Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Trecut versus prezent
Titus POPOVICI
„Anul de graţie 1977”: „Eroii devin alde Breban şi Goma…”
Lansarea Buneivestiri – „Unirea principatelor”!
Nicolae Manolescu:
„Anul de graţie 2011”: „ N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. Mai ales în legătură cu Paul Goma, în anul de graţie 1977. (…) Îi cruţ pe cititorii R.l. de reproducerea convorbirilor lui N.Breban cu Pleşiţă et comp., care contrazic afirmaţiile de mai sus şi în care N. Breban se arată, în cel mai bun caz, un interlocutor obedient şi prea plecat (apreciat ca atare de securişti: «a dovedit în general receptivitate şi maleabilitate»). Breban (…) s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist dintr-un amărât de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă”. ("România literară", nr. 16/2011)
„Bunavestire este romanul unui autor pe lângă care viaţa de luptă, de sacrificii, de muncă, de dăruire, chiar şi de erori a acestor decenii a trecut ca apa pe penele raţei. Cartea unui autor al cărui ochi (nu lipsit de o anume acuitate) reţine cu precădere urâtul, trivialul, obscurul şi josnicul, lucruri care ca boala, ca moartea, aparţin şi ele realităţii. (…) Ei bine, tovarăşi, în viaţa mea n-am citit apologie mai deşănţată (…) mă mir de Convorbiri literare de la Iaşi, continuatoarea celebrului spirit al Junimii, care a găsit cuvinte atât de sărbătoreşti de parcă era vorba de Unirea Principatelor!”
„…Una din problemele fundamentale ale acestei epoci frământate, în care oamenii sunt formaţi, modelaţi, influentaţi de multitudinea mijloacelor de informare, folosite ca orice suprastructură în interesul clasei care se află la putere, este raportuldintre autoritate şi libertate. Autoritate care să nu se transforme în dictatură, libertate care să nu devină anarhie. Şi poate niciunde acest raport nu este mai sensibil decât în domeniul artei. Prin însăşi natura sa, creatorul îşi asumă mai multe vieţi. El trebuie să înţeleagă chiar şi ceea ce condamnă. Altfel, opera sa se transformă în pamflet, îşi pierde acea obiectivitate superioară – care e a realităţii însăşi – specifică marilor creaţii, în care adevărul vieţii reiese nu doar din afirmaţii, ci din cunoaşterea aprofundată şi multilaterală, din dialectica internă a operei de artă. [...]
De ani de zile asistăm, cu prea rare excepţii, la involuţia spiritului critic obiectiv, ştiinţific, la înlocuirea lui cu apologetica, mai bine zis cu tămâierea abundentă, pe considerente de grup, analiza fiind absentă pentru a face loc admiraţiei fără rezerve. Peste ani, cine va avea curiozitatea să studieze acest fenomen va putea cădea de pe scaun văzând cum unele nulităţi patente, în schimb asurzitor de gălăgioase, erau comparate cu marii scriitori ai universului, înainte de a dispărea în neant sau de a pleca să ne înjure la diverse oficine străine.
N-aş fi vrut să dau exemple, totuşi, unul recent mi se pare absolut necesar; a apărut romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban, de care probabil unii dintre dumneavoastră îşi amintesc, deoarece printr-o greşeală, de care mă consider în parte şi eu răspunzător, el a făcut parte un timp din Comitetul Central. Vreau să fiu clar înţeles, de aceea subliniez: nu spun că această carte nu trebuia să apară, că ea trebuia ţinută la index. Nu voi afirma acest lucru deosebit de grav decât despre acele producţiuni care propagă fascismul, ura şi dispreţul faţă de om, violenţa animalică, pornografia. Dar modul în care acest roman a apărut constituie, după părerea mea, şi o spun deschis, cu toată răspunderea, o serioasă greşeală de ordin politic. Respins la Editura Cartea Românească (director Marin Preda), respins la Editura Eminescu (director Valeriu Rîpeanu), după nenumărate discuţii în care autorul s-a dovedit refractar, încercat a fi transmis clandestin peste graniţă, romanul apare brusc la Editura Junimea din Iaşi, într-un tiraj nejustificat de mare, din motive pe care le numesc deschis conjuncturale (şi care nu caracterizează politica noastră culturală), motive pe care, eventual, le pot înţelege, dar nu le pot aproba! Nu le aprob pentru că din asemenea «excepţii» de la normele obligatorii pentru toţi ceilalţi ce pot înţelege unii tineri scriitori grăbiţi, ca orice tânăr, şi asta este normal, să se vadă tipăriţi cu orice chip? Ei «înţeleg», şi am auzit pe destui afirmând-o, că, dacă faci gălăgie, dacă «devii un caz», dacă ajungi să se intereseze de tine diverse ziare străine sau posturi de radio, merge, începi să fii tratat ca o excepţie şi atunci scriitori, membri sau nu ai Comitetului Central, în general cei ce susţin concepţiile şi poziţiile partidului în artă, încep să fie consideraţi «conformişti», «oportunişti», «învechiţi», «depăşiţi», iar eroii devin alde Breban şi Goma! Şi ar fi foarte de nedorit să devină şi modele! Nu putea fi această carte supusă unei discuţii serioase, principiale? Nu sunt atâţia scriitori investiţi cu înaltă responsabilitate de a fi membri ai Comitetului Central, care puteau fi consultaţi, cărora să li se ceară părerea? Personal, mă îndoiesc că s-ar fi modificat concepţiile autorului de la o zi la alta, dar oricum romanul putea fi îmbunătăţit, curăţat de zgura de care abundă.
Bunavestire este romanul unui autor pe lângă care viaţa de luptă, de sacrificii, de muncă, de dăruire, chiar şi de erori a acestor decenii a trecut ca apa pe penele raţei. Cartea unui autor al cărui ochi (nu lipsit de o anume acuitate) reţine cu precădere urâtul, trivialul, obscurul şi josnicul, lucruri care ca boala, ca moartea, aparţin şi ele realităţii. Dar a reţine numai asta înseamnă, cu indulgenţă spus, o serioasă carenţă a viziunii despre lume. Este cartea unui autor adept declarat al filozofiei lui Nietzsche, cu desăvârşire prost digerată, conform căreia omenirea se împarte în aleşi sortiţi să fie stăpâni, deoarece se află dincolo de bine şi de rău, şi turma celor meniţi să fie dominaţi, supuşi. O carte în care limba română este maltratată până la suferinţă, în care abundă scene de un erotism ieftin, la limita şi uneori dincolo de limita obscenităţii.
Ei bine, tovarăşi, în viaţa mea n-am citit apologie mai deşănţată – îmi cântăresc bine cuvintele – în care un critic – acelaşi, dealtfel, care într-o antologie a poeziei a inclus cu dezinvoltură pe toţi poeţii legionari, în frunte cu Radu Gyr – afirma că este cea mai importantă carte de după 23 August. Nu mă miră acest lucru din partea României literare, care cam navighează în derivă, precum corabia lui Noe, dar mă mir de Convorbiri literare de la Iaşi, continuatoarea celebrului spirit al Junimii, care a găsit cuvinte atât de sărbătoreşti de parcă era vorba de Unirea Principatelor! Şi mă mir foarte mult că până acum nimeni, niciun critic marxist – şi avem câţiva serioşi, dar erudiţia lor se exercită strălucit numai asupra lui ThomasMann, Joyce şi Kafka – nu s-a găsit să pună acest roman în adevăratul lui context, arătându-i meritele eventuale, dar şi limitele şi confuziile mai mult decât evidente…“
Contemporanul, 1 iulie 1977CUVÂNTUL TOVARĂŞULUI TITUS POPOVICI LA PLENARA DIN 28-29 IUNIE [1977] A CC AL PCR – fragmente
Textul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu