Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

http://elkorg-projects.blogspot.fr/2011/08/e-f-schumacher-un-indrumar-pentru-cei.html

Extras -final F. Schumacher, Un îndrumar pentru cei 

Frauda cea mai mare adusă de evoluţionism este aceea de a sugera omului modern că există un conflict ireconciliabil între ‘ştiinţă’ şi ‘religie’. A distrus credinţa care îl ridică pe om spre slăvi, înlocuind-o cu o credinţă care îl afundă pe om în genuni. 

Evoluţionismul, doctrină care îşi propune să explice totul şi orice doar şi exclusiv pornind de la selecţia naturală pentru adaptare şi supravieţuire, este produsul cel mai tipic al utilitarismului materialist al secolului XIX. Incapacitatea secolului XX de a se elibera de această impostură este un eşec care poate conduce la colapsul civilizaţiei occidentale. Pentru că este imposibil pentru orice civilizaţie să supravieţuiască fără credinţă în înţelesuri şi valori care transcend utilitarismul confortului şi al supravieţuirii - cu alte cuvinte, fără credinţă religioasă. 

Argumentul împotriva doctrinei evoluţioniste este acesta : ştiinţa descriptivă devine neştiinţifică şi ilegitimă atunci când se dedă la teorii explicative care nu pot fi nici verificate, nici infirmate prin experiment. 

Nu este posibilă obţinerea unei credinţe valide din studierea doar a celui de-al patrulea câmp al cunoaşterii, care nu oferă nimic altceva decât observarea aparenţelor.

Profesorul de anatomie Harold Saxton Burr de la Yale University School of Medecine a avansat explicaţia câmpurilor energetice ale omului, detronând toată paradigma chimistă, care reducea viaţa la mitologia moleculelor şi a ADN-ului. 

Cele patru câmpuri ale cunoaşterii pot fi distinse cu claritate, însă cunoaşterea este doar una. 

Unitatea cunoaşterii este distrusă atunci când unul sau mai multe câmpuri rămân necultivate, precum şi atunci când cultivarea unui câmp se face cu mijloace potrivite pentru alt câmp.

Pentru a dobândi claritatea, fiecare dintre cele patru câmpuri ale cunoaşterii trebuie pus în legătură cu Nivelul Fiinţei corespunzător. 

Ştiinţele instructive sunt utile atunci când se limitează la al patrulea câmp, pentru că doar în câmpul aparenţelor poate fi obţinută precizia matematică. Ştiinţele descriptive îşi trădează chemarea atunci când maimuţăresc ştiinţele instructive şi se limitează la observaţia aparenţelor. Dacă nu pot ajunge la sens şi la scop, rămân sterile şi aproape inutile pentru umanitate.

Auto-cunoaşterea este mai rău decât inutilă dacă este bazată strict pe studierea primului câmp. Trebuie echilibrată prin studierea câmpului trei, adică trebuie să învăţăm să ne cunoaştem noi înşine în ce fel alţii ne cunosc pe noi. 

10. Două tipuri de probleme

A trăi în această lume înseamnă a face faţă, a te confrunta şi a păstra un nivel în tot soiul de circumstanţe, multe dintre ele dificile. 

Problemele nerezolvate tind să devina sursa unei angoase existenţiale. Civilizaţia noastră are o expertiză unică în rezolvarea de probleme, şi există mai mulţi oameni de ştiinţă în lumea de azi decât au fost în toate generaţiile anterioare la un loc - care nu-şi pierd vremea contemplând minunăţiile Universului sau încercând să obţină cunoaşterea de sine: tot ceea ce fac este să rezolve probleme. Cu toate acestea, avem probleme mai multe şi mai mari acum decât orice altă generaţie, inclusiv probleme legate de supravieţuire.

Există probleme rezolvate şi probleme nerezolvate. Primele nu mai prezintă surse de disconfort. Însă în ce priveşte a doua categorie, trebuie să ne întrebăm : este vorba strict de probleme nerezolvate, sau de probleme insolubile ?

O problemă este rezolvată atunci când soluţia respectă legile Universului. Problemele rezolvate (sau doar rezolvabile) pot fi numite probleme convergente. 

Problemele divergente (ale căror soluţii se exclud reciproc) demonstrează că viaţa este logică plus încă ceva, deci depăşeşte hotarele logicii. Un exemplu de problemă divergentă este: “Care este cea mai bună metodă pentru educaţie?” Răspunsul este unul dual: “libertate” versus "disciplină şi supunere”. Nu există o singură soluţie – şi totuşi unii educatori sunt mai buni decât alţii. Ei folosesc: dragoste, empatie, participare mistică, înţelegere, compasiune, adică facultăţi supralogice. Doar un înalt nivel de conştiinţă de sine garantează un bun dascăl.

Altă problemă divergentă: “Cum putem să-i facem pe oameni mai buni?”

În momentul în care înţelegem că problemele pot fi convergente şi divergente, mai multe întrebări se impun:
a) Cum putem recunoaşte dacă o problemă aparţine primului tip sau celui de-al doilea?
b) În ce constă diferenţa?
c) Cum se prezintă soluţia pentru fiecare tip de probleme?
d) Se pot acumula soluţiile?

Convergenţa poate fi aşteptată în orice problemă care nu implică viaţă, conştiinţă şi conştiinţă de sine, adică în domeniile fizicii, chimiei, astronomiei, în materii abstracte precum geometria şi matematica, sau în jocuri precum şahul.

În momentul în care avem de-a face cu probleme care implică Niveluri mai înalte ale Fiinţei, ne putem aştepta la divergenţă, pentru că apar elemente de libertate şi experienţă interioară. 

A rezolva o problemă înseamnă a o ucide. Nimic rău dacă e vorba despre o problemă convergentă. Dar poate fi ucisă o problemă divergentă? Cel mai probabil, nu, în sensul în care nu se poate stabili "formula corectă". Răspunsul la o problemă divergentă se prefigurează atunci când perechea opuselor este redusă la neant prin transcendenţă.

Perechile de bază sunt: libertate vs. ordine şi creştere vs. decădere. O altă pereche: justiţiei vs. milă. 

Justiţia este negarea milei. Mila este negarea justiţiei. Însă înţelepciunea le transcende şi uneşte contrariile.

Similar, societatea are nevoie de :
a) stabilitate şi schimbare ;
b) tradiţie şi inovaţie ;
c) interes public şi interes privat ;
d) planning şi laissez-faire ;
e) ordine şi libertate ;
f) creştere şi decădere.

Viaţa omului trebuie înţeleasă ca o succesiune de probleme divergente care trebuie înfruntate într-un fel sau altul. Aceste probleme sunt refractare la logica simplă şi discursul raţional, şi constituie aparatul care dezvoltă Omul Complet, cu facultăţi supra-logice. 

Dacă scopul primordial al artei este să se adreseze senzaţiilor noastre, atunci am putea-o numi distracţie. Dacă scopul ei principal este să se adreseze voinţei noastre, atunci am putea-o numi propagandă. Nici un artist n-a întors spatele distracţiei, nici propagandei, totuşi lucrul cel mai important al artei rămâne comunicarea adevărului, făcând apel la cele mai înalte facultăţi ale omului, care sunt supraraţionale.

Arta educă despre teologie şi ontologie, şi harta vieţii, şi o înţelepciune aplicabilă în toate detaliile vieţii. Toate capodoperele sunt “despre Dumnezeu”, în sensul în care le arată oamenilor calea spre vârful muntelui. 

A considera că scopul literaturii este “doar literatura”, adică poezie, imaginaţie, expresie artistică izvorâtă dintr-o aptitudine specială de a utiliza cuvinte şi tropi, înseamnă a transforma sublimul în trivial.

“Unii se ridică prin păcat, iar alţii prin virtute cad" (Shakespeare).

În mod evident, este imposibil să decizi ce este bine sau rău, drept sau greşit, virtuos sau rău, fără ideea unui scop: bun pentru ce?

'Lumea interioară’ (adică primele două câmpuri ale cunoaşterii), este lumea libertăţii. Lumea exterioară (câmpurile trei şi patru) ţine de lumea necesităţii. Toate problemele serioase ale vieţii sunt suspendate între libertate şi necesitate. Aceste probleme sunt divergente, şi NU trebuie rezolvate. Anxietatea noastră care ne împinge să le rezolvăm ţine de lipsa noastră totală de conştiinţă de sine. 

“Cea mai slabă cunoaştere care poate fi obţinută în legătură cu cele mai înalte lucruri este cu mult mai vrednică de a fi dorită decât cea mai sigură cunoaştere a celor mai de jos lucruri.” (Toma d'Aquino)

În vreme ce logica se retrage, cele mai înalte facultăţi ale omului ştiu că atunci când lucrurile sunt cele mai contradictorii, absurde, dificile şi frustrante, atunci - doar atunci - viaţa are cu adevărat sens. 

Adevăratul progres al omului:
a) prima lui sarcină este să înveţe de la societate şi ‘tradiţie’ şi să-şi găsească fericirea temporară în primirea de sfaturi din exterior;
b) a doua lui sarcină este să interiorizeze cunoaşterea pe care a câştigat-o, să o “individualizeze”;
c) a treia sarcină nu poate fi întreprinsă decât după ce a desăvârşit primele două : să 'moară' în raport cu sine, cu plăcerile şi aversiunile lui, cu preocupările lui egocentrice.

În raport cu aceste trei sarcini, ‘bine’ este ceea ce ajută în călătoria spre eliberare. Mi se cere 'să-mi iubesc vecinul ca pe mine însumi’, dar cum pot să-l iubesc dacă nu mă iubesc pe mine suficient de mult încât să mă îmbarc în călătoria spre eliberarea spirituală? Ca să pot să-l iubesc şi să-l ajut pe vecinul meu ca pe mine însumi, mi se cere "să-L iubesc pe Dumnezeu", adică să-mi ţin concentrată mintea neîncetat spre cele mai înalte lucruri, spre Nivelurile Fiinţei superioare celui la care mă aflu eu. Aceasta este "bunătatea".

Epilog

Oamenii caută “soluţii” la dramele lumii moderne, şi nu pricep că restaurarea societăţii trebuie să înceapă din interior şi nu dinafară. Unii preferă să creadă că rearanjări radicale ale “sistemului” ar fi suficiente pentru a salva civilizaţia. Însă din ce în ce mai mulţi oameni încep să înţeleagă că 'experimentul modern' al traiului fără religie a eşuat. 

Revoluţia carteziană, cu o logică implacabilă, l-a separat pe om de Nivelurile Superioare. Omul a închis porţile Raiului şi a încercat să se limiteze la Pământ. Acum descoperă că Pământul nu este decât o stare trecătoare, care dacă nu este conectată cu Raiul, se transformă în Infern. 

Arta de a trăi constă întotdeauna în a face un lucru bun dintr-un lucru prost. Numai dacă pricepem că am coborât în spaţii infernale ne putem deschide accesul spre metanoia.