...Cartea care a provocat la
ultimul Gaudeamus fierea unui personaj masculin, aflat în standul editurii. Nu
știu cine este, știu doar că editura nu s-a delimitat până acum de el,
dimpotrivă, a continuat să jignească fiecare cumpărător care a întrebat de
carte. Cu mine a avut un „dialog” mai amplu. Mă duc la stand, mă uit pe mese,
pe pereți, nu văd nicăieri vreo copertă cu numele lui Radu Portocală. Firesc,
întreb: Fiți amabil, cartea lui RP? Îmi răspunde întâi printr-o privire directă
și oarecum uimită, se uită spre altcineva, care se uită înspre sub-o masă. Asta
era vineri (20 noiembrie 2015), cu o zi înainte se petrecuse ceva asemănător cu
Dna Ana Țuțuianu. Dimineața mă rugase o prietenă de la Paris să caut cartea
pentru că se aude (deja!) că nu e la vedere și este sabotată de editură. Exact
așa era! Domnul X îmi întinde în scârbă un exemplar, întreb cât costă și mai
întreb: De ce nu o expuneți? Puteam să trec fără să o cumpăr, după ce am
căutat-o din priviri? Moment în care (de-abia aștepta!) începe să ridice tonul:
Dar ce doamnă, eu vă spun Dvs. ce să
faceți, fac ce vreau, afișez ce vreau. Îi spun că nu are nicio cădere să
îmi spună ce să fac, de vreme ce el vinde cărți, nu eu, deci datoria lui de
editor (sau de ce este) îi impune să se poarte frumos cu clienții. Urmează un
torent de invective: Dar, ce, ăsta e scriitor!
Ăsta e evenimentul zilei, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot
ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici... Numele astea
două le-a pronunțat. Eu nu afișez cozi de
topor. Si dă-i si luptă... Stupefiată, îi răspund (e un fel de a spune, el
controla tot, iar colegii de stand tăceau mâlc, parcă se înălța în timp ce
vitupera): Domnule, dar nu pricep de ce l-ați publicat (repet, credeam că e
editor), dacă e răul pe pământ! Răspuns de o sută de puncte: Păi, dacă și-a plătit cartea... Nici
acum nu știu situația exactă. Dar i-am spus: I-ați luat banii și acum îl
îngropați!? Cum vă permiteți să vorbiți astfel despre Radu Portocală, un om
integru, un om cult, rasat. Eram oripilată de ceea ce mi se întâmpla. I-am întins
25 de lei (nu vreau să trec peste acest detaliu: cartea – de format mic şi cu
pagini puţine – are un preţ oripilant de piperat!), mi-a dat rest 2 lei. L-am
întrebat: Dar cartea nu este 22 de lei? Se uita la mine tâmp. Atunci, dați-mi
restul corect: 3 lei! M-am adresat de foarte departe (așa simțeam) Dlui
Galaicu-Păun (care chiar nu mă cunoștea? să admitem că nu, poate că nu am o
figură demnă de reținut, mai ales în contextul „baricadei Goma”, pe care
credeam că este și Dsa, măcar cu un deget):
– Domnule Galaicu-Păun, îmi permiteți
să mă prezint... și m-am prezentat. A fost un soi de gest de frondă
de-a-ndoaselea, în stilul meu: să nu se creadă că sunt fraieră, chiar dacă așa
mă cred unii. Pe Galaicu-Păun nu te poți
supăra, are o figură de Isus. Dar revolta rămâne. Că nu a găsit de cuviință să
spună nimic, în calitate de lector al cărții.
I-am mai spus personajului, repet
– crezând că este membru al echipei Cartier (nu mai știu cine a spus că de fapt
era distribuitorul, că este băsist!!???, și? asta presupune că el impune
politica Editurii???): Domnule, aici, în dreapta Prutului, unora dintre noi
încă ne mai pasă de libertatea de expresie.
Până la finalul târgului de
carte, mai mulți cunoscuți mi-au spus că au întâmpinat același tip de piedică,
unora li s-a oferit un răspuns în doi peri: că s-a epuizat, deși, în funcție de
cine era la vânzare în clipa respectivă, cartea tot apărea de sub tejghea. Cât
am stat „de vorbă” cu respectivul s-au vândut 4 exemplare, în afară de al meu.
Oamenii veneau, întrebau, cartea era scoasă de sub obroc, plătită. Încât i-am comunicat
indigestului ins: Dacă v-ați cunoaște interesul comercial, ați pune cartea pe
masă. De când stau eu aici s-au vândut 5 exemplare din cartea lui Portocală și
nici măcar un exemplar din alt titlu!
Să vedem: De ce este boicotat Radu
Portocală? Simplu: pentru că oricâte texte de atitudine ai scrie și le-ai
publica prin diverse locuri, efectul este aproape zero. Când le strângi între
două coperte ele devin armă, împreună spun o poveste articulată, despre ceva
sau cineva. Despre un individ, un grup de interese, despre o epocă. Strânse
laolaltă pot fi citite și citate, dând seama nu doar de relevanța
tematic-ideologică, dar și de rectitudinea autorului. Prin această carte, Radu
Portocală devine persona non grata pentru comunitatea de interese și presiune
care joacă, veghează și vânează la polul corectitudinii politice din România și
nu numai.
Vrei să îi găsești nod în papură,
să exclami: Stai domne, că nu e el buricul pământului, că nu e chiar așa!? N-ai
decât. Constituția e mama noastră a tuturor, de ce să fie pentru unii bună,
pentru alții vitregă. Securismo-comunismul de tranziție a împărțit românii în
trei categorii „politice” mai vizibile: 1. pesediști; 2. băsiști; 3. (ăia
puțini) nici-pesediști, nici-băsiști. Cea de a treia categorie este respinsă cu
vehemență de primele două, pentru care nu există decât alb sau negru, mă rog:
roșu ori portocaliu. Manihesimul carpato-danubiano-marxist-leninist urlă prin
toți plămânii în campaniile electorale: Votați răul cel mai mic! Or, vine unul
ca Radu P. și spune (dându-și foc la valiză): Fraților, răul e rău și trebuie
rupt! Și eu am spus asta și m-am umplut de bube, am devenit ciumată. Veți
spune, stai domle, că mai sunt și liberalii, de exemplu. Sunt, la număr. Cele
trei categorii, pe care le-am denumit simplificând, reprezintă tipuri de
apucături (elegant spus: mentalități sau curente ideologice).
Ce deranjează cu adevărat din ce
scrie RP în această carte? Nu sunt noutăți absolute, au mai scris și alții, inclusiv
eu (motiv pentru care mă și regăsesc solidară cu Dsa), dar, insist, spusele
sale concentrate într-o carte dobândesc greutate și vizibilitate.
Să vedem câteva exemple despre „Paradoxul
Băsescu”:
„Îndoielnica lustrație”:
„Lucrurile au mers atît de departe încât, când au fost făcute primele
dezvăluiri, când au fost puse sub ochii publicului primele biografii
scandaloase, reacția a fost pe măsura confuziei în care ne bălăceam: o clipă de
indignare, apoi înțelegerea, iertarea și uitarea. În cele din urmă, o nouă
respectabilitate a fost acordată celor cărora ar fi trebuit măcar să le fie
întors spatele. România e mărinimoasă cu gunoaiele ei. După 20 de ani de
imoralitate ridicată la rangul de sistem socio-politic, pare-se că va fi votată
o lege edulcorată a lustrației. Firește, vestea stârnește entuziasmul, când, de
fapt, n-ar trebui să provoace decât o întrebare: la ce bun după atâta vreme?
Răul e făcut. Răul a cuprins societatea, care, chiar dacă mai discerne, nu mai
reacționează. Orice revelație o lasă indiferentă pentru că s-a obișnuit cu
lipsa de consecințe a revelațiilor. Lustrația – dacă va avea loc! – se va
petrece în indiferența generală.”
Dar ea nu a avut loc, nu-i așa? Nici măcar cât să ne fie suflat un văl
de praf în ochi!
„Dacă nu el, cine?...”:
„Această nenorocită întrebare,
formulată cu o voce în care tremură lacrimile resemnării angoasate, s-a
instalat de 15 ani în centrul așa-ziselor dezbateri politice românești. Și face
ravagii. (...) ea subînțelege situația cea mai nedemocratică în care se poate
găsi o țară: aceea de a nu avea niciodată alternative. (...) Dacă în lumea
noastră politică varietatea specimenelor ar fi fost mai mare, dl Băsescu n-ar
fi devenit niciodată președinte, iar adepții săi n-ar mai putea să șantajeze o
țară întreagă cu încercarea de a-i demonstra unicitatea binefăcătoare. Asurzit
de vocile care, împrejurul lui, scandează obsesional acest neadevăr, dl Băsescu
a sfârșit prin a se lua drept Mesia. Confuzie jenantă, firește, dacă-i cercetăm
bilanțul. Dar din care, la vremea cuvenită, se va ieși abil cu ajutorul altui
slogan tocit: «A încercat, ar fi putut să reușească, dar nu l-au lăsat».”
Păi, nu? Păi, cam da! Și oare de cine amintește ipostaza de salvator al
neamului? Nu de Ion Iliescu, apărându-ne de pericolul (inexistent) al extremei
drepte (prin răposatul Vadim)?
„Periculoasa tăcere a arhivelor”:
„Adevărații conducători ai
României sunt deținătorii memoriei. Aceia care, după 1990, au fărâmițat
Securitatea în 9 servicii secrete (lamentabilul nostru record!), și-au împărțit
arhivele și le-au pus sub obroc. Paznicii dosarelor. Cerberii trecutului.”
Or fi aceiași care în februarie 1989 îl supravegheau operativ pe
autorul cărții de față, postați în fața blocului în care locuia, la... Paris!?
„Tot ei, în funcție de faptele pe
care vor să le ascundă, stabilesc și limitele siguranței naționale, adică
limitele neștiinței noastre”.
„Întâiul ignorant al țării”:
„La începutul lui 2005,
aflându-se în vizită la Washington, dl Băsescu a lăcrimat în timp ce străbătea
sălile Memorialului Victimelor Holocaustului. Era cam în perioada când nici nu
se gândea să condamne comunismul (între altele, tocmai declarase că el personal
o dusese bine pe vremea lui Ceaușescu!), și cerea fie cu inconștiență, fie cu
neobrăzare să-i fie făcută proba nocivității acestui sistem suportabil pentru
tagma din care el însuși provenea. Tot atunci, declarațiile pe care le-a făcut
cu diverse ocazii îl arătau mai degrabă hotărât să condamne ceea ce fusese deja
condamnat, adică dictatura antonesciană. (...) În realitate, cred că se poate
spune că dlui Băsescu puțin îi pasă de toți cei pe care diverșii călăi ai
secolului trecut – comuniști sau naziști – i-au torturat sau omorât. El a
lăcrimat la Memorialul de la Washington tot așa cum a lăcrimat când s-a retras
Stolojan din cursa electorală”.
„Referendum pentru ùmbrele
președintelui”:
„Există anumite disocieri care nu
pot fi făcute decât cu prețul unei contorsiuni morale numite în mod curent
necinste. Dl Băsescu nu este o apariție spontană, singuratecă și fără genealogie
în peisajul politic românesc. El are un trecut contestabil, s-a afirmat public
în împrejurări contestabile și e înconjurat de prieteni contestabili. Își asumă
oare cei care-l sprijină «necondiționat» întregul său parcurs și toate
relațiile sale cunoscute și necunoscute? Toți se feresc s-o afirme. (...) Dar
toți, în declarațiile lor înflăcărate, lasă să se întrevadă un raționament
fals: Traian Băsescu în versiunea 2007 nu are nicio legătură cu Traian Băsescu
din perioada pre-89, nici cu cel din anii 1990-2000. Orbită de mirajul portocaliu,
prezumția lor e simplă: Traian Băsescu a evoluat, s-a schimbat, a devenit
«de-al nostru». Se prea poate. Dar atunci, un dram de onestitate ar trebui să-i
împingă să aplice şi altora această prezumţie de metamorfoză benefică (...) în
apeluri și manifestații, dl Băsescu e scos din contextul inevitabilelor sale
anexe umbros-politice: Theodor Stolojan, Ioan Talpeș, Elena Udrea etc. etc. Dl
Băsescu nu se poate lipsi de ei, iar votul în favoarea sa la referendum va fi,
explicit, un vot și în favoarea lor. Iată ce evită intelectualii mobilizați să
mărturisească celor ce îi urmează cu încredere”.
Și un articol care îmi place în
mod deosebit:
„Poporul bun și poporul rău”:
„Toată agitația din ultimele
săptămâni a intelectualilor peri-politicieni pornește de la un postulat aberant:
ei afirmă subliminal că președintele ales de popor este mai legitim decât
Parlamentul ales de același popor. Pornind de aici, concluzia pe care o impun
ei este că președintele are dreptul moral – și ar trebui să aibă dezlegarea
constituțională – de a dizolva Parlamentul, dar că, în schimb, Parlamentul a
acționat totodată imoral și anticonstituțional suspendându-l pe președinte.
Construcția e nu numai juridic
inacceptabilă, ci și complet lipsită de onestitate, din moment ce putem fi
siguri că, în circumstanțe diferite, promotorii ei n-ar ezita să inverseze
termenii ecuației. Or o regulă juridică nu poate fi nici variabilă, nici
negociabilă în funcție de inconvenientele sau de interesele politice ale unei conjuncturi
date. (...)”
Dar, mai bine citiți întregul
text, pe care l-am fotografiat. Ar fi păcat să îi ciuntesc tensiunea logică și
argumentativă prin citare.
Să vedem și de ce era atât de
revoltat domnul-de-la-stand, care consideră că icoanele culturale ale neamului
nu pot fi atinse nici cu un cuvânt, darmite cu o carte. (Mi-am amintit brusc și
de această replică a mea, provocată de strigătul său cu cozile de topor care-i
critică pe cei mai străluciți dintre noi, nu-mi venea să cred că un om de la
standul unei edituri țipă împotriva cumpărătorilor-cititori, așa că i-am
întors-o: Pleșu sau Patapievici nu pot fi
criticați? Dar și Isus a fost și este criticat!)
Câteva „spicuiri”: în articolul
„Nedemnii văzuți prin lentilă”, RP analizează un paragraf dintr-un text public al
lui HR-P, în care spune, pe scurt, că toți cei care îl critică sau luptă
împotriva lui TB au interese oculte, în concluzie, „Singurul fapt cert este că
toți cei care îl vor ieșit din joc sunt ei înșiși nedemni să ia parte la joc”.
RP crede că HR-P „vrea să ne spună că toți cei care vor vota împotriva lui
Băsescu sunt nedemni să voteze”. Și, încheie, cu un P.S. ironic (meritat): „Mă
gândesc uneori că dl Patapievici – ca și dl Mihăieș – ar fi fericit și și-ar
trăi în sfârșit împlinirea spirituală dacă l-ar avea, vreme de 20 de ani, pe
Traian Băsescu drept singur interlocutor. Sau, poate, mă înșel. Poate ar fi
pedeapsa pe care ar merita-o.”
Eu aș spune chiar mai mult:
intelectualii care l-au cultivat asiduu pe Băsescu, după ce l-au pupat pe șapca
bolșevică pe Iliescu, ar merita (așa, într-o buclă specială, spațio-temporală,
numai pentru ei) 20 de ani de monolog al căpitanului, în care ei, figuranții,
să se îmbete cu apa sărată de pe puntea vasului, spunându-și că sunt martorii
unui Dialog cum nu s-a mai scris.
Ce l-a mai deranjat pe
insul-de-la-ghișeu, poate articolul intitulat „Fecioarele politicii
dâmbovițene”. Cine-s ele? „Dnii Liiceanu, Patapievici și Tismăneanu s-au plâns
de tratamentul prost ce li se aplică de către presă și o parte din opinia
publică – preț nejustificat, ni se dă să-nțelegem, pentru angajarea lor în
tabăra Băsescu-PDL (...) Ceea ce însă mi se pare complet ridicol în această răbufnire
de delicatețe ultragiată, este că autorii protestului – poate mai puțin dl
Tismăneanu – nu se sfiesc, ei înșiși, să târască în noroi pe oricine nu e de
acord cu ei, adică pe oricine nu-l venerează pe Traian Băsescu. Ridicol și, în
special, profund necinstit. Logica lor e simplă: noi putem înjura pe oricine și
e chiar de datoria noastră s-o facem; de noi însă n-are nimeni dreptul să se
lege. Cam tot așa gândea și partidul comunist.”
Dar de ce domnilor? E politică de
stat să nu te legi de oamenii președinților? În timp ce tații unora dintre ei
au fost „savanți tăcuți”, ai altora – recte, tatăl lui RP, victimă a ideologiei
susținute și practicate de „savanții tăcuți” – nu au dreptul la memorie? Ce
deranjează atât de mult la această carte și la autorul ei? Întrevedem o
explicație în textul „Când victimele își pierd utilitatea”. Pe scurt: „Se spune
despre Băsescu: «O fi cum o fi, dar el e cel care a condamnat comunismul». Până
în 1989 se spunea despre Ceaușescu: «O fi cum o fi, dar e bun român». Suntem în
aceeași minciună: unul înșela iubirea de țară a românilor, celălalt le înșală
memoria”.
RP marchează și disparițiile din
motive de bătrânețe ale unor personaje precum criminalii Enoiu și Pleșiță, care
au fost, nu-i așa, inocentizați de gargara anticomunistă a comunistului Băsescu
(a se citi: a regimului Băse, incluzând aici pe toți susținătorii lui! Își mai
amintește careva discursul inacceptabil în orice timp și regim politic pe care
l-a avut Liiceanu când a fost decorat? Nu? Căutați pe internet!)
Dacă vreți detaliile, argumentele
lui RP, n-aveți decât să-i citiți cartea! Dacă o găsiți! Autorul se teme că nu
mai vrea nici un editor să aibă de a face cu dumnealui. Nu m-ar mira. Dar
deloc.
Asta e țara în care intelectualitatea culturnică a
zorilor noștri democratici îl sabotează cu nesaț pe Goma, de ce s-ar împiedica
de alți critici acerbi...
Flori Bălănescu.
Les articles de cet auteur
Envoyer un message
L’Effroyable Imposture suivi de Le Pentagate
Guerre biologique et terrorisme