Norman G. Finkelstein este doctor în ştiinţe politice al Departmentului de Ştiinţe Politice al Universităţii Princeton, cu o teză despre teoria sionistă. Este autorul a patru cărţi:Image and Reality of the Israel-Palestine Conflict (Verso, 1995), The Rise and Fall of Palestine (University of Minnesota, 1996), împreună cu Ruth Bettina Birn, A Nation on Trial: The Goldhagen Thesis and Historical Truth (Henry Holt, 1998) şi The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering (Verso, 2000). Scrierile sale au apărut în ziare de prestigiu ca: „London Review of Books”, „Index on Censorship”, „Journal of Palestine Studies”, „New Left Review”, „Middle East Report”, „Christian Science Monitor” şi „Al Ahram Weekly”. În prezent, predă ştiinţele politice la DePaul University din Chicago.
Norman Finkelstein s-a născut cartierul Brooklyn din New York, în 1953. Este fiul lui Maryla Husyt Finkelstein, supravieţuitoare a Ghetoului de la Varşovia şi a lagărului de concentrare de la Maidanek, şi al lui Zacharias Finkelstein, supravieţuitor al Ghetoului de la Varşovia şi al lagărului de concentrare de la Auschwitz. Prima lui carte a dedicat-o părinţilor, despre care a scris: „Să nu iert şi să nu uit vreodată ceea ce lor li s-a întîmplat.” Eforturile sale se îndreaptă către păstrarea onestităţii istoriei holocaustului nazist.
O serie de volume de mici dimensiuni în formatul desenelor pentru copii prezintă cititorilor americani pe gînditorii şi ideile cu influenţă – de ex. Freud pentru începători.Vecinii, a lui Jan T. Gross, este un fel de caricatură a acestei serii. Astfel, nu de mult Industria Holocaustului saluta pe cît de voluminoasa, pe atît de lipsita de valoare carte a lui Daniel Goldhagen, intitulată Hitler’s Willing Executioners [Călăii benevoli ai lui Hitler]. Volumul subţire al lui Gross echivalează cu un Goldhagen pentru începători. Semănînd mai mult sau mai puţin cu Hitler’s Willing Executioners, Vecinii poartă neîndoielnica pecete a Industriei Holocaustului. Prin Industria Holocaustului înţeleg acei indivizi şi acele instituţii care exploatează, în vederea profiturilor politice şi financiare, genocidul evreilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Asemeni cărţii lui Goldhagen, Vecinii este saturată de contradicţii interne. Într-un loc, Gross aduce la cunoştinţă că regimul comunist polonez postbelic îi urmărea în justiţie pe polonezii „care s-au angrenat în crima împotriva poporului evreu”, chiar şi torturîndu-i pe făptaşi ca să le smulgă mărturisiri[1]. În alt loc, el susţine că uciderea evreilor „nu a fost o încălcare ce ar fi justificat severa inculpare a justiţiei staliniste”[2]. În altă parte, Gross este încredinţat că a descoperit ceva nou în aceea că făptaşii Holocaustului au folosit, în completarea tehnologiei moderne, „metode primitive, străvechi şi arme ucigaşe”[3]. Şi încă, trei pagini mai încolo citează dintr-un memoriu ieşit din comun, publicat cu ani în urmă, în care se spune că făptaşii Holocaustului au folosit „furci şi cuţite de bucătărie”[4].
Pentru a da seama de motivaţia făptaşilor polonezi, Gross face referire la Christopher Browning şi Daniel Goldhagen[5]. Să nu ştie el că Browning şi Daniel Goldhagen ajung la concluzii diametral opuse? (Spre deosebire de Goldhagen, Browning nu crede că antisemitismul explică singur crimele făptuite de germanii obişnuiţi.) Ca document al antisemitismului vicios al polonezilor obişnuiţi din timpul războiului, Gross menţionează amintirile unui evreu polonez persecutat pe cînd era copil „de către o mulţime de femei care ar fi putut la fel de bine să-l lase în pace”[6]. Şi încă, prezenta mărturie, citată pe larg în nota care îi corespunde, subliniază că femeile poloneze nu erau „mînate de resentimentul pur sau de ură”, ci mai degrabă erau cuprinse de panică atunci cînd băiatul evreu „le-a căzut pe neaşteptate în mînă”[7]. În cartea sa, Gross numeşte Jedwabne un „pogrom”, „pogrom sîngeros” şi „pogrom criminal”[8]. Totuşi, într-un articol de după publicarea cărţii, obiectează că „ceea ce s-a întîmplat în Jedwabne a fost genocid. Nu poate fi numit pogrom.”[9] Ca să sporească valoarea rezultatelor cercetării sale, Gross umflă limbajul. Totuşi, prin atragerea ridicolului, retorica sa excesivă perverteşte memoria.
De asemenea, paginile din Vecinii sînt punctate de formulări absurde. Gross susţine că mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului înfăţişează suferinţa evreiască într-o lumină peste măsură de pozitivă. „Toate acestea sînt o dovadă piezişă, care tinde într-un singur sens: toate sînt povestiri cu sfîrşit fericit. Toate au fost produse de cîţiva dintre cei care au fost îndeajuns de norocoşi să supravieţuiască.”[10] Este amuzant. Mărturiile lui Elie Wiesel şi Primo Levi debordează de bucurie? Banalul completează bizarul. „Nazismul – cugetă Gross – este un regim care face să curgă cele mai rele instincte ale fiinţelor umane”. Reamintindu-i pe polonezii care au colaborat mai întîi cu sovieticii şi apoi cu naziştii, Gross ne prezintă reflecţia profundă că unii oameni sînt oportunişti politici. El merge la baza acestui fenomen „în logica aţîţătoarei ciocniri dintre regimurile totalitare ale secolului al XX-lea”[11]. Şi încă, oportunismul politic este caracteristica de bază a acestor regimuri. Gross nu a avut nevoie să privească mai departe de propriii săi colegi de la New York University, precum profesorul Tony Judt, care a evoluat de la stîngismul la modă la anticomunismul la modă, după cum bate vîntul în viaţa culturală americană[12].
Cartea lui Gross reprezintă o producţie literară standard a Industriei Holocaustului. Două dogme inspiră această literatură: 1. Holocaustul marchează în mod categoric un eveniment istoric unic. 2. Holocaustul marchează apogeul unei uri iraţionale a ne-evreilor faţă de evrei. Niciuna dintre dogme nu rezistă unui examen metodic, şi totuşi ambele au utilizări politice: suferinţa evreiască unică acordă un titlu moral evreiesc unic, iar dacă ura ne-evreilor este iraţională, evreii nu poartă nici o responsabilitate pentru acest gînd.
„Aceasta este o carte oarecum tipică despre Holocaust – începe Gross – aşa încît, spre deosebire de studiile istorice pe care le scriem despre alte subiecte, nu văd posibilitatea epuizării discuţiei.” Ca parte a Holocaustului, Jedwabne este „în esenţa sa, un mister”. Spre deosebire de atrocităţile petrecute aiurea, putem înainta doar „ca şi cum ar fi posibil să înţelegem” (sublinierea lui Gross)[13]. Într-adevăr, sublinierile repetate ale lui Gross i-au luat patru ani încheiaţi pentru a pricepe „factualitatea” a ceea ce s-a întîmplat[14]. La Jedwabne, peste 1 600 de evrei au fost masacraţi de către vecinii lor creştini. În Ruanda, mai mult de 500 000 de tutsi au fost măcelăriţi de către vecinii lor hutu. Totuşi, Ruanda este inteligibilă, pentru că ea nu este Holocaustul.
Teza centrală din Hitler’s Willing Executioners este aceea că ura iraţională a poporului german – cîteodată „latentă”, cîteodată „manifestă” – a fost cauza principală a holocaustului nazist. Hitler a spus, potrivit lui Goldhagen, că totul a fost „dezlănţuit de înăbuşita pasiune antisemită”. Gross descrie în mod asemănător cazul Jedwabne. Deşi „în bune relaţii cu polonezii”, evreii din Jedwabne erau „întotdeauna conştienţi de ostilitatea latentă ... a populaţiei înconjurătoare” hrănită de „prejudecata medievală cu privire la crima rituală”[15]. Brusc, în iulie 1941 această ostilitate latentă devine mortală. Cu rolul naziştilor, „mărginit aproape la a face poze”, „jumătatea poloneză a oraşului şi-a ucis jumătatea evreiască” pentru „Dumnezeu ştie ce” motive[16]. Ca şi Goldhagen, relatarea lui Gross este un monument de întrebare de început. De ce, spre exemplu, acest impuls asasin dă pe-afară în iulie 1941, şi nu înainte? Gross însuşi observă că „nimic de acest fel nu a fost înregistrat” în istoria modernă a Poloniei[17]. Într-adevăr, prin înfăţişarea cazului Jedwabne într-un cadru explicativ anistoric al Industriei Holocaustului– un eveniment absolut unic în care ne-evreii i-au exterminat pe evrei pentru motive insondabile – Gross exclude pătrunderea plină de înţeles.
Cu toate că a stîrnit pasiuni în Germania, Hitler’s Willing Executioners nu a lăsat nici o urmă durabilă. Germanii s-au confruntat cu a lor „problemă evreiască” mult timp înaintea lui Goldhagen, iar cartea lui nu a adus nici o contribuţie nouă. Cu toate acestea, se pare că polonezii nu au ajuns să-şi stăpînească bine propria „problemă evreiască”, şi Gross le-a scos la iveală ceva material nou. Şocul şi senzaţia pe care cartea lui Gross le-a stîrnit în Polonia sugerează că polonezii tăgăduiesc aspectele urîte din trecutul lor. În acest fel, deşi incompletă şi pătată ideologic, Vecinii are potenţialul de a stimula în Polonia o folositoare şi necesară dezbatere. Şi totuşi, această potenţialitate poate fi irosită prin chestiunea controversată a compensaţiilor cu privire la Holocaust. În loc să separe net problema antisemitismului de cea a compensaţiilor, Gross le leagă una de cealaltă. Cu binecuvîntarea lui Gross, Vecinii a devenit o altă armă a Industriei Holocaustului în şantajarea Poloniei. În mod tragic, efectul asupra căutării de sine a sufletului polonez va fi asemănător unei reînsufleţiri a celor mai urîte stereotipuri antisemite.
Într-un articol recent, intitulat Perna doamnei Marx, Gross pretinde că polonezii leagă cartea sa de compensaţiile cu privire la Holocaust pentru că ei „îi asociază în mod spontan pe evrei cu banii”[18]. Şi încă, un capitol din Vecinii este dedicat pentru „Cine i-a deposedat?”. Faptul că Gross a ridicat această întrebare pînă la nivelul „marelui subiect”, te lasă perplex, de vreme ce el ne aduce la cunoştinţă că nu deplasează atenţia de la evreii supravieţuitori[19]. Aici Gross cade într-o altă contradicţie. Am văzut că Vecinii înfăţişează cazul Jedwabne ca pe un eveniment de neînţeles în care polonezii i-au măcelărit pe evrei pentru „Dumnezeu ştie ce” motive. Totuşi, în acest capitol Gross descoperă brusc că „dorinţa şi un neaşteptat prilej de a-i jefui pe evrei ... au reprezentat adevăratul factor motivant” [20]. Dar atunci de ce este cazul Jedwabne aşa de misterios? Pentru îmbogăţire au fost comise crime pe scară mare. (Colonizarea şi exproprierea terenurilor Lumii Noi şi a Africii au avut drept urmare nenumărate milioane de morţi.)[21] Dacă lucrurile stau aşa, concluzia nemenţionată este că justiţia reclamă retrocedarea proprietăţii furate. În Perna doamnei Marx, Gross face explicită această situaţie.
El reaminteşte povestea unei femei germane a cărei conştiinţă a fost chinuită după război douăzeci de ani încheiaţi, din pricină că se afla încă în posesia pernei unui evreu ucis[22]. Esenţial aici este că pentru Gross provocarea poloneză – reconcilierea cu trecutul, în vederea ispăşirii pentru cazul Jedwabne – constă în aceea că Polonia trebuie să înapoieze „perna doamnei Marx”. „Pentru a păstra compasiunea şi a ţine doliu pentru cei ucişi, aceasta este singura trebuinţă”, după Gross, care face din revendicarea proprietăţilor de către moştenitorii evrei „o problemă atît de jignitoare şi agasantă”. Pe de altă parte, „cei care plîng în cele din urmă soarta concetăţenilor evrei ... trebuie să ... se despartă de «perna doamnei Marx» fără nici o urmă de părere de rău”. „Alegerea în faţa căreia ne aflăm – conchide el – nu este grea.” Într-adevăr, n-ar trebui să fie, dacă problema ar fi fost aşa de simplă.
