La tournée mondiale de l'Holocauste de Marshall Yeats

La tournée mondiale de l'Holocauste

7 octobre 2024 / 5 commentaires / dans Articles en vedette, Jewish Attitudes on Free Speech / de Marshall Yeats

 

Traducere automată.

L'un des épisodes les plus drôles de South Park est l'année dernière, The Worldwide Privacy Tour, une satire sur le bouton des prétentions du prince Harry et de Megan Markle de ne vouloir rien de plus qu'une vie tranquille et paisible tout en publiant des autobiographies pannueuses, en essayant d'obtenir un accord Netflix et en visitant le monde en tant que dignitaires publics. Dans l'épisode, Harry et Megan parcourent le monde en jet privé, émergeant bruyamment dans divers aéroports internationaux avec des panneaux et des chants peints sur le thème «WE WANT PRIVACY» et «STOP LOT COURRIER LES US» L'épisode m'est venu à l'esprit alors que j'ai lu un article récemment publié par l'universitaire juif Raphael Cohen-Almagor, « La défense libérale du néant de l'Holocauste : un examen critique ». L'article est le quatrième d'une série de cinq essais dont Cohen-Almagor espère qu'il apportera le soutien intellectuel à l'introduction de lois anti-liberté dans des pays comme les États-Unis où le «nâteau de l'Holocauste» reste légal. Comme de nombreux exemples de rhétorique juive, les essais de Cohen-Almagor sont remplis d’inversions astucieuses de la logique, la plus frappante étant l’affirmation selon laquelle la restriction de la capacité des populations américaines et européennes à parler librement leur donnera plus de liberté et améliorera leurs démocraties.

La pratique juive du pilpul, un style particulier d'argument spécifique à l'étude du Talmud, tend à suggérer que presque tout peut être défendu, à condition qu'il y ait suffisamment de dissociation et de force rhétorique. Et cela donne à son tour à l'argumentation juive une qualité éhontée qui est mûre pour la satire, si ce n'était pour le fait que tant de Blancs crédules y adhèrent avec des conséquences désastreuses. Prenez, par exemple, le fait que les Juifs font progresser les idées de leur victimisation impuissante par le biais d'une surreprésentation politique, de lois de discours spécialement conçues, de la domination dans les médias, du contrôle népotiste des universités d'élite et de puissants boycotts coordonnés de dissidents. Les Juifs vous diront assez sincèrement qu'ils sont des victimes impuissantes tout en menaçant de vous emprisonner, de ruiner votre vie ou, si vous êtes assez malheureux de vivre à côté de leur quartier général du Moyen-Orient, de rebomber votre quartier jusqu'à l'âge de pierre. Les Juifs vous diront avec un visage droit qu'ils libèrent la population de Gaza tout en la réduisant à un tas de gravats et de cadavres mutilés. Et, ils vous diront que l'Holocauste, absolument, incontestablement, se soit produit selon les premiers récits prévus de cet événement, même lorsque beaucoup de ces récits n'ont aucune preuve à l'appui ou ont été prouvés faux. Ils vous diront qu'ils ont été massacrés par une nation qui se considérait comme composée d'un peuple spécial et supérieur, tout en maintenant que les morts de guerre juives méritent une commémoration spéciale du monde entier parce que les Juifs occupent une place particulière dans l'histoire du monde en tant que groupe uniquement innocent et persécuté éternellement persécuté. Ils veulent désespérément que l'événement se souvienne, la seule condition étant qu'ils veulent que vous vous souveniez seulement de ce dont ils veulent que vous vous souveniez. Dans le Worldwide Tour de l'Holocauste, le chant approprié serait « JAMAIS FORMER QUE VOUS VOUS VOUS . »

Pilpul de Raphael Cohen-Almagor

Trop souvent, les Blancs négligent l'activisme des Juifs dans le domaine de la législation sur la parole jusqu'à ce qu'il soit trop tard, et les Juifs ont joué un rôle déterminant dans tout l'Occident pour orchestrer les restrictions légales à la parole (voir, par exemple, les cas de l'Australie, du Canada et de la Grande-Bretagne. Je prends également note d'un article récent d'un journal sur l'origine des lois d'expression en Norvège, dans lequel les premiers projets de loi ont été découverts au siège d'un groupe juif). Aujourd'hui, il n'y a probablement pas de juif plus actif au niveau international dans le domaine du lobbying en faveur de la restriction de la parole que Cohen-Almagor. Un Israélien vivant en Angleterre, donnant des conférences sur la politique et des études d'information, sa préoccupation est internationale, et il a investi des décennies dans la promotion de lois qui restreindront ce que les gens peuvent dire sur les Juifs. Cohen-Almagor est particulièrement irrité par le Premier Amendement de l’Amérique, ne le considérant pas comme une référence de liberté, mais comme un outil de haine. Selon ses propres termes, « les États-Unis sont le seul pays au monde où les gens sont libres de la haine pour quelque raison que ce soit. En raison de leur importance en tant que leader incontestable du monde libre, les États-Unis ont une immense influence sur la ligne de la liberté d'expression en ligne et hors ligne. » En d'autres termes, si Cohen-Almagor peut persuader les législateurs américains que le discours considéré comme nuisible par les Juifs devrait être illégal aux États-Unis, alors l'effet de domino culturel aura lieu, et les Juifs pourront enfin déclarer une victoire internationale contre la liberté d'expression.

L'une des productions les plus importantes de Cohen-Almagor de ces dernières années, intitulée « Takeing North American White Supremacist Groups Seriously: The Scope and the Challenge of Hate Speech on the Internet », paru en 2018 dans l'International Journal of Crime^[1][2], Justice, and Social Democracy. L'argument de base de l'article est que les sites web américains de la « suprématie blanche » sont un foyer de discours haineux dangereux qui peuvent être liés de manière concluante à la criminalité. Étant donné que le discours haineux « peut et inspire et inspire la criminalité », il incombe aux gouvernements d’introduire une législation interdisant un tel discours dans le cadre de sanctions juridiques sévères.

L'argument juif est d'affirmer que le discours lui-même peut être nuisible et que « l'audience » peut être lésé par la simple exposition à celui-ci. En termes pratiques, Cohen-Almagor soutient que James Fields a conduit sa voiture dans une foule à Charlottesville uniquement parce qu'il était exposé à des propos haineux - pas à cause de sa santé mentale, de ses facteurs de situation ce jour-là et immédiatement avant sa conduite dans le véhicule, ou en raison d'échecs de police catastrophiques. On ne s’est pas engagé inexpliqué à des « discours de haine de la suprésacité blanche » n’a pas été dans une conduite similaire. Au lieu de cela, nous sommes d'accord avec Cohen-Almagor et ses collègues juifs pour dire que « le discours de haine ne doit pas être rejeté comme un « simple discours ». ... L'approche libérale américaine préférée de la lutte contre les idées avec des idées, le discours par la parole, est insuffisante. Les autorités judiciaires doivent prendre plus au sérieux le discours de la haine qu'il ne l'est actuellement.»

Tout comme l'épisode de James Fields est extrapolé de manière exponentielle pour définir tout un mouvement, la question du « discours de haine » et de la censure est basée sur un très petit nombre de cas exceptionnels. Cohen-Almagor affirme que « la haine de l'internet peut être trouvée sur des milliers de sites web, d'archives de fichiers, de forums de discussion, de groupes de discussion et de listes de diffusion », on pourrait donc supposer que sa méthodologie et son argumentation impliqueraient un large éventail d'exemples où ces milliers de sources sont liées à des milliers de cas de violence et de criminalité - en particulier depuis que Cohen-Almagor soutient que les sites web « de la suprématisme blanc ». Le problème, cependant, est qu'il ne fait rien de tel, parce qu'il n'y a pas d'exemples de ce genre.

Afin de présenter même les recherches les plus pertinentes, Cohen-Almagor s'appuie uniquement sur des commentaires peu sophistiqués d'une poignée des sites racialistes les plus extrêmes et les plus obscurs sur Internet, et même ici, l'auteur ne fournit pas un seul cas où un site racialiste blanc a suggéré des actes de violence. Les sites aussi insignifiants et amateurs étaient donc des sites qui, au moment de la rédaction de son article, Cohen-Almagor devait concéder « beaucoup de quelques sites discutés ici sont maintenant à l'origine ». Ayant initialement créé un petit répertoire de ces sites, il admet « la grande majorité des pages Web de ce répertoire ne sont plus opérationnelles ». Il s'agit certainement d'une mise en accusation accablante de l'état des revues universitaires modernes à comité de lecture que quelqu'un pourrait publier un argument contre le principe de la liberté d'expression uniquement sur la base du contenu putatif de sources internet obscures et minuscules qui n'existent même plus.

En fait, Cohen-Almagor ne peut même pas atteindre une définition fixe et satisfaisante du « discours de haine » ou des « sites de haine ». C'est probablement d'accord, avec l'intention que le sujet soit en proie à tant de zones grises que toute législation future dans la région est, comme tous les exemples existants de législation sur la haine, destinée à être assez capieusement rhétoriquement capable pour assurer une interprétation arbitraire facile de la part de ceux qui contrôlent. Au début de son essai, il affirme que « le discours de haine vise à blesser, déshumaniser, harceler, intimider, dévaloriser, dégrader et victimiser les groupes visés, et à fomenter l'insensibilité et la brutalité contre eux ». Mais il approuve également plus tard une définition de l'Alt-Right, qui est régulièrement dépeinte par Cohen-Almagor et ses alliés juifs comme un corps de « groupes de haine », comme simplement « critique » du « multiculturalisme, des féministes, des juifs, des musulmans, des gays, des immigrants et d'autres minorités ». La critique se confond ainsi avec la haine. Il va sans dire qu'il y a une différence cruciale entre les deux définitions, et c'est dans le fossé entre ces deux définitions que ces militants cherchent à détruire la liberté d'expression. La simple critique ne peut « blesser, déshumaniser, harceler, intimider, avilir, avilir, dégrader et victimiser » quiconque, mais l’existence d’un cadre législatif privilégiant les interprétations minoritaires de telles critiques l’attribuera certainement à la catégorisation des discours de haine.

Cohen-Almagor et ses militants co-ethniques sont tout aussi vagues pour expliquer exactement comment les sites web de « suprématie blanche » sont moralement ou juridiquement erronés. Malgré ses prétentions et ses promesses initiales, une grande partie de l'article est en fait saisie d'observations banales. Cohen-Almagor nous informe, ont souvent « des forums, des groupes de discussion, des photos et des vidéos ». Ils proposent « des teasers de capture oculaire tels que des symboles et des images ». Les lecteurs de ces sites web « se parlent les uns aux autres, renforçant ainsi leurs opinions communes, autonomisant les personnes qui partagent leurs croyances ». Une stratégie clé consiste à « encourager la socialisation interpersonnelle dans le monde hors ligne ». Les membres « utilisent le cyberespace comme un espace libre pour créer et soutenir la culture du mouvement et coordonner l’action collective ». Les propriétaires de sites web peuvent également « faire appel à un financement ». C'est peut-être assez terrifiant pour les Juifs, mais en tant qu'argument philosophique pour l'anéantissement de la liberté d'expression, il manque de façon catastrophique.

Cohen-Almagor ne fournit aucune preuve suggérant un lien entre même le commentaire racial le plus incendiaire sur Internet et les actes de violence. Les deux seuls exemples qu'il tente de fournir sont vieux de près de deux décennies, et concernent des individus dont la santé mentale est manifestement malsaine - le spre-tireur Benjamin Nathaniel Smith ayant montré tous les signes de troubles de la conduite et de psychopathie à l'adolescence avant sa dévastation de 1999, et Buford O. Furrow ayant été hospitalisé à plusieurs reprises en raison d'une instabilité psychiatrique et de tendances suicidaires avant sa frénésie de coups dans un centre communautaire juif, également en 1999. Même la critique la plus fondamentale d'un lien proposé se demande pourquoi, étant donné la prolifération d'Internet et des médias sociaux entre 1999 et 2018, il y a eu une diminution de la violence de l'extrême droite. En effet, si l'on peut excuser l'utilisation continue des mots à la mode « racistes » et « haineux », il est difficile de ne pas être d'accord avec une étude de l'Université de Californie, Berkeley qui a souligné : « Bien que les groupes racistes blancs aient proliféré sur Internet ces dernières années, il semble qu'il n'y ait pas eu d'augmentation correspondante de l'appartenance à ces groupes ou des taux de crimes haineux. En fait, on pourrait soutenir que la prévalence des groupes racistes sur Internet fonctionne pour réduire les crimes motivés par la haine, peut-être en fournissant des moyens moins physiques et plus rhétoriques pour la haine. » ^[3]L’ensemble du fondement de l’argument de Cohen-Almagor – qu’il y a un lien entre l’activité Internet et la violence raciale blanche – est une invention totale.

Cohen-Almagor et The Worldwide Holocaust Tour

Cohen-Almagor est très hostile à l’idée que le «négoisme de l’Holocauste» est le mieux à même de faire face aux faits et à l’éducation. Je pense que cet antagonisme est sous-jacent au fait que ces « faits et éducation » sont eux-mêmes imparfaits, soit insuffisant pour faire face à l'historicité croissante de la Seconde Guerre mondiale et des victimes juives à cet égard. La panique de Cohen-Almagor me semble être un aveu impérieux que le récit de l’Holocauste s’affaiblit sur plusieurs fronts – pas seulement la question des chambres à gaz meurtrières auxquelles l’«n'est le déni de l'Holocauste» a longtemps été associé, mais si les totaux de la mort juive sont exacts, ainsi que la question philosophique plus profonde de la raison pour laquelle les morts juives devraient être considérées comme spéciales et dignes d'une commémoration internationale. Au cours de quelques décennies, nous aurons atteint un siècle depuis la fin de la Seconde Guerre mondiale, et au cours de ce siècle, nous aurons assisté à de nouvelles guerres, à de nouvelles pertes massives et à des atrocités de toutes sortes, y compris celles perpétrées par l'État juif. Le temps seul garantira que le sort des Juifs entre 1939 et 1945 s'estompera et se dissoudra dans les pages de l'histoire, et aucun appel à « se souvenir » de ceci ou qui empêchera cela de se produire.

La volonté de Cohen-Almagor en matière de lois sur la parole peut être considérée comme une tentative fanatique et trompée de remonter l'horlogerie par la force aux années 1960-1980, à l'essai post-Eichmann, à l'apogée culturelle de ce qui peut sans doute être considéré comme le pic spélbergien de « l'acceptation de l'Holocauste ». C’est au cours de ces deux décennies que le public américain en particulier a été manipulé en un appétit pour les spécialités PBS, les livres d’Elie Wiesel, l’Arche de Schindler et divers lunettes de maudlin de chagrin fabriquées. Des statues commémoratives de l'Holocauste ont germé à travers l'Occident comme des mauvaises herbes. Certaines villes rurales du Midwest n'ont probablement jamais eu de prisonnier de promener dans ses rues, mais c'était la période au cours de laquelle les mêmes rues avaient certainement besoin d'un mémorial de l'Holocauste pour que son public observant le canal de l'histoire pour regarder sombrement. Peut-être un retraité juif d'une ville voisine, dont le cousin a peut-être connu quelqu'un qui connaissait un gars qui s'est introduit clandestinement d'Allemagne aux États-Unis quelques années avant qu'Hitler n'arrive au pouvoir, pourrait être amené à s'asseoir devant un tas d'écoliers et leur parler des horreurs d'Auschwitz et pourquoi la leçon ici est qu'il est important d'aimer les Noirs ou quelque chose comme ça.

Time vs The Worldwide Holocaust Tour (Le Worldwide Holocaust Tour)

Plus que pour la question des chambres à gaz, que les Juifs ont maladroitement mais efficacement traitées avec plusieurs épreuves percutantes, ils sont moins préparés à traiter de l'historicisation. L'extrait suivant de l'essai de Cohen-Almagor est révélateur à cet égard :

Certains chercheurs font la différence entre la négation de l'Holocauste et la distorsion de l'Holocauste. Alors que le déni vise à nier les faits établis sur le génocide des Juifs pendant la Seconde Guerre mondiale, la distorsion reconnaît certains aspects de l'Holocauste tout en l'excusant, en le minimisant ou en le déformant. La distorsion tend à sous-estimer le nombre de victimes, à gonfler le nombre de sauveteurs et à minimiser la collaboration d'autres personnes et la complicité généralisée dans le génocide.

J'enseigne des modules de base en politique depuis de nombreuses années. Chaque année, les principaux éditeurs en Grande-Bretagne m'envoient leurs manuels. Il est courant que les éditeurs demandent l'intégration de leurs textes dans des modules de base. L'un des livres a affirmé que cinq millions de Juifs avaient été tués par les nazis. Aucune référence n'a été fournie. J'ai rapidement écrit à l'éditeur, en disant que je n'inclurai pas le livre dans aucun de mes modules et je ne le recommanderai pas à mes collègues et à ma bibliothèque tant que ce chiffre non soutenu restera dans le livre. Ce manuel est un exemple de distorsion de l'Holocauste.

Il ressort clairement de l'essai de Cohen-Almagor qu'il ne voit aucune distinction entre le « déni de l'Holocauste » et la « distorsion de l'Holocauste ». La question retenue avec le manuel n'est pas seulement une libre-admission claire de la garde juive sur le sujet aux échelons supérieurs de l'université, mais aussi un exemple de l'ampleur dans laquelle Cohen-Almagor veut que la législation aille. Suggérer que moins de six millions de Juifs ont été tués par l'Allemagne pendant la guerre mondiale ? Illegal. Dans le monde idéal de Cohen-Almagor, l'auteur et les éditeurs seraient sévèrement condamnés ou emprisonnés. Tout cela au nom de la liberté et de la démocratie, selon la tournée mondiale de l'Holocauste.

Une génération grandit qui apprécie TikTok et Instagram, et bien que cette pourriture cérébrale apporte ses propres problèmes, cette même génération ne se soucie pas moins d'Elis Wiesel et trouverait la Liste de Schindler ennuyable sur des niveaux inimaginables (noir et blanc? Montant brut). Les lois de l'expression proposées par Cohen-Almagor ne concernent donc pas uniquement, ou même principalement, l'envoi de personnes en prison pour des études sur des traces de zyklon B, mais sur la fourniture d'un soutien juridique pour la protection culturelle des Juifs en cours mais actuellement en difficulté (à la lumière des événements de Gaza). Il écrit :

Un sondage de CNN en 2018 a montré qu'en Europe, un Européen sur 20 interrogé n'avait jamais entendu parler de l'Holocauste. Plus d'un quart des Européens dans le sondage pensent que les Juifs ont trop d'influence dans les affaires et la finance. Près d'un seul sur quatre a dit que les Juifs avaient trop d'influence dans les conflits et les guerres à travers le monde. En 2019, le Guardian a publié un sondage public qui montrait qu'un adulte britannique sur 20 ne pensait pas que l'Holocauste avait eu lieu, et 8 % ont déclaré que l'ampleur du génocide avait été exagérée. Près de la moitié des personnes interrogées ont déclaré qu'elles ne savaient pas combien de Juifs avaient été assassinés pendant l'Holocauste, et un sur cinq a grossièrement sous-estimé le nombre, affirmant que moins de deux millions avaient été tués. Une enquête de 2020, menée aux États-Unis, a montré que près des deux tiers des jeunes adultes américains ne savaient pas que 6 millions de Juifs avaient été tués pendant l'Holocauste, et plus d'un sur 10 pensait que les Juifs avaient causé l'Holocauste. Un sondage de 2023 montre qu'un cinquième des Américains âgés de 18 à 29 ans croient que l'Holocauste était un mythe. En outre, les personnes non juives ont tendance à manifester moins d'intérêt pour le sujet, le percevant comme appartenant exclusivement à la communauté juive.

Le pouvoir juif se cache dans la longue herbe de la perception de la victimisation. Supprimer les histoires de sob, ou même leur légitimité comparative (par exemple, à la lumière des corps déchiquetés des enfants palestiniens), et la puissance juive est à la fois évidente et hideuse. Plus le pouvoir juif s'affirme agressivement, plus on peut s'attendre à des hurlements de douleur et d'angoisse de la part de l'agresseur. La démolition de Gaza et l’inondation de l’Occident au nom de la «tolérance et de l’inclusion» s’accompagneront de la construction de mémoriaux de l’Holocauste dans toutes les grandes villes occidentales. De nouveaux mémoriaux et musées de l'Holocauste sont prévus, ou ont été construits récemment dans des endroits aussi divers que Boca Raton, Niskayuna New York, Amsterdam, Berks Country Pennsylvania, Clacton England, Montréal Canada, et, dans un endroit apparent pour atteindre les jeunes joueurs, un musée numérique de l'Holocauste a même été construit dans le jeu en plein monde Fortnite.

Le Worldwide Holocaust Tour est numérique

En Grande-Bretagne, le nouveau gouvernement s’est engagé à construire un mémorial de l’Holocauste esthétiquement dégoûtant juste à côté du Parlement. Afin de construire cette horreur, une loi datant de 1900 est en train d'être abrogée qui avait empêché l'emplacement proposé d'être autre chose qu'un parc public. C'est une métaphore appropriée pour la situation plus large, puisque le public occidental donne continuellement son espace et sa liberté aux Juifs. La terre sera enlevée au public au nom de la liberté et de la tolérance, afin de rendre leur vie meilleure et de les «reminquer» à quel point leur civilisation a été terrible dans le passé. Telle est la revendication du Worldwide Holocaust Tour.

Mémorial proposé pour l'Holocauste: un œil destiné à contraster avec l'architecture traditionnelle anglaise de la région

---

^{1 R}. Cohen-Almagor, «Taking North American White Supacacist Groups Seriously: The Scope and the Challenge of Hate Speech on the Internet», International Journal of Crime, Justice, and Social Democracy, Vol. 7, No. 2 (2018), p. 38 à 57.

^{2 R}. Cohen-Almagor, «Hate and Racist Speech in the United States: A critique», Philosophy and Public Issues, Vol. 6, No 1, p. 77 à 123.

³ J. Glaser, J. Dixit et D. Green, ’Stigying Hate Crime with the Internet: What Makes Racists Advocate Racial Violence?’ Journal of Social Issues, vol. 58, No. 1, 2002, p. 177-193 (p. 189)

The Worldwide Holocaust Tour by Marshall Yeats

The Worldwide Holocaust Tour

October 7, 2024/5 Comments/in Featured Articles, Jewish Attitudes on Free Speech/by Marshall Yeats

One of the funniest recent South Park episodes is last year’s ‘The Worldwide Privacy Tour,’ an on-the-button satire of Prince Harry and Megan Markle’s claims to want nothing more than a quiet, peaceful life while simultaneously publishing tell-all autobiographies, attempting to secure a Netflix deal, and touring the world as public dignitaries. In the episode, Harry and Megan travel the world by private jet, emerging noisily at various international airports with painted signs and chants of “WE WANT PRIVACY!” and “STOP LOOKING AT US!” The episode came to mind as I read a recently published article by the Jewish academic and anti-free speech activist Raphael Cohen-Almagor, “The Liberal Defence of Holocaust Denial: A critical examination.” The article is the fourth in a series of five essays that Cohen-Almagor hopes will provide the intellectual backing for the introduction of anti-free speech laws in countries like the United States where ‘Holocaust denial’ remains legal. Like many examples of Jewish rhetoric, Cohen-Almagor’s essays are replete with clever inversions of logic, the most striking being the claim that restricting the ability of American and European populations to speak freely will give them more freedom and improve their democracies.

The Jewish practice of pilpul, a special style of argument specific to the study of the Talmud, tends to suggest that almost anything can be argued for, provided there is enough hairsplitting and force of rhetoric. And this in turn lends Jewish argumentation a shameless quality that is ripe for satire, were it not for the fact that so many gullible Whites buy into it with disastrous consequences. Take, for example, the fact that Jews advance ideas of their powerless victimhood via political over-representation, specially crafted speech laws, dominance in the media, nepotistic control of elite universities, and powerful coordinated boycotts of dissenters. Jews will quite earnestly tell you that they are powerless victims while threatening to imprison you, ruin your life or, if you’re unfortunate enough to live beside their Middle Eastern headquarters, bomb your neighbourhood back to the Stone Age. Jews will tell you with a straight face that they are freeing the people of Gaza while reducing it to a mangled pile of rubble and corpses. And, they will tell you that the Holocaust absolutely, completely, unquestionably occurred according to the earliest provided narratives of that event, even when many of those narratives have no supporting evidence or have been proven false. They will tell you they were massacred by a nation that viewed itself as comprised of a special, superior people, while maintaining that the Jewish war dead deserve special commemoration by the entire world because the Jews occupy a special place in world history as a uniquely innocent and eternally persecuted group. They desperately want the event to be remembered, the sole proviso being that they want you to remember only what they want you to remember. In the Worldwide Holocaust Tour, the appropriate chant would be “NEVER FORGET WHAT WE TOLD YOU!”

Raphael Cohen-Almagor’s Pilpul

Too often Whites neglect the activism of Jews in the sphere of speech legislation until it is too late, and Jews have been instrumental throughout the West in orchestrating legal restrictions on speech (see, for example, the cases of Australia, Canada, and Britain. I note also a recent journal article on the origin of speech laws in Norway in which the earliest drafts of the legislation were discovered in the headquarters of a Jewish group). Today, there is probably no Jew more active internationally in the sphere of lobbying for speech restriction than Cohen-Almagor. An Israeli living in England, lecturing in politics and information studies, his concern is international, and he has invested decades in promoting laws that will restrict what people can say about Jews. Cohen-Almagor is particularly vexed by America’s First Amendment, seeing it not as a benchmark of freedom, but as a tool for hate. In his own words, “the United States is the only country in the world where people are free to hate on whatever grounds. Due to its importance as the indisputable leader of the free world, the United States has immense influence in dictating boundaries to free expression online and offline.” In other words, if Cohen-Almagor can persuade American lawmakers that speech seen as harmful by Jews should be made illegal in the United States, then cultural domino effect will take place, and Jews can finally declare an international victory against free speech.

One of Cohen-Almagor’s most significant productions in recent years, titled “Taking North American White Supremacist Groups Seriously: The Scope and the Challenge of Hate Speech on the Internet,” appeared in 2018 in the International Journal of Crime, Justice, and Social Democracy.^[1]  Along with an earlier piece from 2016,^[2] the article is an excellent sample and summary of Cohen-Almagor’s work, and also acts as a remarkable and important example of Jewish manipulation of discussions of free speech and the politics of White advocacy. The article’s basic argument is that American so-called “White supremacist” websites are a hotbed of dangerous hate speech which can be conclusively linked to criminality. Since hate speech “can and does inspire crime,” it is incumbent upon governments to introduce legislation banning such speech under harsh legal penalties.

The Jewish argument is to assert that speech itself can be harmful and that “the audience” can be harmed merely by exposure to it. In practical terms, Cohen-Almagor contends that James Fields drove his car into a crowd at Charlottesville solely because he was exposed to hate speech — not because of his mental health, situational factors that day and immediately prior to his conduct in the vehicle, or because of catastrophic policing failures. Why everyone else “exposed” to “White supremacist hate speech” didn’t engage in similar conduct is left unexplained. Instead, we are to agree with Cohen-Almagor and his Jewish colleagues that “hate speech should not be dismissed as ‘mere speech.’ … The preferred American liberal approach of fighting ideas with ideas, speech with speech, is insufficient. Hate speech needs to be taken more seriously by the legal authorities than it currently is.”

Just as the James Fields episode is extrapolated exponentially to define an entire movement, so the issue of “hate speech” and censorship is based on an extremely small number of exceptional cases. Cohen-Almagor claims that “internet hate can be found on thousands of websites, file archives, chat rooms, newsgroups and mailing lists,” so one might assume that his methodology and argument would involve a wide range of examples where these thousands of sources are linked to thousands of instances of violence and criminality — particularly since Cohen-Almagor argues that “White supremacist” websites are “like terrorist groups.” The problem, however, is that he does no such thing, because there are no such examples.

In order to present even the most tenuously relevant research, Cohen-Almagor relies purely on unsophisticated comments from a handful of the most extreme and obscure racialist sites on the internet, and even here the author fails to provide a single instance where a White racialist website has suggested any acts of violence. So inconsequential and amateurish were such sites that by the time of writing his article Cohen-Almagor had to concede “quite a few sites discussed here are now defunct.” Having initially made a small directory of such sites, he admits the “vast majority of the web pages in that directory are no longer operative.” It is surely a damning indictment of the state of modern peer-reviewed academic journals that someone could publish an argument against the principle of free speech solely on the basis of the putative content of obscure and minuscule internet sources which are no longer even in existence.

In fact, Cohen-Almagor can’t even come to a fixed and satisfactory definition of “hate speech” or “hate sites.” This is presumably by design, with the intention that the topic is plagued by so many gray areas that any future legislation in the area is, like all existing examples of hate legislation, destined to be rhetorically capacious enough to ensure easy arbitrary interpretation by those in control. Early in his essay he asserts that “Hate speech is intended to injure, dehumanize, harass, intimidate, debase, degrade, and victimize the targeted groups, and to foment insensitivity and brutality against them.” But he also later endorses a definition of the Alt-Right, which is routinely portrayed by Cohen-Almagor and his Jewish allies as a body of “hate groups,” as merely “critical” of “multiculturalism, feminists, Jews, Muslims, gays, immigrants and other minorities.” Criticism thus becomes conflated with hate. It goes without saying that there is a crucial difference between the two definitions, and it is in the gulf between these two definitions that these activists seek to destroy freedom of speech. Mere criticism may not “injure, dehumanize, harass, intimidate, debase, degrade, and victimize” anyone, but the existence of a legislative framework privileging minority interpretations of such criticism will surely consign it to hate speech categorization.

Cohen-Almagor and his co-ethnic activists are equally vague in explaining exactly how “White supremacist” websites are morally or legally wrong. Despite its initial claims and promises, much of the article is in fact taken up with banal observations. White racialist websites, Cohen-Almagor informs us, often have “forums, discussion groups, photos and videos.” They offer “eye-catching teasers such as symbols and pictures.” Readers of such websites “talk to each other, thereby reinforcing their commonly held views, empowering people who share their beliefs.” A key strategy involves “encouraging interpersonal socialization in the offline world.” Members “use cyberspace as a free space to create and sustain movement culture and coordinate collective action.” Website proprietors can also “make appeals for funding.” Perhaps this is quite terrifying to Jews, but as a philosophical argument for the annihilation of free speech it is catastrophically lacking.

Cohen-Almagor provides no evidence suggesting a link between even the most incendiary racial commentary on the internet and acts of violence. The only two examples he attempts to provide are almost two decades old, and concern individuals with clearly unsound mental health — spree-shooter Benjamin Nathaniel Smith having exhibited all the signs of conduct disorder and psychopathy in adolescence prior to his 1999 rampage, and Buford O. Furrow having been hospitalized a number of times due to psychiatric instability and suicidal tendencies prior to his shooting spree at a Jewish community center, also in 1999. Even the most basic critique of such a proposed link would ask why, given the proliferation of the internet and social media between 1999 and 2018, there has been a decrease in violence from the far right. Indeed, if one can excuse the continued use of the “racist” and “hate” buzzwords, it’s difficult to disagree with one University of California, Berkeley study that pointed out: “Although White racist groups have proliferated on the Internet in recent years, there appears to have been no corresponding increase in membership in these groups or in hate crime rates. In fact, one might argue that the prevalence of racist groups on the Internet works to reduce hate crime, perhaps by providing less physical, more rhetorical outlets for hate.”^[3] The entire foundation of Cohen-Almagor’s argument — that there is a link between internet activity and White racialist violence — is a total fabrication.

Cohen-Almagor and The Worldwide Holocaust Tour

Cohen-Almagor is highly antagonistic to the idea that ‘Holocaust denial’ is best challenged with facts and education. Underlying this antagonism, I believe, is an acceptance of the fact that this “facts and education” is either itself flawed, or that it is insufficient to deal with the increasing historicisation of World War Two and Jewish casualties within that. Cohen-Almagor’s panic strikes me as a stark admission that the Holocaust narrative is weakening on multiple fronts — not merely the issue of homicidal gas chambers with which ‘Holocaust denial’ has long been associated, but whether Jewish death totals are accurate, as well as the deeper philosophical issue of why Jewish deaths should be regarded as special and worthy of unceasing international commemoration. In a couple of decades we will have reached a century since the end of World War Two, and in that century we will have witnessed new wars, new mass casualties, and atrocities of all descriptions including those perpetrated by the Jewish state. Time alone will ensure that the fate of the Jews between 1939 and 1945 will fade and dissolve into the pages of history, and no amount of appeals to “remember” this or that will prevent that from happening.

Cohen-Almagor’s drive for speech laws can be seen as a fanatical, deluded attempt to wind the clock back by force to the 1960s–1980s, post-Eichmann trial, cultural heyday of what can arguably be seen as the Spielbergian peak of ‘Holocaust acceptance.’ It was during these two decades that the American public in particular was manipulated into an appetite for PBS specials, the books of Elie Wiesel, Schindler’s Ark, and assorted maudlin spectacles of manufactured grief. Holocaust memorial statues sprouted up across the West like weeds. Some rural town in the midwest probably never had a Jew walk its streets, but this was the period in which the same streets damn sure needed a Holocaust memorial for its History-channel-watching public to sombrely gaze upon. Perhaps some Jewish pensioner from a nearby city, whose cousin may have known someone who knew a guy who smuggled himself from Germany to the US a few years before Hitler came to power, could be prevailed upon to sit in front of a bunch of school kids and tell them about the horrors of Auschwitz and why the lesson here is that it’s important to love Black people or something like that.

Time vs The Worldwide Holocaust Tour

More so than with the issue of gas chambers, which Jews have clumsily but effectively handled with several impactful trials, they are less prepared to deal with historicisation. The following excerpt from Cohen-Almagor’s essay is telling in this respect:

Some scholars differentiate between Holocaust denial and Holocaust distortion. While denial aims to negate established facts about the genocide of Jews during the Second World War, distortion recognises certain aspects of the Holocaust while simultaneously excusing, downplaying or misrepresenting it. Distortion tends to underestimate victim numbers, inflate the number of rescuers, and downplay the collaboration of others and the widespread complicity in the genocide.

I have been teaching core modules in Politics for many years. Every year, leading publishers in Britain send me their textbooks. It is common practice for publishers to request integration of their texts into core modules. One of the books claimed that five million Jews were killed by the Nazis. No reference was provided. I promptly wrote to the publisher, saying that I will not include the book in any of my modules nor will I recommend it to my colleagues and library as long as this unsupported figure remains in the book. This textbook is an example of Holocaust distortion.

It’s clear from Cohen-Almagor’s essay that he sees no distinction between ‘Holocaust denial’ and ‘Holocaust distortion.’ The issue taken with the textbook is not only a clear self-admission of Jewish gatekeeping on the subject matter at the upper levels of academia, but also an example of how far Cohen-Almagor wants legislation to go. Suggesting that less than precisely six million Jews were killed by Germany in World War? Illegal. In Cohen-Almagor’s ideal world, the author and publishers would be severely fined or imprisoned. All this in the name of freedom and democracy, according to the Worldwide Holocaust Tour.

A generation is growing up that enjoys TikTok and Instagram, and while this brain rot brings its own problems, that same generation couldn’t care less about Elis Wiesel and would find Schindler’s List boring on levels unimaginable (Black and White? Gross). Cohen-Almagor’s proposed speech laws are therefore not solely, or even primarily, about sending people to prison for studies on trace levels of Zyklon B, but about providing legal support for the ongoing but currently troubled (in light of events in Gaza) cultural protection of Jews. He writes:

A 2018 CNN poll showed that in Europe, one in 20 Europeans surveyed had never heard of the Holocaust. More than a quarter of Europeans in the poll believe Jews have too much influence in business and finance. Nearly one in four said Jews had too much influence in conflict and wars across the world. In 2019 the Guardian published a public poll that showed one in 20 British adults did not believe the Holocaust happened, and 8 per cent said that the scale of the genocide had been exaggerated. Almost half of those questioned said they did not know how many Jews were murdered in the Holocaust, and one in five grossly underestimated the number, saying that fewer than two million were killed. A 2020 survey, conducted in the United States, showed that almost two-thirds of young American adults did not know that 6 million Jews were killed during the Holocaust, and more than one in 10 believe Jews caused the Holocaust. A 2023 poll shows that a fifth of Americans aged 18–29 believe the Holocaust was a myth. … Additionally, non-Jewish individuals tend to display less interest in the subject, perceiving it as exclusively pertaining to the Jewish community.

Jewish power hides in the long grass of perceived victimhood. Remove the sob stories, or even their comparative legitimacy (for example, in light of the shredded bodies of Palestinian children), and Jewish power is both obvious and hideous. The more aggressively Jewish power asserts itself, the more one can expect howls of pain and anguish from the aggressor. The demolition of Gaza, and the flooding of the West on behalf of ‘tolerance and inclusion,’ will be accompanied by the construction of Holocaust memorials in every major Western city. New Holocaust memorials and museums are planned, or have been recently built in locations as diverse as Boca Raton, Niskayuna New York, Amsterdam, Berks Country Pennsylvania, Clacton England, Montreal Canada, and, in an apparent to reach young gamers, a digital Holocaust museum has even been built within the open world game Fortnite.

Worldwide Holocaust Tour Goes Digital

In Britain, the new government has committed to building an aesthetically disgusting Holocaust memorial right beside Parliament. In order to construct this eyesore, a law dating back to 1900 is being revoked which had prevented the proposed location from being as anything other than a public park. It’s an apt metaphor for the broader situation, since the Western public is continually giving its space and freedom to the Jews. The land will be taken from the public in the name of freedom and tolerance, in order to make their lives better and ‘remind’ them of how awful their civilization has been in the past. Such is the claim of the Worldwide Holocaust Tour.

Proposed Holocaust Memorial: An Eyesore Intended to Contrast with the Traditional English Architecture of the Area

---

^[1] R. Cohen-Almagor, ‘Taking North American White Supremacist Groups Seriously: The Scope and the Challenge of Hate Speech on the Internet,’ International Journal of Crime, Justice, and Social Democracy, Vol. 7, No. 2 (2018), pp.38-57.

^[2] R. Cohen-Almagor, ‘Hate and Racist Speech in the United States: A critique,’ Philosophy and Public Issues, Vol. 6, No.1, pp.77-123.

^[3] J. Glaser, J. Dixit & D. Green, ’Studying Hate Crime with the Internet: What Makes Racists Advocate Racial Violence?’ Journal of Social Issues, Vol. 58, No. 1, 2002, pp. 177–193 (p.189)

Share this entry

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

5 replies

Thierry Meissan. Șapte întrebări-cheie despre 7 octombrie: Ce se ascunde în spatele minciunilor tandemului Netanyahu-Hamas

Șapte întrebări-cheie despre 7 octombrie:
Ce se ascunde în spatele minciunilor tandemului Netanyahu-Hamas



Atacul din 7 octombrie 2023 rămâne o mare enigmă, comparabilă poate doar cu evenimentele de la 11 septembrie 2001.

O analiză * de Thierry Meissan de la VoltaireNet pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews. Titlul și subtitlul aparțin redacției noastre.




Reacționăm la atacul contra Israelului din 7 octombrie și la masacrarea civililor palestinieni din Gaza în funcție de informațiile de care dispunem.

Or, intuiția ne spune că versiunea oficială prezentată de guvernul israelian și de Hamas este una mincinoasă.

Șapte întrebări cruciale au rămas fără răspuns:

1. Cum a putut Hamas să sape și să amenajeze 500 de kilometri de tuneluri la o adâncime de 30 de metri fără să trezească atenția?

– Materialul de forare a tunelurilor este considerat ca fiind cu dublă întrebuințare: civilă și militară. El nu este produs în Gaza și nu putea pătrunde în regiune decât cu complicitatea administrației israeliene.

– Pământul excavat (un milion de metri cubi) nu a fost reperat de către supravegherea aeriană. Chiar admițând că a fost împrăștiat în numeroase locuri diferite și amestecat cu cel de la șantierele în lucru, este imposibil ca, timp de 20 de ani, serviciile de informații israeliene să nu fi observat nimic.

– Materialele de aerisire a tunelurilor nu sunt considerate de uz militar. Ele pot fi introduse legal în Gaza, însă cantitatea necesară uriașă ar fi atras atenția.

– Betonul armat necesar pentru consolidarea pereților nu se fabrică în Gaza. Nici el nu este considerat un material militar, însă cantitatea necesară ar fi atras atenția.

2. Cum a putut Hamas să depoziteze un asemenea arsenal?

– Hamas, aripa palestiniană a Frăției Musulmane, dispune de o enormă cantitate de rachete și de arme de mână. Desigur, ar fi putut fabrica ea însăși o parte din rachete, însă a reușit să importe în special din Ucraina și să introducă în regiune mii de arme de mână, în ciuda scanerelor foarte performante. Acest lucru pare imposibil fără complicitatea administrației israeliene.

3. De ce Benyamin Netanyahu i-a ignorat pe toți cei care l-au avertizat?

– Ministrul egiptean al Informațiilor, Kamel Abbas, i-a telefonat personal pentru a-l pune în gardă față de un atac major al Hamas.

– Prietenul său, colonelul Ygal Carmon, directorul MEMRI (Middle East Media Institute Research), l-a avertizat și el personal în legătură cu un atac major al Hamas.

– CIA i-a trimis Israelului două rapoarte de informații care avertizau în privința unui atac major al Hamas.

– Ministrul Apărării, Yoav Gallant, a fost demis în iulie pentru că a avertizat guvernul în legătură cu „furtuna perfectă” pusă la cale de Hamas.

4. De ce Netanyahu a demobilizat forțele de securitate în seara de 6 octombrie?

– Premierul israelian a autorizat forțele de securitate să își ia liber cu ocazia sărbătorilor de Sim’hat Torah și de Shemini Atzeret. Așadar, în momentul atacului, la barierele de securitate dimprejurul Gazei nu exista personalul de securitate necesar pentru a le supraveghea.

5. De ce responsabilii din Securitate au rămas închiși în sediu Shin Bet în acea dimineață de 7 octombrie?

– Directorul Contraspionajului (Shin Bet), Ronen Bar, convocase o ședință a responsabililor din toate serviciile de securitate, pe 7 octombrie, la ora 8 dimineața, pentru a examina al doilea raport al CIA care avertiza în privința unei operațiuni de mare amploare a Hamas.

Or, atacul a început în aceeași zi, la ora 6.30. Responsabilii din securitate nu au reacționat decât la ora 11. Ce au făcut ei în timpul acelei interminabile ședințe?

6. Cine a activat „Directiva Hannibal” și de ce?

– Atunci când forțele de securitate au început să reacționeze, conducerea armatei a primit ordinul să aplice „Directiva Hannibal”. Aceasta stipulează să nu fie lăsați inamicii să ia ostatici soldați israelieni, chiar de ar trebui ca aceștia să fie uciși.

– O anchetă a poliției israeliene a descoperit că aviația israeliană a bombardat mulțimea care fugea de la evenimentul Rave Party Supernova. O parte importantă a morților din 7 octombrie nu sunt deci victimele Hamas, ci ale strategiei israeliene.

– Teoretic, „Directiva Hannibal” se aplică doar militarilor. Cine a decis să bombardeze o mulțime de civili israelieni și de ce?

Astăzi, nu se poate determina cu certitudine câți israelieni au fost uciși de atacatori și câți de propria armată.

7. De ce forțele occidentale amenință Israelul?

– Pentagonul a desfășurat două grupuri navale în jurul portavioanelor USS Gerald Ford și USS Eisenhower și un submarin purtător de rachete de croazieră, USS Florida.

Haaretz a vorbit chiar de un al treilea portavion.

Aliații SUA (Arabia Saudită, Canada, Spania, Franța, Italia) au amplasat în regiune avioane de vânătoare și bombardament.

Aceste forțe nu au fost instalate să amenințe Turcia, Qatarul sau Iranul, pe care presa occidentală le acuză că ar fi implicate în atacul Hamas, ci în largul Israelului, la Beirut și la Hamat.

Israelul este cel încercuit.

CE ASCUND ACESTE ENIGME?

În mod evident, versiunea prezentată deopotrivă de Hamas și de Israel este falsă. Trebuie să căutăm alte explicații posibile pentru a nu ne lăsa manipulați nici de unii, nici de alții.

Să formulăm o ipoteză. Nimic nu poate dovedi dacă este cea reală, însă este compatibilă cu elementele factuale. Ceea ce nu e cazul cu versiunea împărtășită astăzi de toată lumea.

Deci, este mai bună decât aceasta.

Este evident șocantă, însă doar cei capabili să răspundă la cele șapte întrebări de mai sus o pot contrazice.

Această interpretare se bazează pe o analiză a structurii complexe a Hamas, unde combatanții de rând ignoră ce urzesc comandanții lor.

Iat-o:

Ansamblul operațiunii Hamas și a Israelului a fost dirijat din Statele Unite, poate sub conducerea straussianului Elliot Abrams și alei sale Vandenberg Coalition (grup de reflecție moștenitor al Project for a New American Century).

Organizația Frăția Musulmană și sioniștii revizioniști, care aparent sunt implicați într-un război crud unii cu alții, în realitate sunt complici pe spinarea combatanților de rând din Hamas, a poporului palestinian și a soldaților israelieni.

Iată planul lor:

Hamas este prezentat ca singura forță de rezistență eficientă față de oprimarea palestinienilor, dar permite Israelului să lichideze speranța unui Stat Palestinian, în timp ce Frăția Musulmană, aureolată de sacrificiul palestinienilor, ia puterea asupra lumii arabe.

Comandanții aripii militare și ai aripii politice a Hamas sunt amândoi subordonați liderului Frăției Musulmane din Gaza, Mahmoud Al-Zahar, succesorul șeicului Ahmed Yassin, de care totuși nimeni nu vorbește.

Din punctul acestuia de vedere, Frăția va fi marea câștigătoare a operațiunii „Potopul Al-Aqsa” din 7 octombrie, inclusiv dacă Gaza este rasă și palestinienii sunt alungați de pe pământurile lor.

Amintim că Hamas este divizat astăzi în două facțiuni.

Prima, sub autoritatea lui Ismail Haniyeh, merge pe linia Frăției Musulmane. Ea nu dorește nici eliberarea Palestinei de ocupația Israelului, nici întemeierea unui Stat Palestinian, ci este dedicată creării unui Califat unic în toate țările Orientului Mijlociu.

A doua facțiune, sub autoritatea lui Khalil Hayya, a abandonat ideologia Frăției Musulmane și se luptă pentru a pune capăt oprimării palestinienilor de către israelieni.

Frăția Musulmană este o societate politică secretă, organizată de serviciile de informații britanice după modelul Marii Loji Unite a Angliei.

Aceasta a fost progresiv recuperată de CIA, până acolo încât a ajuns să fie reprezentată în Consiliul de Securitate Națională al SUA.

După prăbușirea regimurilor islamiste din Primăvara Arabă, Frăția Musulmană s-a despărțit și ea în două curente.

Frontul de la Londra, în jurul liderului Ibrahim Munir (mort acum un an), propune ieșirea din criză prin părăsirea scenei politice și obținerea eliberării prizonierilor din Egipt.

Frontul de la Istanbul, condus de liderul interimar Mahmoud Hussein, preconizează dimpotrivă să nu schimbe nimic și să continue lupta pentru instaurarea unui Califat.

Există și un al treilea grup care încearcă să urmeze o linie intermediară, promovând ideea de a renunța la politică până se obține eliberarea prizonierilor, pentru a o relua apoi mai acerb.

Frăția Musulmană se luptă pentru a lua puterea în toate statele arabe, așa cum au făcut-o în Egipt, în 2012-2013.

Să amintim că, în ciuda opiniei răspândite în Occident, nu Mohammed Morsi a fost ales democratic președinte al Egiptului, ci generalul Ahmed Shafik.

Totuși, după ce Frăției Musulmană a amenințat cu moartea toți membrii Comisiei Electorale și familiilor lor, după 13 zile de rezistență aceasta l-a declarat victorios pe Morsi, în ciuda rezultatelor din urne.

Drept urmare, în 2013, 40 de milioane de egipteni au manifestat împotriva acestuia, cerând armatei să-i elibereze de Frăția Musulmană.

Ceea ce generalul Abdel Fatah Al-Sisi a și făcut.

Astăzi, Frăția Musulmană nu se află la putere decât în Tripolitania (vestul Libiei), unde a fost adusă la conducere de NATO.

Nu este bine primită decât în Qatar și în Turcia (care nu este un stat arab). Este interzisă în majoritatea statelor arabe, în special în Arabia Saudită (pe al cărei rege au încercat să-l răstoarne în 2013) și în Emiratele Arabe Unite (provocând o criză între Qatar și alte state din Golf).

Dar Frăția Musulmană este proscrisă mai ales în Siria (al cărei guvern a încercat să-l răstoarne în 1982 și împotriva căruia au dus un război, din 2011 până în 2016, alături de NATO și de Israel).

De asemenea, este pe punctul de a fi interzisă și în Tunisia (pe care a condus-o timp de un deceniu).

Dacă adevăratul obiectiv al masacrului din Gaza nu este statutul Palestinei ci preluarea conducerii asupra statelor arabe, trebuie să ne așteptăm la un val de schimbări de regim în Orientul Mijlociu, toate în beneficiul Frăției Musulmane.

Adică la o a doua Primăvară Arabă.

La fel ca în timpul primei Primăveri Arabe, serviciile britanice de informații sunt cele care asigură comunicațiile Frăției Musulmane.

Ne amintim de modul în care a fost adus la putere în Libia Fratele Abdelhakim Belhaj sau de lozincile pe care le-a creat Frăția pentru grupările jihadiste din Siria.

Scurgeri de informații de la Foreign Office confirmă toate cele de mai sus.

De data aceasta, serviciile britanice creat un nou personaj, Abu Obeida, purtătorul de cuvânt al organizației combatante din Gaza.

Acest individ, necunoscut până de curând, a devenit subit o vedetă în lumea musulmană, unde este bătaie pe posterele cu figura lui.

Îndelung instruit pentru manevrarea cuvintelor, el manipulează simbolurile cu o ușurință fără precendent la liderii sunniți.

De aceea, guvernele arabe acționează cu prudență în susținerea creării unui Stat Palestinian, ținându-se la distanță de Hamas.

În timp ce Hamas face totul pentru a face imposibilă crearea unui Stat Palestinian.

*Analiză din decembrie 2023
Șapte întrebări-cheie despre 7 octombrie:
Ce se ascunde în spatele minciunilor tandemului Netanyahu-Hamas

Atacul din 7 octombrie 2023 rămâne o mare enigmă, comparabilă poate doar cu evenimentele de la 11 septembrie 2001.

O analiză * de Thierry Meissan de la VoltaireNet pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews. Titlul și subtitlul aparțin redacției noastre.

Reacționăm la atacul contra Israelului din 7 octombrie și la masacrarea civililor palestinieni din Gaza în funcție de informațiile de care dispunem.

Or, intuiția ne spune că versiunea oficială prezentată de guvernul israelian și de Hamas este una mincinoasă.

Șapte întrebări cruciale au rămas fără răspuns:

1. Cum a putut Hamas să sape și să amenajeze 500 de kilometri de tuneluri la o adâncime de 30 de metri fără să trezească atenția?

– Materialul de forare a tunelurilor este considerat ca fiind cu dublă întrebuințare: civilă și militară. El nu este produs în Gaza și nu putea pătrunde în regiune decât cu complicitatea administrației israeliene.

– Pământul excavat (un milion de metri cubi) nu a fost reperat de către supravegherea aeriană. Chiar admițând că a fost împrăștiat în numeroase locuri diferite și amestecat cu cel de la șantierele în lucru, este imposibil ca, timp de 20 de ani, serviciile de informații israeliene să nu fi observat nimic.

– Materialele de aerisire a tunelurilor nu sunt considerate de uz militar. Ele pot fi introduse legal în Gaza, însă cantitatea necesară uriașă ar fi atras atenția.

– Betonul armat necesar pentru consolidarea pereților nu se fabrică în Gaza. Nici el nu este considerat un material militar, însă cantitatea necesară ar fi atras atenția.

2. Cum a putut Hamas să depoziteze un asemenea arsenal?

– Hamas, aripa palestiniană a Frăției Musulmane, dispune de o enormă cantitate de rachete și de arme de mână. Desigur, ar fi putut fabrica ea însăși o parte din rachete, însă a reușit să importe în special din Ucraina și să introducă în regiune mii de arme de mână, în ciuda scanerelor foarte performante. Acest lucru pare imposibil fără complicitatea administrației israeliene.

3. De ce Benyamin Netanyahu i-a ignorat pe toți cei care l-au avertizat?

– Ministrul egiptean al Informațiilor, Kamel Abbas, i-a telefonat personal pentru a-l pune în gardă față de un atac major al Hamas.

– Prietenul său, colonelul Ygal Carmon, directorul MEMRI (Middle East Media Institute Research), l-a avertizat și el personal în legătură cu un atac major al Hamas.

– CIA i-a trimis Israelului două rapoarte de informații care avertizau în privința unui atac major al Hamas.

– Ministrul Apărării, Yoav Gallant, a fost demis în iulie pentru că a avertizat guvernul în legătură cu „furtuna perfectă” pusă la cale de Hamas.

4. De ce Netanyahu a demobilizat forțele de securitate în seara de 6 octombrie?

– Premierul israelian a autorizat forțele de securitate să își ia liber cu ocazia sărbătorilor de Sim’hat Torah și de Shemini Atzeret. Așadar, în momentul atacului, la barierele de securitate dimprejurul Gazei nu exista personalul de securitate necesar pentru a le supraveghea.

5. De ce responsabilii din Securitate au rămas închiși în sediu Shin Bet în acea dimineață de 7 octombrie?

– Directorul Contraspionajului (Shin Bet), Ronen Bar, convocase o ședință a responsabililor din toate serviciile de securitate, pe 7 octombrie, la ora 8 dimineața, pentru a examina al doilea raport al CIA care avertiza în privința unei operațiuni de mare amploare a Hamas.

Or, atacul a început în aceeași zi, la ora 6.30. Responsabilii din securitate nu au reacționat decât la ora 11. Ce au făcut ei în timpul acelei interminabile ședințe?

6. Cine a activat „Directiva Hannibal” și de ce?

– Atunci când forțele de securitate au început să reacționeze, conducerea armatei a primit ordinul să aplice „Directiva Hannibal”. Aceasta stipulează să nu fie lăsați inamicii să ia ostatici soldați israelieni, chiar de ar trebui ca aceștia să fie uciși.

– O anchetă a poliției israeliene a descoperit că aviația israeliană a bombardat mulțimea care fugea de la evenimentul Rave Party Supernova. O parte importantă a morților din 7 octombrie nu sunt deci victimele Hamas, ci ale strategiei israeliene.

– Teoretic, „Directiva Hannibal” se aplică doar militarilor. Cine a decis să bombardeze o mulțime de civili israelieni și de ce?

Astăzi, nu se poate determina cu certitudine câți israelieni au fost uciși de atacatori și câți de propria armată.

7. De ce forțele occidentale amenință Israelul?

– Pentagonul a desfășurat două grupuri navale în jurul portavioanelor USS Gerald Ford și USS Eisenhower și un submarin purtător de rachete de croazieră, USS Florida.

Haaretz a vorbit chiar de un al treilea portavion.

Aliații SUA (Arabia Saudită, Canada, Spania, Franța, Italia) au amplasat în regiune avioane de vânătoare și bombardament.

Aceste forțe nu au fost instalate să amenințe Turcia, Qatarul sau Iranul, pe care presa occidentală le acuză că ar fi implicate în atacul Hamas, ci în largul Israelului, la Beirut și la Hamat.

Israelul este cel încercuit.

CE ASCUND ACESTE ENIGME?

În mod evident, versiunea prezentată deopotrivă de Hamas și de Israel este falsă. Trebuie să căutăm alte explicații posibile pentru a nu ne lăsa manipulați nici de unii, nici de alții.

Să formulăm o ipoteză. Nimic nu poate dovedi dacă este cea reală, însă este compatibilă cu elementele factuale. Ceea ce nu e cazul cu versiunea împărtășită astăzi de toată lumea.

Deci, este mai bună decât aceasta.

Este evident șocantă, însă doar cei capabili să răspundă la cele șapte întrebări de mai sus o pot contrazice.

Această interpretare se bazează pe o analiză a structurii complexe a Hamas, unde combatanții de rând ignoră ce urzesc comandanții lor.

Iat-o:

Ansamblul operațiunii Hamas și a Israelului a fost dirijat din Statele Unite, poate sub conducerea straussianului Elliot Abrams și alei sale Vandenberg Coalition (grup de reflecție moștenitor al Project for a New American Century).

Organizația Frăția Musulmană și sioniștii revizioniști, care aparent sunt implicați într-un război crud unii cu alții, în realitate sunt complici pe spinarea combatanților de rând din Hamas, a poporului palestinian și a soldaților israelieni.

Iată planul lor:

Hamas este prezentat ca singura forță de rezistență eficientă față de oprimarea palestinienilor, dar permite Israelului să lichideze speranța unui Stat Palestinian, în timp ce Frăția Musulmană, aureolată de sacrificiul palestinienilor, ia puterea asupra lumii arabe.

Comandanții aripii militare și ai aripii politice a Hamas sunt amândoi subordonați liderului Frăției Musulmane din Gaza, Mahmoud Al-Zahar, succesorul șeicului Ahmed Yassin, de care totuși nimeni nu vorbește.

Din punctul acestuia de vedere, Frăția va fi marea câștigătoare a operațiunii „Potopul Al-Aqsa” din 7 octombrie, inclusiv dacă Gaza este rasă și palestinienii sunt alungați de pe pământurile lor.

Amintim că Hamas este divizat astăzi în două facțiuni.

Prima, sub autoritatea lui Ismail Haniyeh, merge pe linia Frăției Musulmane. Ea nu dorește nici eliberarea Palestinei de ocupația Israelului, nici întemeierea unui Stat Palestinian, ci este dedicată creării unui Califat unic în toate țările Orientului Mijlociu.

A doua facțiune, sub autoritatea lui Khalil Hayya, a abandonat ideologia Frăției Musulmane și se luptă pentru a pune capăt oprimării palestinienilor de către israelieni.

Frăția Musulmană este o societate politică secretă, organizată de serviciile de informații britanice după modelul Marii Loji Unite a Angliei.

Aceasta a fost progresiv recuperată de CIA, până acolo încât a ajuns să fie reprezentată în Consiliul de Securitate Națională al SUA.

După prăbușirea regimurilor islamiste din Primăvara Arabă, Frăția Musulmană s-a despărțit și ea în două curente.

Frontul de la Londra, în jurul liderului Ibrahim Munir (mort acum un an), propune ieșirea din criză prin părăsirea scenei politice și obținerea eliberării prizonierilor din Egipt.

Frontul de la Istanbul, condus de liderul interimar Mahmoud Hussein, preconizează dimpotrivă să nu schimbe nimic și să continue lupta pentru instaurarea unui Califat.

Există și un al treilea grup care încearcă să urmeze o linie intermediară, promovând ideea de a renunța la politică până se obține eliberarea prizonierilor, pentru a o relua apoi mai acerb.

Frăția Musulmană se luptă pentru a lua puterea în toate statele arabe, așa cum au făcut-o în Egipt, în 2012-2013.

Să amintim că, în ciuda opiniei răspândite în Occident, nu Mohammed Morsi a fost ales democratic președinte al Egiptului, ci generalul Ahmed Shafik.

Totuși, după ce Frăției Musulmană a amenințat cu moartea toți membrii Comisiei Electorale și familiilor lor, după 13 zile de rezistență aceasta l-a declarat victorios pe Morsi, în ciuda rezultatelor din urne.

Drept urmare, în 2013, 40 de milioane de egipteni au manifestat împotriva acestuia, cerând armatei să-i elibereze de Frăția Musulmană.

Ceea ce generalul Abdel Fatah Al-Sisi a și făcut.

Astăzi, Frăția Musulmană nu se află la putere decât în Tripolitania (vestul Libiei), unde a fost adusă la conducere de NATO.

Nu este bine primită decât în Qatar și în Turcia (care nu este un stat arab). Este interzisă în majoritatea statelor arabe, în special în Arabia Saudită (pe al cărei rege au încercat să-l răstoarne în 2013) și în Emiratele Arabe Unite (provocând o criză între Qatar și alte state din Golf).

Dar Frăția Musulmană este proscrisă mai ales în Siria (al cărei guvern a încercat să-l răstoarne în 1982 și împotriva căruia au dus un război, din 2011 până în 2016, alături de NATO și de Israel).

De asemenea, este pe punctul de a fi interzisă și în Tunisia (pe care a condus-o timp de un deceniu).

Dacă adevăratul obiectiv al masacrului din Gaza nu este statutul Palestinei ci preluarea conducerii asupra statelor arabe, trebuie să ne așteptăm la un val de schimbări de regim în Orientul Mijlociu, toate în beneficiul Frăției Musulmane.

Adică la o a doua Primăvară Arabă.

La fel ca în timpul primei Primăveri Arabe, serviciile britanice de informații sunt cele care asigură comunicațiile Frăției Musulmane.

Ne amintim de modul în care a fost adus la putere în Libia Fratele Abdelhakim Belhaj sau de lozincile pe care le-a creat Frăția pentru grupările jihadiste din Siria.

Scurgeri de informații de la Foreign Office confirmă toate cele de mai sus.

De data aceasta, serviciile britanice creat un nou personaj, Abu Obeida, purtătorul de cuvânt al organizației combatante din Gaza.

Acest individ, necunoscut până de curând, a devenit subit o vedetă în lumea musulmană, unde este bătaie pe posterele cu figura lui.

Îndelung instruit pentru manevrarea cuvintelor, el manipulează simbolurile cu o ușurință fără precendent la liderii sunniți.

De aceea, guvernele arabe acționează cu prudență în susținerea creării unui Stat Palestinian, ținându-se la distanță de Hamas.

În timp ce Hamas face totul pentru a face imposibilă crearea unui Stat Palestinian.

*Analiză din decembrie 2023

Distribuie!