Florin Irimia. Când intelectualii noștri ne lasă baltă

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. O impostură, printre altele, atât de asemenea, activitatea universitară a lui Gabriel Liiceanu! Păcat că n-a fost să fie. Cu prietenie, Dan Culcer

Când intelectualii noștri ne lasă baltă

Florin Irimia octombrie 10, 2011Ce ați simțit când ați citit recenta scrisoare a domnului Liiceanu [nota editorului: e vorba de prima scrisoare a lui Gabriel Liiceanu] către ministrul Educației și Cercetării ? Îmbolnăviți de dezgustul față de domnia bunului plac al decanilor și al șefilor de catedră, dereglați de bruiajul mediocrității într-o instituție care trebuia să ne faciliteze împlinirea profesională, am fost treziți din resemnarea care ne-a adăpostit în ultimii ani. În acel moment, cei care așteptau un pionier au admirat această ieșire a unei personalități publice și, scârbiți de aerul închis al învățământului românesc, i-au mulțumit d-lui Liiceanu pentru verticalitatea și curajul de a aduce mărturie pentru penibila noastră sărăcie filozofică.

A fost această reacție împărtășită pe scară largă de către studenții de la Filozofie ? Nu până la capăt. Am crezut, naivi, că ni se face dreptate, că, în sfârșit, din interior, avem promisiunea despotmolirii instituționale. Apoi, potolindu-ne furia care ne-a amețit în ziua de vineri și privind din nou datele concursului pentru ocuparea postului de lector, entuziasmul nostru s-a domolit. Am rămas, în cele din urmă, fideli principiilor expuse de dl Liiceanu, dar, în același timp, ne-am simțit trădați de domnia sa.

Este dureros că intelectualii pe care îi avem și în care ne-am pus, în momentul primelor noastre lecturi, cele mai nobile așteptări, ne abandonează. Auzeam de ei când eram în liceu, le citeam cărțile, și îi lăsam să ne modeleze personalitatea. Astfel, purtați de dorința adolescentină de a le fi asemănători, ne-am îndreptat spre disciplinele umaniste. Ajunși studenți, optica noastră asupra acestor intelectuali s-a diferențiat. Iar dl Liiceanu, printre alții, nu mai era autorul unor cărți de literatură care treziseră în noi vise puerile, ci savantul și profesorul nostru, cel care a tradus Platon în limba română și a creat un limbaj conceptual pentru fenomenologia heideggeriană.

Conștientizând, așadar, ce chip ia excelența filozofică, ne-am propus mai mult de la noi, dar ne-am simțit mai singuri și mai lipsiți de un maestru.

În acele momente, în care savanții noștri erau niște prezențe rare, tabu, am fost luați în custodia câtorva seminariști (fie „de-ai casei”, fie „din afară”), care nu s-au baricadat în fața insuficienței noastre, ci ne-au adus în pragul unei minime gândiri filozofice. Este vorba de oamenii care ne-au învățat să citim un text filozofic, care ne-au acordat ore în plus peste obligațiile lor didactice, au animat seminarii pentru care ne invidiau studenții de la litere, ne-au acompaniat parcursul intelectual, îndreptând, când eram mici, izbucnirile de diletantism de care ne făceam vinovați. Sunt acei puțini dintre profesorii tineri, formați la București sau în străinătate, care ne-au asigurat strictul intelectual și pe care îi căutam și în timpul pauzelor. Treptat, ne-am apropiat de ei și, în clipele în care încercam, la rândul nostru, să transformăm Facultatea de Filozofie într-un fair-play al ideilor, am avut parte de prezența și de susținerea lor la conferințele pe care le organizam. Acestor oameni – care nu aveau nici genialitatea, nici condeiul și nici poziția socială ale d-lui Liiceanu – le datorăm faptul că nu am avut soarta obișnuită a licențiatului unei facultăți umaniste, n-am fost reduși unei blazări intelectuale și nu ne-am reprofilat devenind tinichigii, web designeri sau tehnoredactori. Instruiți prin contactul cu ei, am început să pregătim terenul pentru studiile în străinătate. În mare parte, avem toți sub 25 de ani, unii dintre noi au făcut deja o escală la o universitate occidentală, învățăm greacă, latină și câteva limbi de circulație internațională, îi impresionăm pe profesorii străini și suntem în drum spre doctorate și cercetare academică la cele mai prestigioase universități din Europa. Noi suntem palmaresul încă incuantificabil al acestui model de seminarist de la Filozofie, diabolizat în articolul d-lui Liiceanu, „Balta stătută a facultăților noastre”. Studenții deosebiți, care-și îndreaptă acum privirea spre standardele occidentale ale excelenței profesionale, sunt motivul pentru care procentajul contestabil, în mod justificat, de 60% de experiență didactică devine, în anumite cazuri, un criteriu de departajare între doi potențiali lectori.

Unde era dl Liiceanu în ultimii cinci ani, atunci când eram niște puștani speriați ? În cel de-al treilea an de licență, am avut parte, inconstant, de o sută de minute săptămânale din partea sa, i-am admirat elocvența, am mers la cursurile sale ca la operă și, pentru o scurtă perioadă, l-am reîndrăgit. Apoi, atrași de tematica novatoare a cursului său de masterat, focalizat pe bulversările din istoria filozofiei germane de la Brentano la Husserl, ne-am îngrămădit toți cei interesați pentru a înțelege ceea ce a ținut în priză, în secolul XX, gândirea filozofică germană și franceză. Avântul nostru a fost în van. Dl Liiceanu ni s-a înfățișat cu o frecvență redusă, lecturându-și fișele pe autorul studiat în anul precedent. Era dl Liiceanu, în acel moment, mai mult decât tipul profesorului cu un apetit pentru baltă stătută ? Din păcate, specialistul nostru pe acea temă nu era singurul care întorcea spatele formării noastre. Nu l-am mai iubit, dar am continuat să-l prețuim necondiționat pentru rolul pe care l-a jucat în afara facultății, în gândirea filozofică românească. Însă, încă o dată, dezamăgirea noastră s-a îndreptat spre programa facultății. Dl Liiceanu a propăvăduit în continuare ratașarea sistemului nostru universitar la tradiția occidentală, iar noi am mai suspinat o dată, când ne povestea despre vizitele sale la universitățile din vest. Când am făcut primul popas în Occident, în Franța, la o universitate de provincie, am descoperit profesori cu o vârstă la fel de venerabilă ca a d-lui Liiceanu, cei mai mulți vechi normalieni, agregați în filozofie, implicați în polemici academice cu filozofii anilor ’70, cu articole și cărți de specialitate care obosesc un bibliograf și cu o reputație care depășește orizontul cultural al țării lor. Iar când acești profesori ne ofereau, semestrial, un alt mozaic de cursuri și ne acordau nouă, străinilor, o atenție mai mare decât cea primită la București chiar și de studenții cărora, oficialmente, dl Liiceanu le-a fost conducătorul tezei de licență, ne-am simțit păcăliți de discursul domniei sale.

În acest moment, ne simțim, pentru a doua oară, trădați. Dl Liiceanu, făcând apel la frustrările pe care le-am acumulat în anii de facultate, uzează de trecerea domniei sale într-o situație particulară, în care putem crede că nu avem finețea necesară pentru a compara un seminarist fertil și un cercetător redutabil. Așteptăm curățirea sistemului nostru universitar, susținem ideea excelenței profesionale și a eliminării procentajului de 60% de experiență didactică drept factor decisiv în sortarea candidaților – însă putem noi, studenții de la Filozofie, să preferăm, în acest caz aparte, un candidat în locul celuilalt, fără să fim împinși de simpatii personale sau de afinități filozofice ?

D-lui Liiceanu i-a fost mai simplu să semnaleze o nedreptate într-o situație ireconciliabilă. Astfel, printr-un act de publicitate în spiritul prăfuitei noastre mentalități balcanice – pe care dumnealui, de fapt, o condamnă și din pricina căreia câțiva studenți din diasporă iau în considerare un autoexil definitiv – scrie în câteva rânduri ceea ce noi, indiferent de candidatul preferat, nu putem susține decât la o bere, în timp ce rostim două vulgarități, între prieteni, care sunt fie prea furați de peisaj, fie ne îndrăgesc prea mult pentru a căuta contra argumente. Trădarea pe care o resimțim nu stă în lipsa de stăpânire a domniei sale, ci în calomnierea unuia dintre puținii seminariști de la Filozofie care, eretici față de indolența profesorilor universitari – cocoțați pe scaune în timpuri imemoriale, fie din dragostea prietenilor, fie ca răsplată pentru isprăvi științifice din altă viață – au fost printre motivele pentru care anii în care am studiat la București nu sunt pierduți.

Dl Liiceanu, desigur, îi cunoștea pe ambii candidați, dar i-a descris cu o înfocare de suporter, în felul în care l-am compara pe Hagi cu Gică Popescu, spunând că primul a jucat pentru Farul Constanța și al doilea la FC Barcelona. Astfel, domnia sa adâncește diferența de excelență cuantificabilă – care era, deja, în favoarea candidatului respins – omițând cărțile scrise de candidatul ales, publicarea într-un volum în 2006 a cercetării sale de doctorat, a articolelor publicate în reviste naționale și internaționale, a conferințelor naționale și internaționale, a prezențelor sale mediatice, a organizațiilor din care face parte și, mai ales, a rolului formator pe care l-a avut la București.

Iată de ce ne-am simțit pălmuiți ! Dl Liiceanu, recrutând arbitrii din media, mizând pe atașamentul nostru față de principiile pe care le expune, zgândărește, după un concurs între doi candidați la fel de doriți, pornirea noastră împotriva prevalenței experienței la catedră față de excelența în cercetare. Domnia sa, scriind în numele nostru, se arată îngrijorat de pericolul transformării facultății noastre într-o redută a plictiselii. Însă nu doar geniul domniei sale ne-a scutit până acum de plictiseală sau de gânduri defetiste. Dimpotrivă, presupusa mizerie a studenției noastre a fost, cel mai adesea, alungată de efervescența întreținută la facultate de candidatul ales lector, de activitatea a încă unui număr mic de profesori și de ceea ce ne oferea, de fiecare dată, la Casa Lovinescu, candidatul respins acum. Dl Liiceanu, care este filozoful și profesorul incontestabil al audienței TV, poate pretinde la fel de multă recunoștință din partea studenților de la Filozofie ? Dacă ne-a făcut, adeseori, să ne simțim lăsați baltă, de ce ne nedreptățește direcționând nemulțumirile noastre împotriva puținilor profesori de la Filozofie care, ignorând salariile mici, oboseala și propriul confort, ne-au hrănit mai mult decât au făcut-o profesorii prăfuiți și chiar mai mult decât domnia sa ?

În cele din urmă, unde este piatra de încercare care nu a lăsat spațiu de desfășurare pentru doi lectori promițățori ? Nu sunt ei cei de la care mai puteam aștepta dezmorțirea facultății noastre, după atâta timp în care intelectualii noștri au dat doar cu bățul în baltă ? Rănind și mai mult orgoliile celor care ne-au păcălit, prin ce reformă am putea spera la prezența în această facultate a ambilor candidați și a altor doctori și cercetători în filozofie care încă mai întrețin un metabolism intelectual sănătos acolo unde cei dintâi nu au putut să vadă decât malul provincial al Dâmboviței ?