vineri, 15 februarie 2013


Relansarea revistei "Tribuna" declanşează "Războiul scriitorilor"
Mircea Arman: "În filosofie, Nicolae Manolescu este necalificat"

Mircea Arman: "În filosofie, Nicolae Manolescu este necalificat"
Noul redactor-şef al revistei „Tribuna” din Cluj este Mircea Arman, doctor în filologie, autorul unei monumentale „Istorii critice a metafizicii occidentale” şi al unor traduceri fundamentale din Martin Heidegger. După numirea sa prin concurs la conducerea cunoscutei reviste, al cărei fondator a fost Ioan Slavici, Nicolae Manolescu a reacţionat violent într-un articol publicat în ultimul număr al revistei „România literară”, anunţând astfel începutul unui conflict de lungă durată.
Pentru a afla mai multe amănunte despre culisele acestuia, dar şi pentru a vedea care este proiectul noii echipe manageriale de la „Tribuna”, l-am invitat să răspundă întrebărilor noastre chiar pe Mircea Arman.
„Manolescu a rămas discipolul lui Gogu Rădulescu”
Ion Spânu: În mod surprinzător, chiar după primul număr de când aţi fost numit la conducerea revistei „Tribuna”, aţi avut parte de un atac extrem de dur din partea lui Nicolae Manolescu. Ce credeţi că l-a deranjat atât de mult pe preşedintele Uniunii Scriitorilor, încât să fie atât de virulent în articolul „Noua direcţie a Tribunei din Cluj”, apărut în ultimul număr al „României literare”?
Mircea Arman: Domnule Spânu, voi intra direct în subiect. Pe acest domn îl deranjează faptul că nu mai poate controla revista „Tribuna”, că oamenii săi au fost eliberaţi, prin decizia mea, din consiliul ştiintific consultativ al revistei. Au intrat în locul unor vechi culturnici şase academicieni. După câte am auzit, domnul Manolescu este extrem de frustrat că nu este primit ca membru titular în Academia Română. E problema sa, aşa cum „Tribuna” e problema mea, iar părerea dânsului despre mine nu are nici o valoare, eu mă ocup cu filosofia, nu sunt literat, iar în filosofie domnul Manolescu e necalificat. Nu mai vorbim de faptul ca dânsul e discipolul lui Gogu Rădulescu câtă vreme eu sunt al lui Anton Dumitriu.
Am observat că Nicolae Manolescu se teme, oarecum, de anunţata dvs. „revoluţie” de la „Tribuna”, scriind că înţelege cam unde „bate”. Unde bate, domnule Mircea Arman?
Bate cam spre falimentul literaturii române, spre falimentul incredibil al tuturor revistelor USR, al USR ca instituţie, bate către acte şi fapte cu iz penal (o spun în calitatea mea de jurist) şi bate, în special, pe chestiunea valorii, a celei autentice, nu pe cea fabricată de găşti. Dacă doreşte dl. Manolescu putem intra în detalii, detalii care ar putea alerta autorităţile competente ale statului român. Nu mă feresc...
„Nu vreau să accept oameni de cultură «făcuţi», cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă”
Totuşi, un cititor avizat îşi dă seama uşor că „deranjul” domnului Manolescu a fost provocat de acest pasaj din editorialul dvs. din „Tribuna”: „Cultura română se află la un moment de răscruce al existenţei ei. Nu cunoaştem o perioadă mai tulbure, mai lipsită de elementul de valoare decât cea pe care o trăieşte cultura noastră după Revoluţia din 1989”. Este, aici, o trimitere directă la Manolescu, cel care a condus, după 1989, Uniunea Scriitorilor?
Nu neapărat, era o constatare cu valoare generală, pentru că filosofia operează cu conceptul, adică cu generalul. Literaţii au mania de ”a citi printre rânduri” şi, de cele mai multe ori, se încurcă, ajung prin instanţe, ajung să fie condamnaţi. Nu mă interesează ce a făcut x sau y, din ce gaşcă face parte, nici nu cunosc şi nici nu vreau să cunosc aceste găşti, dar vreau ca în această cultură să primeze valoarea, să triumfe adevărul. Sună idealist, nu?
Ei, chiar şi aşa, voi continua să îmi exprim liber ideile, crezul; nimeni, toţi manoleştii din lume nu vor reuşi să mă oprească. Luther avea o vorbă: „Tue recht und scheue niemand”! Atât timp cât îmi fac munca corect, cu dăruire, nu mi-e teamă de nimic, oricâte vorbe şi acuze nefondate s-ar vântura. Pe de altă parte, nu vreau să accept oameni de cultură ”făcuţi”, cosmetizaţi, lăudaţi şi promovaţi pe nemerit, pe interese, pe motive politice, pe gaşcă. Nu sunt venit cu hârzobul de pe altă planetă, domnule Spânu, nu sunt un naiv, sunt avocat. Dar am confortul material şi psihic de a nu ceda, de a nu putea fi ”adus în rând” de nimeni şi nimic. Cu remuneraţia de la „Tribuna” îmi pot schimba două becuri la maşină în service-ul specializat. Nu vreau să epatez, nici să jignesc scriitorii şi alţi oameni care nu sunt îndestulaţi material în această ţară. Spun asta spre a arăta că nu pot fi şantajat. Nu am fost securist sau colaborator al securităţii, am refuzat să mă fac membru de partid, nu am nevoie de nici un hatâr din partea nimănui, nu vreau bani, nu vreau funcţii. Sunt, însă, însetat de adevăr. Chiar dacă sună patetic, asta e.
„Nu sunt întelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena”
În acelaşi text, incriminat de Nicolae Manolescu, atacaţi direct grupul de la Păltiniş, numindu-i pe cei ce se revendică astfel „epigoni ai lui Constantin Noica”, acuzându-i, în acelaşi timp, de „sete de putere şi arghirofilie”. Le spuneţi tot lor că eseurile şi „cărţuliile” semnate de ei „nu vor edifica vreodată vreo cultură”. Vă rog să dezvoltaţi acest subiect, întrucât pe marginea lui vă acuză Manolescu de „ură faţă de marii intelectuali şi scriitori de astăzi”, care „se bucură de recunoaşterea unor merite” de care dvs. n-aţi fi avut parte. Sunteţi invidios pe cineva?
Nu ştiu de unde vorba asta cu ”intelectualii”. Care intelectuali? Nu înţeleg. Sunt unii mai intelectuali decât alţii? Dacă se referă domnul Manolescu la filosofie, care e regina culturii, e de înţeles să vorbească de intelectuali, dar dânsul nu intră în categorie; ce e critica literară decât idee la mâna a zecea etc... şi dacă vom continua aşa nu sunt intelectuali nici juriştii, nici medicii, nici inginerii, economiştii şi toate celelalte categorii care au urmat diferite specializări şi excelează în ele, sunt întelectuali doar dl. Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici şi toţi cei care le cară trena, cei care, în opinia mea, sunt născuţi slugi şi care se vor ofusca foarte tare când vor citi aceste rânduri.
Vorbeaţi de ”marii intelectuali”; din câte îmi amintesc ultimii mari intelectuali au fost: Anton Dumitriu, Constantin Noica, George Călinescu, Grigore Moisil, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Petru Culianu, Adrian Marino şi mulţi alţii, din alte domenii de activitate, pe care nu îi mai numesc aici, sunt, oricum, cunoscuţi. Se înşală dl. Manolescu, îi admir pe aceşti oameni, dar nu-i pot admira pe cei care au fost discipolii lui Gogu Rădulescu, aceştia îmi stârnesc când amuzamentul, când compasiunea, depinde de dispoziţia în care mă aflu.
Acuma, referitor la cărţuliile de care aminteaţi. Ştiţi, veleitarii români scriu eseuri. Îşi exhibă bruma de cultură şi geniul neînţeles şi nerecunoscut decât în interiorul găştii. Se laudă unii pe alţii, nu admit părerea altora, resping ab initio tot ceea ce nu cunosc, nimeni, în afara lor şi a acoliţilor lor, nu reprezintă nimic. Îmi aduc aminte că eram foarte tânăr şi aceste lucruri mă deranjau profund. Maestrul meu, Anton Dumitriu, mi-a scris o scrisoare ca răspuns la această revoltă a mea. Vă citez câteva propoziţii, oricum, scrisoarea a fost publicată în „Zeit und Sein” (1995): ”S-a împământenit în ţara asta o mentalitate strâmbă, lipsită de simţul şi tactul pe care l-au avut înaintaşii noştri (de a încuraja orice efort) şi anume de a se crede, fiecare, singurul chemat într-un anumit domeniu. Sunt prea mulţi oameni care se bat în piept că au «realizat» lucruri nemuritoare. Eu am învăţat un lucru de la maeştrii mei şi m-am ţinut consecvent de el: fiecare punem o cărămidă la edificiul culturii noastre. Modul de lucru al ştiinţei contemporane este colaborarea. Aceasta este mentalitatea contemporană şi cine nu a înţeles acest comandament este un om care aparţine unui alt veac. Şi fiindcă nu mă tem de vorbe, voi spune că un asemenea om este ridicol în timpul nostru. Spiritul acesta face să fii îngăduitor şi înţelegător faţă de eforturile altora, să le preţuieşti şi să te smereşti. Căci aşa a spus cândva Leonardo da Vinci: «Iată că din marea smerenie se naşte marea cunoaştere»”.
Cred că le-ar trebui acestor oameni puţină smerenie. Nu numai gruparea Păltiniş şi acoliţii lor fac cultura română. Sunt oameni bătrâni, însă, în opinia mea, au cam îmbătrânit degeaba. Şmecheria nu ţine loc de valoare şi nici de onestitate. Sunt extrem de curios cum unii din acest grup au fost ”împroprietăriţi” cu întreg patrimoniul Editurii Politice, prin ce mecanism juridic, în baza cărei legi, pe ce criterii poate înstrăina cineva avutul naţional către o persoană fizică sau juridică? A fost declarat falimentul acestei bogate edituri? Acesta e un aspect care trebuie clarificat. Şi îl vom clarifica. Cu orice risc.
Spun că nu mă cunosc. Să fie sănătoşi! nu am nevoie de cunoaşterea şi recunoaşterea lor, nu ei vor valida eforturile mele, nici ale altora, ci doar timpul, singurul care cerne valorile. În plus, nu am ideea, pe care o consider maladivă, ”de a rămâne”.
Noua „Tribuna” este, de fapt, un program, un manifest, cine vrea sa adere e bine primit, cine nu, e liber să îl ignore, să nu colaboreze la revistă. Nu doresc să impun nimic nimănui, alţii însă vor să o facă cu tot dinadinsul. E o chestiune care îmi aduce aminte de alte vremuri...
Şi, ca să vă răspund la ultima parte a întrebării: domnii ăştia ”plini de merite” de care doar ei sunt conştienţi se cred de neînlocuit. Însă e plin cimitirul de oameni de neînlocuit. Când i-am dat afară pe Ion Vlad şi Ion Pop din consiliul ştiinţific, au luat foc. Nu şi-au dat demisia, mint, i-am dat afară, cum am dat afară încă vreo 9, nu mai ştiu. Dacă şi-au dat demisia trebuie să probeze. Trebuie ca demisiile lor să fie înregistrate la secretariatul Tribunei. Nu sunt. În calitate de manager al instituţiei permit oricui face o cerere scrisă să verifice. Veţi vedea că aceşti indivizi mint cu neruşinare. Demisia este un act juridic scris, act unilateral de voinţă. Şi, oricum, acest consiliu este unul consultativ, îl convoc când consider eu de cuviinţă şi ţin seama de recomandările lui dacă consider eu de cuviinţă. Aşa e legea şi legea nu se negociază, poate doar în ”lumea literară”...
„«Tribuna» va deveni un loc în care se vor dezbate idei, de toate felurile şi din toate domeniile, nu va fi o revistă sectară”
Zice Nicolae Manolescu că aţi fi un „diletant fără operă şi fără conştiinţă literară”, precum şi „un băiat de mingi într-un partid”. Totuşi, aţi scris cărţi importante, precum “Despre divin, poetic şi filosofic în gândirea preplatonică”, “O istorie critică a metafizicii occidentale vol. I şi II”, ”Poezia ca adevăr şi autenticitate – o cercetare fenomenologică”, aveţi în pregătire ”Metafizica greacă” la Editura Academiei, un tratat de 600 de pagini, după câte ştiu, dar şi mai multe traduceri din Heidegger, între care, alături de Dorin Tilinca, prima versiune românească a lui „Sein und Zeit” şi „Zeit und Sein”, înainte de cea semnată de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. Chiar nu vă cunoaşte Manolescu, din moment ce trebuia să-l întrebe pe dl. Uioreanu cine sunteţi? Sau e doar o tehnică de minimalizare, acceptată de dumnealui cu imensul risc de a trece în faţa cititorilor ca ignorant în materie de filosofie?
Am mai spus-o, nu am conştiinţă literară pentru că nu sunt literat, aici are dreptate dl. Manolescu, însă am conştiinţa valorilor şi dorinţa de a le promova pe cele autentice. „Tribuna” va deveni un loc în care se vor dezbate idei, de toate felurile şi din toate domeniile, nu va fi o revistă sectară şi nici una literară stricto sensu, cum a fost până acum, în care se vor fi lăudat unii pe alţii, aceiaşi ipochimeni de care eu unul m-am săturat şi, drept urmare, m-am debarasat de ajutorul nepreţuit al dînşilor. Mai mult, „Tribuna” va deveni o revistă profitabilă, căci nu sunt un ”maestru” al falimentelor, ci vin din activitatea privată unde, dacă nu performezi, mori.
Sigur, în ce priveşte ”băiatul de mingi” din partid, domnul Manolescu a fost minţit de cineva; nu fac parte din nici un partid, cel puţin nu acum; am făcut parte acum 11 sau 12 ani, a trecut ceva timp de atunci. Nu exclud să fac parte din nou, cândva... dacă voi considera că aşa e bine. Când m-am înscris în partid, în 1990, am făcut-o împotriva voinţei maestrului meu Anton Dumitriu, care fusese şi el înscris în acel partid.
Referitor la operă, poate judeca dl. Manolescu sau ţuţerii dânsului ceea ce scriu eu? Are dânsul cunoştinţe cel puţin minimale de elină, de filosofie? Dacă da, îi stau la dispoziţie într-o confruntare televizată, pe ce temă doreşte dânsul din filosofia europeană. Oricum, cărţile mele au avut parte de cronici favorabile, cel puţin din partea celor care se ocupă de filosofie. După Revoluţie, cu ocazia Congresului care marca 200 de ani de la Revoluţia franceză, a fost întrebat Anton Dumitriu cine e cel mai promiţător tânăr filosof din România, întrucât francezii doreau să îl invite să participe la această manifestare. Ghiciţi, d-le Spânu, pe cine a indicat filosoful şi logicianul român? Se poate verifica....
„Odată şi odată, trebuie să oprim valul acesta de acuze, de denunţuri calomnioase publice care se prăvălesc asupra oamenilor fără nici o noimă”
Nu ştiu dacă v-aţi dorit, dar acest scandal declanşat de Nicolae Manolescu s-ar putea să fie mişcare publicitară involuntară în folosul relansării revistei „Tribuna”. Îl veţi provoca, în continuare, pe Manolescu pentru a vă sprijini acest proiect? Şi, tot aici, vă rog să-mi spuneţi cum veţi reacţiona faţă de acuzaţiile legate de concursul în urma căruia aţi fost numit redactor-şef la „Tribuna”?
Eu nu caut scandaluri, certuri, deşi, ca avocat, trăiesc din ele, deci nu mă sperie, sunt obişnuit, e un fapt cotidian pentru mine. Nu mă interesează publicitatea negativă, dar nu admit ca cineva să îmi cenzureze ideile. Cu ce drept se amestecă dl. Manolescu în treburile unei instituţii publice, în virtutea cărui fapt lansează dânsul un atac la conducerea acestei instituţii? Dânsul nu m-a atacat neapărat pe mine, a atacat o instituţie de stat, spunând că e coruptă, ceea ce e inadmisibil.
Studiez la acest moment, cu un colectiv de prieteni jurişti, dacă domnul Manolescu se face vinovat de încălcarea vreunei legi, penale sau civile. Dacă lucrurile stau aşa, adică dacă s-au produs fapte ilicite, dacă vom considera aşa, vom sesiza autorităţile statului spre justă soluţionare. Odată şi odată, trebuie să oprim valul acesta de acuze, de denunţuri calomnioase publice care se prăvălesc asupra oamenilor fără nici o noimă. Cei care fac asemenea lucruri trebuie pedepsiţi aici, în lumea reală, care funcţionează după anumite norme; în lumea literară o fi altcumva, nu mă interesează, nu cunosc. E inadmisibil ca cineva să scrie într-o revistă că un concurs a fost aranjat în favoarea unei persoane. Ăsta e un fapt penal.
Domnul Manolescu mă expune pe mine, expune comisia şi pe conducătorul autorităţii unei pedepse penale. Eu voi cere procuraturii ca domnul Manolescu să probeze aceste afirmaţii. Dacă nu va reuşi, va trebui să răspundă în faţa legii. Dânsul afirmă că un membru al comisiei i-a spus că Pecican a depus un proiect, evident că a depus, altfel nu putea participa la concurs. Însă acel membru al comisiei mi-a spus şi mie, la vreo trei săptămâni după terminarea concursului, că dl. Pecican nu avea în proiect partea economică, deci partea esenţială pentru un concurs de manager, nu de redactor-şef, prin urmare a pierdut, aşa cum era normal. A făcut şi contestaţie, dar i s-a respins. Prin urmare, dl. Manolescu minte, prin omisiune. Oare de ce nu mă miră? E, probabil, stilul învăţat de la maestrul său, Gogu Rădulescu. Oricum, e doar o opinie a mea, nu o certitudine.
„Nu putem, la nesfârşit, să ne negăm valorile, astfel ne negăm pe noi înşine, ca naţiune”
Ca unul care, la rândul meu, am scris o carte întreagă despre ziua de 28 iunie 1883 („Asasinarea lui Eminescu”), am fost şocat de violenţa cu care Manolescu critică apariţia în ultimul din „Tribuna” a documentarului semnat de Constantin Barbu, despre care crede că ar fi „reînvierea ipotezei stupide” că Eminescu ar fi fost victima unui complot. Nu vă dă voie Manolescu să scrieţi nici despre Eminescu?
Nu, nu îmi dă voie, atât dl. Manolescu, cât şi ţuţerii lui care l-au incitat să scrie acest articol şi l-au dezinformat. Oricum, sunt obişnuiţi cu asta din vremea cenzurii. Unii dintre ei au fost cenzori. Însă e treaba dânsului dacă a căzut în asemenea jocuri sau dacă le-a făcut cu bună ştiinţă. Le spun franc, şansele lor de a mă înlătura de la direcţia „Tribunei” sunt nule. Această afirmaţie vine de la un jurist, care nu trăieşte în ”lumea literară”. Vor fi obligaţi să ţină seamă de ea. De fapt, aţi văzut că m-am conformat, nu l-am mai publicat pe dl. Barbu, l-am dat afară din consiliul consultativ...
Pe de altă parte nu ştiu de unde atâta obstinaţie în a nega valorile naţionale la aceşti oameni. Am fost acuzat de ţuţerii d-lui Manolescu (mi-e milă de ei, sunt oameni de peste şaptezeci de ani, unul se apropie de nouăzeci) că sunt patriot. Sunt, aşa m-au învăţat maestrul meu şi unii dintre profesorii mei de la filologie şi de la drept. Însă patriotismul meu e unul de tip vestic, aşa cum patrioţi sunt şi francezii şi germanii şi americanii. Nu putem, la nesfârşit, să ne negăm valorile, astfel ne negăm pe noi înşine, ca naţiune. Nu consider că e normal aşa ceva. E în detrimentul nostru, al ţării, al oamenilor acestei ţări.
Chiar dacă se va supăra Nicolae Manolescu, vă rog să ne prezentaţi, pe scurt, care este proiectul dvs. la „Tribuna”.
Proiectul meu este mai elaborat şi este publicat pe pagina de web al Consiliului Judeţean Cluj, aşa cum prevede legea. Nu cred că este cazul să îl rezum aici. Eu respect foarte mult oamenii din această instituţie, instituţia ca atare, care patronează şi finanţează „Tribuna”, sunt oameni de toată isprava, de la preşedinte, la consilieri şi pînă la cel din urmă funcţionar. Dar, în primul rând, respect contribuabilul, care, din venitul lui amărât, plăteşte şi pentru ca revista „Tribuna” să poată apărea. Pentru contribuabil, pentru autoritatea care mă sprijină necondiţionat şi, în general, pentru toţi românii de bună credinţă, „Tribuna” trebuie să fie o tribună a adevărului şi valorii, a culturii naţionale şi europene, o revistă care să nu facă jocul intereselor de gaşcă sau al delirurilor megalomane ale unora sau altora.
Accesări: 3516
Ion Spânu
Publicat Luni, 11 februarie 2013

DIN NOU DESPRE CONCURSUL MANAGERIAL PENTRU REVISTA TRIBUNA

După articolul devastator al președintelui Uniunii Scriitorilor la adresa noii direcții a revistei clujene de cultură TRIBUNA, dl. Mircea ARMAN reacționează prin intermediul unui interviu acordat lui Ion SPÂNU și publicat în COTIDIANUL.
În cuprinsul respectivului interviu – a cărui calitate mă voi feri să o calific, lăsându-i pe cititorii Cotidianului și pe prietenii acestui blog să o facă – , noul manager al TRIBUNEI se referă și la prestația mea din cadrul concursului pentru ocuparea locului de manager al numitei reviste, expunând opinii întemeiate, din câte spune chiar domnia sa, pe relatări ale unui terț, membru al comisiei de concurs. Conform acestuia, proiectul pe care l-am prezentat în concurs ar fi existat (o reparație față de bizara informație pe care dl. Uioreanu, președintele Consiliului Județean Cluj, i-ar fi livrat-o dlui Nicolae Manolescu, părând în mod bizar că nu știe că însăși participarea la respectivul concurs era condiționată de existența unui asemenea proiect), numai că ar fi fost lipsit de… partea sa bugetară, economică.
Iată de ce nu este deloc bine să te referi la un subiect pe care nu îl cunoști cu acuratețe. Proiectul nu avea cum se dispensa de o astfel de abordare, care a fost alcătuită în chiar redacția publicației TRIBUNA, pentru care caietul de obiective prevedea expres posibilitatea unei astfel de cooperări.
Ceea ce nu știe cu precizie Mircea Arman este că răspunsul la contestația înaintată de mine în urma deciziei comisiei a fost semnat de însuși dl. Horia Uioreanu, împreună cu juristul CJ, ceea ce încălca, oricum, prevederile stabile transparent și public. Conform acestora, de eventualele contestații trebuia să se ocupe o comisie numită anume, comisia de contestații. Dornic, probabil, de o respingere definitivă a punctelor de vedere înscrise în contestație, dl. Horia Uioreanu nu a mai socotit important să respecte ceea ce însuși domnia sa hotărâse, așa încât s-a dispensat de această formalitate.
Respectivul răspuns, care pretexta o insuficientă detaliere a aspectelor economice ale chestiunii, eluda scorțos substanța obiecțiilor aduse de subsemnatul, în favoarea exprimării unei nemulțumiri cu privire la completarea anexelor la proiect. Or, este limpede din însăși denumirea lor, anexele rămân auxiliare la proiect și nu exprimă substanța acestuia. În caz că anexele erau indispensabile, obligatorii este de neînțeles de ce nu s-a precizat acest lucru în mod neechivoc cu prilejul stabilirii condițiilor de prezentare a proiectelor înscrise în concurs.
Oricum, tratarea revistei TRIBUNA ca instituție economic profitabilă arată în ce eroare se află organele de decizie atunci când vine vorba despre instituțiile culturale, văzând în acestea echivalentul unor unități de producție, probabil. Chiar și așa, în criza pe care o traversăm, este ridicol să dorești ca revista de cultură TRIBUNA să producă profituri mai mult decât ești capabil să obții, ca factor decizional cu autoritate, din partea unei majorități a intreprinderilor productive asupra cărora ai o anume jurisdicție.
Neînțelegerea se vădește a fi crasă. Principiul câștigării concursului apare, și el, într-o lumină nouă, după aceste precizări. Procedura lasă și ea loc întrebărilor, căci Clujul nu este o satrapie unde satrapul poate înlocui legitim, prin propria persoană și încruntare, o comisie legal numită care nu este convocată pentru a se achita de sarcină.
PUBLISHED IN:  ON 12 FEBRUARIE 2013 AT 9:08 AM  COMENTARII (3)  
TAGS: ,


Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români

 
 
 
 
 
 
2 Votes

Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români

Acest pamflet este aproape un pamflet. Cititorii să mă judece.
Sarcina de serviciu primită și acceptată de noul redactor șef al prestigioasei reviste românești de cultură de la Cluj, ”Tribuna”, din partea secretarului cu propaganda al celulei comuniste din USL Cluj Napoca, a rezultat din discursul ținut de acesta în fața activiștilor din presa proaspăt recucerită. Iată discursul:
”Tovarăși! Capitalismul este dușmanul socialismului. Misiunea noastră este să distrugem capitalismul muribund, aflat în ultimul său stadiu de putrefacție morală și de criză financiar-economică fără ieșire. Adevărații intelectuali patrioți ai națiunii române trebuie să militeze activ pe frontul anticapitalist, antiglobalist, antiamerican și antieconomist. Noi știm că între spiritul teoretic (filozofie) și acțiunea practică (economie) este o contradicție ireconciliabilă, antagonistă și antiumanistă. Socialismul va rezolva această contradicție măturând falșii intelectuali și falșii patrioți lichelizați și patapizați din străbuna cultură română. Homo sovieticus a fost doborât de homo economicus. Dar nu pentru mult timp. Doar prin distrugerea lui Homo economicus amfibolia dintre cine a fost mai întâi: ”oul dogmatic sau găina cu ouă de aur” va fi definitiv și deplin eradicată. Moarte găinilor trădătoare! Trăiască oul național român! Jos practica economică, sus teoria filozofardă! Tovarășe Mircea, mă adresez acum dumneavoastră, aveți misiunea de a conduce tribuna luptei revoluționare radicale împotriva burgheziei exploatatoare de pretutindeni, dar veți începe cu Clujul – această pretendentă bocciotă la binefacerile financiar-bancare ale ideii de capitală europeană. Nu avem nevoie de banii burgheziei europene compradore și trădătoare! Mulți așa ziși intelectuali au contribuit, în ultimile decenii, la ”întinarea mărețelor idealuri ale socialismului și comunismului” ca să-l citez pe tovarășul Iliescu atunci când a preluat puterea, prin mijloace specifice, de la predecesorul său Ceaușescu. Tovarășul Marga va fi studiat și publicat în tribunele muncii noastre de propagandă anticapitalistă. Filozofia salvează România. Dar nu orice filozofie, ci doar cea adevărată, cea care face profeții profunde și adevărate, nu cea care confundă veridicul cu adevărul. Chiar, tovarășe Mircea, oare de ce uneori suntem așa de obtuzi în a sesiza autenticul și de a ne lăsa conduși de aparențe. Dacă reforma educației inițiată de tovarășul Marga ar fi reușit, nu am fi ajuns să nu mai putem decela acum între gîndirea augurală a înaintașilor săi întru filozofie adevărată, numiții Kant, Bergson, Spengler sau Heidegger (cam mulți nemți, nu vi se pare?). De aceia va trebui să milităm susținut împotriva falșilor profeți care se prezintă sub pseudonimul ”maeștrii gândirii economice”. Nu am să-i nominalizez aici, pentru că ei chiar trebuie dați uitării, nu amintiți în articolele noastre de propagandă. Chiar vă rog să nu-i pomeniți în articol, ei nefiind altceva decât niște lăutari ai globalismului economic pe care doar niște universitari debilizați îi mai predau prin universitățile noastre pline de profeți ai nihilismului spiritual. Vă atrag foarte serios atenția asupra faptului că pentru acești imbecili profesorali cu diplomă orice valoare națională – fie ea filozofică, istorică, literară sau de altă natură – este topită în creuzetul neetnic indeterminat și indeterminabil ca urmare a lipsei de identitate a acestor valori etnico-naționale scumpe nouă. Degeaba avem în rândurile noastre un partid național dacă el nu este și suficient de liberal în afirmarea valorilor noastre intrinseci, socialiste ca formă, dar comuniste în conținut. Puteți apela cu încredere la sociologul Bodea Dorin care să scrie articole și cărți despre spiritul autoflagelator al unor români care par a fi lipsiți complet de încărcătură valorică și valorizatoare (vezi http://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/) . Nu toți românii sunt ca Meșterul Manole, adică niște indolenți care nu-și duc treaba la bun sfârșit și apelează la ajutor extern pentru a termina o simplă construcție. Nu trebuie, oricum, să recunoaștem caracteristicile negative ale națiunii noastre. Românii nu au defecte morale, ci ei sunt harnici, primitori, ospitalieri și creștini, ctitori de mânăstiri, ei înșiși fiind uși de biserică, eufemistic vorbind. Totuși, românii au un uriaș defect: ei au, nu știu de ce, o falsã raportare la valoare, au o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã a meleagurilor noastre mioritice dragi, dar și de la cea imediat existențialã prin care nenumiții falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare etnică românească pură și consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar făurar al limbii românești, la clujeanul Blaga, la olteanul Brâncuși, la marele Arghezi, matematicianul Barbu, la tizul dumneavoastră Mircea Eliade sau la prea logicul Anton Dumitriu. Așadar, în afara acestui uriaș defect, românii nu au niciun fel de defecte. Defecți sunt doar nenumiții gînditori economici care au defectat cauza noastră și slujesc alte interese, motivați fiind arghirofilic. Chiar vă rog să insistați mereu asupra arghirofiliei în fiecare editorial și articol magistral, călăuză în lupta împotriva obsurantismului falșilor profeți. Cuvinte ca arghirofilie, amfibolie, autoflagelare, augural, apocaliptic etc. etc. trebuie folosite cât mai des deoarece ele conferă articolelor voastre adevărata lor esență culturală și intelectuală, etnică și națională autentică, veridică și nemimată așa cum fac falșii profeți. Pentru acești nenumiți, cultura noastră națională strămoșească – caracterizată prin puritatea etnică daco-turcică, slavo-mongolă, cumano-croată, tătaro-polonă și megleno-română – nu există. Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Despre falsa gândire economică a lui Eminescu au scris deja destui. Unii l-au făcut pe Eminescu economist, alții îl consideră și pe Hesiod ca fiind primul economist libertarian al lumii (vezi:http://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/28/hesiod-primul-economist-politic-si-etic-libertarian-interdisciplinar-al-lumii-sau-despre-dreptate-ordine-rost-destin-si-munca/). Poate libertin da, dar liberal nu. Eminescu și Hesiod sunt filosofi, nu homo-economiști. Musai să scrieți asta, că altfel… Cum spuneam, acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a filosofiei. Poate ați auzit de economistul ieșean Tiberiu Brăilean care chiar se crede filosof (vezihttp://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/). Alt ieșean, de data asta chiar filosof, Valeriu Gherghel
(vezi: http://liviudrugus.wordpress.com/2013/01/15/valeriu-gherghel-povesteste-in-stil-propriu-despre-scriere-citire-si-interpretare-de-la-facere-pana-in-prezent-adica-gherghelizeaza/) învață lumea să scrie economic. Ptiu, drace! Rău am mai ajuns. Aceastã idee a primatului economicului asupra filosoficului care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul. Ce rușine! Economiștii se strecoară printre noi îmbrăcați în mantia atot acoperitoare a filosofiei. Așa ceva partidul nostru nu va permite să se repete. Trebuie să scrieți în tribunele noastre că economiștii nu sunt intelectuali. Premiul Nobel pentru economie ar trebui să se numească Premiul Nobel pentru arghirofilie! Economiștii nu au patrie, pentru ei patria este piața globală! Ei ar fi în stare să-și extindă afacerile lor murdare și arghiro-filozofice în întregul univers. Nu le mai ajunge lumea noastră românească cu trei dimensiuni, trei culori și trei ciobănei. Ei vor să treacă la spațiul cu patru dimensiuni, iată unde duce lăcomia lor neocapitalistă, globalistă și universalistă! Și copii de la grădiniță știu că infrastructura este doar un simplu mijloc. Sper ca tovarășul ministru de la infrastructuri să nu se simtă lezat, dar așa este: infrastructura trebuie să stea la locul ei, acolo jos, in mocirlă și să nu pretindă a se urca înspre aerul rarefiat al suprastructurii filozofice. Dacă vom mai da nas homo-economicoșilor (auziți, puteți băga și o glumiță cu economicoșii homo, hi-hi-hi!) atunci să nu vă mai mirați că idealurile clasei muncitoare vor fi din nou intinate cu structuri infra. Suprastructura e totul, știm asta de la Marx. Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale naționale și etnice pur românești. De mituri ne arde nouă acuma când acuși bat din nou alegerile la ușă? Cum adică? Infrastructură să fie deasupra suprastructurii? Poate vă aud colegii de la Academie… Băgați-vă mințile în cap și calculatoarele în priză și apucați-vă de scris. Aceasta este cea mai nobilă și intelectual-culturală ocupație, nu afacerile economiștilor homo. Este unul de la liberali la Sănătate, un homoeconomist sau contabil, nu vă luați de el cât încă suntem în coaliție cu ei. Înțelesu-m-ați? Ăștia sunt niște așa-ziși intelectuali, fie ei epigoni ai penibililui Noica, fie autori ai unor cãrticele (bune pentru cuiburi) care mai curînd sunt forme fãrã fond, sau structuri fără conținuturi, ca să mă înțelegeți. Am spus structuri! Nici infrastructuri, nici suprastructuri! Homunculuii ăștia economicoși sunt doar slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic. Vedeți să nu încurcați arhanghelii cu arghirofilii, că ați fi în stare să compromiteți campania noastră de reeducare a maselor largi populiste. Bine că mi-am adus aminte de arghirofili (în treacăt fie spus, îmi place acest cuvânt, cum sună, ușor metalic…). Să fim vigilenți cu pretinșii homointelectuali. Generația noastrã tânără este strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele (vă aduceți aminte de bătrânul Gabriel Liicheanu; vedeți să nu-l confundați cu Gabriel Andreescu, că ăsta-i de-al nostru) Acești licheni de tip nou se uitau la portretul lor și se regãseau ei înșiși în el. De aceea, trebuie sã luptăm feroce și frenetic pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã (nu sterilă) a spiritului pro-creator, un spirit autentic național adică unul scãpat din mlaștina stãtutã a arghirofiliei românești pre și postdecembriste. Fiți atenți, vă repet ca să vă intre bine în cap: existã, la noi așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul. Adică noi intelectualii autentici românești să fim numărați de homocontabilii lu Pește? Never! Never ever! Sper că vorbesc clar românește! Cum putem accepta ca iepoca noastrã să fi ridicat aceastã idee la rang de dogmã? Ce dogmă, axiomă! Și acuma fiți atenți cum o-ntorc ca la Ploieștii lui Caragiale. Voi folosi metoda contrapunctică, luată din muzică. Voi contrapune (ah, încinge-i drace!) pe contabili muzicienilor. Ați văzut voi vreun contabil homo care să ne încânte cu ceva? Aș! Dar filozofii și filologii da! Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevãrat valoros s-a creat în iepocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvinte încrucișate, pe culoarele Parlamentului sau cioplește în piatrã seacă. Dumnezeu a creat lumea cântând. Voi ați auzit de muzica sferelor? Asta e muzica divină a creatorilor. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dragi dar și al urâtei neființe, al suprafizicii vieții dar și al marii morți. Vedeți să nu scrieți cumva marilor morți, că noi nu ne amestecăm în problemele mortuare ale bisericii strămoșești creștine avant la lettre. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. (vedeți voi cum e cu acordurile astea: unii spune că corect ar fi ”lumea și viața devin artă”. Mofturi contabilicești, adică au făcut economie de o literă. Etete…). Noi suntem intelectuali, noi știm limbi multe. Ce ziceți de un citat din preferatul lui Hitler, unul Nietzsche, da nu-l dați in germană, că n-are șarm. Mai bine în franceză (această lingua franca a Franței). Vedeți? Adică, auziți?  E e cu totul altceva. I-auziți: „Chante-moi un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme”. Ați auzit? Da fiți atenți să nu vă-ncurcați cu rejuisările și cu ce fut mon terme, ca să n-avem vorbe! De aici pornind, de la aceastã preamãrire a Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche, pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale autentice este mai puțin decît un pas. Nțeles? Nu că noi am contabiliza pașii până la negarea valorilor spirituale, dar când avem de-a face un un suprahomo, un superintelectual, l-am numit pe marele autentic filozof germanic Nietzsche, niciun efort nu este prea mare. Când e vorba de filozofie, noi nu facem economie! La cuvinte mă refer! Să nu vă speriați că îl veți invoca de acum încolo mai mult pe Nietzsche decât pe Lenin. Noi vrem să distrugem occidentul, dar dacă îi lăudăm pe niște unii de-ai lor, atunci nu se mai prinde nici dreacu de ce operă măreață facem noi. Vreau să fim bine înțeleși: desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Rețineți deci, noi, spre deosebire de falșii intelectuali nu confundăm utilitatea cu absolutizarea ei. Noi suntem utilitariști, dar nu absolutiști. Clar? Deci noi nu suntem absolutiși, dar pentru noi valorile spirituale sunt absolute! Valorile spirituale sunt independente și, de aceea, absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizații nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Ce frumos am spus, nu? Îhî…. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Sper că ați remarcat expresia ”atitudine păstoasă”… Vedeți, aveți grijă să nu confundați sinteticul cu sistemicul, că s-a mai întâmplat….Hai să nu fim exclusiviști. Nu doar nemții au avut filosofi mari, la vreme de războaie. Și italienii au hegelienii lor. Să vă dau un exemplu. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune (intelectualii contabili homo ar spune însuși Croce. Fals! Incorect! Greșit!). Deci, așa cum însăși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din (contabilii ar spune ”una dintre”. E greșit…) formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în ea la modul implicit. Vedeți să nu încurcați implicitul cu explicitul, așa cum au făcut ăia de au înlocuit infrastructura cu suprastructura, că am ajuns acu de n-avem nici infrastructură ca lumea, dar mite suprastructura… Fiți atenți și la dialectica teoretico-practică. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. Nu confundați estetismul cu festivismul și feminismul. Despre ele am să vă spun cum să scrieți data viitoare. Acum rețineți doar că în ceea ce privește forma practicã, aceasta cuprinde atît gândirea economicã cît și cea eticã. Unii economiști falși intelectuali homo pun semnul egal între economic, politic și etic. (A se vedea:http://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/). Niciodată nu voi putea înțelege așa ceva. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cât și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Nu mă întrebați cu a putut neamțul ăla de Hegel s-o îmbârlige așa de rău? Cum adică ”raporturi de relație”? Poate a vrut să zică ”relații de rapoarte”, sau chiar ”relații de relații” sau ”rapoarte de raporturi”. Deci, Hegel e tare greu, de aia e bine să-l citați ori de câte ori vi se ivește ocazia. Gândirea mea este una postmodernă, eu aplic logica de gândire de tip și-și. De aceea eu văd și absolutul acolo unde alții văd doar relativul și invers. Ați înțeles? Adică absolutul și relativul sunt complementare, ele se complimentează precum bărbatul pe femeie. Da? Bine. Ei bine, atunci aceste forme organice (nu orgasmice) se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp. Cum vă ziceam cu bărbatul și femeia care se întrupează reciproc, evident pentru un scurt răstimp. Ca să fiți mai convingători, băgați și un citat din alt neamț: „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Doar la colegul nostru Marga, am întâlnit atâta profunzime filozofică. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. Aveti grijă, nu confundați E. Spranger cu O. Spengler și lebensformen cu lebensraum că dăm cu toții de dracu… În ceea ce privește afirmarea spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Nu confundați eternitatea cu infinitul că e diferite! Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul nostru etern creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Noi nu ignorăm și nu iertăm nimic! Aveți mare mare grijă, Omul economic, economicosul adică, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. De ce oare? Pentru că fiecare ignoră ceea ce nu cunoaște, n-așa? Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. E treaba lor, dar și a noastră! Nu știm dacã de aceastã datã adevãrul se aflã prins undeva la mijloc. E bine ca la urma articolelor pe care le veți scrie prin tribunele noastre să băgați mereu poanta cu ”falșii profeți”. E tare, nu? Mie mi-a plăcut enorm! Așadar le-o trageți spre final cam așa: Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Rimează bine filo-sofie cu filo-arghirie. Acești profeți mincinoși sunt cei care au drept Zeu BMW-ul german, ei sunt cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea. Ați băgat de seamă, cum am concentrat și eu esența filosofică a discursului meu într-o singură frază? Așa să faceți și voi în scris. Deci, nu uitați: profeți mincinoși, arghirofili, dezintegratori, economicoși homo. Ei, nenumiții nevrednici trebuie dați uitării, dar nu mă-ntrebați de ce. Cred că dușmanul trebuie distrus și uitat. Apoi din nou distrus. Cam atât pentru astăzi. Vă doresc spor la muncă, că lupta e grea și dezintegratorii nu dorm, homo mamii lor de economiști care ați adus criza în casele poporului nostru etern și invincibil. La revedere!”
Cam ăsta a fost discursul înregistrat pe bandă, după care Mircea Arman (probabil un pseudo nume) a scris un editorial care îl reprezintă pe deplin, pentru care va primi și drepturi de autor și spor de management performant. Că altfel nu se explică cum naiba ne-am trezit cu 70% de-alde ei în parlamentul patriei… Iată textul armanian publicat în revista Tribuna nr 250 din februarie 2013:
Homo Oeconomicus sau despre amfibolia spiritului practic
de Mircea Arman
Existã douã feluri de profeții: unele profunde și adevãrate, altele superficiale și mincinoase însã care au capacitatea intrinsecã de a mima veridicul, de a disimula adevãrul. Nu de puține ori suntem obtuzi la a sesiza autenticul, în așa fel încît, dincolo de aparențe, sã putem decela între gîndirea auguralã a unui Kant, H. Bergson, O. Spengler sau Heidegger și falșii profeți ai „lumii noastre”, „maeștrii gîndirii economice” (foarte la modã în ultimul timp), cîntãreți ai globalismului economic și universitari debilizați, profeți ai nihilismului spiritual, pentru care orice valoare naționalã, fie ea filosoficã, istoricã, literarã sau de altã naturã trebuie topitã în creuzetul indeterminat al lipsei de identitate, al vidului etnic.
Desigur, avem noi românii un mod de a fi oarecum autoflagelator care vede în mod detașat, lipsit parcã de orice încãrcãturã valoricã și valorizatoare toate defectele morale,
caracteriologice, ale națiunii, într-un soi de film alb–negru, impersonal, caracteristicile negative ale ființei naționale. Este, în mod vãdit, un uriaș defect, o falsã raportare la valoare, o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã dar și cea imediat existențialã prin care acești falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar al limbii românești, la Blaga, Brâncuși, Arghezi, Barbu, Mircea Eliade sau Anton Dumitriu.
Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de
valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale
dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana
stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a
filosofiei. Aceastã idee care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul.
Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul
superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale. Așa-zișii intelectuali, fie ei epigonii penibili ai lui Noica, autori ai unor cãrticele care mai curînd sunt
forme fãrã fond, Siegfrizii care cãlãresc puternicele motoare bavareze în fața cãrora cad
muți de admirație, nu sunt altceva decît „potentați ai zilei” slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic.
Generația noastrã, strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele ți în al cãror portret se regãseau ei înșiși, trebuie sã lupte pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã a spiritului creator scãpat de mlaștina stãtutã a arghirofiliei.
Existã, așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul iar epoca
noastrã a ridicat aceastã idee la rang de dogmã. Nimic mai fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu
adevãrat valoros s-a creat în epocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvînt, în culoare sau în piatrã. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dar și al neființei, al metafizicii vieții dar și al marii morți. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. Iatã de ce Nietzsche, în ultima scrisoare cãtre Gast, scrisã dincolo de cumpãna vieții, spunea: „Chante-moi
un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit
de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme” De aici pornind, de la aceastã preamãrire a
Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche,
pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei
crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale
autentice este mai puțin decît un pas. Desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea
lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Valorile spirituale sunt independente și, de aceea,
absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în
ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe
ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizaþii nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în
ea la modul implicit. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. În ceea ce privește însã forma practicã, aceasta cuprinde atît gîndirea economicã cît și cea eticã. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cît și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Aceste forme organice se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp : „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. În ceea ce privește afirmarea
spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea
ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. Nu știm, dacã de aceastã datã adevãrul se aflã la mijloc. Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea”.
Aici s-a încheiat articolul armanian. Linkul de mai jos reprezintă o uimire neadmirativă din partea celui mai recunoscut critic român în viață, Nicolae Manolescu de la România Literară (oare mai e România literară?), față de acest articol scris parcă după dictare: http://ovidiupecican.wordpress.com/2013/02/08/nicolae-manolescu-despre-revista-clujeana-tribuna/
Miroslava, 8 februarie 2013

Vă rog să citiți aceste texte selectate de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Niciun comentariu: