joi, 26 noiembrie 2009

Vlad Cubreacov: Din nou despre podul de la Lipcani-Rădăuţi Prut

Din nou despre podul de la Lipcani-Rădăuţi Prut

Poduri peste Prut. Cine blochează, unde sunt banii primit de Romania?? Dan Culcer

Am plasat pe acest blog, la 23 octombrie 2008, un articol intitulat „Avem nevoie de poduri peste Prut”. De atunci şi până acum situaţia podului Lipcani-Rădăuţi Prut şi a punctului de trecere a frontierei în acest loc nu s-a schimbat. Revin la subiect, aducând în atenţie alte detalii legate de acesta.

Podul Lipcani-Rădăuţi Prut, distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost reconstruit cu finanţare europeană, obţinută în baza unui protocol guvernamental dintre România şi Republica Moldova. Prin acel protocol guvernamental partea română s-a angajat să reabiliteze 1,3 kilometri de drum de pe teritoriul comunei Rădăuţi-Prut, din judeţul Botoşani, iar cea moldoveană să asfalteze aproximativ patru kilometri de drum în localitatea Lipcani din raionul Briceni. Deşi construcţia a fost finalizată la sfârşitul anului 2006, podul Lipcani-Rădăuţi Prut nu este funcţional, întrucât în această zonă nu există un punct vamal moldo-român. Astfel, investiţia pentru reconstrucţia podului, care a constituit aproximativ 11 milioane de euro, nu poate fi valorificată, dat fiind că nu există un acord între România şi Republica Moldova, care să permită deschiderea unui nou punct de trecere a frontierei în această regiune.

Amintesc că Uniunea Europeană a finanţat lucrările de reconstrucţie a podului Lipcani-Rădăuţi Prut, prin intermediul programelor PHARE şi TACIS, alocând 3 milioane de Euro părţii române şi 8 milioane de Euro părţii moldovene.

Potrivit presei din România, demersurile autorităţilor judeţului Botoşani de a înfiinţa un punct vamal în imediata apropiere a acestui pod s-au soldat cu eşec, motivul invocat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră din România fiind lipsa unei baze legale pentru deschiderea de noi puncte de trecere vamală. Constatăm astfel că, la ora actuală, între România şi Republica Moldova nu există un instrument juridic care să confere cadrul necesar deschiderii unor noi puncte de frontieră. În raionul Briceni există mai multe puncte vamale de trecere spre Ucraina şi nici unul spre România. Deschiderea unui punct vamal pe podul Lipcani-Rădăuţi Prut ar permite circulaţia persoanelor şi a mărfurilor spre o nouă piaţă de desfacere şi ar favoriza dezvoltarea economică a raionului Briceni. În prezent, agenţii economici se confruntă cu o situaţie dificilă, întrucât cel mai apropiat punct vamal de trecere spre România, Costeşti-Stânca, se află la circa 120 de kilometri de oraşul Briceni.

Constat de asemenea că, pentru cei 684 de kilometri de frontieră cu România Republica Moldova are doar 7 puncte de trecere a frontierei comune, iar pentru cei 1222 de kilometri de frontieră cu Ucraina – 17 puncte, dintre care 8 în partea sudică (basarabeană), 4 în partea estică (transnistreană, pentru 453 de kilometri) şi 5 în partea nordică (basarabeană) a frontierei comune. Ceea ce înseamnă o medie de 97 de kilometri şi 714 de metri între punctele de trecere a frontierei moldo-române şi o medie de 71 de kilometri şi 882 de metri între punctele de trecere a frontierei moldo-ucrainene.

Dacă podul de la Lipcani-Rădăuţi Prut ar fi deschis, distanţa medie dintre punctele de trecere a frontierei moldo-române ar fi de 85 de kilometri şi 500 de metri.

În perioada interbelică pe râul Prut au existat 22 de poduri, ceea ce însemna o distanţă medie de 31 de kilometri şi 90 de metri, de trei ori mai puţin decât în prezent.

Sunt curios să văd dacă guvernul Emil Boc va avea în atenţie şi va soluţiona problema podului european de la Lipcani-Rădăuţi Prut.

Acest articol a fost scris pe marţi, decembrie 23rd, 2008 la 7:06 pm şi este înscris în Articole. Poti urmari orice raspuns la aceste articole prin intretinere RSS 2.0. You can leave a response, or trackback from your own site.
9 Răspunsuri la “Din nou despre podul de la Lipcani-Rădăuţi Prut”

1. eugenb spune:
ianuarie 26, 2009 la 7:28 pm

Dar de ce nu sunteti curios ce va face Conducerea de la Chisinau ? Doar va sunt mai aproape decat cei din Romania. Sau raspunsul il cunoasteti (adica NIMIC) si puneti intrebarea doar ca sa dati vina pe romani ? Nu credeti ca trebuie sa faceti mai mult in ce va priveste in Basarabia, ca nu prea se vede ca ati facut deocamdata ?

Intrebari … Intrebari … Intrebari …

Care asteapta niste raspunsuri cinstite, nu doar conform “ordinelor” care vin de la Voronin.

P.S.
Trebuie sa recunosc ca aceasta problema cu Podul dintre cele doua maluri ale Prutului nu o cunosteam, ca acuma ma intereseaza si ca va voi “bate la cap” in viitor pentru a afla ce ati facut ca sa fie rezolvata (favorabil).
2. Vlad Cubreacov spune:
ianuarie 27, 2009 la 8:35 am

Domnule Eugen,
Nu stiu daca ati fost vreodata la Lipcani si daca ati putut ajunge in preajma podului european finalizat in 2006. Eu am fost. Scriam in material ca ptrimtrun protocol guvernamental partea română (Bucurestiul) s-a angajat să reabiliteze 1,3 kilometri de drum de pe teritoriul comunei Rădăuţi-Prut, din judeţul Botoşani, iar cea moldoveană (Chisinaul) să asfalteze aproximativ patru kilometri de drum în localitatea Lipcani din raionul Briceni. Ei bine, cei 1,3 km de drum din partea judetului Botosani nu sunt astaltati pana astazi. Nu pot sa inteleg de ce. Dumneavoastra aveti o explicatie valabila pentru aceasta situatie?
Mergand la Lipcani, va veti putea convinge ca cei circa 4 km de drum din partea raionului Briceni au fost asfaltati cu fonduri alocate de guvernul Republicii Moldova. Vreau sa va reamintesc ca initiativa reconstruirii podului de la Lipcani-Radauti Prut apartine guvernului Republicii Moldova, care a si fost in acest caz principalul beneficiar financiar din partea UE.
Ma bucur ca am reusit sa va provoc interesul fata de chestiunea podurilor peste Prut.
3. Vlad Cubreacov spune:
februarie 19, 2009 la 6:47 pm

Astazi, 19 februarie, “Moldova suverana” publica o stire care m-a intristat:

“Bugetul Romaniei pentru 2009 nu prevede bani pentru constructia vamii Radauti-Prut

Parlamentul Romaniei a respins amendamentul senatorului roman de Botosani, Daniel Humelnicu, cu privire la alocarea din bugetul de stat pentru 2009 a 28,8 milioane lei romanesti pentru construirea vamii Radauti-Prut. „Amendamentul a fost respins dintr-un motiv simplu: lipsa banilor. Nu au fost bani suficienti la buget, tinind cont de criza financiara prin care trece acuma Romania”, a concretizat senatorul. Totodata, Daniel Humelnicu a afirmat ca exista sperante ca problema va fi rezolvata altfel. „Avem promisiuni de la Ministerul Administratiei si Internelor ca vom rezolva aceasta problema in cursul anului curent, dar nu intr-o prevedere bugetara directa, ci din resursele alocate acestui minister.”

Anterior, autoritatile locale din judetul Botosani au cerut guvernului de la Bucuresti urgentarea constructiei vamii de la Radauti-Prut, inaintind o adresa catre Guvernul Romaniei prin care solicitau acordarea cu prioritate a fondurilor necesare inceperii lucrarilor de constructie a vamii de la Radauti. Iar ministrul moldovean al Economiei, in urma unei discutii telefonice cu co-presedintele comisiei economice mixte moldo-romane, Constantin Nita, se arata optimist cu privire la constructia cit mai urgenta a obiectivului din partea romana a Prutului.

In acelasi context, senatorul Humelnicu a subliniat ca finisarea acestui post vamal este obligatorie si vitala pentru judetul Botosani. „Eu stiu ca Republica Moldova si-a respectat intelegerea, a construit vama, a facut o infrastructura moderna, asa ca urmeaza ca si Romania sa-si indeplineasca aceste obligatii”, a concluzionat oficialul.

Pentru reconstructia podului Lipcani – Radauti Prut, precum si constructia punctului de trecere, Uniunea Europeana a alocat 11 milioane de euro autoritatilor din Moldova si celor din Romania. Punctul de trecere Lipcani – Radauti Prut nu poate fi dat in exploatare pina cind partea romana nu-si va construi punctul vamal.”
4. Vlad Cubreacov spune:
februarie 19, 2009 la 6:59 pm

Pe de alta parte, potalul http://www.botosaninews.ro scrie tot astazi:
“Punctul de trecere a frontierei Radauti Prut-Lipcani nu poate fi infiintat

Punctul de control de trecere a frontierei de la Rădăuţi Prut-Lipcani nu poate fi infiinţat pină cind nu se va incheia un protocol intre Romania şi Republica Moldova. Prefectul Cristian Roman a declarat, miercuri, in cadrul unei conferinţe de presă, că in urma demersurilor făcute de Instituţia Prefectului privind infiinţarea unui punct de trecere a frontierei la Rădăuţi Prut-Lipcani, s-a primit un răspuns de la Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv de la Inspectoratul Poliţiei de Frontieră, că intre Romania şi Republica Moldova nu există la ora actuală incheiat un cadru juridic necesar deschiderii de noi puncte de frontieră. “Am informat de această situaţie pe reprezentanţii Ministerului Afacerilor Externe. Din punctul nostru de vedere, al autorităţilor locale, am făcut toate demersurile necesare atit de la comuna respectivă, Consiliul Judeţean şi Prefectură, iar acum aşteptăm un răspuns. Există dorinţă şi voinţă aşteptăm să se creeze acest cadru juridic intre cele două state pentru deschiderea acestui punct de frontieră. Mă gindesc că nu o să fie probleme, mai ales că de partea cealaltă se construieşte vama, lucrarea este deosebită, este un proiect europeană. Este posibil să mai dureze un pic pină la infiinţarea acestuia”, a mai spus prefectul. Cristian Roman a declarat că această problemă ţine de competenţa miniştrilor de externe ale celor două ţări pentru a fi soluţionată. “Lucrarea de infrastructură pe partea noastră s-a terminat. Problema este la moldoveni”, a mai spus reprezentantul Guvernului in teritoriu”
5. Vlad Cubreacov spune:
februarie 19, 2009 la 7:05 pm

Acum exact zece zile, la 9 februarie, Monitorul de Botoşani scria:

“Finanţare solicitată pentru Vama Rădăuţi Prut

Consiliul Judeţean (CJ) a trimis Guvernului un nou proiect de hotărâre privind aprobarea de fonduri pentru construcţia punctului vamal de la Rădăuţi Prut. Autorităţile de la Botoşani solicită centrului 28,8 milioane de lei.

Nerealizarea acestor lucrări au făcut recent obiectul criticilor oficialilor din Republica Moldova.

Igor Dodon, prim-vicepremierul moldovean, a acuzat România săptămâna trecută că nu a finalizat lucrările pentru deschiderea postului vamal de la podul Rădăuţi Prut – Lipcani, deşi partea moldoveană a finalizat demult amenajarea punctului vamal.

De menţionat şi că UE ar putea imputa CJ Botoşani trei milioane de euro, bani încasaţi în anul 2000, prin programele PHARE şi TACIS pentru deschiderea unui punct vamal la Rădăuţi Prut – Lipcani. Proiectul a fost semnat pe baza unui protocol guvernamental între România şi Moldova care prevedea reconstrucţia podului Rădăuţi Prut – Lipcani, dărâmat în al Doilea Război Mondial. Construcţia podului a fost finalizată în 2006, însă acesta nu este funcţional pentru că partea română nu a construit punctul vamal, iar una din condiţiile pentru care UE acorda aceşti bani era tocmai construirea vămii.

-Nicolae COBZARIU”
6. Vlad Cubreacov spune:
februarie 19, 2009 la 7:08 pm

La 5 februarie portalul finantare.ro scria la acelasi subiect:

“Constructia Vamii Radauti Prut – Lipcani este estimata la 28,8 milioane de lei

Constructia Vamii Radauti Prut din judetul Botosani, care ar urma sa asigure legatura cu localitatea Lipcani (Republica Moldova), este estimata de autoritatile botosanene la 28,8 milioane de lei.

Presedintele Consiliului Judetean Botosani, Mihai Tabuleac, si prefectul Cristian Roman, au inaintat o adresa catre Ministerul Administratiei si Internelor si Ministerul Finantelor Publice prin care solicita acordarea cu prioritate a fondurilor necesare inceperii lucrarilor de constructie a vamii de la Radauti Prut.

“Vama are o importanta nu doar judeteana, ci nationala si europeana. Noi facem tot ce tine de noi, insa fara bani de la bugetul de stat nu putem sa incepem lucrarile. Alta solutie nu este, decat aceea de a primi sprijin guvernamental”, a declarat Tabuleac.

Deschiderea punctului de trecere a frontierei Radauti Prut- Lipcani este solicitata cu insistenta si de autoritatile din Republica Moldova, in contextul in care pe malul moldovean al Prutului a fost construita in urma cu trei ani o vama moderna. Legatura intre cele doua localitati ar urma sa se faca pe un pod care a fost construit printr-un program finantat de Uniunea Europeana. Lucrarea a fost finalizata in 2005 si a costat peste trei milioane de euro.”
7. localnic din radauti prut spune:
martie 18, 2009 la 8:47 am

Domnilor acest punct vamal trebiua sa fie gata de acum 3 ani. El nu este dat in folosinta deoarece partea romana nu a construit vama. Cei 1,3 km de drum sunt construiti. Nu este finalizat fiindca nu sunt competente autoritatile care conduc judetul botosani. Cred ca asemenea autoritati vor deschide punctul vamal prin 2020………..
8. Wallah spune:
noiembrie 25, 2009 la 8:44 pm

Daca stau si ma gandesc bine ,odata deschis traficul prin acest punct de trecere de acest lucru ar profita si localitatile de pe traseele catre Botosani(prin Havarna sau Hudesti) inclusiv orasele Darabani si Dorohoi.Cred ca nu exista suficienta vointa…
9. Vlad Cubreacov spune:
noiembrie 25, 2009 la 10:00 pm

Aveti perfecta dreptate. Ma bucur ca va preocupa un asemenea subiect. S-auzim numai de bine!

luni, 23 noiembrie 2009

Galia Ackerman. Baby Iar et Katyn, une réflexion sur deux totalitarismes

Galia Ackerman
Baby Iar et Katyn, une réflexion sur deux totalitarismes

Comme l’affirme Michael Prazan dans son film remarquable, c’était probablement l’épuisement psychique des bourreaux, malgré l’aide souvent très efficace d’auxiliaires locaux, qui finalement poussa la direction nazie à adopter des méthodes plus industrielles de l’extermination humaine : les chambres à gaz. Mais si tout le monde en Occident connaît les chambres à gaz, pourquoi ce génocide atroce par balles et parfois même à l’arme blanche, génocide qui n’épargnait même pas les hommes et les femmes aptes au travail et en bonne santé, comme c’était le cas lors des fameuses « sélections » à Auschwitz, est-il resté si longtemps ignoré en Occident?

La cause première de cette ignorance, c’est l’occultation du caractère ethnique de l’extermination des Juifs sur le territoire de l’URSS par le régime soviétique. Déjà pendant la guerre, confronté à la fois à la propagande antijuive nazie dans les territoires occupés par l’ennemi et à l’antisémitisme populaire traditionnel qui a pris de l’essor grâce à cette propagande (surtout en Ukraine et dans les pays Baltes), Staline choisit de minimiser le génocide hitlérien. À de rares exceptions près, la presse parlait uniquement de massacres de civils et d’atrocités à l’égard des citoyens soviétiques[1].
Hitler

Hitler

Le long de la guerre, Staline avait une double politique juive. D’une part, devant une situation désastreuse dans les premiers mois après l’invasion de l’URSS par les nazis, il prit la décision, en avril 1942, de créer le Comité Antifasciste Juif dont les membres étaient des écrivains, des acteurs, des scientifiques et des militaires juifs. Le Comité s’occupait de la collecte de fonds auprès des Juifs américains et britanniques et oeuvrait en faveur de l’ouverture du Second front. C’était la facette de la propagande soviétique destinée à l’étranger[2].

D’autre part, Staline continua sa politique antisémite engagée à la fin des années 1930 visant à épurer graduellement l’appareil du parti et l’appareil soviétique des Juifs sous l’appellation de « combat pour la pureté nationale des cadres »[3]. Lors de la visite de Ioachim von Ribbentrop à Moscou, le 23 août 1939, pour la signature du Pacte germano-soviétique (dont les clauses secrètes scellaient le partage de l’Europe de l’Est), Staline aurait porté le toast à la santé d’Hitler et ajouté : « Je n’attends que le moment quand l’URSS aura suffisamment de sa propre intelligentsia (ce qui veut dire ethniquement russe – G.A.) pour en finir avec la dominance des Juifs dont on a encore besoin »[4]. C’était la facette de la politique intérieure de Staline (encore cachée de la population générale) dictée non seulement par son antisémitisme personnel, mais surtout par son orientation de plus en plus nette vers les valeurs grand-russes traditionnelles.

Cependant, à la fin de la guerre et jusqu’à 1947, il y eut un nombre de publications dans la presse soviétique sur les atrocités nazies à l’égard de la population juive, appartenant à des grandes plumes comme Ilya Ehrenbourg ou Vassili Grossman, célèbres correspondants de guerre et écrivains. Leur notoriété et leurs liens étroits avec le Comité Antisfasciste Juif qui jouissait d’une grande autorité à l’étranger, auprès des alliés (par exemple, le président du CAJ, le grand metteur en scène et acteur Salomon Mikhoels, était lié d’amitié avec Albert Einstein), rendait la tâche des censeurs délicate. Mais dès 1947, ce sujet devient complètement tabou. Staline interdit notamment la publication du « Livre noir » des crimes nazis, basé sur les témoignages rassemblés par Grossman et Ehrenbourg.

Il y avait plusieurs raisons pour ce tournant. L’URSS entrait dans la période de la guerre froide, et les Juifs, qui formaient une communauté « extranationale » et étaient soutenus par les communautés juives américaines, britanniques ou par les « sionistes » installés en Palestine, semblaient de plus en plus suspects aux yeux de Staline.

Et puis, il y avait une réalité de l’antisémitisme populaire renforcé encore par le retour des Juifs survivants sur leurs lieux de résidence. À la Libération, les dirigeants du Comité Antifasciste Juif reçurent des milliers de lettres de Juifs qui se plaignaient amèrement de l’antisémitisme ambiant[5]. En Ukraine, par exemple, les Juifs qui avaient eu le temps de partir en évacuation ou qui avaient servi dans les rangs de l’armée soviétique, et avaient donc réussi à éviter le sort funeste de leurs proches, n’arrivaient pas à récupérer leurs appartements qu’ils avaient occupés avant la guerre. Souvent, on leur refusait le travail, et à Kiev, en septembre 1945, il y eut même un pogrom violent qui se solda par cinq meurtres et plusieurs dizaines de blessés graves[6].

Enfin, confronté à une résistance féroce à la réoccupation soviétique à la fin de la guerre, surtout en Ukraine occidentale et dans les pays Baltes[7], Staline voulait apparemment à tout prix se démarquer du cliché nazi qui associait les communistes et les Juifs. Il fallait démontrer à la population soviétique, et surtout à celle des régions nouvellement occupées, que le régime communiste actuel, désormais imprégné des valeurs nationalistes russes, rejetait l’héritage bolchevique « enjuivé » et n’avait plus aucune affinité avec les Juifs[8].

En janvier 1948, la politique antisémite de Staline prend un tournant plus radical. Le signal en fut donné par le meurtre de Salomon Michoels camouflé en accident. Il fut assassiné à Minsk, sur l’ordre direct de Staline, ce qui inaugura, peu de temps après les funérailles nationales de cette figure proue de la vie culturelle juive, la campagne de la lutte contre le « cosmopolitisme » : en clair, l’ère de la destruction de la culture juive traditionnelle, accompagnée de l’extermination physique de plusieurs personnalités juives éminentes[9].

Bien sûr, la création de l’État d’Israël apporta un argument de plus à l’antisémitisme du régime soviétique. L’URSS soutint activement la création de l’État d’Israël, pour contrer les plans britanniques d’une hégémonie au Proche-Orient, à ce point que probablement, sans le soutien soviétique, l’État juif n’aurait pu naître. D’un autre côté, Staline fut enragé par le soutien de très nombreux Juifs soviétiques à leur « patrie historique ». Des milliers de Juifs soviétiques, souvent parfaitement assimilés, adressaient au Comité Antifasciste Juif des demandes d’organiser des collectes de fonds pour l’armée de la Palestine. D’autres manifestaient leur désir de se battre aux côtés de leurs frères en Palestine. Les troisièmes demandaient carrément le droit à l’émigration[10].

Dès lors, le sort des Juifs soviétiques fut scellé. Guennadi Kostyrtchenko traite la politique stalinienne entre 1948 et 1953 d’« assimilation punitive ». On liquide les théâtres juifs, on interdit des associations d’écrivains juifs et des publications en yiddish, on interdit l’enseignement du yiddish, on ferme des synagogues. On procède à l’expulsion quasiment totale des Juifs, même parfaitement assimilés, de l’appareil du Parti communiste et de l’État, de l’armée, de l’industrie (surtout de l’industrie militaire), de la science, de tous les domaines de la culture, de l’enseignement, etc. Des milliers de personnes furent jugées et condamnées à la mort ou à de lourdes peines de prison pour « espionnage » ou simplement pour « sionisme ». Les purges se produisent même au Birobidjan, la région autonome juive dans l’Extrême Orient, créée sur l’ordre de Staline dans les années 1930 pour démontrer la solution socialiste au « problème juif »[11].

Après le procès à huis clos du Comité Antifasciste Juif (1952), dont l’un des chefs d’accusation était le travail sur « Le Livre noir » et qui se solda par 13 condamnations à mort des grandes personnalités juives, une véritable hystérie collective fut organisée autour de l’« affaire des Blouses blanches », docteurs faussement accusés de tentatives d’empoisonnement de dirigeants soviétiques. Et même si la mort de Staline en mars 1953 empêcha la réalisation d’un plan d’épuration ethnique massive, plusieurs restrictions visant les Juifs soviétiques restèrent inchangées jusqu’à l’arrivée de Mikhaïl Gorbatchev au pouvoir[12]. C’est aussi jusqu’à son arrivée au pouvoir que l’on continua à occulter la shoah, à quelques exceptions près à l’époque du « dégel », comme la publication du poème de Evgueni Evtouchenko « Baby Yar » en 1961[13].

Comme les « pays frères » européens suivaient à la lettre la politique soviétique, l’occultation de la shoah survenue dans leurs territoires respectifs était de mise partout en Europe de l’Est. Ni à Auschwitz, ni à Baby Iar (Kiev), ni au 9e Fort (Kaunas)[14], les plaques commémoratives ne faisaient aucune mention du génocide juif : on parlait de l’extermination de citoyens français, soviétiques, hongrois, et j’en passe. Pendant des décennies, Israël resta le principal dépositaire de cette mémoire, au mémorial Yad-va-shem, à Jérusalem.

Je reviens maintenant au film de Michael Prazan. Il est regrettable que cet écrivain et réalisateur qui a fait par ailleurs un travail de recherche exemplaire, blanchisse trop le régime stalinien : il montre des images de procès contre les bourreaux nazis, y compris la déposition d’une survivante miraculeuse du massacre de Baby Iar, mais ne mentionne pas l’occultation systématique du génocide juif en URSS. Or, le régime stalinien, tout en libérant l’Europe du joug nazi, non seulement remplaça celui-là par le joug communiste en Europe centrale, mais continua de facto la destruction de la judéité. Il ne faut pas oublier qu’après l’holocauste, il ne resta en Europe qu’un seul endroit où il y avait encore une haute concentration de porteurs de la culture juive traditionnelle, l’URSS. Or, à cause de la politique « culturelle » de Staline, cette culture ashkenaze millénaire cessa d’être. Il suffit de se souvenir comment, dès le début de la campagne contre le « cosmopolitisme », Ilya Ehrenbourg, homme de confiance de Staline, toujours chargé de missions « délicates », expliquait à ses amis « progressistes » occidentaux que les Juifs soviétiques n’avaient point besoin d’une culture en yiddish : ils ne voulaient que s’assimiler, se fondre dans la masse soviétique et s’exprimer en russe[15].

Mais comment osé-je comparer Hitler, celui qui conçut la « solution finale », et Staline, celui qui débarrassa l’humanité de ce monstre ? De ce point de vue, il est très instructif de voir le film récent d’Andrzej Wajda, « Katyn », qui reconstitue l’histoire du dépeçage de la Pologne, en septembre 1939, entre les nazis et les Soviétiques, et surtout, celle du massacre de plus de 20 000 officiers polonais faits prisonniers de guerre par les Soviétiques[16]. Le vieux réalisateur (dont le père était l’un de ces officiers) y met en parallèle les agissements des nazis et des Soviétiques. Ainsi, une scène poignante montre l’entente cordiale qui régnait entre la Gestapo et le NKVD réglant ensemble des questions administratives. Et pendant que les officiers polonais, élite de la nation (car parmi eux, la plupart étaient des réservistes : ingénieurs, scientifiques, médecins, écrivains, et non des militaires professionnels), roulaient à l’Est dans des wagons pour le bétail, pour être massacrés en avril 1940, les nazis arrêtèrent l’élite scientifique de Cracovie pour l’envoyer dans des camps de concentration dont peu sont revenus. Wajda montre également le travail de propagande nazie et soviétique : dans leurs documentaires respectifs, les deux régimes utilisent les mêmes mots et les mêmes clichés pour faire porter la responsabilité du massacre de Katyn à la partie adverse.

Le film de Wajda se termine par une scène insoutenable : les officiers amenés dans la forêt de Katyn y sont exécutés à la chaîne, avec des gestes bien précis, par des membres du NKVD. Les tranchées ayant été creusées à l’avance, on fait descendre chaque nouvelle victime du fourgon, deux NKVDistes la serrent pour empêcher toute tentative de fuite et le troisième lui tire une balle dans la nuque, après quoi le corps sans vie est poussé dans la tranchée.

Comme la sortie de « Katyn » sur les écrans français a coïncidé peu ou prou avec la diffusion de « Einsatzgruppen : les commandos de la mort », on ne peut s’empêcher de comparer les techniques d’extermination de masse chez les nazis et les Soviétiques. Les nazis étaient peut-être plus sadiques, car ils forçaient souvent leurs victimes à creuser eux-mêmes les tranchées où elles seraient exécutées et avaient recours à des pratiques humiliantes, comme l’ordre systématique donné aux victimes de se déshabiller avant d’être fusillées. Apparemment, les concepteurs de ce mode d’extermination voyaient la nécessité de déshumaniser les victimes pour faciliter la tache des bourreaux. Quant aux NKVDistes, ils agissaient avec plus de « retenue » : les victimes ne savaient pas, jusqu’au dernier instant, qu’elles allaient y passer, et elles étaient abattues individuellement, ce qui ne changeait en rien le caractère industriel de ce meurtre de masse. Par contre, dans l’application de la torture, la Tchéka sous ses différentes appellations (comme le NKVD ou le MGB) ne cédait en rien à la Gestapo[17].

Bien naturellement, le massacre de Katyn, qui n’est qu’un épisode dans la longue série de crimes de masse du régime soviétique, s’inscrit dans la continuation de la logique de la Grande Terreur de 1937-1938. Mais contre qui, au fond, fut dirigée cette Grande Terreur qui emporta, en seize mois, 750 000 vies humaines et envoya un nombre similaire de personnes au Goulag ?

Comme le montre, à l’appui de documents extraordinaires, Nicolas Werth dans son dernier ouvrage, Staline était résolu d’ « apurer » le peuple soviétique. Craignant l’apparition d’une « cinquième colonne » en cas de guerre avec l’Allemagne nazie, il entreprit un gigantesque exercice d’eugénisme social afin de débarrasser la nation des traîtres potentiels. Or, parmi ces « traîtres » se retrouvèrent non seulement des catégories entières de la population soviétique perçues comme « peu sûres » (anciens officiers ou fonctionnaires tsaristes, anciens membres de partis révolutionnaires autres que les bolcheviks, le clergé, les anciens « koulaks », etc.), mais aussi des groupes ethniques jugés « suspects » : les Polonais, les Lettons, les Allemands, les Finlandais, les Chinois, les Roumains et quelques autres. Le total des exécutés dans le cadre des opérations dites « nationales » était de 247157 personnes dont 111000 Polonais[18].

En fait, les opérations « nationales » lors de la Grande Terreur sont un maillon important de la politique nationale stalinienne : la famine génocidaire en Ukraine qui visait majoritairement la paysannerie ukrainienne réticente à la collectivisation (1932-1933) ; les opérations « nationales » pendant la Grande Terreur (1937-1938) ; les opérations massives d’« épuration » dans les territoires annexés de l’Europe de l’Est (1939-1940 ; 1944 – début des années 1950) ; les déportations génocidaires des peuples entiers – Coréens, Allemands, Finlandais, Karatchaï, Kalmouks, Tchétchènes, Ingouches, Balkars, Tatars de Crimée et Turks Meskhètes – pendant la Seconde Guerre mondiale ; enfin, la campagne antisémite (1948-1953) qui laissait présager le pire pour les Juifs soviétiques. Ces campagnes d’extermination selon le principe national se sont soldées par la mort de 7 à 8 millions de personnes, ce à quoi s’ajoutent quelques millions des victimes d’extermination au nom de la lutte des classes[19]. Une question s’impose : en quoi ces génocides perpétrés par Staline sont-ils différents de la Shoah ? N’est-ce le même désir d’éradiquer la « vermine » qui empêche la construction d’un avenir radieux : le Reich millénaire ou le communisme.

Si Hannah Arendt fut la première à introduire le concept du totalitarisme qu’elle appliqua aux deux régimes du XXe siècle – hitlérien et stalinien, c’est l’écrivain Vassili Grossman qui, avec la lucidité digne d’un prophète, mit face à face ces deux régimes – camps de la mort hitlériens et camps de concentration soviétiques – dans son roman « Vie et Destin ». Il acheva cette fresque majeure de la vie soviétique et de la Seconde Guerre mondiale en hiver 1960, mais le manuscrit fut confisqué par le KGB. Selon l’idéologue en chef du parti communiste, Mikhaïl Souslov, ce livre nuisible à l’idéologie communiste ne pouvait être publié « avant deux ou trois cents ans ». Mais comme Souslov était loin d’être un prophète, le roman parut en 1980 en Occident (un ami de Grossman en a gardé une copie) et fut publié en URSS en 1988, en pleine perestroïka[20].

Hélas ! L’époque gorbatchévienne et les premières années eltsiniennes étaient bien plus ouvertes et honnêtes intellectuellement que la société russe d’aujourd’hui. Il y a vingt ans, on ouvrait les archives, de nos jours, elles sont de nouveau fermées. Il y a vingt ans, le massacre de Katyn fut officiellement reconnu, aujourd’hui, malgré les documents du NKVD déclassifiés et publiés en 1992, ce massacre est de nouveau passé sous silence, voire attribué de nouveau aux nazis, comme à l’époque stalinienne. De nos jours, on glorifie de nouveau Staline en Russie, car il a non seulement gagné la Seconde Guerre mondiale, mais a élargi les frontières de l’URSS au-delà même de celles de l’Empire tsariste. On ne parle plus en termes d’idéologie communiste, mais en termes de la puissance russe millénaire[21]. Par décret du président « progressiste » Dimitri Medvedev, on a constitué même une commission spéciale chargée de veiller à toute tentative de réécriture de l’histoire. Formellement, il s’agit de contrer toute tentative de mettre en doute la victoire de l’URSS dans la Seconde Guerre mondiale, qui devient un délit passible de prison. En réalité, ce sont les révisionnistes au pouvoir, avec Medvedev et Poutine en tête, qui essaient de rendre criminel tout regard honnête et lucide sur le passé soviétique, et en particulier, sur la figure et le rôle de Staline[22].

Je reviens à ma question : comment mettre sur le même plan Hitler et Staline, un monstre et son vainqueur ? Mon conseil : relisez « Vie et Destin ». Vassili Grossman montre admirablement que pour les soldats et officiers soviétiques, la lutte contre le nazisme était en même temps un combat pour la liberté dans leur propre pays : confrontés au danger de la mort, ils vivaient une libération intérieure. Le peuple soviétique a gagné la guerre non pas grâce à Staline dont les directives désastreuses provoquèrent la mort inutile de millions de militaires et civils, mais parce qu’il défendait son sol contre la barbarie nazie, dans un élan libératoire[23]. Quel dommage que MM. Poutine et Medvedev essaient de mettre à nouveau une chape de plomb au-dessus de leur pays à peine sorti du communisme.
[1] Voir l’étude exhaustive de Guennadi Kostyrtchenko, Politique secrète de Staline. Le pouvoir et l’antisémitisme (en russe), Moscou, Mejdounarodnyïe otnocheniïa, 2003, pp. 222-229.

[2] Pour l’histoire du Comité Antifasciste Juif, voir en particulier Alexandre Bortchagovski, L’holocauste inachevé, Paris, J-C. Lattès, 1995.

[3] Voir Kostyrtchenko, op. cit., pp. 196-222.

[4] Cité par Henri Picker, dans Hitler, cet inconnu, Presses de la Cité, 1969

[5] A la fin de la guerre, le CAJ était perçu par la population juive soviétique comme une sorte d’autorité juive. En 1952, la plupart des membres du CAJ furent fusillés après un procès à huis clos.

[6] Voir Guennadi Kostyrtchenko, op. cit., pp. 353-361.

[7] L’Ukraine occidentale (des territoires qui faisaient partie de la Pologne, de la Tchécoslovaquie et de la Roumanie), la Biélorussie occidentale (qui faisait partie de la Pologne) et les pays Baltes (indépendants entre les deux guerres mondiales) furent annexés par l’URSS en 1939-1940, en vertu des clauses secrètes du Pacte germano-soviétique qui prévoyaient le partage de l’Europe de l’Est entre l’Allemagne nazie et l’URSS. Dès juin 1941, ces territoires furent envahis par les troupes allemandes, puis réoccupés par l’armée Rouge qui chassa les nazis, en 1944.

[8] Déjà en 1939, Staline souhaitait démentir le cliché de la propagande nazie sur l’URSS comme un « royaume judéo-communiste », cf. Kostyrtchenko, op.cit. p. 199.

[9] Pour cette période, voir en particulier Guennadi Kostyrtchenko, Prisonniers du pharaon rouge, Solin, 1999 ; Jonathan Brent et Vladimir Naoumov, Stalin’s last crime : The Plot of the Jewish Doctors, 1948-1953, Londres, Harper Collins, 2003.

[10] Sur cet aspect, voir en particulier Laurent Rucker, Staline, Israël et les Juifs, PUF, 2001.

[11] Voir idem et aussi Kostyrtchenko, op. cit.

[12] Il n’existe pas de preuve directe pour l’existence d’un projet de déportation juive massive, malgré des rumeurs persistantes aussi bien parmi les Juifs soviétiques qu’en Occident dans les dernières années de la vie de Staline. Kostyrtchenko explique que ce projet n’aurait pu se réaliser qu’après une longue préparation qui n’était pas encore achevée au moment de la mort du dictateur (op.cit. pp. 671-685). Cependant, Arcadi Vaksberg, en se basant sur des témoignages concordants, démontre que la déportation a bel et bien été planifiée. Cf. son livre Staline et les Juifs, Paris, Robert Laffont, 2003, pp. 240-257.

[13] Baby Iar est une localité près de Kiev où près de 100 000 Juifs furent exterminés par des nazis en 1941. C’est le plus célèbre exemple de la « shoah par balles ».

[14] Une forteresse près de Kaunas, Lituanie, transformée par les nazis en un camp de concentration. Plusieurs dizaines de milliers de Juifs lituaniens et Juifs étrangers qui y avaient été transportés y furent fusillés en 1941-1942.

[15] Sur la personnalité complexe d’Ilya Ehrenbourg, voir Ewa Bérard, La Vie tumultueuse d’Ilya Ehrenbourg, Paris, Ramsay, 1991.

[16] Il s’agit du meurtre de masse de citoyens polonais (essentiellement, des officiers polonais emprisonnés), ordonné par le Politburo le 5 mars 1940 (résolution initiée par Lavrenti Beria et signée notamment par Staline). En 1942, le plus grand charnier a été découvert par les nazis près de Smolensk, dans la forêt de Katyn, mais ultérieurement, on a découvert d’autres charniers, et lors de la brève ouverture des archives dans les années 1990, on a aussi retrouvé des listes des assassinés. Traditionnellement, on désigne par le terme « masacre de Katyn », ou simplement « Katyn », l’ensemble de cette opération qui se solda par l’extermination de 21857 personnes.

[17] Le curieux lecteur trouvera des détails glaçant le sang, par exemple, dans le livre de Sergueï Melgounov, La Terreur rouge en Russie, 1918-1924, Paris, Editions des Syrtes, 2004 (pour la « Terreur Rouge » ) ; ou chez Nicolas Werth, L’ivrogne et la marchande de fleurs, Paris, Tallandier, 2009 (pour la Grande Terreur).

[18] Op. cit.

[19] Pour l’ensemble des crimes staliniens, voir Stéphane Courtois et alii, Le Livre noir du communisme, Paris, Robert Laffont, 1997

[20] Pour le parcours de Grossman, voir mon article « Vassili Grossman, un précurseur de la dissidence », dans le recueil Dissidences (sous la direction de Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki), Paris, PUF,2005.

[21] La représentante la plus « flambante » de cette idéologie est l’historienne Natalia Narotchnitskaïa. Voir son livre Que reste-t-il de notre victoire ? Russie-Occident : le malentendu. Paris, Éditions des Syrtes, 2008. Voir également l’entretien avec Natalia Narotchnitskaia dans « Politique Internationale », N°123, 2009.

[22] Voir mon article Le révisionnisme à la russe, dans « La Règle du Jeu », N°36, 2008.

[23] À cause de la gestion désastreuse et cruelle des opérations militaires, les pertes soviétiques font non moins de 22 000 000 de soldats et officiers (certains historiens parlent de 26-27 000 000 de victimes), alors que les pertes militaires allemandes sont de l’ordre de 4 000 000 de personnes dont 2 600 000 sur le front de l’Est. Voir Boris Sokolov, Comment calculer les pertes lors de la Seconde Guerre mondiale (en russe), dans : « Kontinent », N°128, 2006.
Bookmark and Share
Buzzer !sur Yahoo!
Mots-clefs : Andrzej Wajda, antisémitisme, Auschwitz, Biélorussie, bolchevik, camp de concentration, chambres à gaz, Comité Antifasciste Juif, commandos de la mort, Einsatzgruppen, Evgueni Evtouchenko, film, France, Génocide, Gestapo, Gorbatchev, Grande Terreur, guerre, Hannah Arend, Hitler, Ilya Ehrenbourg, Israël, juifs, Katyn, KGB, Kiev, Medvedev, Mémorial de la Shoah, Michael Prazan, nazi, nazis, NKVD, Pays Baltes, Père Desbois, Pologne, Poutine, propagande, régime soviétique, Reich, Russie, Salomon Mikhoels, Seconde Guerre mondiale, Shoah, Shoah par balles, sionisme, Souslov, soviétiques, Staline, tabou, totalitarisme, Ukraine, URSS, Vassili Grossman, Yad-va-shem, yiddish

Samedi 21 novembre 2009 à 14:21.

Primul presedinte al Uniunii Europene este un bilderberger

Primul presedinte al Uniunii Europene este un bilderberger
21-11-2009


de Alina Matis

Ipoteza conform careia premierul-poet al Belgiei ar fi candidatul comun al Frantei si Germaniei la presedintia UE era una foarte vehiculata in presa internationala. Cu toate acestea, faptul ca previziunile s-au adeverit nu a facut ca decizia liderilor europeni sa fie mai putin inedita. La fel s-a intamplat si cu postul pentru sef al diplomatiei europene, unde a fost desemnata baroneasa Catherine Ashton a Marii Britanii, care, se pare, ca a fost aleasa pentru ca e… femeie si e englezoaica. Institutiile de presa europene si americane spun ca decizia de a pune la conducerea Europei un tandem atat de “anonim” si “plicticos” este una foarte prost inspirata. Potrivit Verzilor din Parlamentul European, marile state s-au asigurat ca vor conduce in continuare Uniunea. “Europa a ajuns la fund”, a afirmat liderul grupului parlamentar ecologist, Daniel Cohn-Bendit, citat de Mediafax. Dupa ce Jose Manuel Barroso a fost numit presedinte al Comisiei Europene si si-a aratat putina competenta, acum, liderii europeni au ales un presedinte al Consiliului European fara personalitate si un Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe insignifiant, a adaugat Bendit.
Surprinderea a fost sporita si de faptul ca premierul belgian face parte din ultraselectul Club Bilderberger, ceea ce era considerat un handicap insurmontabil. El a participat la reuniunea extraordinara a bilderbergerilor, din 12 noiembrie, la o fosta manastire de langa Bruxelles. Oficial, clubul se intruneste o singura data pe an, dar mai sunt si exceptii, cum au fost alegerile din SUA, de acum un an si alegerea din UE, de joi seara. Clubul Bilderberg se intruneste in fiecare an, incepand cu 1954, intr-o secretomanie desavarsita, cu numeroase forte de ordine. Doi ani la rand in Europa, un an in Statele Unite sau in Canada. Se accepta doar 130 de invitati cu mare influenta in lume. Prima intrunire a avut loc in perioada 29-31 mai 1954, la hotelul Bilderberg, de langa Arnhem, Olanda. De aici si denumirea.

50 miliarde de euro, pe mana poetului belgian “anonim”
In zilele premergatoare alegerii, in interiorul Uniunii, tensiunile erau foarte mari. Franta si Germania au anuntat ca vor avea consultari separate pentru a veni cu un candidat comun, ceea ce se traducea prin faptul ca, la inceputul dineului de lucru de la Burxelles, cele doua “motoare” ale masinariei europene urmau sa se prezinte in fata colegelor cu un nume, la care nu vor renunta si care trebuia acceptat. Lucru care, data fiind rapiditatea alegerii, s-a si intamplat. A mai existat o ipoteza care s-a adeverit. Inainte de acest consiliu extraordinar, Frederik Reinsfeldt, premierul Suediei, tara care detine presedintia semestriala a UE, preconiza ca, cel mai probabil, conducatorii UE vor fi desemnati prin “consens”, nu prin vot, din cauza divergentelor din randul reprezentantilor celor 27 de tari membre. Ceea ce s-a si intamplat. Acum, Van Rompuy, în vârsta de 62 de ani, cu un mandat de doi si jumatate, care poate fi reînnoit o singura data, va înlocui actualul sistem, al presedintiei semestriale. Functia sa si a lui Catherine Ashton, create de Tratatul de la Lisabona, au, in mare, acelasi scop: sa faca UE mult mai cunoscuta si mai importanta la nivel mondial, in special in fata SUA si a altor puteri emergente. Tocmai din acest motiv sunt contestate alegerile, scrie The Telegraph: lui Van Rompuy si Ashton le lipseste statutul de vedeta politica, necesare pentru atingerea scopului de a obtine o mai buna reprezentare a Europei la nivel mondial. “Herman care?”, este titlul unui editorial din cotidianul suedez “Dagens Nyheter”, care considera ca Tony Blair, contracandidatul lui Van Rompuy, ar fi fost o alegere mult mai inteleapta.

Sfarsitul ambitiilor UE
The New York Times considera ca, desi Van Rompuy si Ashton sunt politicieni respectabili, ei sunt necunoscuti in afara tarilor lor. CNN nota, joi, ca belgianul, de exemplu, n-ar fi recunoscut nici macar la supermarketul din cartierul lui. Americanii considera ca, odata cu anuntarea rezultatului de la consultarile de joi seara, Europa a aratat ca nu se poate ridica la inaltimea asteptarilor. Olivier Ferrand, presedintele unui institut de cercetare francez, considera ca deznodamantul este foarte dezamagitor si ca asistam la sfarsitul ambitiilor UE. In loc sa combata toate criticile, belgianul insusi a recunoscut, in prima sa declaratie oficiala de dupa dineul de la Bruxelles, ca vrea sa ramana “discret”. Presedintele Consiliului European, cu un salariu de 24.000 de euro net, va controla un buget de aproximativ 50 miliarde de euro si un personal format din 7.000 de functionari, scrie Daily Express. Acesta este cel mai mare corp diplomatic din lume. El este scriitor de poezie japoneza haiku, in limba olandeza, insa si una din atitudinile lui politice este impotrivirea ca Turcia, candidat oficial pentru aderare, sa faca vreodata parte din UE, idee apreciata, din nou, de nemti si francezi.
Conform Tratatului de la Lisabona, UE va avea atat ambasade în întreaga lume, cat si structuri de comanda militara. Cat despre Catherine Ashton, ea este si mai intens criticata. La cei 53 de ani ai sai, este un novice in diplomatie. Ea ocupa în prezent functia de comisar european britanic pentru dosarele comerciale. “Nu pretind ca sunt expert”, a recunoscut Ashton, care a cerut sa fie judecata dupa actele ei.

Politicienii romani il vedeau pe Adrian Severin conducator de UE
Presdintele Traian Basescu a declarat, dupa reuniunea Consiliului European, ca România l-ar fi preferat pe Adrian Severin Înalt Reprezentant pentru politica externa al UE, însa lucrurile nu mai puteau fi întoarse în momentul în care socialistii au ajuns la un consens. “De incercat am incercat”, a asigurat seful statului, citat de Mediafax. Nici nu a apucat presedintele Basescu sa se urce in avion si sa se intoarca in tara ca la Bucuresti si incepea o noua repriza a razboiului politic intern. Astfel, vazand ca Romania nu si-a trimis europarlamentarul sa conduca UE, Adrian Nastase a declarat, pentru RFI România, ca acest lucru s-a intamplat pentru ca Adrian Severin nu a beneficiat de sprijinul presedintelui Traian Basescu. Presedintele Consiliului National al PSD mai considera ca acest lucru este “reprobabil, din punctul de vedere al interesului national”, si a adaugat ca alte tari au stiut sa faca lobby pentru a obtine posturi importante în institutiile europene si internationale. Candidatul PSD la Presedintie, Mircea Geoana, a sustinut, joi, la TVR1, ca seful statului “a mers ca spectator” la summit-ul de la Bruxelles. Si Geoana considera ca Severin nu a ajuns Inalt Reprezentant pentru Politica Externa a UE, pentru ca nu a primit sprijinul din partea autoritatilor statului român, fapt pe care l-a catalogat drept “regretabil”. Totusi, sa nu uitam ca Adrian Severin l-a criticat pe presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, iar ideea ca, acum, sa-i fi devenit adjunct este cel putin nostima. Mai mult, din moment ce nici macar Marea Britanie nu a putut sa-si impuna fostul premier, pe Tony Blair, la conducerea UE (motiv pentru care a si primit Ashton postul de Inalt Reprezentant) este foarte putin probabil ca Traian Basescu sa fi avut altceva de facut la dineul de lucru decat sa asiste la spectacolul oferit de actorii cu adevarat importanti in concertul european.
Alina Matis

http://www.gardianul.ro/Primul-presedinte-al-Uniunii-Europene-este-un-bilderberger-s149271.html

Lustratia in sistemul juridic romanesc - SoJust - Societatea pentru Justiti

Lustratia in sistemul juridic romanesc - SoJust - Societatea pentru Justitie


--------------------
Autor: SoJust - Societatea pentru Justitie
Sursa: SoJust - Societatea pentru Justitie
Link: http://www.sojust.ro/uploaded/sojust%20lustratie.doc
--------------------





1. Definitie


Desi aceasta este definitia acceptata de majoritatea tarilor foste comuniste care au adoptat un cadru legal privind lustratia, SoJust priveste acest proces ca fiind unul mult mai larg, in sensul extinderii lui asupra tuturor acelor persoane care au detinut functii publice dupa anul 1990, pentru ca doar astfel ar ramane in memoria colectiva dimensiunile statului totalitar comunist, a carui nefaste efecte au continuat si in lunga perioada de tranzitie. Lustratia nu inseamna epurare sau razbunarea invingatorilor pentru alegeri ideologice gresite ori accidente biografice, ci incercarea de regasire a demnitatii, increderii si autoritatii institutiilor fundamentale ale statului. Prin lustratie societatea poate sa-si gaseasca atat impacarea cu propriile ei erori, cat mai ales poate recupera si construi institutii intarite si credibile, capabile sa conduca Romania intr-o Europa a valorilor democratice.

In acelasi sens larg al definirii „lustratiei”, un autor face referire si la cei care au declansat mineriadele la inceputul anilor 1990, actiuni privite ca fiind comandate si conduse de vechi cadre de conducere comuniste .

O alta definitie a lustratiei accentueaza mai ales principiul responsabilitatii in exercitarea demnitatilor publice : „Lustratia administrativa este instrumentul juridic/politic pe care il avem la dispozitie pentru punerea in practica si/sau salvgardarea principiului potrivit caruia democratia reprezentativa se construieste cu si traieste prin demnitari responsabili si integri, care dausocoteala, in mod transparent, de actiunile lor, infaptuite in exercitarea cu buna credinta a puterii publice, in folosul cetatenilor.

Un moment istoric l-a constituit, fara indoiala, celebrul punct 8 al Proclamatiei de la Timisoara , care prevedea: „8. Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragra special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe fata.”

Acest moment vizionar a fost ratat de romani, probabil din cauza inertiei colective dar, mai ales, a unui sentiment de culpabilitate ascuns cu grija in subconstientul colectiv, pentru ca, la urma urmei, indelunga existenta a regimului comunist s-a datorat si imobilismului romanilor fata de regimul dictatorial.

Pe de alta parte, lustratia nu se poate opri doar la deconspirarea agentilor si colaboratorilor fostelor servicii secrete de pana in 1990 ca politie politica - persoane care fac obiectul Legii nr. 188/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica - ci, in opinia SoJust, aceasta trebuie sa prevada si excluderea, chiar daca temporara, a celor care au facut parte din organizatiile comuniste.

Sistemul juridic al unui stat democratic nu poate functiona corect decat atat timp cat oamenii care il compun isi asuma cu adevarat valorile democratice, fie pentru ca au crescut si s-au dezvoltat intr-o societate libera, fie pentru ca indiferent de perioada istorica pe care au traversat-o, moralitatea, corectitudinea si constiinta lor n-au fost intinate. Justitia nu este o simpla meserie tehnica, care se poate exercita mecanic si echidistant, indiferent de profilul psihologic si fizionomia etica a celui ce o practica. Aderarea la valorile societatii comuniste si inlesnirea functionarii sistemelor antidemocratice si represive constitie obstacole care impiedica societatea sa creada in asumarea reala a unor valori total opuse.

Foarte evident imediat dupa 1990 dar, poate mai subtil, si in prezent, este vizibila continuarea in justitie a structurilor mentale de baza ale sistemului de drept comunist – etatismul, insignifianta cetateanului in fata autoritatii, arbitrariul si iresponsabilitatea. Atat timp cat se recunoaste ca sistemul juridic comunist a avut si puternice aspecte represive, este firesc sa se accepte ca indivizi identificabili l-au facut functional si eficient, intr-un mod tragic pentru drepturile si libertatile fundamentale.


2. Motivatie


Membrii SoJust sunt convinsi ca, desi a trecut o perioada relativ lunga de timp de la caderea regimului comunist in 1989, lustratia se poate constitui ca un reper moral, de rememorare a ororilor comuniste, dar si ca masura temporara de excludere de la functiile de conducere a unor autoritati si institutii publice a persoanelor care au lucrat pentru sau au colaborat cu regimul comunist.

Regimul comunist s-a instaurat si s-a mentinut printr-o politica sistematica a terorii si abuzurilor, prin incalcarea brutala a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, in pofida recunoasterii formale a acestor drepturi chiar de catre constitutiile statului comunist. Credibilitatea, prestigiul si autoritatea sistemului judiciar pot cunoaste o relansare prin asumarea unor principii morale de responsabilizare pentru erorile si abuzurile lui.

Revelator in acest sens sunt observatiile pe care le face Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei prin Rezolutia 1096 (1996) privind masurile inlaturarii mostenirii fostelor sisteme comuniste totalitare , si anume ca mostenirea sistemului totalitar comunist include militarizarea institutiilor civile, birocratizarea, monopolizarea economiei si hiper-reglementarea, iar la nivel societal impunerea colectivismului si a conformismului in a urma neabatut regulile impuse totalitar (punctul 1 al Rezolutiei). In mod contrar, procesul tranzitiei al societatilor foste comuniste presupune crearea unei democratii plurale bazata pe statul de drept si respectul drepturilor omului, precum si pe diversitate (punctul 2 al Rezolutiei).

Or, se prezuma in mod logic ca cei care au servit, in modul descris mai sus, fostul regim comunist roman au impartasit si inca mai impartasesc valorile fostului regim comunist, asa cum sunt ele enumerate de punctul 1 al Rezolutiei 1096 (1996) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.

O simpla lectura a Titlului I din Constitutia comunista a Romaniei din 1965, in special a celor inscrise in art. 1 („Romania este republica socialista...”), art. 3 („In Republica Socialista Romania forta politica conducatoare a intregii societati este Partidul Comunist Roman”), art. 5 alin. 1 („Economia nationala a Romaniei este o economie socialista, bazata pe proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie”) si art. 6 („Proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie este fie proprietate de stat – asupra bunurilor apartinand intregului popor, fie proprietate cooperatista – asupra bunurilor apartinand fiecarei organizatii cooperatiste”), duce la concluzia ca cei care au avut functii de conducere in aparatul de partid si de stat au lucrat pentru prezervarea valorilor fostului regim comunist instituite clar si fara echivoc in dispozitiile constitutionale.


3. Situatia tarilor ex-comuniste


In general, tarile est-europene foste comuniste, au adoptat cu multe dificultati legi ale lustratiei, iar punerea lor in practica, cu exceptia Cehiei si a tarilor baltice, a fost impiedicata fie politic (accederea la putere a partidelor foste comuniste), fie judiciar (neconstitutionalitati constatate de curtile constitutionale ale acestor state) . Exista si exceptia notabila a Germaniei de est, unde procesul lustratiei a fost unul declansat imediat dupa reunificarea din 1989 si aproape total, mai ales in justitie. Caile urmate in ce priveste metodele concrete de lustratie au fost diferite, atat in ce priveste sanctiunile pe care aceasta le atrage dupa sine, cat si categoriile sociale vizate pentru inlaturare. Serviciile secrete, judecatorii si procurorii au reprezentat categoriile profesionale cel mai comod si avantajos pentru clasa politica de verificat. Doar in unele tari procesul de lustratie a dus la curatirea elitelor postcomuniste de activistii de partid comunist si de agentii si colaboratorii politiilor politice secrete.

Romania nu a facut nota discordanta in raport cu celelalte state foste comuniste. Mai mult, se poate spune ca procesul lustratiei s-a limitat in a deconspira doar acele persoane ce detin functii publice sau intentioneaza sa acceada la functii publice care au fost agenti sau colaboratori ai organelor de securitate, ca politie politica.

Comparativ cu situatia Romaniei, tinem sa subliniem ca alte state, pe langa faptul ca au adoptat relativ repede dupa caderea regimurilor comuniste cadrul legislativ privind lustratia, au prevazut categorii mai largi de persoane ce urmau a face obiectul lustratiei, respectiv au prevazut nu numai acele persoane ce au colaborat sau au facut parte din fostele organe de securitate ca politie politica, ci si de exemplu, persoanele ce au facut parte din structurile de conducere ale fostului partid comunist cehoslovac, din structurile de conducere ale fostei Militii, ca si pe colaboratorii lor. Astfel, Adunarea Nationala ceha si slovaca, a adoptat Legea lustratiei la data de 4 oct. 1991, iar dupa divizare (1 ian. 1993) Cehia a lustrat aproximativ 210.000 persoane pana in luna august 1993 .

La fel, Parlamentul albanez a adoptat in 1995 doua legi, dintre care una a si fost denumita Legea lustratiei, iar ca rezultat au fost lustrati un numar de 139 de candidati ce au participat in luna mai 1996 la alegerile parlamentare. ?i aceasta lege privea nu numai pe agentii sau colaboratorii serviciilor secrete in timpul regimului comunist, ci si pe membrii fostului organ de conducere al partidului comunist albanez („Politburo”) si comitetului central al aceluiasi partid, pe deputatii din fosta Adunare Nationala si pe presedintele fostei Curtii Supreme de Justitie albaneze .


4. Situatia din Romania


Lustratia in Romania, si ne referim aici in primul rand la sistemul judiciar, este una mai mult decat modesta, din cel putin trei motive:

4.1. Legea prin care Romania a facut pasi marunti in directia lustratiei a fost adoptata la aproape 10 ani dupa caderea sistemului comunist - este vorba de Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica . Ea nu se refera la deconspirarea celor care au colaborat sau au lucrat pentru fostul Partid Comunist Roman sau fosta Uniune a Tinerilor Comunisti, ci are in vedere doar apartenenta sau colaborarea cu serviciile secrete ca politie politica, asa cum se va arata mai jos.

# Astfel, legea are in vedere o categorie restransa a celor care au intretinut si profitat de regimul comunist (art. 5 alin. 2 din lege), si anume: agentii organelor de securitate, ca politie politica: adica orice persoana care a indeplinit calitatea de lucrator operativ, inclusiv acoperit, al organelor de securitate in perioada 1945-1989;
# colaboratorii organelor de securitate, ca politie politica, adica acele persoane care:
a) au fost retribuite sau recompensate in alt mod pentru activitatea desfasurata in aceasta calitate;
b) au detinut locuinte conspirative sau case de intalnire;
c) a fost rezidente al securitatii, in sensul acestei legi;
d) orice alta persoana care a dat informatii securitatii, prin care s-a adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Informatiile cuprinse in declaratiile date in timpul anchetei de catre persoana retinuta sau arestata pentru motive politice privind cauza pentru care a fost cercetata, judecata si condamnata nu fac obiectul acestei prevederi.

Prin politie politica legiuitorul intelege „toate acele structuri ale securitatii, create pentru instaurarea si mentinerea puterii totalitar-comuniste, precum si pentru suprimarea sau ingradirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.” (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 187/1999).

4.2. Un pas inainte s-a facut relativ tarziu: lustratia pentru cei care au facut parte sau au fost colaboratori ai serviciilor secrete inainte de 1990, indiferent daca au facut sau nu politie politica, a fost prevazuta prin Legea nr. 247/2005 . Ea priveste pe judecatori si procurori, in sensul ca nu pot fi numiti in functii de conducere la instante sau parchete si nu pot fi alesi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, aspect ce este verificat de Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (art. 48 aliniatele 10 si 11, art. 49 alin. 11, art. 53 alin. 4 si art. 54 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, republicata). De asemenea, nu pot fi promovati la Inalta Curte de Casatie si Justitie, ori numiti in functii de conducere la aceasta instanta ori la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie judecatorii respectiv procurorii care au facut parte din serviciile de informatii inainte de 1990 ori au colaborat cu acestea.

Interdictia priveste insa doar accederea la functii de conducere ulterior anului 2005, nefiind supuse verificarii persoanele care continua mandate de conducere incepute anterior.

De asemenea, nu se cunoaste care a fost situatia reala de dupa anul 1990 pana in anul 2005: cati dintre judecatorii si procurorii cu functii de conducere sau chiar fara functii de conducere au fost colaboratori sau agenti ai serviciilor secrete inainte de 1990 si cati au colaborat sau au detinut functii de conducere in aparatul de partid (Partidul Comunist Roman si Uniunea Tineretului Comunist) inainte de 1990, avand in vedere ca in cei 16 ani foarte multi dintre cei care au condus instante sau parchete s-au pensionat.

Daca vointa legiuitorului a fost in directia deconspirarii si interdictiei colaboratorilor cu organele de securitate de dinainte de 1989 de a face parte din structuri de conducere ale autoritatilor judecatoresti, indiferent daca acestia au facut politie politica sau nu, acest lucru nu este posibil odata pentru ca nu exista un organ de stat care sa aprecieze daca o persoana a fost sau nu colaborator (reamintim ca CNSAS stabileste numai daca o persoana a facut sau nu politie politica), iar atunci cand exista indicii ca o persoana ar putea sa fi fost colaborator al organelor de securitate pana in 1989, autoritatile gasesc tot felul de tertipuri pentru a lua o decizie, astfel ca dispozitiile legale devin simple mazgalituri pe o coala de hartie.

In acest context trebuie precizat ca un membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, d-na judecator Florica Bejinaru, este suspectata ca a colaborat cu organele de securitate (a dat 52 de note informative pe durata unui an si jumatate). E adevarat ca printr-o decizie, la contestatia d-nei Bejinaru, dupa ce initial stabilise ca aceasta a facut politie politica, CNSAS s-a pronuntat ca nu ar fi facut politie politica. Insa ramane in discutie colaborarea sa cu organele de securitate, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 317/2004 republicata privind Consiliul Superior al Magistraturii interzice prezenta unui membru ales in CSM daca a colaborat cu organele de securitate (deci simpla colaborare apare ca o interdictie, nemaifiind necesara stabilirea daca persoana in cauza a facut sau nu politie politica).

Or, ceilalti membri ai CSM au refuzat cu obstinatie sa discute chestiunea incompatibilitatii d-nei judecator Bejinaru in raport cu functia de membru ales al CSM, desi dispozitiile Legii nr. 317/2004 republicata impuneau CSM sa transeze aceasta chestiune care arunca o pata urata pe chipul garantului independentei justitiei. Precizam ca in cazul d-nei Bejinaru nu este necesara o decizie CNSAS prin care sa se precizeze daca a facut politie politica sau nu, ci doar ca Plenul CSM sa se pronunte daca d-na Bejinaru a fost sau nu colaborator al organelor de securitate, cu atat mai mult cu cat SoJust a sesizat in mod expres Presedintele CSM, Vicepresedintele CSM, dar si Plenul CSM, acesta refuzand sa discute spinoasa problema printr-o decizie mai mult decat discutabila , decizie care consfinteste, de fapt, ca ceilalti membri CSM au actionat intr-un spirit mai degraba gregar, de casta, decat legal.

4.3. Alte categorii profesionale din interiorul sistemului judiciar nu au dispozitii asemanatoare in ce priveste lustratia, desi ar fi fost necesar ca intreg sistemul judiciar sa beneficieze de aceleasi prevederi.

O profesie ce are o expunere publica foarte importanta este cea a notarilor publici: „Activitatea notariala asigura persoanelor fizice si juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum si exercitiul drepturilor si ocrotirea intereselor, in conformitate cu legea” (art. 1 din Legea nr. 36/1995 ). Insa, nici legea cadru, nici Regulamentul de punere in aplicare a legii ori Statutul Uniunii Nationale a Notarilor Publici nu contin vreo prevedere referitor interdictia de a candida pentru ocuparea functiilor de conducere in structurile profesiei, respectiv camerele notarilor publici, organizate la nivelul de circumscriptie al fiecarei curti de apel, si Uniunea Nationala a Notarilor Publici, a celor au colaborat sau au fost agenti ai serviciilor secrete pana in 1990, indiferent daca au facut sau nu politie politica.

Nici avocatii, ca profesie juridica, nu au vreo interdictie de a candida si a fi alesi in functiile de conducere ale profesiei (barouri judetene si Uniunea Nationala a Barourilor din Romania), daca un astfel de candidat ar fi facut parte sau ar fi colaborat cu serviciile secrete inainte de 1990, ca politie politica sau nu. In acest sens, nici Legea nr. 51/1995 , nici Statutul profesiei de avocat nu prevad astfel de interdictii ca in cazul judecatorilor si procurorilor.

O alta profesie juridica, a executorilor judecatoresti, in reglementarile privind organizarea si functionarea sa , nici ea nu are interdictiile pe care le au judecatorii si procurorii pentru a accede in functii de conducere in structurile profesiei.

4.4. Comunicarea ca informatii publice de catre Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii este deficitara.

La cererea SoJust, au fost comunicate numai 4 decizii ale unor judecatori de la Inalta Curte de Casatie si Justitie si a 2 judecatori de la Curtea Constitutionala, decizii pe care SoJust le pune in integralitate la dispozitia publicului. Doar una dintre decizii este in sensul ca un judecator a facut politie politica, decizie anulata insa ulterior prin admiterea contestatiei acestui judecator - aceasta ultima decizie a fost atacata in instanta de catre SoJust, actiunea putand fi vizualizata aici.

In ce-i priveste pe judecatorii si procurorii de la celelalte instante si parchete, comunicarea a fost facuta de CNSAS in proportie de aproximativ 10%. De asemenea, SoJust da publicitatii comunicarile facute de CNSAS, in ordinea primirii, urmand ca in prima etapa sa faca cunoscute deciziile comunicate privindu-i pe procurorii de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si a structurilor centrala si teritoriale ale Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism aici, iar in saptamanile ce urmeaza comunicarile privindu-i pe ceilalti judecatori si procurori.

In lipsa asumarii strategice a importantei verificarii judecatorilor si procurorilor pentru stabilitatea statului de drept, mecanismul de verificare prin CNSAS este extrem de greoi, nefunctional, iar comunicarea unor rezultate partiale poate ridica nenumarate suspiciuni in loc sa conduca la eliminarea tensiunilor legate de speculatiile publice privind existenta unor dosare.

Functiile de demnitate publica de prim rang pe care le ocupa judecatorii de la instanta suprema in Romania trebuia sa oblige CNSAS-ul sa acorde maxima prioritate verificarii declaratiilor date de acestia, increderea publica in sistemul judiciar putand cunoaste un important reviriment prin demonstrarea inexistentei unei continuitati la acest nivel a biografiilor comuniste.

4.5. Instituirea lustratiei totale si reale in sistemul judiciar este comod posibila din punct de vedere tehnic si nu pune in discutie eventuala coliziune cu unele drepturi fundamentale, care sa se bucure de protectie speciala din partea Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In acest sens, partial si insuficient, deja in legislatia nationala este reglementata interdictia ocuparii unor functii ca urmare a colaborarii sau apartenentei la structuri ale sistemului comunist. Legea 247/2005, care a instituit acest inceput de lustratie, a fost verificata sub aspectul constitutionalitatii, fara ca instanta de jurisdictie constitutionala sa constate incalcarea unor drepturi fundamentale. In jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului se recunoaste, cu caracter de principiu, ca accederea la functii publice poate fi conditionata de indeplinirea unor inalte standarde profesionale si morale, fara ca acest lucru sa reprezinte o limitare a drepturilor subiective ale persoanelor. Functiile judiciare sunt esentiale pentru stabilitatea statului de drept, iar indeplinirea unor conditii de integritate si a unor garantii de atasament real la valorile statului de drept reprezinta o necesitate practica pentru apararea si consolidarea regimul democratic.


5. Concluzii


Lustratia in sistemul de justitie romanesc a venit destul de tarziu, insa este necesara chiar si la 18 ani dupa revolutie.

Ea este una incompleta pentru ca nu-i are in vedere si pe magistratii, in special cei aflati in functii de conducere, de dupa 1990 pana la aparitia Legii nr. 187/1999 (pentru deconspirarea celor care au facut politie politica), respectiv pana la aparitia Legii nr. 247/2005 pentru cei care au colaborat cu organele de securitate.

Ea este incompleta si pentru puternicile suspiciuni cum ca recrutarile facute de serviciile de informatii, romanesti sau alogene, au continuat sa recruteze magistrati dupa anul 1990 pana in anul 2005 fie ca agenti sub acoperire, fie ca si colaboratori. Este necesar, de asemenea, ca serviciile de informatii romanesti sa faca publice, in baza unui cadru normativ pe care Parlamentul Romaniei sa-l adopte cat mai urgent, pe toti magistratii, indiferent ca au detinut sau nu functii de conducere, care au fost sau sunt agenti sub acoperire sau colaboratori ai serviciilor de informatii, romanesti sau alogene.

Mai este incompleta si pentru faptul ca nu se refera la cei care au detinut functii de conducere in aparatul central si local al Partidului Comunist Roman, ori al Uniunii Tineretului Comunist sau alte organe satelit ale fostului Partid Comunist Roman (structurile asociative studentesti comuniste, spre exemplu).

Lustratia in sistemul judiciar depinde exclusiv de vointa politica.

Ea poate fi adoptata ca o simpla solutie tehnica de extindere la toate profesiile juridice si la toate etapele carierei – inclusiv accedere si ramanere in functie – a solutiei legislative reglementata de lege lata pentru o categorie restransa de judecatori si procurori.

Care ar fi solutiile?

Pentru o insanatosire a societatii romanesti, se impune si nu e tardiva lustratia. Aceasta are ca scop salvgardarea valorilor fundamentale ale democratiei si ale statului de drept.

Mai periculoasa ni se pare pastrarea mentalitatilor si a practicilor impuse de cei devotati sistemului comunist si care insa ocupa functii in sistemul actual. Cu precadere cel juridic trebui curatat de astfel de persoane, tocmai datorita rolului de coloana vertebrala pe care justitia il joaca intr-o democratie autentica. Lustratia insa trebuie sa fie una reala, adica sa duca la dezvaluirea tuturor persoanelor care dupa 1990 au ocupat functii de conducere publice si inlaturarea din functii ale celor care in prezent ocupa asemenea functii si totala, care sa implice persoanele care au fost membri sau colaboratori ai securitatii ori au ocupat functii de conducere in structurile mentionate in acest studiu.

In primul rand, clasa politica romaneasca, partidele politice, fie ca sunt reprezentate in Parlament sau nu, trebuie sa faca gestul istoric, pentru a initia si adopta cadrul normativ necesar pentru o lustratie completa si asta nu numai in raport cu magistratii, ci in raport cu toate profesiile juridice: avocati, notari, executori judecatoresti etc. Datoria este nu numai una istorica, in memoria victimelor comunismului, dar si una orientata spre viitor, in sensul ca generatiile viitoare sa afle dimensiunile ororilor totalitarismului comunist pentru a se feri de asemenea toxice tentatii.

In al doilea rand, Consiliul Suprem de Aparare al Tarii trebuie sa recunoasca importanta pentru chiar siguranta nationala a Romaniei, stat democratic a carui stabilitate si ordine constitutionala depind de functionarea statului de drept, a eliminarii tuturor suspiciunilor si riscurilor legate de continuitatea valorilor antidemocratice comuniste in cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Curtii Constitutionale si a Consiliului Superior al Magistraturii.

In al treilea rand, pana la adoptarea cadrului normativ, este necesar ca organismele abilitate sa apeleze la mecanismele legale pentru deconspirarea celor care au colaborat cu organele de securitate si care acum ocupa functii de conducere in magistratura (spre exemplu, printr-o ordonanta de urgenta abilitarea CNSAS de a da verdicte nu numai in ce priveste politia politica, ci si simpla colaborare cu organele de securitate) sau deconspirarea magistratilor care au fost ori sunt agenti sub acoperire sau colaboratori ai serviciilor de informatii romane sau alogene dupa 1990 (spre exemplu, Consiliul Suprem de Aparare al Tarii sa declasifice toate aceste informatii si sa le faca publice).

SoJust apeleaza la constiinta tuturor romanilor, la responsabilitatea lor pentru generatiilor viitoare de a face toate eforturile pentru incheierea acestui capitol tragic din existenta poporului roman.

Acum este momentul, un moment in care Romania se vede integrata intr-o societate europeana la care a visat de decenii, in care sa reinnoade momentul 11 martie 1990 (Proclamatia de la Timisoara), moment vizionar, cu deschidere spre viitor, insa ratat rusinos de romani.


-------------------------------------------------
Asociatia "Societatea pentru Justitie" ( SoJust) este o organizatie care isi propune sa faca din schimbarea starii actuale a sistemului juridic romanesc o prioritate si o responsabilitate a celor direct interesati. Juristii romani, alaturi de societatea civila, sunt preocupati de o justitie mai buna, indiferent de profesia juridica pe care o practica. Numeroasele dezbateri publice pe tema reformei sistemului judiciar au scos la lumina crize majore si au tras numeroase semnale de alarma. Aceste semnale trebuie sa fie preluate de reprezentantii profesiilor juridice si transformate in initiative de politici publice in domeniul juridic.

Scopul principal al organizatiei este de a contribui la realizarea unei reforme autentice si cuprinzatoare nu numai a magistraturii, ci si a altor profesii juridice si a sistemului de educatie juridica, in vederea imbunatatirii calitatii actului de justitie in general. In vederea realizarii acestui scop, Societatea pentru Justitie intentioneaza sa utilizeze expertiza juridica a membrilor sai pentru a incuraja realizarea actului de justitie in interesul public. De asemenea, asociatia isi propune sa faciliteze dezbaterea publica si sa promoveze o atitudine civica activa fata de sistemul juridic din Romania.
-------------------------------------------------

iulie 2007

Despre cartea lui Radu Portocala, L'execution des Ceausescu

http://www.histoire.fr/histoire/emissions/historiquement-show/0,,5548239-VU5WX0lEIDQ5Ng==,00-historiquement-show-8-.html

Obama et le prix Nobel :Michel Chossudovsky. Lorsque la guerre devient la paix, lorsque le mensonge devient vérité

Obama et le prix Nobel : Lorsque la guerre devient la paix, lorsque le mensonge devient vérité

par Michel Chossudovsky


Mondialisation.ca, Le 12 octobre 2009


President Barack Obama speaks to troops at Camp Victory in Baghdad.
Le président Obama s'adressant aux troupes à Camp Victory à Bagdad., le 8 avril 2009.



Lorsque la guerre devient la paix,

Lorsque les concepts et les réalités sont sens dessus dessous,

Lorsque la fiction devient vérité et que la vérité devient fiction,

Lorsqu’un programme militaire mondial est annoncé comme un effort de paix,

Lorsque l’on maintient que la tuerie de civils est un « dommage collatéral »,

Lorsque ceux qui résistent à l’invasion de leur pays par les États-Unis et l’OTAN sont qualifiés d’« insurgés » ou de « terroristes »,

Lorsque l’on affirme que la guerre nucléaire préventive constitue de l’autodéfense,

Lorsque la torture et des techniques d’« interrogation » avancées sont utilisées couramment afin de « protéger les opérations de maintien de la paix »,

Lorsque le Pentagone claironne que les armes nucléaires tactiques sont « inoffensives pour la population civile environnante »,

Lorsque les trois quarts des revenus de l’impôt fédéral des particuliers des États-Unis sont alloués au financement de ce que l’on appelle euphémiquement la « défense nationale »,

Lorsque l’on présente le commandant en chef de la plus grande force militaire de la planète Terre comme un artisan de la paix,

Lorsque le mensonge devient vérité.

La « Guerre sans frontières » d’Obama

Nous sommes au carrefour de la crise la plus sérieuse de l’histoire moderne. Les États-Unis en partenariat avec l’OTAN et Israël ont lancé une aventure militaire mondiale, laquelle menace, de manière très réelle, le futur de l’humanité.

À ce moment critique de notre histoire, la décision du comité Nobel norvégien de décerner le prix Nobel de la paix au président et commandant en chef Barack Obama constitue un parfait outil de propagande et de manipulation, soutenant sans réserve la « Longue guerre » du Pentagone : « Une guerre sans frontières » dans le vrai sens du terme, caractérisée par le déploiement planétaire de la puissance militaire des États-Unis.

Outre la rhétorique diplomatique, il n’y a pas eu de renversement significatif de la politique étrangère des États-Unis par rapport à la présidence de George W. Bush, ce qui aurait pu justifier un tant soit peu l’octroi du prix Nobel à Obama. En fait c’est plutôt le contraire. Le programme militaire d’Obama a cherché à élargir la guerre à de nouvelles frontières. Avec une nouvelle équipe de conseillers militaires et de conseillers en politique étrangère, le programme guerrier d’Obama a été bien plus efficace dans la promotion de l’escalade militaire que ne l’a été celui des néoconservateurs.

Depuis les débuts de la présidence d’Obama ce projet militaire mondial est devenu de plus en plus omniprésent, avec le renforcement de la présence militaire étatsunienne dans toutes les grandes régions du monde ainsi que le développement de systèmes d’armement perfectionné dans des proportions sans précédent.

Accorder le prix Nobel de la paix à Barack Obama donne de la légitimité aux pratiques illégales de la guerre, à l’occupation militaire de pays étrangers et à la tuerie incessante de civils au nom de la « démocratie ».

À la fois l’administration Obama et l’OTAN menacent directement la Russie, la Chine et l’Iran. Sous Obama, les États-Unis développent un « système de bouclier antimissile mondial contre les premières frappes » :

« Avec les armes spatiales, le laser aéroporté constitue la prochaine frontière de la défense. […] Le rêve de Ronald Reagan de défense multicouche antimissile – qui se résume à la Guerre des étoiles – n’a jamais été si près de se réaliser, du moins d’un point de vue technologique. »

Le 11 août, en réaction à cette consolidation de modernisation et de perfectionnement du potentiel étatsunien de frappe nucléaire mondiale, le commandant en chef des Forces aériennes russes – le même Alexander Zelin cité plus tôt à propos des menaces de frappes étatsuniennes en provenance de l’espace sur toute la Russie – a déclaré que les « Forces aériennes russes se préparent à faire face aux menaces résultant de la création du Global Strike Command au sein des Forces aériennes étatsuniennes » et que la Russie développe « des systèmes appropriés pour faire face aux menaces qui pourraient survenir ». (Rick Rozoff, Showdown with Russia and China: U.S. Advances First Strike Global Missile Shield System, Global Research, 19 août 2009)

Depuis la crise des missiles de Cuba, jamais le monde n’a été aussi près de l’impensable : un scénario de Troisième Guerre mondiale, un conflit militaire planétaire impliquant l’utilisation d’armes nucléaires.

1. Le soi-disant bouclier antimissile, ou initiative de Guerre des étoiles, comportant l’utilisation d’armes nucléaires pour les premières frappes sera dorénavant développé mondialement, dans différentes régions du monde. Ce bouclier est largement dirigé contre la Russie, la Chine, l’Iran et la Corée du Nord.

2. De nouvelles bases militaires étatsuniennes ont été établies dans le but à la fois d’instaurer des sphères d’influence étatsuniennes dans chaque région du monde, ainsi que d’entourer et de confronter la Russie et la Chine.

3. Il y a eu une escalade dans la guerre d’Asie Centrale et du Moyen-Orient. Le budget de la Défense sous Obama a monté en flèche avec l’augmentation des affectations en Afghanistan ainsi qu’en Irak.

4. Sous les ordres du président Obama, agissant à titre de commandant en chef, le Pakistan fait désormais l’objet de bombardements aériens de routine par les États-Unis, en violation de sa souveraineté nationale, en utilisant la « guerre mondiale au terrorisme » comme justification.

5. La construction de nouvelles bases militaires est envisagée en Amérique Latine, y compris en Colombie, à la frontière immédiate du Venezuela.

6. L’aide militaire à Israël a augmenté. La présidence Obama a exprimé son soutient inébranlable à Israël et à l’armée israélienne. Obama est demeuré muet en ce qui concerne les atrocités qu’Israël a commises à Gaza. Il n’y a même pas eu un semblant de reprise des négociations israélo-palestiniennes.

7. Il y a eu un renforcement des nouveaux commandements régionaux, incluant AFRICOM et SOUTHCOM.

8. Une nouvelle ronde de menaces a été dirigée contre l’Iran.

9. Les États-Unis sont résolus à encourager davantage de divisions entre le Pakistan et l’Inde, ce qui pourrait mener à une guerre régionale, ainsi qu’à l’utilisation de l’arsenal nucléaire indien comme moyen indirect de menacer la Chine.

Les grandes lignes de la nature diabolique de ce projet militaire ont été tracées dans le Project for a New American Century (PNAC) en 2000. Les objectifs du PNAC sont :

- défendre la patrie étatsunienne ;

- se battre et gagner résolument de multiples guerres de théâtre simultanées ;

- effectuer les tâches « constabulaires » associées au modelage de l’environnement sécuritaire dans des régions critiques ;

- transformer les forces étatsuniennes afin d’exploiter la « révolution dans les affaires militaires » Project for a New American Century, Rebuilding Americas Defenses.pdf, septembre 2000)

La « Révolution dans les affaires militaires » fait référence au développement de nouveaux systèmes d’armement perfectionné. La militarisation de l’espace, les nouvelles armes chimiques et biologiques, les missiles à guidage laser sophistiqués, les bombes antiblockhaus, sans parler du programme de guerre climatique des Forces aériennes étatsuniennes (HAARP) basé à Gokona en Alaska, font partie de l’« arsenal humanitaire » d’Obama.

Une guerre contre la vérité

Il s’agit d’une guerre contre la vérité. Lorsque la guerre devient la paix, le monde est tourné sens dessus dessous. La conceptualisation n’est alors plus possible et un système social inquisitorial émerge.

La compréhension des événements sociaux et politiques fondamentaux se voit remplacée par un monde de pure fantaisie, où rôdent des « êtres malfaisant ». L’objectif de la « guerre mondiale au terrorisme », entièrement cautionnée par l’administration Obama, a été de galvaniser l’appui de l’opinion publique pour une campagne mondiale contre l’hérésie.

Aux yeux de l’opinion publique, le fait de détenir une « cause juste » pour mener la guerre est essentiel. On dit d’une guerre qu’elle est « juste » si elle est menée pour des motifs moraux, religieux ou éthiques. Le consensus est en faveur de la guerre. Les gens ne peuvent plus penser par eux-mêmes. Ils acceptent l’autorité et la sagesse de l’ordre social établi.

Le comité Nobel estime que le président Obama a donné au monde « l’espoir d’un avenir meilleur ». Le prix est accordé en raison des

« efforts extraordinaires [d’Obama] pour renforcer la diplomatie internationale et la coopération entre les peuples. Le comité a attaché une importance particulière à la vision d’Obama d’un monde sans armes nucléaires ainsi qu’à son travail dans ce sens.

[…] Sa diplomatie se base sur le concept voulant que ceux qui mènent le monde doivent le faire sur la base des valeurs et des attitudes partagées par la majorité de la population du monde. » (Nobel Press Release, October 9, 2009)

L’octroi du prix Nobel de la « paix » au président Barack Obama est devenu partie intégrante de la machine de propagande du Pentagone. Il donne un visage humain aux envahisseurs, il confirme la diabolisation de ceux qui s’opposent aux interventions militaires étatsuniennes.

Il ne fait aucun doute que la décision de décerner le prix Nobel de la paix à Obama a été soigneusement négociée avec le comité norvégien aux plus hauts échelons du gouvernement des États-Unis et celle-ci a des profondes implications.

Cette décision soutient sans équivoque la guerre menée par les États-Unis comme une « juste cause ». Elle efface les crimes de guerre commis à la fois sous l’administration Bush et sous celle d’Obama.

Propagande de guerre : Jus ad Bellum

La théorie de la « guerre juste » sert à camoufler la nature de la politique étrangère étatsunienne, tout en conférant aux envahisseurs un visage humain.

À la fois dans sa version classique et contemporaine, la théorie de la guerre juste soutient la guerre comme « opération humanitaire ». Elle réclame l’intervention militaire sur des bases éthiques et morales contre les « insurgés », les « terroristes », les « États défaillants » ou les « États voyous ».

La guerre juste a été proclamée par le comité Nobel comme instrument de paix. Obama personnifie la « guerre juste ».

Enseignée dans les académies militaires, une version moderne de la théorie de la « guerre juste » a été incorporée dans la doctrine militaire étatsunienne. La « guerre au terrorisme » et la notion de « guerre préventive » sont basées sur le droit à l’« autodéfense ». Elles définissent « quand il est permis de mener la guerre » : jus ad bellum.

Jus ad bellum a servi à constituer un consensus au sein des structures de commandement des Forces armées. Ce principe a également contribué à convaincre les troupes qu’elles se battent pour une « cause juste ». De manière plus générale, la sa version moderne de la théorie de la guerre juste fait partie intégrante de la propagande de guerre et de la désinformation médiatique, utilisées pour obtenir l’appui du public pour un programme guerrier. Sous Obama en tant que lauréat du prix Nobel de la paix, la guerre juste devient acceptée universellement, cautionnée par la soi-disant communauté internationale.

Le but ultime est de maîtriser les citoyens, de dépolitiser complètement la vie sociale aux États-Unis et d’empêcher les gens de penser et de conceptualiser, d’analyser les faits et de contester la légitimité de la guerre menée par les États-Unis et l’OTAN.

La guerre devient la paix, une « entreprise humanitaire » qui en vaut la peine. La dissidence pacifique, elle, se transforme en hérésie.

Une escalade militaire au visage humain : le comité Nobel accorde le « feu vert »

De façon plus significative, le prix Nobel de la paix concède la légitimité à une « escalade » sans précédent des opérations militaires menées par les États-Unis et l’OTAN sous la bannière du rétablissement de la paix.

Il contribue à falsifier la nature de l’ordre du jour militaire des États-Unis et de l’OTAN.

Entre 40 000 et 60 000 troupes étatsuniennes et alliées de plus devraient être envoyées en Afghanistan sous une enseigne de rétablissement de la paix. Le 8 octobre, un jour avant la décision du comité Nobel, le Congrès étatsunien a entériné un projet de loi d’autorisation à la défense de 680 milliards de dollars, destiné à financer le processus d’escalade militaire :

« Washington et ses alliés de l’OTAN prévoient une augmentation sans précédent des troupes pour la guerre en Afghanistan, en plus des 17 000 nouvelles forces étatsuniennes et des milliers de forces de l’OTAN qui se sont jusqu’à présent dévouées à la guerre cette année. »

Selon des reportages jusqu’ici non corroborés concernant les demandes du commandant des États-Unis et de l’OTAN Stanley McChrystal et du président de l’Instance collégiale des chefs d’état-major Michael Mullen à la Maison-Blanche, le nombre de troupes varie de 10 000 à 45 000.

Fox News a cité des chiffres aussi élevés que 45 000 soldats étatsuniens de plus et ABC News jusqu’à 40 000. Le 15 septembre, le Christian Science Monitor mentionnait que cela irait « peut-être jusqu’à 45 00 ».

La similitude des évaluations indique que l’on s’est entendu sur un nombre et que les médias obéissants des États-Unis préparent l’auditoire national à l’éventualité de la plus grande escalade de forces armées étrangères de l’histoire de l’Afghanistan. Il y a sept ans seulement, les États-Unis avaient 5000 troupes dans le pays, mais planifiaient d’augmenter ce nombre à 68 000 pour décembre, avant même que ne surgissent les reportages pour de nouveaux déploiements. (Rick Rozoff, U.S., NATO Poised For Most Massive War In Afghanistan's History, Global Research, 24 septembre 2009)

Quelques heures après la décision du comité Nobel norvégien, Obama a rencontré le conseil de guerre ou peut-être devrions-nous le nommer « conseil de paix ». Cette réunion avait été soigneusement planifiée pour coïncider avec celle du comité Nobel.

Cette réunion clé derrière les portes closes de la salle de gestion de crise de la Maison-Blanche comprenait le vice-président Joe Biden, la secrétaire d’État Hillary Clinton, le secrétaire à la Défense Robert Gates, ainsi que d’importants conseillers politiques et militaires. Le général Stanley McChrystal a participé à la rencontre par vidéoconférence depuis Kaboul.

Le général Stanley McChrystal aurait offert au commandant en chef « plusieurs alternatives », « incluant un ajout maximal de 60 000 troupes supplémentaires ». Le nombre 60 000 a été cité à la suite d’une fuite du Wall Street Journal (AFP: After Nobel nod, Obama convenes Afghan war council, October 9, 2009)

Selon un représentant officiel de l’administration, « [l]e président a eu une conversation corsée sur la sécurité et les défis politiques en Afghanistan, et les options visant à élaborer une approche stratégique allant de l’avant ». (Cité dans AFP: After Nobel nod, Obama convenes Afghan war council October 9, 2009)

Le comité Nobel avait en un sens donné le feu vert à Obama. La réunion du 9 octobre dans la salle de gestion de crise avait pour but de jeter les bases d’une autre escalade du conflit sous le blason de la contre-insurrection et de l’instauration de la démocratie.

Entre-temps, au cours des derniers mois, les forces étatsuniennes ont intensifié leurs bombardements aériens de communautés villageoises dans les zones tribales du nord du Pakistan, sous l’emblème du combat contre Al Qaïda.


Traduction : Julie Lévesque pour Mondialisation.ca

Articles de Michel Chossudovsky publiés par Mondialisation.ca
Avis de non-responsabilité : Les opinions exprimées dans cet article n'engagent que l'auteur et ne reflètent pas nécessairement celles du Centre de recherche sur la mondialisation.

Pour devenir membre du Centre de recherche sur la mondialisation

Le Centre de recherche sur la mondialisation (CRM) accorde la permission d'envoyer la version intégrale ou des extraits d'articles du site www.mondialisation.ca à des groupes de discussions sur Internet, dans la mesure où les textes et les titres ne sont pas modifiés. La source doit être citée et une adresse URL valide ainsi qu'un hyperlien doivent renvoyer à l'article original du CRM. Les droits d'auteur doivent également être cités. Pour publier des articles du Centre de Recherche sur la mondialisation en format papier ou autre, y compris les sites Internet commerciaux, contactez: crgeditor@yahoo.com

www.mondialisation.ca www.mondialisation.ca contient du matériel protégé par les droits d'auteur, dont le détenteur n'a pas toujours autorisé l’utilisation. Nous mettons ce matériel à la disposition de nos lecteurs en vertu du principe "d'utilisation équitable", dans le but d'améliorer la compréhension des enjeux politiques, économiques et sociaux. Tout le matériel mis en ligne sur ce site est à but non lucratif et est mis à la disposition de tous ceux qui s'y intéressent dans le but de faire de la recherche ainsi qu'à des fins éducatives. Si vous désirez utiliser du matériel protégé par les droits d'auteur pour des raisons autres que "l'utilisation équitable", vous devez demander la permission au détenteur de ces droits.

Pour les médias: crgeditor@yahoo.com

© Droits d'auteurs Michel Chossudovsky, Mondialisation.ca, 2009

L'adresse url de cet article est: www.mondialisation.ca/index.php?context=va&aid=15644

miercuri, 18 noiembrie 2009

Apelul scriitorilor. O propunere a dlui Ion Coja

La recenta Adunare Generală ASB din 2.XI.2009 am propus un apel al scriitorilor către autorităţi cu chestiuni punctuale legate de cultură. Dl. prof Ion Coja a replicat că ar fi necesar la Conferinţă (23.XI) un apel legat de mersul greşit al întregii societăţi. Între timp, apelul meu nu a fost însuşit de Comitetul Director ASB, sub cuvînt că apelurile nu au dat rezultate. Eu nu cred că apelul meu era inutil. Îl prezint însă aici pe cel al dlui prof. Ion Coja spre ştiinţă. Mai departe e treaba conferinţei USR. (Horia Gârbea)
http://scriitoridinbucuresti.blogspot.com/

Apelul scriitorilor


Întruniți în conferință națională, scriitorii români sunt nevoiți să constate și să consemneze public starea precară a societății românești, stare vecină cu dezastrul generalizat, în totală discordanță cu speranțele și proiectele pe care fiecare dintre noi și le-a făcut după căderea regimului ceaușist. Am avut atunci încredințarea că România post-comunistă va instaura un regim de concurență liberă și senină a valorilor și a competențelor, că se va pune capăt sistemului bolșevic de promovare a non-valorilor, a imposturii. Am sperat că sistemul politic bazat pe pluralismul ideilor și al doctrinelor politice va da naștere unei clase politice responsabile, sincer preocupată de binele tuturor, organizată în partide politice cu o individualitate autentică, capabile să ofere Țării și poporului român soluțiile cele mai potrivite pentru problemele cu care ne confruntă viața și istoria. Am tras nădejde, nădejdea naivă că proclamarea democrației va genera în mod automat, de la sine, o viață publică normală, în respectul legilor și al bunului simț, în respectul interesului general, național.

Din păcate, mai nimic din ce am sperat nu s-a împlinit! Libertatea presei a devenit libertatea ziariștilor și a formatorilor de opinie de a se transforma în mercenari, în propagandiști ai dreptului la minciună și la furt din avutul public, înregimentați în vasta manipulare care ține întreaga societate românească într-un climat de dezorientare și nesiguranță, de confuzie totală a valorilor, de abandon al reperelor morale și spirituale.

Mult dorita libertate de asociere a fost anihilată și suspendată în fapt printr-o legislație care asigură monopolul politic pentru câteva partide, partidele parlamentare. În România post-decembristă se mimează competiția politică, alternanța la putere este aparentă, pentru păcălit oamenii de bună credință, naivii, nu cumva să-și dea seama cât de trainică și de neclintit este cârdășia și solidaritatea dintre cei care apar pe ecranele televizoarelor ca adversari politici neîmpăcați. În realitate, toate guvernările de după 1990 sunt expresia politică a aceleiași structuri neo-bolșevice, profund iresponsabilă și anti-națională, anti-democratică, care a organizat măcelul din decembrie 1989, declarându-l cu cinism „revoluție”, și a instaurat un regim totalitar, sub masca pluralismului politic. Este de acum evident pentru orice observator matur al vieții noastre politice că liderii partidelor parlamentare, persoanele care de 20 de ani iau deciziile politice cele mai importante, sunt cu toții proveniți din aceeași structură de tip mafiot, sunt legați între ei prin complicitate criminală la cele mai grave delicte. Alternanța la guvernare evidențiază clar protecția pe care liderii politici și-o acordă reciproc, indiferent de culoare politică, astfel că nici unul dintre ei nu ajunge să dea socoteală în fața legii pentru ce se întâmplă cu noi, cu Țara.

Un asemenea regim politic, întemeiat pe disprețul legii și pe minciună, nu putea duce la nimic bun! Rezultatul celor 20 de ani de impostură și dictatură a clanurilor mafiote ne este bine cunoscut: dezastrul național! România este incapabilă să asigure pensii și salarii din propriul său buget, din propria sa activitate economică, și este nevoită să contracteze împrumuturi înrobitoare pentru întreaga societate, pentru copiii și copiii copiilor noștri.

Tabloul acestui dezastru național nu poate fi cuprins în câteva rânduri, nici măcar în câteva pagini. Nu ne propunem să-l descriem în trista sa multilateralitate, ci doar să avertizăm clasa politică asupra iluziei în care se complace, iluzia că ei, marii vinovați, marii profitori ai tranziției sunt deasupra legii, deasupra sancțiunii publice. Noi, scriitorii români, și o dată cu noi intelectualitatea autentică din România, ținem să ne delimităm de această clasă politică atât de coruptă și de iresponsabilă, ținem în chip solemn să declarăm dezacordul nostru total față de politicienii și partidele care poartă răspunderea situației catastrofale în care ajuns România.

Nu suntem îndrituiți să oferim soluția politică pentru problemele României, dar este de datoria noastră să constatăm cu amărăciune că nici în acest ultim ceas în care se vădește pentru oricine dezastrul cel mai cumplit din istoria modernă a României, clasa noastră politică, bine slujită de o mass media care a abdicat de la statul ei firesc, nu este capabilă să conștientizeze răul făcut Țării, nu este capabilă de un comportament responsabil, continuând să joace comedia de prost gust a unei așa zise lupte politice. Nu este o luptă politică, ci o cotonogeală și o bălăcăreală penibilă în interiorul haitei de profitori fără scrupule, a mafiei fără nimic sfînt care s-a erijat în elită politică.

Este pentru noi un motiv de descurajare și derută axiologică să constatăm că asemenea trădători de Neam și de idealuri democratice sunt acceptați ca parteneri în comunitatea internațională, a democrațiilor occidentale în primul rând. Ce anume îi împiedică pe comisarii și inspectorii europeni care ne vizitează mereu Țara și sunt în cunoștință de dezmățul social și politic în care se complac guvernanții noștri, ce-i împiedică să se delimiteze public de corupția politică din România, să amendeze legislația care a impus dictatura partidelor parlamentare și blocarea accesului în Parlament și la guvernare a românilor competenți și onești. Societatea românească nu duce lipsă de oameni capabili și cinstiți. Numai că legislația impusă după 1990 prin „iuțeală de mână și neatenția noastră” face imposibilă pătrunderea acestora în structurile de guvernare și de decizie, structuri încăpute sub controlul de tip mafiot care a monopolizat viața noastră publică.

Cu asemenea clasă politică nu este de mirare că se produce o decădere și în planul spiritual al existenței noastre, cultura și artele fiind ultima grijă a guvernelor de maneliști de după 1990.

O întrunire a scriitorilor din România s-ar fi cuvenit să se transforme într-un dialog colegial al scriitorilor cu clasa politică. Dar pe cine să invităm la un asemenea dialog? Cui dintre guvernanții de ieri sau de azi să ne adresăm fără să ne încerce sentimentul că vorbim la pereți?!

Ne adresăm cititorilor noștri, frați și colegi întru limba română, îndemnându-i, mai ales pe tinerii din România, să nu confunde Țara cu regimul politic nenorocit de care avem parte! Să nu se lase copleșiți de lehamite și disperare! Să nu-și consume elanul tinereții pe mize minore, dimpotrivă, să conștientizeze că de la ei, de la tinerii din România, este de așteptat să se producă revirimentul național care să măture scena politică, să primenească clasa politică, să repună în drepturi moralitatea și bunul simț, cultul meritului și al competenței, grija și compasiunea pentru cel de alături, prioritatea interesului comunitar, național!

Destul cu falsa democrație! Destul ați furat și mințit! Destul ați abuzat de răbdarea noastră!