Duminică, 2 septembrie 2011. Paul Goma a împlinit azi 76 de ani. Îi aduc de aici un nou omagiu, reverențios (neputincios că nu pot să-l ajut nicicum). Are toate șansele să devină o icoană a unui scriitor român martir la care să se închine românii rămași fără busolă (Paul Goma e un reper spiritual moral) . Slavă cerului, Paul Goma rezistă acolo, între francezi, nu între români, Parisul e a doua lui casă – după ce s-a născut în Basarabia (la Mana, județul Orhei). Înroșesc în calendar ziua lui de naștere, Paul Goma nu e numai un simbol al rezistenței, ci și o piatră de hotar în timp. Situația în care se află el azi, dă de gol cel mai bine care e adevărata față a României și a conducătorilor ei trecători. România nu mai e nicăieri pentru marele scriitor (care ar merita Premiul Nobel pentru Literatură, dar românii au uitat să-l mai propună; mai exact, se fac în fiecare an că uită). Paul Goma, un mare scriitor român fără țară, nu apatrid din proprie voință, ci exilat de dictatorul N. Ceaușescu (care l-a expulzat în 1977, luându-i cetățenia română; de atunci Paul Goma nu și-a revăzut țara) și apoi de Ion Iliescu, de Emil Constantinescu, de Traian Băsescu. Stupefiant, nici un președinte al României nu i-a redat automat cetățenia română (după prăbușirea comunismului), i se tot spune că e obligația lui să-și ceară înapoi cetățenia, de parcă el ar fi cerut să i se ia. Statul român trebuie să-l despăgubească, dar n-o face – preferă să-l aibă pe conștiință pe Paul Goma. Așa cum îl va avea pe conștiință și Uniunea Scriitorilor din România-USR (nu numai Președinția României și Guvernul). Au trecut 21 de ani de la Revoluție și niciunul dintre cei aflați la cel mai înalt nivel nu-i răscumpără nici suferințele îndurate în țară (cât a fost hăituit, arestat de Securitate), nici suferințele îndurate departe de țară, trăind de azi pe mâine în exil, deși statul român democrat de azi în datorează totul (inclusiv revoluționarii din Decembrie 1989, răsplătiți cu vârf și îndesat după Revoluție, îi sunt datori). Foștii torționari comuniști-securiști sunt pe cai mari, oameni de succes în România postcomunistă, pe când Paul Goma e ținut și azi cu capul la cutie. În 2005 i s-a înscenat cea mai mare mizerie de care poate fi capabil un președinte de Uniune a Scriitorilor, acuzându-l că e antisemit (fiindcă în jurnalul lui, Paul Goma nu a fost de acord cu politica Israelului față de palestinieni, clarvăzător; azi toată lumea i-ar da dreptate, mai puțin trădătorii României) și l-a îngropat de viu nu numai în România, ci și în Franța, unde Paul Goma are și azi statut de azilant politic (până anul viitor numai). Mai rău, foștii propagandiști PCR-Securitate, de tipul lui Vladimir Tismăneanu (adus special din SUA și pus în post de președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, la care are statut de ministru fără portofoliu; de ce n-a fost adus Paul Goma și pus în această funcție?) se mândrește cu disidența lui Paul Goma (fără exemplele lui Paul Goma și al lui Dorin Tudoran, disidența românească anticomunistă ar fi fost un bluf neserios) – mărturie stă și Raportul prezidențial de condamnare a comunismului. Cu toate acestea, Vladimir Tismăneanu nu mișcă un deget să-l readucă pe Paul Goma în țară, din contră. Așa cum nu mișcă un deget în acest sens ambasadorul la Paris al României la UNESCO, Nicolae Manolescu (care prin această atitudine compromite breasla scriitorilor). Este descalificant pentru toți cei aflați în funcții-cheie ale statului român că Paul Goma supraviețuiește pe banii Franței, nu ai României, e o rușine de care nu ne vom spăla în șapte ape.
Îi propun parlamentarului Varujan Vosganian (primvicepreședinte al USR) să vină cu o rezoluție (un apel, o declarație solemnă sau un proiect de lege) în Parlamentul României și să ceară să fie repus în drepturi în România, imediat, Paul Goma, simbolul disidenței noastre anticomuniste. Măcar pe ultima sută de metri să i se facă dreptate marelui scriitor Paul Goma, să fie încă o dată înfrântă cerbicia securiștilor care conduc în secret România, și să ne recăpătăm demnitatea „ca popor nerecunoscător față de valorile românești” (valori care au făcut să învingă idealurile morale). Paul Goma trebuie primit cu toate onorurile posibile în România (n-au decât să crape de ciudă dușmanii lui). Se aude?
*
Anul trecut scriam pentru pereți (pentru Argeș – fără vreun folos, Paul Goma e și mai singur):
Paul Goma – 75. Ce destin chinuit, mă gândesc iar că numai un mare scriitor, cum e Paul Goma, poate avea parte de atâta nerecunoştinţă publică. Anume, să-l provoace la masa de scris, să-l izoleze. Poate exagerez, dar deja sunt convins că la marii scriitori îngerul păzitor (eventual propriul subconştient, dacă nu destinul) stă în permanentă alarmă, nu-i lasă să se bucure de nimic, îi ţine în priză, el ştie că „omenirea” are nevoie de clarviziunea lor creatoare şi le storc şi ultima picătură de creaţie originală, care contează. Se bucură într-o viaţă de om numai spiritele mediocre, cei care nu cunosc limitele şi nu sunt daţi cu capul de pereţi de propriul destin. Paul Goma a rămas un singuratic superior… Cum trece timpul degeaba: am în minte cartea Elvirei Iliescu, „Paul Goma – 70”, acum ar fi trebuit să apară pe piaţă „Paul Goma – 75” (e extraordinar să aud că ea chiar va apărea, semnată de prieteni ai lui Paul Goma; regret că eu n-am fost în stare să mă mobilizez să scriu ceva deosebit pentru această carte; pur şi simplu m-am blocat, cred că Paul Goma mă inhibă, mai mult ca niciodată azi are nevoie de semnături noi care să scrie despre el, să nu se spună: „tot Stoiciu scrie despre Goma, tot Flori Bălănescu şi Dumitru Ungureanu, tot Magda şi Petru Ursache, tot revista Argeş, tot Elvira Iliescu, unde sunt ceilalţi?”). Paul Goma trage în continuare ponoasele spiritului lui liber incomod, a spus întotdeauna ce a gândit, n-a fost „diplomat”, a atacat subiecte tabu, a fost sincer în tot ce a scris. Dar opiniile lui publicistice n-au convenit „spiritului vremii” (politicii corecte). Pentru mine e aberant ce se întâmplă în continuare, aud permanent că Paul Goma „s-a pus rău cu toţi, şi de aceea” – de aceea, ce? Să ai un mare scriitor român în viaţă ajuns la 75 de ani, un disident ca nimeni altul între scriitorii români, care a rupt gura Occidentului, adică „să ai un Paul Goma” şi să nu fie azi membru al Academiei Române? Să nu aibă cele mai înalte ordine şi medalii ale statului român postcomunist? Ba, să nu fie pus nici pe steagul de defilare al breslei lui, al Uniunii Scriitorilor din România? Cum e posibil să fie în continuare marginalizat, ignorat, înjurat Paul Goma, la 20 de ani de la Revoluţie? Cum e posibil să nu i se fi redat nici azi cetăţenia şi drepturile pierdute din 1977 până azi (cu toate cheltuielile compensatorii pentru suferinţele inimaginabile îndurate şi cu toate indemnizaţiile legale), să fie ţinut şi azi în exil la Paris? Iată că e posibil, Preşedinţia României se face că plouă în continuare (ba chiar azi îi invită pe toţi românii să-i urmeze exemplul lui Paul Goma, dacă nu le convine ce se întâmplă în România; Românie pe care regimul Băsescu a falimentat-o), Academia Română n-are loc între nemuritori, iar în Uniunea Scriitorilor (la vârf cu un vajnic duşman al disidenţei neiertătoare a lui Paul Goma) funcţionează resentimentul… Personal, consider că până ce Paul Goma nu va fi repus în drepturi, nu i se vor recunoaşte meritele, România nu va intra în normal (nici statul reprezentat la vârf, nici Academia, nici Uniunea Scriitorilor). E regretabil să vezi că România nu reuşeşte să intre în normal nici după 20 de ani de libertate, fie ea şi libertate prost înţeleasă, pusă în ghilimele (că în efectele benefice ale democraţiei nu mai crede nimeni). Mie îmi e ruşine că Paul Goma nu are statuie în România, şi pe an ce trece creşte în mine sentimentul de neputinţă ştiind că Paul Goma are şi azi statut de refugiat politic la Paris. Mi se face rău când încerc să mă pun în pielea lui. Las la o parte faptul că nici Basarabia natală nu-l îmbrăţişează, nu-l pune pe soclu. Nu am altă explicaţie la tot ce i se întâmplă lui Paul Goma, decât în steaua lui nenorocoasă, în harta astrală nepotrivită, în destinul care-l obligă să se sacrifice, să scoată din el ce e mai bun.
Dar ce folos să fie chinuit într-atât, dacă nu i se recunosc la adevărata valoare meritele scriitoriceşti? I se vor recunoaşte postum? Daţi-mi voie să mă îndoiesc, au murit atâţia scriitori, consideraţi mari ai României în timpul vieţii, de care s-a uitat imediat după ce au murit. E un specific al nesimţirii româneşti postcomuniste să nu i se dea Cezarului Paul Goma cei e al Cezarului, în timpul vieţii? De ce nu profităm de vitalitatea spirituală a lui Paul Goma acum, cât mai e în viaţă, de ce nu-i acordăm maximum de atenţii (inclusiv materiale; dar nu suntem în stare să-i acordăm nici măcar atenţii morale)? De ce, fiindcă suntem cu toţii nişte amărâţi improvizaţi, părţi dintr-un popor caraghios, popor care nu mai crede în viitor – viitor ce trece minut de minut şi nu mai alege nimic de capul nostru. Am ajuns o populaţie de plâns, care nu mai merită.
La mulţi ani, Paul Goma! Să fiţi sănătos şi inspirat şi să vă urmaţi pe mai departe calea ce vi s-a dat! Dumnezeu să vă ocrotească şi să vă binecuvânteze, că de la români nu mai aveţi ce aştepta.
Liviu Ioan Stoiciu