Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Magda URSACHE
O condamnare ratată
Mie cauzele eşecului în
Procesul comunismului îmi apar absolut clare: nu s-a dorit
condamnarea penală a organizatorilor răului, nu s-a dorit adevăr
integral, ci o istorie din nou corectată, de vreme ce s-au neglijat
sau s-au ascuns date esenţiale. Ce-a făcut rău Raportul-farsă,
Raportul-eşec? A minimalizat fărădelegile din timpul terorii
dej-paukeriste, „holocaustul roşu” (sintagma lui Florin
Mătrescu), unii factori politici fiind priviţi cu simpatie, alţii
cu antipatie.
Fără violenţă!; Fără
condamnări penale; Nu vrem iarăşi epurări ca-n '50, s-a cerut
de la vîrf. Nucleul neocomunist al Puterii, în frunte cu
pro-eminenţa Brucan, s-a opus din răsputeri terapiei sociale a
Punctului 8. Cei care au susţinut utopia rea, instaurată –
hăt-hăt, în 1917 – în Rusia, n-au dorit lustrare. Purificarea
socială n-a mai venit, dar s-a instalat democratura (vocabula
lui Pierre Hasner, preluată de Monica Lovinescu). Măcar, în
Franţa, susţinătorilor guvernului de la Vichy li s-a dat verdict
de „indemnitate naţională”. Noi l-am scos „pe sticlă” pe
fostul scînteist care ceruse şi obţinuse condamnări la moarte
pentru Marii Unionişti, ca Iuliu Maniu. Citim, tipărite de
Humanitas, confesiunile generalului de Securitate care a torturat,
dar îl condamnăm din nou pe deţinutul politic, pentru că ar fi
cedat sub tortură. Pleşiţă a povestit senin, fără umbră de
regret, chiar satisfăcut, cum l-a lovit „pă Guoma”, deci ar fi
făcut oricînd la fel. Iar Goma e cel care ne-a predat lecţia
despre rezistenţă la ideologia roşie, rezistenţă la compromis,
rezistenţă la avantajele oferite de Putere, străin total de
arivism. Cine a mai refuzat să-i fie tipărite cărţile pe bani
Soros?
Celor care au organizat răul
absolut, în Infernul Piteşti, în Infernu Aiud, în Infernul
Gherla, li s-au căutat justificări, alibiuri morale. A fost vreun
torţionar condamnat în 25 de ani? Ion Ficior, comandantul Coloniei
de muncă forţată de la Periprava, al Infernului numit Periprava, a
spus că deţinuţii „au murit de bătrîneţe”. Povesteşte un
martor supravieţuitor cum erau băgaţi în carcere, fără
aerisire, cîte 10-20 de oameni; cînd se lumina de ziuă, erau
trimişi la muncă grea. Cădeai de epuizare, te ridicau „cu
paru'”; în contrareplică, un fost gardian, cu pensie grasă spune
ritos: „a fost înainte şi atît”.
Mai mult încă, s-a
afirmat, ici-colo, dar hotărît, că exterminarea duşmanilor de
clasă ar fi fost necesară. Şi dacă a fost necesară uciderea
dujmanului de clasă socială, atunci şi morţii la
„evenimentele” din '89-'90 au fost necesari, n’aşa? Au murit
firesc, ce mai contează să aflăm cine-a tras în noi,
după 22? Cei schilodiţi de gloanţele lui Ceauşescu-Iliescu?
A, au vrut să se elibereze de frică, treaba lor! Generalul Mihai
Chiţac reprimase revoluţia de la Timişoara; a fost pus ministru de
Interne, ca să spulbere demonstraţia anticomunistă de la Km. Zero.
Era în temă. În 13 iunie, la Universitate, acelaşi preşedinte
Iliescu ordona: „Lichidaţi rebeliunea legionară”. Şi au venit
minerii. Ce dacă a murit, degradat din general, ca soldat Chiţac?
Misia şi-a îndeplinit-o.
În logica ideologiei
totalitare, intră şi vechea obsesie a fascismului. Fascismul se
întoarce, conspiră contra „democraţiei originale”. Fiii
agitpropagandiştilor nu prididesc să condamne „fascismul” lui
Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum l-a numit N.
Steinhardt, „fascismul” lui Iustin Pârvu, lui Petre Ţuţea, ba
chiar al lui Steinhardt. Ne ceartă cînd rememorăm jertfa
martirilor, etichetîndu-i fascişti îi omorîm a doua oară. Şi-l
citez pe Cicerone Ioniţoiu: „Se apreciază că pedepsele stabilite
de instanţă pentru motive politice însumează circa 25 milioane
de ani de temniţă”. A oferit Raportul Tismăneanu cifre cu un
plus de precizie? Dimpotrivă: s-au neglijat cifrele corecte sau s-au
falsificat prin omisiune, de unde se vede clar că lupta contra
„căuzaşilor” e mimată.
Pe faptele criminale trebuia
să pună accent Raportul, pe obligaţia noastră de a nu-i uita pe
martirii temniţelor comuniste şi ai rezistenţei din munţi. Şi-i
tot de datoria noastră să rememorăm jertfa sutelor de scriitori pe
care delictul de opinie, ca acuză comunistă, i-a trimis în
carceră, nu să-i blamăm pe cei presaţi să colaboreze cu
Securitatea după puşcărie, ca Ion Caraion sau Ştefan Augustin
Doinaş. Mai ales că protagoniştii ideologici ai „omului nou”,
citiţi ne-omul, versus omul vechi, „putrefact” după Sorin Toma,
revin să-şi apere isprăvile în folosul artei „cu tendinţă”.
Şi ce adevărată poate părea o minciună spusă cu şart! Nu-i
cazul lui Toma, fiul lui Alexandru, care-şi fabrică explicaţii
aberante, pentru a fi absolvit.
Contextul? Priza la valorile
noastre cîte sunt e dispreţuită, blamată; ne lăudăm că am
intrat în ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, dar ne ferim a fi
naţionali. Un reprezentant ICR, care-şi urăşte (şi nu-i vorba de
iubiura lui Cioran, cum o denumeşte Luca Piţu) propria
cultură, propria limbă, propria istorie, e prezentat ca filosof
elevat-rafinat, deşi poporul român iese destul de emmerdat – îi
cunoaşteţi vocabula favorită – din eseurile lui. Iar
telecultivaţii noştri s-au înstrăinat de români, ca fiind în
deficit de toate: de minte şi de inimă, de etică şi de cultură.
Românii au fost (program prestabilit) prezentaţi ca insensibili,
inconştienţi, inculţi, toate cu prefixele in şi ne
(necivilizaţi, netrebnici, necinstiţi, ba chiar neortodocşi).
Spus net, clasa politică nu
mi s-a părut deloc pregătită să răspundă la apelul senatorului
Sorin Ilieşiu privind condamnarea totalitarismului şi n-a răspuns.
Deţine Parlamentul voci sonore, caractere? Puţine, aproape
inexistente. Cei mai verticali mor (ca liberalul Mihai Buracu, martor
torţionat al cumplitului „experiment” Piteşti) sau
demisionează; cei slabi cedează presiunilor, acceptă datul,
preferă să fie ipocriţi sau autişti. Ce putere reală are
Parlamentul, dacă e incapabil de reacţie la conceptul
uniformizator, global, la comanda iarăşi unică? Şi dacă are
această putere, ce vrea el? „Kestii”, cum se scrie pe internet:
salarii înfloritoare, pensii uriaşe, deplasări exotice… Mereu
interesele personale pun în umbră interesul public. Doar i-am văzut
cu toţii pe politicieni preocupaţi de afacerlîcuri sau la table,
pe Coasta de Azur, zornăind zaruri (acum, zornăind cătuşe), tunşi
cu bordură sau unşi cu unguente din bani publici. Şi ce nume au!
William Brânză, Toni Greblă, Elvis Săftoiu, Cali...cum?, a,
Calimente. Cît despre senatoare ori deputate, blonde sau brune, o,
ele se întrec în... genţi de firmă, dînd din coatelor lor
politice, din fundurile lor politice, din nasul lor politic.
Memorialul durerilor erotice pare a le interesa mai mult decît
Memorialul durerii.
Piesa care se joacă pe
scena politică e cea descrisă de mereu actualul Caragiale: „o
cîrcoteală ca vai de capul ei şi al nostru, al privitorilor;
tragedia, te face să rîzi; comedia, să plîngi? Dar cum poate
merge aşa teatru? Cu decor, cu mult decor, cu strălucit decor şi
cu tobă mare. Orbeşti ochii,asurzeşti urechile, ca să nu mai
încapă pretenţii de înţeles”.
„Decor” plătit la greu
de cetăţenii contribuabili.
Nu, clasa politică formată
(corect: deformată) în cei 25 de ani de postsocialism, nu-i defel
pregătită să răspundă la acest apel. Mă refer la corupţii şi
la hoţii instalaţi de preşedintele cel sărac şi cinstit, la
lătrăi, la trădători, la clovnii în rol de tribuni şi de
arhangheli vindecători, la mîncătorii de vită kobe, dar şi la
adormiţi, apatici, abulici. Blocajul moral e total. Dea Domnul să
mă înşel, să n-am dreptate, dar răul se va menţine şi asta
pentru că incompetenţii (ca să nu le spun ca Jean-François Revel
„idioţi utili”) sunt necesari pentru perpetuarea statu-quo-ului
socialist, „cu faţă umană”, din inerţie sau din inepţie. Vom
fi iarăşi complici ai răului şi vom fi acuzaţi în numele vinei
colective (Kollektiv- schuld) de alţi fii de kominternişti, de alţi
fii de globalizatori. Ca Petre Roman, care apare pe ecrane ca liberal
după ce i-a „demascat” pe liberali, cu aerul că nici usturoi
n-a mîncat, nici campanie de vindere a industriei la preţ de fier
vechi n-a demarat.
Actualul context politic nu
e favorabil apelului. Cum să-i fie, cînd opinia publică primeşte
informaţii false? Informarea deformată e-n floare, iar cei ne- sau
subinformaţi iau de bune ce le spun mass-media. În ceauşism, nu ne
puteam informa (dar riscam să avem acces la informaţii; riscau
scriitorii, riscau editorii, riscau chiar şi cenzorii, riscam cu
toţii să aflăm adevărul); azi, informaţia e dirijată, altfel
spus suntem dirijat dezinformaţi. Dezinformarea a dus la votul pe
orb din 20 mai '90, cînd foştii comunişti au obţinut 60%, iar
partidele istorice, la un loc, cam 9 procente. Vă amintiţi
calomniile abjecte din ziarul „Azi”? Televiziunea lui Răzvan
Theodorescu deforma deliberat informaţia. Da, presa a organizat o
amnezie programată privind disidenţa reală. Ne-am grăbit să-i
acordăm cetăţenia generalului Pacepa, eroizat, nu lui Goma,
declarat (culmea!) „fost agent KGB”. Aşa s-a ajuns să raporteze
contra comunismului nu disidenţii reali, ci „lepădaţii” de
doctrină, „iluminaţii” ideologici ca V. Tismăneanu, care numai
credibili nu-s, cînd existau oameni cu adevărat credibili, ca Paul
Goma. Tismăneanu, prob moral şi intelectual? Întreb.
Nu, nu e deloc tardivă
condamnarea totalitarismului, de vreme ce se încearcă din nou
modificarea polilor morali, în tradiţie
marxist-leninist-stalinistă. Anticomunistofobii au reactivat termeni
ca hiene, şacali, şobolani pentru anticomunistofili, în timp ce
(neo)oportuniştii sar din car în căruţă, din brînză în
smîntînă, cum spune etnosoful anonim. Diarişti comunişti put
sînge se dau drept disidenţi ai Ceauşescului; cum au fost buni
aplaudaci, sunt şi buni curăţitori de scame de pe umerii lui Ion
Iliescu.
Bunăvoinţa faţă de
comunism, pe care o detecta şi detesta Mario Vargas Llosa, nu-i de
acceptat, nici de tolerat, dacă nu vrem să intrăm în postmoralia,
deja aflîndu-ne în minima. Minima moralia.
Beneficiile unei
condamnări corecte a atrocităţilor comunismului? Multe. Şi mari,
şi mărunte. Cea esenţială: de-contaminarea opiniei publice,
continuu dezorientată, dar şi împinsă spre neîncredere şi
indiferenţă. Dintre cele două rele (de atitudine), prudenţa şi
indiferenţa, cea mai mare e… a treia: lipsa dorinţei de a te
informa corect.
Nu, nu e tardivă
condamnarea totalitarismului în Parlament, cîtă vreme procesul e
tot în stadiul de raport şi încă final, fără
urmări penale; cînd ideologia a fost condamnată de faţadă, cînd
factorii de propagandă au pensii uriaşe (unii, indemnizaţii de
merit), iar marii criminali, ca Drăghici, au murit liniştiţi în
paturile lor, cînd torţionarul Vişinescu îşi permite să-i
înjure pe gazetari ca, odinioară, pe „bandiţii” din carcere,
cînd activiştii anti-burghezie s-au îmburghezit, cînd securistul
băiat-bun, securistul-patriot nevoie mare, securistul-evlavios
continuă să contamineze opinia publică. Lor li s-a dat din nou
cuvîntul, celorlalţi, adevăraţilor disidenţi, li s-a luat din
nou cuvîntul. Un exemplu: la noi, la Ieş’, au ajuns şefi de
catedre la „Cuza” şi directori de edituri, informatori dovediţi,
ca un anume Nicu Creţu, iar presa e plină – zice-se – de agenţi
acoperiţi.
Academia, ca instituţie
reprezentativă pentru inteligenţa românească, s-a „bucurat”
de distrugere după aşa-zisa Reformă din 1948. Şi unde se
ajunsese, dacă activista siderurgistă Suzănica Gîdea era membru
corespondent al înaltului for. Zice gura tîrgului literar că voia
să-l cheme la ea, pentru critică şi autocritică, pe Mircea
Eliade, „cu carnet PCR cu tot”.
Un raport semnat de Academia
Română ar putea conţine cercetarea intransigentă a trecutului, cu
obiectivitate în tratamentul perioadei-dej-paukeriste şi perioadei
ceauşiste, fără omisiuni de informare. Un astfel de Raport n-are
dreptul de a comite erori. Exclude dreptul la eroare. Istoria
noastră a fost şi mutilată, şi mutilantă, iar „recenţii”
publică din nou „istorie corect-corectată”, aşa cum trăgea un
semnal de alarmă printre primii Petru Ursache. La încercările de a
reanima ideologia comunistă (iar grădina lui Dumnezeu – Popescu e
mare), se adaugă refuzul informaţiei ca neconfortabilă: „Ne-am
săturat de ororile astea ale istoriei”. Ba nu, cu cît avem mai
multe dovezi pentru a dovedi atrocitatea comunismului, cu atît mai
bine.
Un Raport academic onest, în
respectul adevărului trebuie pus la îndemîna întregii populaţii.
Ca plantele de leac. Trebuie să ne împotrivim răului cu toată
fiinţa: şi celui care vine din trecut, şi celui actual, pentru
că, aşa cum a formulat Benedetto Croce: „Istoria e totdeauna
istorie contemporană”.
Magda URSACHE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu