| De la Revoluţia franceză la Revoluţia bolşevică |
 |
 |
 |
| Grand format |
| Stéphane Courtois - Din Cartea neagră a Revoluţiei franceze (3) |
| Duminică, 16 Octombrie 2011 00:00 |
 Revoluţia
franceză a fost timp de un secol evenimentul fondator, referinţa pentru
toţi cei care se opuneau unei monarhii zisă „absolută”, şi mai mult
chiar unei dictaturi personale sau unei autocraţii aşa cum o cunoştea
Rusia ţaristă. Ea oferea, într-adevăr, exemplul unui ciclu politic ce
angaja un proces constituţionalist, care proclama ştergerea
privilegiilor şi stabilea drepturile omului şi ale cetăţeanului, apoi
prezida alegerile unei Adunări constituante, o cârmea spre o Republică
pentru a se transforma curând în dictatură teroristă a unui clan şi în
fine a unui om care a sfârşit prin a cădea în Termidor. Acest proces a
cunoscut chiar un codicil: în 1795-1796, Gracchus Babeuf şi prietenii
săi au încercat să îmbine dictatura politică revoluţionară cu o
revoluţie socială bazată pe desfiinţarea proprietăţii private şi
instaurarea egalităţii „reale”. Şi chiar dacă conjuraţia Egalilor a
eşuat, ea a devenit evenimentul precursor al comunismului modern atât
pentru Marx cât şi pentru Lenin.De-a lungul secolului al XIX-lea gândirea revoluţionarilor europeni, şi îndeosebi a revoluţionarilor ruşi – marxişti, socialişti revoluţionari sau anarhişti –, a fost dominată de aspiraţiile revoluţiei de la 1789: egalitate în drepturi a cetăţenilor, libertatea de exprimare şi de adunare, instalarea unui regim constituţional, alegerea unei Adunări constituante. Începând cu anii 1840, discuţia între revoluţionarii ruşi s-a pus în termeni de analogie între „iacobini” şi „girondini”. Şi în manifestul lor La Jeune Russie, din 1862, unii dintre aceşti revoluţionari, care se opuneau liberalilor dar şi populiştilor, se proclamau ei înşişi „iacobini-blanchişti”(1). Încă în 1902, s-a iscat dezbaterea între Plehanov – şeful Partidului muncitoresc social-democrat (POSDR) – care critica atentatele individuale în beneficiul Terorii Revoluţiei franceze, şi socialiştii revoluţionari, revoltaţi la ideea folosirii ghilotinei în Rusia(2). Istoria bolşevismului începe propriu-zis în vara lui 1903, la al II-lea Congres al POSDR, organizat cu grijă de Lenin şi acoliţii săi, printre care tânărul Troţki. Sosit la congres ca entuziast partizan al liderului său, Trotski se confruntă rapid cu neîncetate intrigi ţesute de acesta pentru a pune mâna pe monopolul conducerii partidului şi a-i impune vederile sale cele mai radicale. Curând deziluzionat, Troţki care reprezintă socialiştii din Siberia, dă socoteală alegătorilor săi într-un faimos raport. După ce a denunţat „Wille zur Macht”, „voinţa de putere” care îl ghidează pe tovarăşul Lenin”, el continuă:
Lupta pentru putere a îmbrăcat un
caracter de principiu. Ea a fost ca să zic aşa depersonalizată. Era o
consecinţă a sistemului [lui Lenin]. „Starea de asediu” [în sânul
partidului] asupra căreia Lenin a insistat cu atâta energie, pretinde o
„putere energică”. Practica neîncrederii organizate pretinde o mână de
fier. Sistemul de teroare este încoronat de un Robespierre. Tovarăşul
Lenin i-a trecut în revistă mental pe membrii Partidului şi a ajuns la
concluzia că această mână de fier nu putea fi decât el. Şi a avut
dreptate. Hegemonia social-democraţiei în lupta eliberatoare însemna
conform logicii „stării de asediu”, hegemonia lui Lenin asupra
social-democraţiei [...](3).
Apoi, legat de alegerea conducerii de
partid, Trotski denunţă „lupta de principiu dintre tactica ordinii
constituţionale normale şi tactica «stării de asediu» întărită de către
dictatură”. În sfârşit, referindu-se explicit la Revoluţia franceză,
Troţki îl atacă pe Lenin în legătură cu evoluţia ziarului partidului
intitulat Iskra:
Curând, două treimi din redacţie au fost
recunoscute ca suspecte. În Muntele ortodox [leninist] a început un
proces de autofagie. „Patria e în pericol! Caveant consules!”;
şi tovarăşul Lenin a transformat modestul consiliu [de redacţie] într-un
comitet de salvare publică atotputernic, pentru a-şi asuma rolul
Incoruptibilului. Tot ce se afla de-a curmezişul drumului său trebuia
măturat. Perspectiva distrugerii muntelui iskrist nu l-a oprit pe
tovarăşul Lenin. Era vorba doar de instaurarea fără rezistenţă a unei
„republici a virtuţii şi a terorii”.
Dictatura lui Robespierre prin intermediul Comitetului de salvare naţională nu putea rezista decât dacă s-ar fi selecţionat oameni „fideli” în Comitetul însuşi, şi dacă s-ar fi plasat în toate funcţiile importante ale statului creaturile Incoruptibilului. În caz contrar dictatorul ar fi rămas suspendat în aer. Prima condiţie a fost oferită, în robespierriada noastră caricaturală, prin lichidarea vechii redacţii. O a doua condiţie a fost de asemenea asigurată: selecţia potrivită a membrilor Comitetului central şi instituirea filtrului „unanimităţii” şi al „cooptării reciproce”. [...] Iată, tovarăşi, aparatul administrativ care trebuie să guverneze republica „virtuţii” ortodoxe şi a „terorii” centraliste. Un asemenea regim nu putea să dureze veşnic. Sistemul Terorii duce la reacţie. Proletariatul parizian îl ridicase pe Robespierre, sperând că acesta îl va scoate din mizerie. Dar dictatorul i-a dat prea multe execuţii şi prea puţină pâine. Robespierre a căzut şi a antrenat în căderea sa Muntele, şi cu el, cauza democraţiei în general(4).
Dacă în 1903 Troţki avea o superbă pană
polemică, se poate vedea în ce măsură concepţia sa politică, chiar
revoluţionară era încă legată de faza democratică a Revoluţiei franceze,
în timp ce acţiunea sa se situa în cadrul social-democraţiei marxiste
germane. În 1917, el se va alinia noului Incoruptibil şi va fi, din
1923, victima procesului de „autofagie” pe care îl denunţase totuşi cu
douăzeci de ani înainte.
Inaugurată pe cântecul Marseiezei, revoluţia rusă din februarie 1917 urmează până în vară o pantă democratică şi constituţionalistă. Dar începând din 7 noiembrie 1917, revoluţia din Octombrie devine evenimentul de referinţă al unei noi perioade revoluţionare şi de ansamblu a mişcării comuniste. În august 1917, guvernul lui Kerenski este încă dominat de faza republicană a Revoluţiei franceze, dar situaţia din Rusia urmează curând evoluţia care a avut loc în Franţa în octombrie 1791, caracterizată printr-un climat de război şi de stare de asediu; apar fenomene caracteristice: polarizarea extremă, centralitatea figurii duşmanului – duşmanul poporului – şi noţiunea de contra-revoluţie, obsesia complotului şi a trădării, desemnarea de suspecţi. Tot atâtea teme dezvoltate până la refuz de Lenin. Totuşi acesta grăbeşte etapele până la punctul de a le încurca. Îndemnând la răscoale în armată în vara lui 1917, la formarea sovietelor în rândul soldaţilor din garnizoana de la Petrograd controlaţi de bolşevici şi la constituirea unei Gărzi roşii, Lenin inaugurează această „revoluţie soldăţească” denunţată de Boris Pasternak în Doctor Jivago, şi foarte apropiată de batalioanele federate din vara lui 1792. Incitându-i vehement pe camarazii săi să pregătească o insurecţie şi o lovitură de stat încă din septembrie 1917, şi punând mâna, în 7 noiembrie, pe palatul de Iarnă – unde îşi aveau sediul miniştrii guvernului provizoriu – Lenin reeditează, cu ajutorul mulţimii puse pentru prima oară sub drapelul roşu, atacul de la Tuileries din 10 august 1792. Instaurând la 7 noiembrie o dublă putere – cea legală a Adunării constituante în curs de alegeri, şi cea a activiştilor revoluţionari şi ai străzii, singura pe care o consideră legitimă, Lenin îi plagiază pe iacobini şi Comuna din Paris din 1792. Bazându-şi legitimitatea pe o ofertă electorală permanentă în cadrul unei sălbatice competiţii pentru putere între revoluţionari -, şi punându-i la stâlpul infamiei pe concurenţii săi, Lenin se inspiră din lupta înverşunată dintre iacobini, girondini, ultrarevoluţionari şi indulgenţi. În timp ce Comitetul de salvare naţională instaurase la 6 aprilie 1793 dictatura unui grup de activişti - iacobini – care a fost spre beneficiul unui dictator – Robespierre –, Lenin crează în 7 noiembrie 1917 Consiliul comisarilor poporului, format doar din bolşevici şi pus sub controlul său din ce în ce mai autocratic. Iar dacă Robespierre a renunţat la Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789 pentru domnia Virtuţii, Lenin proclamă la 18 ianuarie 1918 în faţa Adunării constituante ruse Declaraţia drepturilor poporului muncitor, care desfiinţează drepturile omului în Rusia. Cu o diferenţă: în termidor 1794, Convenţia are ultimul cuvânt împotriva lui Robespierre, în timp ce în Rusia, Lenin dizolvă Adunarea prin forţă. Totuşi, pentru acesta, partea cea mai semnificativă a Revoluţiei franceze rămâne ceea ce istoricul Jacob Talmon numeşte „democraţie totalitară”, inaugurată prin dictatura Comitetului salvării naţionale – cu susţinerea Ultrarevoluţionarilor şi a Comunei din Paris -, instaurarea legii suspecţilor, a Tribunalului şi a Terorii. Istoricul Gugliermo Ferrero o rezumă astfel în Les Deux Révolutions françaises (Cele Două Revoluţii franceze): „Prin spirit revoluţionar trebuie înţelese dorinţa şi speranţa de a pune mâna pe putere în afara oricărui principiu de legitimitate, de a pune mâna prin forţă şi de a o exercita prin teroare.” Simbolul terorii franceze este, bineînţeles, ghilotina. În a sa Histoire socialiste de la Révolution française (Istoria socialistă a Revoluţiei franceze), Jean Jaurès dă, sub titlul „L’arbitrage de la guillotine” („Arbitrajul ghilotinei”), o definiţie foarte surprinzătoare pentru un om foarte democrat şi pacifist:
Când o ţară mare şi revoluţionară se
luptă deopotrivă împotriva facţiunilor interioare armate şi împotriva
lumii, când cea mai mică ezitare sau cea mai mică greşeală pot
compromite pentru multă vreme poate destinul noii ordini, cei care
conduc această întreprindere imensă nu au timp să-şi atragă de partea
lor disidenţii, să-şi convingă adversarii. Ei nu pot acorda un loc
important spiritului de dispută sau spiritului de combinaţie. Trebuie să
lupte, să acţioneze, şi pentru a-şi păstra intactă întreaga forţă de
acţiune, pentru a nu o dispersa, ei cer morţii să facă în jurul lor
unanimitatea imediată de care au nevoie. Revoluţia nu mai era atunci
decât un tun monstruos, şi era nevoie ca acel tun să fie manevrat pe
afetul său, cu siguranţă, cu rapiditate şi hotărâre. Servitorii nu aveau
voie să se certe. […] Moartea restabileşte ordinea şi permite
continuarea manevrei(5).
Nu ştiu dacă Lenin a citit acest pasaj
despre ghilotină, dar el vede în acest instrument o foarte mediocră
unealtă politică. Din decembrie 1917, înainte chiar de a lua puterea, el
scrie legat de capitalişti şi de bogaţi în general: „Ghilotina nu era
decât o sperietoare care zdrobea rezistenţa activă. Asta nu ne ajunge.
[...] Noi trebuie să zdrobim rezistenţa lor pasivă. [...] Nu trebuie
numai să zdrobim orice rezistenţă, oricare ar fi ea. Mai trebuie să-i şi
obligăm pe oameni să lucreze în cadrul noii organizări a statului”(6).
Cunoaştem urmarea: teroare împotriva oricărei opoziţii, discriminarea şi
exterminarea unor întregi categorii de populaţie, utilizarea foametei
ca armă politică.
De altfel, unul dintre primele reflexe ale lui Lenin după 7 noiembrie 1917 este să-i asimileze Vandeei din 1793 pe cazacii de pe Don care s-au organizat în mod democratic şi autonom; la 24 ianuarie 1919, el dă ordinul de „decazachizare”: „[...] teroare masivă contra bogaţilor cazaci care vor trebui să fie exterminaţi şi lichidaţi fizic până la unul”(7); ordin similar cu cel al Convenţiei contra vandeenilor, şi a cărui aplicare pe teren va semăna mult cu acţiunea coloanelor infernale. În iulie 1918, Lenin îl execută pe ţar, pe familia sa şi pe părinţii săi. Şi , ca în Franţa, asasinarea suveranului este un element major al declanşării războiului civil naţional. În fine, expansionismul revoluţionar hrănit cu internaţionalism şi crearea în 1919-1920 a Internaţionalei comuniste care cheamă la război civil internaţional găsesc la Lenin rădăcini în faimosul decret votat de Convenţie în decembrie 1792: „Naţiunea franceză declară că va trata poporul ca pe un duşman care, refuzând libertatea şi egalitatea, sau renunţând la ele, ar vrea să păstreze, să reamintească sau să trateze cu prinţul şi castele privilegiate, se angajează să nu subscrie niciun tratat, şi să nu depună armele decât după întărirea suveranităţii şi independenţei poporului pe teritoriul căruia au intrat trupele Republicii, care va fi adoptat principiile egalităţii, şi stabilit un guvern liber şi popular.” În numele acestui tip de principiu intră Armata roşie, fără succes, în Polonia în 1920, dar cu succes în Ucraina în 1918 sau în Georgia în 1921 pentru a impune acolo sovietizarea. Gândirea şi acţiunea lui Lenin nu au fost cu siguranţă determinate de către singurul exemplu tutelar al Revoluţiei franceze. Lenin s-a adăpat copios şi la sursele marxismului şi ale utopismului revoluţionar rus – în particular Cernâşevski şi Neciaiev. Totuşi, e clar că bolşevicii se scăldau în această memorie iacobină şi se calificau ei înşişi în mod curent drept „iacobini proletari”. Dacă pentru a-şi legitima puterea Stalin a renunţat la orice referinţă la iacobinism pentru a-i substitui leninismul, el nu a fost mai puţin marcat de Revoluţia franceză; a trecut de la teroarea obişnuită la marea teroare din 1937-1938, tot aşa cum Robespierre trecuse de la masacrele din septembrie 1792 la marea teroare din iunie-iulie 1794; a adoptat un timp o poziţie mediană între cei de dreapta şi cei de stânga, aşa cum Robespierre arbitra între ultrarevoluţionari şi indulgenţi. Totuşi aici se opresc analogiile care au determinat adesea comporta-mentul conducătorilor bolşevici. Într-adevăr, chiar în faza sa extremă, îi lipsesc Revoluţiei franceze două caracteristici fundamentale ale bolşevismului: ideologia – marxismul –, devenită dogmă şi ortodoxie marxist-leninistă; şi organizaţia de revoluţionari de profesie. Ori articularea acestei ideologii şi a acestei organizaţii este cea care prezidează la naşterea Partidului bolşevic, primul nucleu totalitar, devenit mişcare de masă în 1917, apoi partid-stat totalitar, specificitate a secolului al XX-lea. Dar Revoluţia bolşevică nu o rupsese cu Revoluţia franceză. Moartea ei simbolică, marcată de „Raportul secret” al lui Nikita Hruşciov cu ocazia celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii sovietice, a semănat în mod straniu cu cea a iacobinilor terorişti. Această manevră politică, orchestrată cu grijă de conducerea sovietică, seamănă până la identificare cu o manevră prototip folosită cu 160 de ani mai devreme. Într-adevăr, după căderea lui Robespierre, Convenţia, în mare măsură complice a terorii de masă – în special în Vandeea –, a organizat procesul sinistrului Carrier, organizatorul înecărilor de la Nantes(8); condamnarea acestui ţap ispăşitor şi execuţia lui erau menite să spele Convenţia de orice responsabilitate. Şi ca din întâmplare, marele terorist Fouché a pus umărul la organizarea acestui proces cu, ironie a istoriei, participarea involuntară a lui Gracchus Babeuf şi a pamfletului său din 1794 despre „populicidul” vandeean(9). Ori, tot aşa cum procesul a fost încununat de succes, permiţând la numeroşi terorişti să facă o carieră politică sub Consulat şi sub Imperiu, „Raportul secret” a permis totalităţii nomenclaturii sovietice, inclusiv celei din KGB, să îşi continue cariera. Muncitor metalurgist care nu frecventase practic nici un fel de şcoală în tinereţe, Hruşciov nu ştia probabil nimic despre procesul Carrier, dar instinctul său de mare criminal politic l-a împins să reediteze o manevră verificată pentru a asigura amnistia unei întregi clase politice şi să-i impună amnezia ansamblului societăţii. La 29 ianuarie 1891, Clemenceau declara: „Revoluţia este un bloc”, constrângându-i astfel pe toţi republicanii să se solidarizeze cu ansamblul episoadelor revoluţiei franceze, în ciuda diferenţelor de natură dintre acestea, foarte bine subliniate de istorici precum Guiglielmo Ferrero, François Furet sau, mai recent, Patrice Gueniffey. La rândul lor, Lenin şi mai apoi Stalin i-au constrâns pe toţi comuniştii să apere fără condiţii revoluţia din Octombrie şi URSS-ul, până la a cauţiona crime mult mai grave decât cele comise în 1792-1794 şi care au transformat secolul al XX-lea în secolul totalitarismului.
Fragment din Stéphane Courtois (Director de cercetare la CNRS - Sophiapol-Paris X), Cartea neagră a Revoluţiei franceze, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, traduceri de Liliana Şomfălean (coord.), Olimpia Barbul, Sorin Barbul, Alexandra Medrea.
(1) Vezi Tamara KONDRATIEVA, Bolcheviks et Jacobins. Itinéraire des analogies, Paris, Payot, 1989, p. 43 s.
(2) Ibid., p. 52-53. (3) Léon TROTSKI, Rapport de la délégation sibérienne, Paris, Spartacus, 1970, p. 72. (4) Ibid., p. 84-45. (5) Jean JAURÈS, Histore socialiste de la Révolution française, Paris, t. VIII, 1924, p. 352. (6) LÉNINE, Les bolcheviks garderont-ils le pouvoir? (Bolşevicii vor păstra puterea?), în Œuvres (Opere), Paris-Moscou, Éditions sociales-Éditions en langues étrangères, t. XXVI, 1959, p. 104. (7) Citat în Nicolas WERTH, « Un État contre son peuple » („Un stat contra poporului său”) în Stéphane COURTOIS et al, Le livre noir du communisme (Cartea neagră a comunismului), Paris, Robert Laffont, 1997, p. 113. (8) Vezi Jacques DUPÂQUIER, „Le Procès Carrier” şi Jean-Clément MARTIN, „Le procès Carrier, un procès politique”, în Emmanuel LE ROY LADURIE (dir.), Les grands Procès politiques. Une pédagogie collective, Monaco, Ed. du Rocher, col. „Démocratie ou totalitarisme”, 2002, p. 55-66 şi 67-80. (9) Vezi Gracchus BABEUF, La Guerre de la Vendée et le système de dépopulation (1794), Paris, intr. Reynaud Secher şi Jean-Joël Brégeon, Tallandier, 1987. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu