinţa noastră istorică. Rămân uimit când văd câte pete albe sunt în istoria noastră. Oamenii care o scriu nu par a fi cercetători serioşi, ci nişte pseudosportivi care trec prin slalomuri, prin timpuri. Dar lumea nu uită foametea. Ştiu despre foamete chiar şi copiii cei mai mici. Doar în zilele celea negre le-au murit rudele, buneii. Mulţi poate au fost duşi în mormânt numai leşinaţi, căci ar fi o naivitate să vorbim la modul serios de o asistenţă medicală în acele timpuri. Omul crescut numai cu mirosul florilor nu poate rezista greutăţilor vieţii, să nu uităm aceasta. Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot adevărul, chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare”.
Aceeaşi idee este centrală şi în mărturia lui Efrem Vaculovschi (vărul lui Alexei): „Astăzi înţeleg altfel lucrurile. Ştiu că au fost oameni care şi-au mâncat propriii lor copii. Ştiu că foamea îi înnebunea, îi făcea neoameni, dar atunci… Şi când o fac pe filozoful şi încerc să-i iert pe toţi, în faţă iarăşi îmi apare trupul pe jumătate jupuit al câinelui nostru care avea nişte ochi nemaipomenit de deştepţi. Oamenii care l-au mâncat n-au mai ieşit din foamete. S-au pierdut. Toate problemele acelea din timpul foametei şi-au făcut culcuş în mine şi mă chinuie. Eu îs copilul, eu îs înfometatul, eu îs ucigaşul, eu îs tata. ...Am convingerea că zile de acelea nu se vor repeta. Nu avem nici un drept ca să-i lăsăm pe nepoţii noştri să treacă printr-o foamete ca cea din anii 1946 – 1947. Ne ajunge nouă experienţa asta barbară. Oameni suntem”.
Neamul Vaculovschi a fost mare. Toţi au avut de suferit. Ion Vaculovschi (văr cu Alexei, fratele lui Efrem) nu poate uita că „Au măturat podurile. Parcă special au făcut asta ca să murim cu toţii. Să nu rămână nici un basarabean. Erai obligat să dai, să dai, să dai!! Umblau stribocii de la casă la casă”.
Pâinea (grâul) şi vaca erau principalele surse de supravieţuire. Şi tatăl – stâlpul care asigura mamei şi copiilor iluzia că nu se vor pierde. Atunci când „stribocii” le luau ultimul bob de grâu şi vaca, mai rămânea tatăl, care avea să umble pentru a aduce mâncare. Când el nu se mai întorcea de prin Ucraina sau era ucis pe loc ori dus în Siberia... copiii rămâneau ai nimănui. Unul dintre aceşti copii este Vasile Gaidău:
„Când tata a murit, s-a lăsat noaptea peste noi... Cum se vede, s-a gândit cineva că războiul i-a ucis pe puţini dintr-ai noştri şi s-au gândit animalele să născocească alt război, cel al foametei. Şi l-au născocit de nădejde. Căci foametea a furat mai mulţi oameni din satul nostru decât războiul... Ţin minte cum l-au dus pe tata la cimitir. Eu stam pe cuptor lipit de sobă. Hămesit de foame eram... M-am pus în genunchi lângă tata, am sărutat icoana, l-am sărutat pe tata şi i-am şoptit:
– Tată, mi-i a mânca.
Cu vorbele estea a fost dus la cimitir tata. ... Totdeauna când îmi era foame gemeam:
– Tată, mi-i a mânca.
Ştiu că majoritatea oamenilor la nevoie îşi amintesc de mamă. Eu nu. Eu nu-mi pot aminti de mama. Eu la o adică… Eu atâta pot zice şi acum:
– Tată, mi-i a mânca”.
Imaginea copiilor distrofici, cu faţa zbârcită de înfometare, a urmărit-o pe învăţătoarea Maria Vaculovschi (mama lui Alexei) toată viaţa: „ [Activiştii] umblau pe la casele oamenilor şi luau ultima bucăţică de pâine de la gura copiilor. Nişte brute. Nici la casa de copii nu era rai. Ne aduceau acolo copii orfani, distrofici, abia-abia răsuflau. Le eram şi mamă, şi educatoare… Mulţi dintre ei păreau nişte bătrâni pitici. Sunt convinsă că lucrul cel mai greu în lumea asta e la casa de copii în timpul unei eventuale foamete”.
Basarabenii plecaţi după arăneală în „părţile Poloniei”, în rea­litate în Ucraina, au găsit aici bunăvoinţă, milă, empatie de la ucraineni. Nu întâmplător, deoarece ucrainenii purtau cica­tri­cele dureroase ale Marii Foamete la care au fost siliţi în anii 1932-1933. Nicolas Werth o consideră una dintre „ma­rile operaţii teroriste secrete”, organizată de Stalin în Ucraina. În aceeaşi notă se păstrează şi alţi cercetători, precum Joël Kotek şi Maxime Steinberg[1], care consideră că prin foametea organizată regimul sovietic a urmărit distrugerea coloanei ver­te­brale a ţărănimii. Interpretarea este susţinută din plin de mărturiile din volumul de faţă. Ca şi în cazul reeducării de tip Piteşti (experiment ce a vizat transformarea morală a indivi­du­lui, prin distrugerea moştenirii sale culturale, istorice şi sufle­teşti), nici experimentul vast al reeducării prin înfometare nu a fost unul total. El nu a fost ireversibil. Atât ucrainenii, cât şi basarabenii au reuşit să se salveze ca entitate individuală şi comunitară.
Cuvântul final al lui Alexei Vakulovki, intitulat Punct sau Recviem, este în notă poetică, despre cunoaşterea de sine, recunoaşterea binelui şi răului, despre datoria fiului satului Antoneşti – unde au murit atâţia copii, tineri, bătrâni, femei şi bărbaţi, în timpul Foametei – de a nu lăsa vocea martorilor-martiri pe pustie, să se piardă: „Luceafărul se prefăcu într-un ochi. Un ochi încărcat de lacrimi. Un ochi de copil înghiţit de foamete. Pe cer răsăriră sute de stele. Stele – ochi de copil. Îmi porunceau ceva în limba lor dumnezeiască”.
„Celălalt” nu poate acorda credit unui popor care contribuie prin părăsire la uciderea fizică şi simbolică a propriilor copii, un popor care nu are capacitatea lăuntrică de a se întoarce empatic spre sine. Nimic nu se îndreaptă în istorie fără înţelegere, asumare, căinţă şi responsabilitate faţă de tre­cut. Istoria pe care dăm vina, fără să ne-o asumăm, a făcut ca Alexei Vakulovski şi toţi oamenii năpăstuiţi din satul lui să îşi găsească odihna abia acum. Este rândul cercetătorilor să îşi asu­me faptele celor de dinainte, care i-au lăsat pe basarabeni (şi pe bucovineni) pradă unei disperări fără speranţă.


[1] Pe larg, în Stéphane Courtois (coord.), O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitare în Europa, 1935-1953, trad. din limba franceză de Doina Jela Despois, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008.