În primul rînd, Industria Holocaustului nu doreşte numai returnarea „pernei doamnei Marx”, ci vrea toată casa ei, şi chiar mai mult. Chiar dacă „greutatea pretenţiilor este potenţial enormă”, Gross asigură din nou că „nimeni nu trebuie vreodată să ridice pretenţiile pînă la o tranzacţie mai mare decît ceea ce posedăm în mod fizic”. Însă pretenţiile cu privire la Polonia nu sînt legate de victimele individuale sau de cele ale urmaşilor lor. De fapt, Industria Holocaustului minte, pretinzînd sute de mii de parcele din teritoriul polonez evaluate la mai multe zeci de miliarde de dolari. Gross nu poate fi mai candid cu privire la acest subiect.
În plus, cu asemenea cereri enorme nu vei obţine nicicînd o adevărată reconciliere. Industria Holocaustului nu-i reprezintă nici pe „cei care au fost ucişi”, şi nici pe supravieţuitorii evrei şi urmaşii lor. Luînd în considerare recentele evoluţii, ea este o jecmănire şi o escrocherie învăluită în mantia suferinţei evreieşti. În numele victimelor Holocaustului, Industria Holocaustului a pus stăpînire pe proprietăţile scoase de sub naţionalizare în fosta Germanie de Est, şi în prezent evreii moştenitori legitimi urmăresc Industria Holocaustului în justiţie ca să li le dea înapoi. Apoi, era cît pe-aci ca toţi banii depuşi în băncile elveţiene să ajungă nu la supravieţuitori sau la urmaşii lor, ci în visteria organizaţiilor evreieşti. De asemenea, în cazul depunerilor germane, Industria Holocaustului va reţine aproape sigur cea mai mare parte din banii destinaţi evreilor care au fost supuşi muncii forţate.
În vreme ce Gross salută „noua şi îmbucurătoarea realitate” din Polonia, în care avocaţii americani „ajută” la stabilirea pretenţiilor asupra proprietăţilor Holocaustului în conformitate cu normele de drept, pînă şi cotidianul conservator şi orientat spre afaceri Wall Street Journal îi învinuieşte pe aceiaşi avocaţi ca fiind „Noii Profitori ai Holocaustului”[23]. (Fără îndoială, este singurul jurnal care i-a atacat pe avocaţii Holocaustului după ce aceştia au luat drept ţintă marile corporaţii americane precum IBM.) Gross face diferenţa între „noua şi îmbucurătoarea realitate” din Polonia şi „lipsa de drept” a trecutului său comunist, atunci cînd „poate face dreptate”. Totuşi, în această „nouă şi îmbucurătoarea realitate”, acţionînd la porunca regimului Statelor Unite, Industria Holocaustului desfăşoară cele mai grosolane tactici de luptă pentru a forţa Polonia să se supună. Reluînd linia propagandistică favorită a Industriei Holocaustului, Gross scrie că „aici avem de-a face cu o problemă de etică, şi nu cu contabilitatea”. De fapt, aici avem de-a face pur şi simplu cu o problemă de huliganism cu privire la Holocaust.
Gross suferă că „trebuie să fim pregătiţi să dăm” înapoi proprietăţile, că „vom avea de plătit pentru pervertirea morală a uneia dintre generaţiile înaintaşilor noştri” şi aşa mai departe. Cine sînt aceşti „noi”? De treizeci de ani Gross locuieşte în Statele Unite, deţine cetăţenia americană şi predă la o universitate americană de prestigiu. Ce sacrificiu va trebui să îndure el dacă Industria Holocaustului falimentează Polonia? Într-adevăr, regimul Statelor Unite ciomăgeşte Polonia pentru a plăti compensaţii pentru Holocaust, însă Statele Unite deţin averi substanţiale ale victimelor Holocaustului depozitate în băncile americane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. N-ar trebui Gross să-şi educe în materie de morală statul său de acum? Cu siguranţă că Statele Unite pot să-şi permită a plăti compensaţii pentru victimele Holocaustului mai mult decît Polonia. De asemenea, ele pot plăti compensaţii mai bine decît alţii – dar nu o fac – pentru numerosele victime ale crimelor lor, de la băştinaşii americani şi afro-americani, pînă la asiaticii din sud-estul Asiei şi locuitorii Americii Centrale.
Totuşi, cu un asemenea cinism limpede, Gross nu îl ajută pe ambasadorul israelian în Polonia, Shevach Weiss. Într-un recent interviu, Weiss recunoaşte făţiş că stavila pusă pretenţiilor asupra proprietăţilor evreieşti de dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial „mă jigneşte ca om, ca evreu polonez şi, de asemenea, ca liberal şi democrat”. El critică făţiş nedreptatea că evreii „au murit cu sentimentul că au fost trataţi într-un mod nedrept”, că sub regimul comunist „ei au făcut eforturi îndelungate să obţină vizele pe care autorităţile poloneze puteau să refuze să le acorde” şi că acum îşi vizitează fostele case şi magazine din Polonia, însă „nu pot intra în ele”. Nu este aceasta exact starea refugiaţilor palestinieni? Vorbind despre Jedwabne, Weiss se arată şocat că polonezii au putut să-i omoare pe vecinii lor evrei „şi după aceea s-au întors la casele lor, s-au culcat alături de soţiile lor, a doua zi şi-au luat micul dejun, iar mai tîrziu au mers mereu” să se roage. Nu asta fac israelienii în Cisiordania şi Gaza în fiecare zi? Într-adevăr, palestinienii nu pot să o facă, însă mirarea îi foloseşte primului ministru vinovat de enorme crime de război şi, de asemenea, de crime împotriva păcii, după cum se arată jignit Weiss „ca liberal şi ca democrat”[24].
În cele din urmă, Gross îi dojeneşte pe polonezi: „trebuie să ... ne confruntăm cu propriul nostru trecut”, şi îi ceartă pe profesorii polonezi pentru tăcerea lor cu privire la trecutul antisemit al Poloniei. Totuşi, americanii trebuie de asemenea să se confrunte cu propriul trecut, iar profesorii americani sînt la fel de tăcuţi cu privire la crimele Statelor Unite. În mod sigur, un profesor american ar risca mai puţine sancţiuni pentru spunerea adevărului decît un profesor polonez sub regimul comunist. Preşedintele New School for Social Research – situată chiar în spatele clădirii New York University, unde predă Gross – a comis crime odioase în Vietnam. A cerut Gross încriminarea lui penală? Polonia promite să-i urmărească în justiţie pe făptaşii polonezi ai masacrului de la Jedwabne. Este oare de conceput ca regimul Statelor Unite să-i aducă în justiţie pe criminalii săi de război?
Trebuie să ai un curaj absolut minor ca să ţii lecţii de moralitate Poloniei, instalat confortabil în oraşul New York. Pînă cînd va aplica propriului său stat şi sieşi standardele pe care le predică polonezilor, evlavia lui Gross nu merită nici o preţuire.
Traducere de Mircea Stănescu
NOTE
* O versiune prescurtată a acestui text a apărut în periodicul polonez „Rzeczpospolita”, pe 20 iunie 2001. (Prezenta traducere a fost publicată, cu acordul autorului, în revista „Timpul”, Iaşi, nr. 10 (octombrie) 2004. Redacţia a scos textul de pe site-ul său, drept pentru care îl republicăm aici - nota trad. din 2007.)
[1] Neighbors, pp. 15, 28. (V. trad. rom. Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, Iaşi, Editura Polirom, 2001, trad. de Delia Cursan, prefaţă de Vladimir Tismăneanu – n. trad.).
[2] Ibidem, p. 216, n. 5.
[3] Ibidem, p. 124.
[4] Ibidem, p. 127.
[5] Ibidem, pp. 120-121.
[6] Ibidem, p. 134.
[7] Ibidem, p. 241, n. 2.
[8] Ibidem, pp. 77, 107, 121.
[9] Tygodnik Powszechny (volum care adună mai multe studii privitoare la cazul Jedwabne publicat în Polonia – n. tr.), p. 258.
[10] Neighbors, pp. 141-142.
[11] Ibidem, p. 117.
[12] Judt furnizează o delirantă prezentare („cu adevărat deschizătoare de drumuri ... lucrarea unui istoric maestru”) pentru coperta ediţiei americane a Vecinii-lor. Asemeni cărţii Hitler’s Willing Executioners, textul englezesc al lui Gross este ciuruit de limbajul pretenţios al pseudo-erudiţiei – „topos istoriografic," „trop hiperbolic”, „acest imperativ metodologic erupe din caracterul imanent al întregii evidenţe”, „în istoria societăţii orice este în legătură cu orice altceva” şi aşa mai departe. Ibidem, pp. 11, 21, 141, 168. Despre asemenea profunzimi ale minţii, un scriitor a remarcat sarcastic: „Răsună precum tunetul, dar de fapt este un sforăit.”)
[13] Neighbors, pp. 12-13, 21, 132.
[14] Ibidem, pp. 21, 140.
[15] Ibidem, pp. 37-38, 123-124, 150.
[16] Ibidem, pp. 9, 78, 125.
[17] Ibidem, p. 122.
[18] Tygodnik Powszechny, 11 februarie 2001. Gross se grăbeşte să-i acuze pe criticii săi polonezi de antisemitism. În „Gazeta Wyborcza”, el denunţă un profesor polonez pentru faptul că reînvie „clişeul antisemit ... că evreii «au mers ca vitele la tăiere în timpul războiului»”. (Crimă „inteligibilă”?, citat în Tygodnik Powszechny, p. 99.) De fapt, cei care relatează despre Holocaust, inclusiv Emanuel Ringelblum, folosesc în mod curent această expresie.
[19] Neighbors, p. 105.
[20] Ibidem, p. 110. Yehuda Bauer, marele preot al ortodoxiei Holocaustului, ne aduce la cunoştinţă: „Nici un istoric serios nu a pretins vreodată că jaful ar avea vreo motivaţie fundamentală pentru crimă. Jaful a fost efectul Holocaustului, iar nu cauza sa.” (Rethinking the Holocaust, New Haven, 2001, p. 48.) Astfel, dacă miza care a stat în spatele masacrului de la Jedwabne a fost îmbogăţirea, acesta nu poate fi socotit ca un capitol al Holocaustului.
[21] Neighbors.
[22] În afara altor trimiteri, tot ceea ce urmează este citat din Perna doamnei Marx.
[23] 11 aprilie 2001.
[24] Interviu cu Shevach Weiss, ambasadorul israelian în Polonia, în „Gazeta Polska”, 28 martie 2001.
Nivelul crescut al analfabetismului si al celor fara o scoala primara terminata, in Romania, nu afecteaza procesul de vot. In caz contrar, PSD ar disparea de pe scena politica, este de parere sociologul Bruno Stefan, presedintele Fundatiei “Biroul de Cercetari Sociale”. Acesta a comentat, pentru Ziare.com, rezultatele recensamantului din anul 2011, in ce priveste educatia celor care traiesc in Romania, scotand in evidenta situatia foarte proasta a invatamantului romanesc. Din totalul populatiei stabile de 10 ani si peste, 44,2% au nivel scazut de educatie (primar, gimnazial sau fara scoala absolvita), 41,4% nivel mediu (postliceal, liceal, profesional sau tehnic de maistri) si 14,4% nivel superior. In anul 2011, erau 245,4 mii de persoane analfabete. citeste si comenteaza …
Nivelul crescut al analfabetismului si al celor fara o scoala primara terminata, in Romania, nu afecteaza procesul de vot. In caz contrar, PSD ar disparea de pe scena politica, este de parere sociologul Bruno Stefan, presedintele Fundatiei “Biroul de Cercetari Sociale”. Acesta a comentat, pentru Ziare.com, rezultatele recensamantului din anul 2011, in ce priveste educatia celor care traiesc in Romania, scotand in evidenta situatia foarte proasta a invatamantului romanesc. Din totalul populatiei stabile de 10 ani si peste, 44,2% au nivel scazut de educatie (primar, gimnazial sau fara scoala absolvita), 41,4% nivel mediu (postliceal, liceal, profesional sau tehnic de maistri) si 14,4% nivel superior. In anul 2011, erau 245,4 mii de persoane analfabete. citeste si comenteaza …
