joi, 17 decembrie 2015

Cartea pusă la index. Radu Portocală, Un președinte împotriva României (Blogograme),


Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
joi, 17 decembrie 2015

Flori Bălănescu. Despre cum trecem oamenii la index în democrație

Nu aș vrea să se încheie anul 2015 fără să spun câteva cuvinte despre o carte și un autor care, nu se știe exact din ce raționamente și interese, au fost puși (carte&autor) la index.
„sindromul tragic al neseriozității colective”

Radu Portocală, Un președinte împotriva României (Blogograme), Editura Cartier, Chișinău, 2015, 150 p.

...Cartea care a provocat la ultimul Gaudeamus fierea unui personaj masculin, aflat în standul editurii. Nu știu cine este, știu doar că editura nu s-a delimitat până acum de el, dimpotrivă, a continuat să jignească fiecare cumpărător care a întrebat de carte. Cu mine a avut un „dialog” mai amplu. Mă duc la stand, mă uit pe mese, pe pereți, nu văd nicăieri vreo copertă cu numele lui Radu Portocală. Firesc, întreb: Fiți amabil, cartea lui RP? Îmi răspunde întâi printr-o privire directă și oarecum uimită, se uită spre altcineva, care se uită înspre sub-o masă. Asta era vineri (20 noiembrie 2015), cu o zi înainte se petrecuse ceva asemănător cu Dna Ana Țuțuianu. Dimineața mă rugase o prietenă de la Paris să caut cartea pentru că se aude (deja!) că nu e la vedere și este sabotată de editură. Exact așa era! Domnul X îmi întinde în scârbă un exemplar, întreb cât costă și mai întreb: De ce nu o expuneți? Puteam să trec fără să o cumpăr, după ce am căutat-o din priviri? Moment în care (de-abia aștepta!) începe să ridice tonul: Dar ce doamnă, eu vă spun Dvs. ce să faceți, fac ce vreau, afișez ce vreau. Îi spun că nu are nicio cădere să îmi spună ce să fac, de vreme ce el vinde cărți, nu eu, deci datoria lui de editor (sau de ce este) îi impune să se poarte frumos cu clienții. Urmează un torent de invective: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e evenimentul zilei, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici... Numele astea două le-a pronunțat. Eu nu afișez cozi de topor. Si dă-i si luptă... Stupefiată, îi răspund (e un fel de a spune, el controla tot, iar colegii de stand tăceau mâlc, parcă se înălța în timp ce vitupera): Domnule, dar nu pricep de ce l-ați publicat (repet, credeam că e editor), dacă e răul pe pământ! Răspuns de o sută de puncte: Păi, dacă și-a plătit cartea... Nici acum nu știu situația exactă. Dar i-am spus: I-ați luat banii și acum îl îngropați!? Cum vă permiteți să vorbiți astfel despre Radu Portocală, un om integru, un om cult, rasat. Eram oripilată de ceea ce mi se întâmpla. I-am întins 25 de lei (nu vreau să trec peste acest detaliu: cartea – de format mic şi cu pagini puţine – are un preţ oripilant de piperat!), mi-a dat rest 2 lei. L-am întrebat: Dar cartea nu este 22 de lei? Se uita la mine tâmp. Atunci, dați-mi restul corect: 3 lei! M-am adresat de foarte departe (așa simțeam) Dlui Galaicu-Păun (care chiar nu mă cunoștea? să admitem că nu, poate că nu am o figură demnă de reținut, mai ales în contextul „baricadei Goma”, pe care credeam că este și Dsa, măcar cu un deget):
– Domnule Galaicu-Păun, îmi permiteți să mă prezint... și m-am prezentat. A fost un soi de gest de frondă de-a-ndoaselea, în stilul meu: să nu se creadă că sunt fraieră, chiar dacă așa mă cred unii.  Pe Galaicu-Păun nu te poți supăra, are o figură de Isus. Dar revolta rămâne. Că nu a găsit de cuviință să spună nimic, în calitate de lector al cărții.
I-am mai spus personajului, repet – crezând că este membru al echipei Cartier (nu mai știu cine a spus că de fapt era distribuitorul, că este băsist!!???, și? asta presupune că el impune politica Editurii???): Domnule, aici, în dreapta Prutului, unora dintre noi încă ne mai pasă de libertatea de expresie.
Până la finalul târgului de carte, mai mulți cunoscuți mi-au spus că au întâmpinat același tip de piedică, unora li s-a oferit un răspuns în doi peri: că s-a epuizat, deși, în funcție de cine era la vânzare în clipa respectivă, cartea tot apărea de sub tejghea. Cât am stat „de vorbă” cu respectivul s-au vândut 4 exemplare, în afară de al meu. Oamenii veneau, întrebau, cartea era scoasă de sub obroc, plătită. Încât i-am comunicat indigestului ins: Dacă v-ați cunoaște interesul comercial, ați pune cartea pe masă. De când stau eu aici s-au vândut 5 exemplare din cartea lui Portocală și nici măcar un exemplar din alt titlu!
Să vedem: De ce este boicotat Radu Portocală? Simplu: pentru că oricâte texte de atitudine ai scrie și le-ai publica prin diverse locuri, efectul este aproape zero. Când le strângi între două coperte ele devin armă, împreună spun o poveste articulată, despre ceva sau cineva. Despre un individ, un grup de interese, despre o epocă. Strânse laolaltă pot fi citite și citate, dând seama nu doar de relevanța tematic-ideologică, dar și de rectitudinea autorului. Prin această carte, Radu Portocală devine persona non grata pentru comunitatea de interese și presiune care joacă, veghează și vânează la polul corectitudinii politice din România și nu numai. 
Vrei să îi găsești nod în papură, să exclami: Stai domne, că nu e el buricul pământului, că nu e chiar așa!? N-ai decât. Constituția e mama noastră a tuturor, de ce să fie pentru unii bună, pentru alții vitregă. Securismo-comunismul de tranziție a împărțit românii în trei categorii „politice” mai vizibile: 1. pesediști; 2. băsiști; 3. (ăia puțini) nici-pesediști, nici-băsiști. Cea de a treia categorie este respinsă cu vehemență de primele două, pentru care nu există decât alb sau negru, mă rog: roșu ori portocaliu. Manihesimul carpato-danubiano-marxist-leninist urlă prin toți plămânii în campaniile electorale: Votați răul cel mai mic! Or, vine unul ca Radu P. și spune (dându-și foc la valiză): Fraților, răul e rău și trebuie rupt! Și eu am spus asta și m-am umplut de bube, am devenit ciumată. Veți spune, stai domle, că mai sunt și liberalii, de exemplu. Sunt, la număr. Cele trei categorii, pe care le-am denumit simplificând, reprezintă tipuri de apucături (elegant spus: mentalități sau curente ideologice).
Ce deranjează cu adevărat din ce scrie RP în această carte? Nu sunt noutăți absolute, au mai scris și alții, inclusiv eu (motiv pentru care mă și regăsesc solidară cu Dsa), dar, insist, spusele sale concentrate într-o carte dobândesc greutate și vizibilitate.
Să vedem câteva exemple despre „Paradoxul Băsescu”:
„Îndoielnica lustrație”: „Lucrurile au mers atît de departe încât, când au fost făcute primele dezvăluiri, când au fost puse sub ochii publicului primele biografii scandaloase, reacția a fost pe măsura confuziei în care ne bălăceam: o clipă de indignare, apoi înțelegerea, iertarea și uitarea. În cele din urmă, o nouă respectabilitate a fost acordată celor cărora ar fi trebuit măcar să le fie întors spatele. România e mărinimoasă cu gunoaiele ei. După 20 de ani de imoralitate ridicată la rangul de sistem socio-politic, pare-se că va fi votată o lege edulcorată a lustrației. Firește, vestea stârnește entuziasmul, când, de fapt, n-ar trebui să provoace decât o întrebare: la ce bun după atâta vreme? Răul e făcut. Răul a cuprins societatea, care, chiar dacă mai discerne, nu mai reacționează. Orice revelație o lasă indiferentă pentru că s-a obișnuit cu lipsa de consecințe a revelațiilor. Lustrația – dacă va avea loc! – se va petrece în indiferența generală.”
Dar ea nu a avut loc, nu-i așa? Nici măcar cât să ne fie suflat un văl de praf în ochi!
„Dacă nu el, cine?...”:
„Această nenorocită întrebare, formulată cu o voce în care tremură lacrimile resemnării angoasate, s-a instalat de 15 ani în centrul așa-ziselor dezbateri politice românești. Și face ravagii. (...) ea subînțelege situația cea mai nedemocratică în care se poate găsi o țară: aceea de a nu avea niciodată alternative. (...) Dacă în lumea noastră politică varietatea specimenelor ar fi fost mai mare, dl Băsescu n-ar fi devenit niciodată președinte, iar adepții săi n-ar mai putea să șantajeze o țară întreagă cu încercarea de a-i demonstra unicitatea binefăcătoare. Asurzit de vocile care, împrejurul lui, scandează obsesional acest neadevăr, dl Băsescu a sfârșit prin a se lua drept Mesia. Confuzie jenantă, firește, dacă-i cercetăm bilanțul. Dar din care, la vremea cuvenită, se va ieși abil cu ajutorul altui slogan tocit: «A încercat, ar fi putut să reușească, dar nu l-au lăsat».”
Păi, nu? Păi, cam da! Și oare de cine amintește ipostaza de salvator al neamului? Nu de Ion Iliescu, apărându-ne de pericolul (inexistent) al extremei drepte (prin răposatul Vadim)?
„Periculoasa tăcere a arhivelor”:
„Adevărații conducători ai României sunt deținătorii memoriei. Aceia care, după 1990, au fărâmițat Securitatea în 9 servicii secrete (lamentabilul nostru record!), și-au împărțit arhivele și le-au pus sub obroc. Paznicii dosarelor. Cerberii trecutului.”
Or fi aceiași care în februarie 1989 îl supravegheau operativ pe autorul cărții de față, postați în fața blocului în care locuia, la... Paris!?
„Tot ei, în funcție de faptele pe care vor să le ascundă, stabilesc și limitele siguranței naționale, adică limitele neștiinței noastre”.
„Întâiul ignorant al țării”:
„La începutul lui 2005, aflându-se în vizită la Washington, dl Băsescu a lăcrimat în timp ce străbătea sălile Memorialului Victimelor Holocaustului. Era cam în perioada când nici nu se gândea să condamne comunismul (între altele, tocmai declarase că el personal o dusese bine pe vremea lui Ceaușescu!), și cerea fie cu inconștiență, fie cu neobrăzare să-i fie făcută proba nocivității acestui sistem suportabil pentru tagma din care el însuși provenea. Tot atunci, declarațiile pe care le-a făcut cu diverse ocazii îl arătau mai degrabă hotărât să condamne ceea ce fusese deja condamnat, adică dictatura antonesciană. (...) În realitate, cred că se poate spune că dlui Băsescu puțin îi pasă de toți cei pe care diverșii călăi ai secolului trecut – comuniști sau naziști – i-au torturat sau omorât. El a lăcrimat la Memorialul de la Washington tot așa cum a lăcrimat când s-a retras Stolojan din cursa electorală”.
„Referendum pentru ùmbrele președintelui”:
„Există anumite disocieri care nu pot fi făcute decât cu prețul unei contorsiuni morale numite în mod curent necinste. Dl Băsescu nu este o apariție spontană, singuratecă și fără genealogie în peisajul politic românesc. El are un trecut contestabil, s-a afirmat public în împrejurări contestabile și e înconjurat de prieteni contestabili. Își asumă oare cei care-l sprijină «necondiționat» întregul său parcurs și toate relațiile sale cunoscute și necunoscute? Toți se feresc s-o afirme. (...) Dar toți, în declarațiile lor înflăcărate, lasă să se întrevadă un raționament fals: Traian Băsescu în versiunea 2007 nu are nicio legătură cu Traian Băsescu din perioada pre-89, nici cu cel din anii 1990-2000. Orbită de mirajul portocaliu, prezumția lor e simplă: Traian Băsescu a evoluat, s-a schimbat, a devenit «de-al nostru». Se prea poate. Dar atunci, un dram de onestitate ar trebui să-i împingă să aplice şi altora această prezumţie de metamorfoză benefică (...) în apeluri și manifestații, dl Băsescu e scos din contextul inevitabilelor sale anexe umbros-politice: Theodor Stolojan, Ioan Talpeș, Elena Udrea etc. etc. Dl Băsescu nu se poate lipsi de ei, iar votul în favoarea sa la referendum va fi, explicit, un vot și în favoarea lor. Iată ce evită intelectualii mobilizați să mărturisească celor ce îi urmează cu încredere”.
Și un articol care îmi place în mod deosebit:
„Poporul bun și poporul rău”:
„Toată agitația din ultimele săptămâni a intelectualilor peri-politicieni pornește de la un postulat aberant: ei afirmă subliminal că președintele ales de popor este mai legitim decât Parlamentul ales de același popor. Pornind de aici, concluzia pe care o impun ei este că președintele are dreptul moral – și ar trebui să aibă dezlegarea constituțională – de a dizolva Parlamentul, dar că, în schimb, Parlamentul a acționat totodată imoral și anticonstituțional suspendându-l pe președinte.
Construcția e nu numai juridic inacceptabilă, ci și complet lipsită de onestitate, din moment ce putem fi siguri că, în circumstanțe diferite, promotorii ei n-ar ezita să inverseze termenii ecuației. Or o regulă juridică nu poate fi nici variabilă, nici negociabilă în funcție de inconvenientele sau de interesele politice ale unei conjuncturi date. (...)”
Dar, mai bine citiți întregul text, pe care l-am fotografiat. Ar fi păcat să îi ciuntesc tensiunea logică și argumentativă prin citare.



Să vedem și de ce era atât de revoltat domnul-de-la-stand, care consideră că icoanele culturale ale neamului nu pot fi atinse nici cu un cuvânt, darmite cu o carte. (Mi-am amintit brusc și de această replică a mea, provocată de strigătul său cu cozile de topor care-i critică pe cei mai străluciți dintre noi, nu-mi venea să cred că un om de la standul unei edituri țipă împotriva cumpărătorilor-cititori, așa că i-am întors-o: Pleșu sau Patapievici nu pot fi criticați? Dar și Isus a fost și este criticat!)
Câteva „spicuiri”: în articolul „Nedemnii văzuți prin lentilă”, RP analizează un paragraf dintr-un text public al lui HR-P, în care spune, pe scurt, că toți cei care îl critică sau luptă împotriva lui TB au interese oculte, în concluzie, „Singurul fapt cert este că toți cei care îl vor ieșit din joc sunt ei înșiși nedemni să ia parte la joc”. RP crede că HR-P „vrea să ne spună că toți cei care vor vota împotriva lui Băsescu sunt nedemni să voteze”. Și, încheie, cu un P.S. ironic (meritat): „Mă gândesc uneori că dl Patapievici – ca și dl Mihăieș – ar fi fericit și și-ar trăi în sfârșit împlinirea spirituală dacă l-ar avea, vreme de 20 de ani, pe Traian Băsescu drept singur interlocutor. Sau, poate, mă înșel. Poate ar fi pedeapsa pe care ar merita-o.”
Eu aș spune chiar mai mult: intelectualii care l-au cultivat asiduu pe Băsescu, după ce l-au pupat pe șapca bolșevică pe Iliescu, ar merita (așa, într-o buclă specială, spațio-temporală, numai pentru ei) 20 de ani de monolog al căpitanului, în care ei, figuranții, să se îmbete cu apa sărată de pe puntea vasului, spunându-și că sunt martorii unui Dialog cum nu s-a mai scris.
Ce l-a mai deranjat pe insul-de-la-ghișeu, poate articolul intitulat „Fecioarele politicii dâmbovițene”. Cine-s ele? „Dnii Liiceanu, Patapievici și Tismăneanu s-au plâns de tratamentul prost ce li se aplică de către presă și o parte din opinia publică – preț nejustificat, ni se dă să-nțelegem, pentru angajarea lor în tabăra Băsescu-PDL (...) Ceea ce însă mi se pare complet ridicol în această răbufnire de delicatețe ultragiată, este că autorii protestului – poate mai puțin dl Tismăneanu – nu se sfiesc, ei înșiși, să târască în noroi pe oricine nu e de acord cu ei, adică pe oricine nu-l venerează pe Traian Băsescu. Ridicol și, în special, profund necinstit. Logica lor e simplă: noi putem înjura pe oricine și e chiar de datoria noastră s-o facem; de noi însă n-are nimeni dreptul să se lege. Cam tot așa gândea și partidul comunist.”
Dar de ce domnilor? E politică de stat să nu te legi de oamenii președinților? În timp ce tații unora dintre ei au fost „savanți tăcuți”, ai altora – recte, tatăl lui RP, victimă a ideologiei susținute și practicate de „savanții tăcuți” – nu au dreptul la memorie? Ce deranjează atât de mult la această carte și la autorul ei? Întrevedem o explicație în textul „Când victimele își pierd utilitatea”. Pe scurt: „Se spune despre Băsescu: «O fi cum o fi, dar el e cel care a condamnat comunismul». Până în 1989 se spunea despre Ceaușescu: «O fi cum o fi, dar e bun român». Suntem în aceeași minciună: unul înșela iubirea de țară a românilor, celălalt le înșală memoria”.
RP marchează și disparițiile din motive de bătrânețe ale unor personaje precum criminalii Enoiu și Pleșiță, care au fost, nu-i așa, inocentizați de gargara anticomunistă a comunistului Băsescu (a se citi: a regimului Băse, incluzând aici pe toți susținătorii lui! Își mai amintește careva discursul inacceptabil în orice timp și regim politic pe care l-a avut Liiceanu când a fost decorat? Nu? Căutați pe internet!)
Dacă vreți detaliile, argumentele lui RP, n-aveți decât să-i citiți cartea! Dacă o găsiți! Autorul se teme că nu mai vrea nici un editor să aibă de a face cu dumnealui. Nu m-ar mira. Dar deloc.
Asta e țara în care intelectualitatea culturnică a zorilor noștri democratici îl sabotează cu nesaț pe Goma, de ce s-ar împiedica de alți critici acerbi...

Flori Bălănescu.


Niciun comentariu: