Familia Gociman

Clanul ardelean -familia Gociman

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Relaţiile cu Evreii de Mircea Gociman

        Datorită numelui meu cu rezonanţe israelite, am avut ocazia să intru în contact cu lumea evreilor mult mai frecvent decât alţi colegi de-ai mei, întrucât la prima vedere eram considerat evreu. Conducerea primăriei din Întorsura Buzăului Ardelenesc l-a chemat pe stră străbunicul meu Gheorghe MOCANU modificându-i numele de familie din MOCANU în GOCIMAN, ca urmare a unei dispoziţii primite de la guveranţii maghiari şi având ca scop deznaţionalizarea românilor. Aşa s-a ales familia mea cu acest nume de pe urma căruia, la venirea în Ploieşti, "gurile rele" îi spuneau tatălui meu jidanul-ungureanul ăla.
Primul contact cu evreii l-am avut chiar la naştere, când mama a fost asistată de doctorul CONIVER. Impresionată de dificultatea naşterii mele, bunica l-a rugat pe doctor să-i facă ceva mamei ca să nu mai rămână gravidă. Acesta din păcate, s-a conformat, altfel poate că aveam şi eu fraţi ori surori şi nu m-aş fi simţit atât de singur pe lumea asta, după moartea părinţilor şi a soţiei.
Când bunicul meu, Gheorghe GOCIMAN, m-a auzit pronunţând cuvântul cu rezonanţe maghiare "bucătăriabo", a decretat că nu trebuie să vorbesc ungureşte ca o reacţie la suferitţele îndurate de familia mea din partea stăpânirii Austro-Ungare. Guvernanta angajată să mă înveţe nemţeşte era Helen, o evreică, trecută şi urâtă, soţia şefului de garaj ungur. Femeia asta a ţinut foarte mult la mine, m-a învăţat să vorbesc frumos nemţeşte şi mi-a făcut toate mofturile. O iubeam mult şi îi amuzam pe toţi spunând că o să mă însor cu ea când voi fi mare. După cedarea Ardealului de Nord către Ungaria, Helen a plecat acolo cu soţul ei şi ne trimitea scrisori printr-o filieră bucureşteană, deoarece nu avea voie să scrie scrisori în România. Fiind mai tânăr şi sfătuit de amanta lui, soţul lui Helen a dat-o pe mâna Gestapoului, fiind lichidată în unul din lagărele de concentrare naziste.

Sunt extrem de intrigat când i se pun Mareşalului Ion ANTONESCU în cârcă pe lângă greşelile evidente şi lucruri împotriva cărora s-a luptat din răsputere cu nemţii ca să nu fie făcute. Unchiul meu, Aurel GOCIMAN, a studiat cu mult succes la Cluj şi Budapesta, unde a luat patru doctorate, a practicat meseria de ziarist, a avut un ziar propriu, iar în final a ocupat mulţi ani funcţia de Secretar General la Preşedenţia Consiliului de Miniştri, un post tehnic, fără implicaţii politice. Cu mareşalul Ion ANTONESCU era în relaţii bune şi din povestirile lui, îmi amintesc de manevrele pe care le-au pus la cale împreună pentru a nu trimite evrei din România către lagărele de concentrare naziste. La început au încercat prin amânări, după care au motivat că nu au vagoane disponibile şi când nu s-au mai găsit pretexte, li s-a spus nemţilor verde în faţă că România are o tradiţie deosebită cu minorităţile care nu-i permite acest lucru. Cum nemţii aveau probleme mult mai importante cu noi, mai ales asigurarea petrolului pentru maşinăria de război nazistă, au renunţat temporar cu destul de mare uşurinţă, spre bucuria mareşalului. Când la o emisiune pe postul naţional de televiziune, laureatul premiului Nobel Elie VIZEL, evreul scriitor din Ardeal, care a trecut prin lagărele de concentrare, a acuzat pe români de trimiterea evreilor în lagăre, am fost foarte dezamăgit, fiindcă a avut un interlocutor tânăr, extrem de slab pregătit pentru o discuţie de aşa amploare şi importanţă pentru obrazul istoric al poporului român. În primul rând, domnul Elie VIZEL a fost deportat din teritoriul românesc ocupat însă în acea perioadă de unguri şi în România nu s-a petrecut aşa ceva, cu excepţia unor evenimente netipice provocate de bandele legionare sau de armata care a plătit unele poliţe evreilor din Bucovina, Basarabia şi Transnistria. Îmi mai povestea unchiul meu despre faptul că mareşalul era la curent cu scurgerea evreilor din Polonia, Cehia, Ungaria către România, de unde plecau cu vapoarele spre Israel. Fusese deasemeni de acord cu acordarea de paşaport românesc tuturor evreilor din ţările amintite pentru a putea veni la noi unde erau în siguranţă. Unde sunt evreii sau urmaşii celor scăpaţi de la moarte de ideile generoase ale Mareşalului Ion ANTONESCU, care a greşit, dar a făcut şi fapte ce ar trebui să-i fie recunoscute de cei ce-i datorează viaţa, lucrul cel mai scump de pe lume. Se pare însă că odată cu trecerea vremii manifestarea recunoştinţei se estompează, mare păcat.
În ziua de 18 februarie 2002 la televiziune a apărut domnul doctor Ernest NEUMANN, Primul Rabin al Timişoarei şi Preşedintele Comunităţii Evreieşti al Timişoarei. Spre deodebire de majoritatea evreilor care prezintă problema Holocaustului, acesta a povestit cum după terminarea studiilor, a fugit din Ardealul ocupat de unguri către partea rămasă în România, de teama represiunilor ocupanţilor hortişti. Apoi a prezentat armonia în care au trăit naţionalităţile în acea zonă şi pentru a examplifica acest lucru a prezentat unele cifre. În teritoriile de sub stăpânirea ungurească din cei 800.000 de evrei au supravieţuit holocaustului numai 200.000, pe când din cei 12.000 de evrei care locuiau în Timişoara, au murit numai 3 persoane în lagărele de muncă forţate înfiinţate pe tot teritoriul României. Mai spunea dânsul că în oraşul Timişoara situaţia era deosebită de întâmplările din Moldova sau de cele aferente rebeliuni din 21/22 ianuarie 1941 din Bucureşti, totuşi dacă ar fi existat o politică sistematică de extermianre a evreilor aceasta ar fi fost aplicată şi la Timişoara. Cu regret Primul Rabin al Timişoarei spunea că în anul 2001 în oraş mai rămăseseră numai 700 de evrei.
Faptul că evreii erau trataţi în mod diferit în Ardealul ocupat de Ungaria şi în partea sudică a Ardealului era pus în evidenţă de exodul evreilor din Nord către Sud pentru a-şi salva viaţa. Este deasemenea nedrept ca pe Monumentul Holocaustului din Statele Unite să figureze nume de evrei exterminaţi de nemţi din Ardealul ocupat de Ungaria care apar ca fiind trimişi în acele lagăre din România. România a dus multă vreme o politică ambiguă de care a profitat din plin în special diaspora maghiară pentru a agăuga românilor bile negre în plus în faţa opiniei mondiale. Cu toate că a greşit destul de mult, dar la o analiză făcută de vitejii apăruţi după război, mareşalul Ion ANTONESCU rămâne un reper luminos în istoria patriei noastre în pofida faptului că este catalogat pe plan internaţional drept criminal de război. Chiar dacă lăsăm deoparte tot ce a făcut el bun şi rău, numai poziţa lui de şef de promoţie la celebra şcoală militară Saint Cyr în competiţie cu colgi de alte naţionalităţi, dar mai ales cu pronunţatul naţionalism al militarilor şi profesorilor francezi, spun extrem de mult despre valoarea acestui român care s-a jertfit pentru binele poporului lui şi a preferat moartea decât să trădeze un aliat, chiar dacă purta numele unui zugrav dezavuat, Adolf HITLER. Fie ca istoria să-l aşeze acolo unde îi este locul !
Un alt evreu, doctorul BREZIS, m-a îngrijit în copilărie în calitatea lui de medic pediatru. Era un om care radia o bunătate neforţată, din instinct şi am ţinut foarte mult la el. Când, sub vremelnicul guvern legionar, mergând cu mama pe starda Vlad Ţepeş l-am întâlnit în haine vărgate de deţinut, măturând strada, m-am repezit la el şi l-am îmbrăţişat cu ochii plini de lacrimi. Chiar cei care îi păzeau pe deţinuţii evrei, au fost impresionaţi de gestul pur al unui copil, iar mama a izbucnit şi ea în plâns luându-mă de acolo. A încercat biata de ea să-mi explice pe stradă un lucru pe care cu siguranţă nu îl înţelegea nici ea săraca, fiind în afara bunului simţ.
Din grupul nostru de liceeni făcea parte Adriana WASSERMAN, fata Inginerului Şef al Rafinăriei Brazi. Adriana era o brunetă superbă, cu un corp plăcut, o figură sportivă cu ochi mari, negri şi un zâmbet cuceritor. Era extrem de bine educată, vorbea limbi străine, înota, juca tenis, şi cânta la pian. Adriana era un camarad ideal, iar ceaiurile la care eram invitaţi în locuinţa aflată în Colonia Rafinăriei Brazi au rămas de neuitat. O dansatoare excelentă, Adriana avea nişte buze cărnoase, senzuale şi era destul de solicitată de noi la gajuri, unde pedeapsa cea mai frecventă era sărutul într-o încăpere alăturată, iar sărutul cu ea era deosebit de plăcut.
Ideea de a fi conciliant mi-a fost inoculată la Şcoala Catolică, unde am urmat primele trei clase primare. Eram un amalgam de copii din toate punctele de vedere ce-şi duceau viaţa împreună. Ne despărţeam numai la orele de religie unde preotul ortodox ne vorbea frumos despre catolici. Odată pe an mergeam cu toţi la Biserica Catolică unde urmăream o slujbă scurtă într-o biserică de o curăţenie impresionantă, unde toţi credincioşii stăteau jos în bănci, iar în compensaţie colegii noştrii catolici veneau şi ei la Biserica Ortodoxă urmărind o slujbă lungă. Cu toate că mi-aşi da viaţa decât să schimb religia moştenită de la strămoşii mei, familii de preoţi, comparaţia dintre catolicism şi ortodoxie făcută din fragedă copilărie m-a urmărit ca o umbră toată viaţa, cu toate că permanent am încercat să bag o bilă albă la ai noştri, chiar mai puţin meritată.
După venirea la putere a comuniştilor, pentru a acunde documentele din care reieşea că tata a fost proprietar de autobuze, tata a apelat la domnul WEINER, un vecin evreu care lucra la Administraţia Financiară. Pe timpul nemţilor acesta îşi schimbase numele în RĂDULESCU, dar năravul ba, aşa că în schimbul unei importante sume de bani, au fost arse toate actele firmei GOCIMAN & Fii din Ploieşti. I‑am cunoscut destul de bine pe fii acestuia Coca şi Gigi RĂDULESCU cu care eram apropiat ca vârstă.
Primul coleg de liceu evreu a fost Mirel VERMOND, băiatul unui reporter fotograf la unicul ziar local din vremea aceea, Flamura Prahovei. Era un copil sclipitor, cu replici prompte şi acide pe care datorită mai ales faptului că era cu vreo doi ani mai mic decât majoritatea dintre noi, le plasa fără să se gândească prea mult. După un joc de volei, mergând să mă schimb, îl întâlnesc pe culoarul liceului şi nu mai ţin minte ce i-am spus la care el, cu toate că eram în relaţii foarte bune, îmi zice că mai bine m-aşi spăla pe urechi că sunt jegos, iar eu bine dispus i-am mulţumit.
Profesorul de fizică şi chimie era evreu, domnul Maier KÖRNER, fost în tinereţe colaborator al lui Albert EINSTEIN la Viena, după cum se zvonea. Strălucit profesor, dar mai puţin pedagog, trăgea în pauze câte o duşcă, fără să se cunoască cumva comportamental, dar lucrul se trăda în faţa mirosului nostru dezvoltat. Domnul KÖRNER, deranjat de copilăriile pe care le făcea, i-a spus odată lui VERMOND că atunci când se gândeşte la cuvântul reacţiune şi-l imaginează pe el. Mirel fără să stea mult pe gânduri i-a replicat … şi eu pe dumneavoastră. Ce scandal a ieşit, a fost chemat tatăl lui la şcoală, dar lucrurile au fost aplanate ca între ai lor. Nu era de imaginat ca singurul profesor evreu al clasei să fie în conflict cu unicul elev evreu al clasei XI-a C. Mai avusese domnul KÖRNER o contră cu singurul elev evreu al clasei XI-a B, Morel WOLF. Când profesorul preparase ceva într-o eprubetă şi le-a dat elevilor să adulmece, întrebându-i a ce miroase, Morel a strigat … a Secărică. Secărica era o băutură alcoolică de culoare galbenă, avea cam 30 de grade, cu un miros specific şi fiind destul de ieftină era o băutură la modă. Ca şi Mirel, Morel era un tip sclipitor, dar mult mai integrat clasei lui, întrucât spunea tot timpul bancuri şi era în faţă la toate acţiunile îndrăzneţe.
O întâmplare nostimă a avut loc după banchetul de absolvira a liceului când Mirel a venit acasă beat şi tatăl lui i-a dat o palmă. A doua zi Mirel l-a întrebat pe taică-su de ce l-a bătut, iar acesta a spus că motivul principal a fost faptul că nu a vrut să recunoască că este beat. Mirel i-a spus tatălui lui că îl credea mai serios, unde a mai văzut el om beat să recunoască faptul că este beat.
Clasa A avea în componenţă doi evrei, Carol UŞER şi Moni KAUFMAN care în timpul legionarilor îşi schimbase numele în ŞERBĂNESCU. Ţineam cu toţii la ei ca şi la ceilalţi colegi, dar era o mare diferenţă între ei, UŞER era mai retras pe când Moni era în faţă la toate, mai ales când era vorba de femei, deoarece era un exaltat sexual. Toţi colegii mei evrei din liceu au avut câteva lucruri în comun: erau băieţi deştepţi, învăţau bine, erau buni colegi şi nu agreau sportul.
Mirel VERMOND cu toate că ar fi putut promova examenul de admitere la orice facultate, s-a înscris la Facultatea Maxim Gorki, care pregătea profesori de limba rusă, unde se intra cu ochii închişi, iar după absolvire a predat rusa şi franceza. Morel WOLF a absolvit Facultatea de Geologie, Carol UŞER Metalurgia în cadrul Politehnicii din Bucureşti şi a lucrat la Uzina 1 Mai din Ploieşti până la repatrierea în Israel, Moni KAUFMAN a urmat stomatologia. Singurul dintre ei care a rămas în România a fost Mirel VERMOND, dar după absolvirea liceului s-a depărtat de promoţia noastră sub pretext că, odată, unul dintre noi ar fi spus … ce mai face jidanul ăsta. Acest lucru, chiar dacă s-a petrecut, este clar că nu caracterizează promoţia noastră. În seria noastră au fost un neamţ, patru evrei şi trei ţigani pe care i-am îndrăgit şi i-am făcut să se simtă bine între noi. Toţi opt au absolvit studii superioare şi au avut cariere profesionale cel puţin onorabile.
În concordanţă cu cele afirmate înainte, în cariera mea de sportiv de performanţă la volei şi atletism, nu am avut colegi evrei. Am fost însă coleg cu mulţi evrei în perioada liceală în care am jucat ping-pong, denumire veche a tenisului de masă, unde am evoluat rapid de la un nimeni, la cel mai bun junior din oraş. Nu-mi dau seama de ce acest sport exercita o atracţie atât de mare pentru evreii din România. În Ploieşti practicau acest sport doi dintre cei mai buni juniori din oraş, Ivette EMANUEL şi Manole LEIBOVICI, iar pe lângă aceştia o mulţime de alţi jucători buni seniori. Era în perioada când campioana tării era Angelica ROZEANU, o evreică cu performanţe strălucite care a câştigat de multe ori turnee în care jucau cei mai buni jucători ai ţării. Pe plan internaţional a avut un titlu de vicecampioană mondială la simplu, urmat de şase titluri consecutive tot la simplu şi numeroase altele la dublu şi pe echipe. La Campionatele Mondiale din 1953 ţinute la Bucureşti fenomenul Angelica ROZEANU a câştigat tot ce se putea câştiga, titlurile pe echipe, individual, dublu feminin cu Şari SAAS şi dublu mixt cu maghiarul Ferenc SZIDO. Am avut plăcerea să urmăresc integral aceste campionate şi să mă bucur de ceea ce am văzut, cu atât mai mult cu cât o cunoscusem personal la câteva demonstraţii desfăşurate la Ploieşti în compania campionului ploieştiului doctorul LUDU pe care îl bătea mereu. După ani de zile, plecată în Israel, Angelica se lamenta la Radio Europa Liberă cerând conducătorilor comunişti să-i trimită măcar una dintre numeroasele trofee câştigate pentru a-l lăsa familiei ei. Până la apariţia meteorică a Nadiei COMĂNECI, Angelica a fost cea mai bună performeră din România, deoarece nimeni nu a reuşit să mai câştige şase titluri mondiale individuale consecutive la tenis de masă.
La facultate 25% din colegele sau colegii mei erau evrei, atraşi de electronică precum muştele de miere. Era clar la începutul anilor 50’ că atât în România, dar mai ales pe plan mondial, electronica şi electroniştii vor avea un cuvânt greu de spus. Se presupunea că viitorii ingineri electronişti vor fi la masa din faţă a vieţii, cu câştiguri corespunzătoare poziţiei lor. Acest lucru i-a făcut pe mulţi evrei, mai ales bucureşteni, să dea examen de admitere în anul 1952, odată cu mine, la Facultatea de Electrotehnică a Politehnicii din Bucureşti. Aceasta avea o secţie de curenţi slabi care prin 1953 a devenit Facultatea de Electronică. Crezând că sunt evreu de-al lor, colegii mei de facultate m-au invitat la ei acasă şi deoarece eram băiat simpatic am rămas prieten cu ei până la sfârşitul facultăţii, fiindcă m-am simţit bine, iar ei nu au fost deranjaţi că sunt ortodox. Având în vedere că în perioada respectivă, numai din promoţia mea, eram vreo 10 ploieşteni la electronică şi tot cam atâţi prin Politehnică, grupul de găzari a fost însă de bază în timpul studenţiei.
La facultate aveam o colegă, Bebe SCHWARTZ, care mă atrăgea în mod deosebit, avea un păr negru uşor ondulat, un ten măsliniu care încadrau nişte ochi adânci parcă fermecaţi. M-a fascinat privirea ei deschisă, privirea unui copil curat care nu putea să ascundă fascinaţia descoperirii unor lucruri noi care erau în interiorul ei, dar fuseseră revelate de prezenţa mea care arătam destul de bine şi ştiam exact ce trebuie să fac în compania unei femei. Relaţiile dintre noi constau la început în faptul că îmi ţinea loc lângă ea la cursuri, spre neplăcerea celor şapte-opt ploieşteni care stăteau grupat, dar mai ales a lui Mircea PETRESCU, colegul meu de cameră care efectiv era un tip gelos pe oricine şi pe orice, în special pe mine, fiindcă pe lângă faptul că eram unul din tinerii jucătorii apreciaţi de volei, aveam acest mic succes sentimental, la care eu nici nu mă gândeam în felul acesta. Îmi făcea plăcere să stau lângă ea deoarece prezenţa acelui copil îmi crea o stare specială şi pe lângă putorile cu care mă lansasem în lumea voleiului din Bucureşti, a cărei stea în devenire eram. Pentru colega mea aveam sentimentul că o ocrotesc cu toată fiinţa mea şi mai ales că o ţin departe de această experienţă nocivă. Ca rezultat al acestei maniere de a vedea relaţiile dintre noi, mă purtam cu ea parcă ar fi fost un bibelou de zăpadă, care trebuia ferit chiar şi de priviri, la cursuri îi luam căteodată mâna într-a mea, dar nu o ţineam prea mult de teamă să nu-i transmit părţile rele din mine de care doream să fie ferită toată viaţa. Era o relaţie foarte ciudată, nu o iubeam ca pe o femeie, ca pe o iubită, ci ca pe un ideal la care doream să ajung, dar îmi părea rău să nu ajung prea repede, de frică ca simpla mea prezenţă să nu destrame magia clipei. Nu ştiu exact ce simţea ea, dar este cert că apropierea de mine o magnetiza, era o fată veselă, plină de viaţă când o priveam de la distanţă, dar la apropierea mea se liniştea având o aură ideatică. Este însă cert că ne simţeam foarte bine împreună indiferent dacă sentimentele pe care le trăiam fiecare, erau poate diferite. Destul de curând mi-a spus că are o soră geamănă studentă la chimie care vrea să mă cunoască neapărat şi nu ştiu ce i-a spus Bebe despre mine, dar când m-a prezentat a sărit de gâtul meu de parcă ne ştiam de mult şi m-a sărutat pe obraz spunând fără vreo reţinere că se bucură pentru sora ei are un prieten aşa de simpatic.
Relaţiile dintre noi au rămas la acelaşi nivel de iubire neexplorată îndeajuns, îmi făceau mare plăcere aşa cum erau, spre deosebire de aventurile cu fanele de la volei cu care programul se făcea de obicei în mare viteză printr-un dans, un pahar, două repreize de sex uneori chiar trei, după care femeia avea obligaţiile ei, care oricum nu trebuiau să ştie despre descărcarea sau încărcarea ei hormonală cu un tânăr jucător de volei. Când mergeam toţi trei către casă sau undeva, mai lipită de mine stătea sora ei care efectiv simţeam că ar dori să mă împartă cu sora ei fiind geloasă pe ea. La despărţire eu o sărutam pe Bebe cum săruţi o icoană, iar sora ei mă săruta pe mine este drept numai pe obraz însă mult mai pasional decât o făceam eu cu sora ei.
Am petrecut în acest fel câteva luni şi chiar dacă eram singur cu Bebe, când sora ei ne spunea că ne mai lasă şi pe noi singuri fără codiţă, au rămas la nivelul unor îndrăgostiţi din secolul trecut, dar într-o atmosferă superbă. Rememorând acele evenimente de mult apuse, constat cu stupoare cît de puternică şi persistentă poate fi o dragoste mută. Am fost cu ele la câteva concerte, fiindcă erau coriste în Corul Uniunii Tineretului Comunist condus de Marin Constantin, iar eu ca fost corist, am apreciat profesionalismul lucrului care se făcea acolo. Mi-au propus ele şi mie să dau o testare pentru cor, însă obligaţiile mele cu voleiul, unde eram în vederea lotului naţional, nu-mi permiteau acest lucru, deabia aveam timp să învăţ ca să fac faţă onorabil Facultăţii de Electronică, o facultate foarte pretenţioasă.
Boala care a picat ca un trăznet asupra mea a dărâmat totul, visurlie mele de a deveni jucător mare de volei, am fost internat şi operat de şapte ori petrecând mult timp prin spital, fiind obligat să repet anul medical, după care eram cu un an în urma ei şi lucrurile s-au estompat. Poate dacă în acele momente grele aş fi primit un semnal oricât de mic de încurajare de la ea, totul ar fi luat în mod sigur altă turnură, dar fără să primesc nici un semn am considerat că am fost dat la coşul de gunoi şi cum eram extrem de ambiţios, nici nu am încercat să o revăd, iar dacă o întrezăream prin Politehnică o evitam fără să fiu însă supărat. Când ne trezeam faţă în faţă şi trebuia evident să vorbim, se crea o atmosferă plăcută, discutam fel de fel de lucruri de mai mică sau mai mare importanţă, dar atmosfera se destrăma imediat după despărţire. La vremea aceea am rămas cu impresia că fata şi-a scos mască de pe faţă şi am văzut o fiinţă mai puţin sensibilă, cu toate că probabil că nu era nici pe departe vorba despre aşa ceva. S-a căsătorit cu dirijorul Marin Constantin şi odată la Ploieşti i-am trimis chiar salutări prin soţul ei, care spunea că îi vor prinde bine, fiind într-o situaţie nu prea fericită cu sănătatea.
Atât fetele cât şi băieţii evrei proveneau din familii bine înfipte în ierarhia comunistă a vremii, cu posibilităţi materiale deosebite, aşa că la ei acasă eram primiţi în condiţii excelente atât din punct de vedere al spaţiului, a surselor de muzică şi al lucrurilor ce ni se serveau. Opulenţă nu era, deoarece în perioada respectivă acest lucru ar fi fost drastic sancţionat de către organele securităţii care nu permiteau prea multor persoane să se ridice în mod evident deasupra celorlalţi. Că fetele tovarăşului Gheorghe GHEORGHIU-DEJ mergeau cu un avion special să se coafeze la Viena, asta era altă treabă. Colegii mei de facultate evrei, învăţau bine şi foarte bine, se comportau colegial cu ceilalţi, însă în momentul în care unul dintre ei avea o problemă, săreau cu toţii făcându-se luntre şi punte să-l scoată în condiţii cât mai bune la liman. Stăteam de exemplu de vorbă cu un evreu şi discutam lucruri interesante, mă simţeam foarte apropiat de el. Dacă în toiul discuţiei apărea un român, lucrurile se derulau fără modificare, dacă cel de-al treilea era însă un evreu, nu trecea prea mult timp şi îmi dădeam clar seama că eram al treilea, fără ca acest lucru să fie făcut cu ostentaţie sau supărător, era parcă normal să fie aşa.
La facultate erau câţiva conferenţiari şi asistenţi evrei a căror atitudine faţă de-ai lor era categoric favorabilă, fără dubii. Le făceau concesii, de la absenţele la laboratoare, la notele primite la colocvii şi la examene, chiar la Examenul de Stat. Cu toate că aceste lucruri nu erau excesiv de supărătoare, împotriva lor nu se putea crâcni deoarece consercinţele ar fi fost imprevizibile, în mod cert, împotriva celui care a îndrăznit să spună ceva. Dau numai două exemple: Marcian GUTMAN, asistent la Matematici Speciale, curs predat de profesorul ŞABAC, era bine cunoscut prin mizeria pe care o făcea studenţilor săi. Aceştia, odată intraţi în colimatorul său, dădeau colocviile de 10-12 ori şi la examene dacă lua la ochi în mod special o victimă, făcea el ce făcea şi nu se lăsa până nu îl lăsa, corijent, repetent, apoi exmatriculat din Facultate. Stelică BORDEANU unul din cei mai buni matematicieni ploieşteni, a fost victima lui Marcian şi a absolvit până la urmă Academia de Studii Economice (ASE). Este clar că printre studenţii persecutaţi nu a fost vreodată un evreu. Profesorul Roman STERE, excelent dascăl şi specialist a fost conducătorul meu de Proiect de Diplomă împreună cu alţi trei băieţi şi trei fete evreice. După terminarea susţinerii pentru Examenul de Stat, la discuţia pentru acordarea notelor condusă de celebrul profesor de Electrotehnică Remus RĂDULEŢ, şeful comisiei, un mare calic la note, acesta a spus le dăm la toţi şapte nota şapte, amuzat mai mult de interesantul joc de cuvinte. La această declaraţie tragi-comică, profesrul STERE a spus că este de acord cu şapte pentru băieţi, dar pentru fete mai vrea să discute. Tocmeala a durat aproape trei sferturi de oră şi s-a soldat cu notele: 10, 9, 8 pentru fete, 7, 7, 7, 7 pentru băieţi. Aşa m‑am ales eu cu cea mai mică notă la Examenul de Stat din familie, Ica a luat 8, iar Alexandru 10. După mulţi ani, s-a desfăşurat la Ploieşti un curs de specializare în AMC şi Automatizare organizat de Ministerul Chimiei pe o perioadă de un an cu 12 ore de curs săptămânal. La acest curs a predat o perioadă şi profesorul Roman STERE şi cu această ocazie mi-a vizitat Secţia de Reparaţii AMC de la IRMAMC. Vizita în secţia al cărei şef eram, a durat peste două ore şi după ce m-a întrebat fel de fel de lucruri pe la fiecare sector vizitat, fiind mulţumit de discuţia cu mine, mi-a mărturisit că sunt unul din studenţii cărora le-a rămas dator. De atunci relaţiile dintre noi au devenit excelente, mergeam la el la servici sau acasă, îmi dădea fel de fel de documentaţii sau cărţi şi mă descurca în unele situaţii care pentru mine erau delicate. În timp ce lucram la IPCUP, avînd lucrări de colaborare cu acel institut mi-a adus o serie de dispozitive primite de el de la foştii lui studenţi, la ora aceea rezidenţi în Franţa, spre supărarea colegului meu Sergiu DUMITRESCU, cel care era colaboratorul oficial al profesorului şi care îl plătea cu bani frumoşi. Le-am examinat şi am făcut copii după ele, dovedindu-se dispozitive extrem de utile în lucrul de zi cu zi din laborator şi pe teren.
Evreii ocupau în mod clar funcţiile de conducere în organizaţia comunistă de tineret a Politehnicii, poziţii de pe care au tăiat şi au spânzurat. După ce au terminat studiile aceşti vajnici apărători ai comunismului au părăsit în marea lor majoritate ţara, emigrând în Israel sau Europa de Vest, unde au uitat extrem de repede dogmele comuniste pe care le propagaseră în timpul studenţiei. Colegii mei nu ocupau asemenea funcţii întrucât aveau o poziţie extrem de solidă în lumea ierarhiei comuniste şi nu mai aveau nevoie de aşa ceva, de lucrurile astea se ocupau evreii cu spate mai puţin solid.
Primul contact cu un evreu l-am avut în producţie pe vremea când lucram la Cooperativa Radio. Tipul lucra la depozitul central de materiale al Cooperaţiei din Bucureşti şi fiind convins că sunt evreu, îmi dădea orice materiale doream, cu ciubucul corespunzător desigur. Cum pe vremea aceea era o criză cruntă de materiale secţia mea o ducea boiereşte, deoarece aveai piese de schimb făceai reparaţii, nu aveai trebuia să refuzi clientul. De cum mă vedea omul meu îmi spunea:
- Salut inginerule, ştiam că vii deoarece mă mânca palma de vreo 300 de lei.
- Salut şefule, dar nu am decât 200 de lei şi mai vedem data viitoare.
Eram tot la cooperativă şi într-o zi pe la prânz sunt chemat urgent de preşedinte, care îmi spune că de după masă încep să iau în primire secţia centrală de pe strada Romană, la intersecţia cu strada Paris, iar secţia mea va fi transferată altei activităţi. Secţia cea mai importantă de radio din oraş era condusă de doi evrei HASS şi MAX, care împreună cu încă câţiva depanatori se descurcau foarte bine, cu o poziţie centrală şi un vad comercial bine înpământenit, secţia fiinţând acolo de mult timp. Înainte cu puţin de ora de pauză pentru prânz, oamenii noştri plecaseră la restaurantul Berbec la un chef şi o masă, dar din grabă au uitat să încuie secţia. Spre ghinionul lor, în secţie a intrat un client, care crezând că este cineva în încăperea din spate a aşteptat până când şi-a dat seama că era singur şi de frică să nu fie acuzat că ar fi intrat să fure ceva, a anunţat miliţia şi conducerea cooperativei, care operativ i-a mutat pe toţi la micuţa secţie din Calea Câmpinii. Când MAX a spus că oricum heterodina nu mi-o lasă am rămas rece, fiindcă nu îmi trebuia, eu aveam alte metode de aliniere după bruiaj, iar el a luat gestul ca o amabilitate şi am rămas în relaţii bune, făceam schimb de piese sau împrumutam piese şi acest lucru era benefic ambilor.
Când am început Cura lui KUHNE, unul din îndrumătorii mei a fost colegul de liceu Mirel VERMOND, care-mi transmitea sfaturi de la distinsa doamnă BĂLĂCESU, soţia marelui specialist în AMC şi de la mama lui. Un punct important în Cură o reprezenta aburul săptămânal unde pe lângă câteva reprize de abur făceam alternativ, duşuri reci, duşuri fierbinţi, baie în bazinul cu apă fierbinte şi în cel cu apă rece. La aceste şedinţe de abur mergeam de regulă în fiecare luni cu Mirel, întrucât prin el făceam schimb de impresii cu cele două doamne specialiste care îmi dădeau sfaturi, îmi sugerau alte feluri de mâncare pentru a nu mă alimenta monoton. Cu această ocazie l-am cunoscut pe doctorul SEGALA, specialist în boli venerice care pe lângă faptul că era un bărbat înalt, prezentabil, era o poezie. Doctorul avea un dar de a povesti cu totul ieşit din comun şi ne făcea să regretăm că stăm prea puţin la Baia Municipală. În privinţa mea, doctorul era de un optimism încurajator şi de fiecare dată îmi examina picioarele găsind câte un argument ca să mă convingă de faptul că îmi mergea mai bine. Pe lângă faptul că într-adevăr îmi mergea din ce în ce mai bine, încurajările doctorului au fost binevenite, contribuind la punerea mea pe picioare într-un timp destul de scurt. M-am întâlnit odată pe stradă cu el şi mi-a prezentat pe cei doi copii ai lui, o fată şi un băiat, două exemplare superbe. După ce a plecat prin repatriere în Israel, îi scria scrisori extrem de haioase lui Mirel şi nu uita câteva cuvinte de încurajare pentru mine.
În producţie ca şi în activitatea de Cercetare-Proiectare pe care am desfăşurat-o, am avut cîteva contacte cu evrei, foşti colegi de facultate sau colegi de servici. Toţi aveau în comun faptul că erau bine pregătiţi profesional, se purtau frumos şi erau îmbrăcaţi corespunzător. La IPCUP am colaborat cu doi ingineri evrei, Virgil SLEV pe care îl cunoscusem la Schela Automatizată Boldeşti unde era şef şi Teodor TOIVI, un mare specialist în prevenitoare de erupţie. Am fost în relaţii excelente cu ei. Inginerul Teodor TOIVI fusese cu vreo doi ani mai mic decât mine în liceu şi era inginer mecanic la IPCUP, unde se ocupa în exclusivitate de prevenitoare de erupţie pentru instalaţiile de foraj. Faptul că ani de zile nu făcuse decât să proiecteze şi să urmărească omologarea şi execuţia prevenitoarelor, plus talentul său, l-au făcut să devină un specialist în această problemă. Ultimul prevenitor prezentat de România la unul din târgurile internaţionale de utilj petrolier din străinătate, semăna cam mult cu cel american, aşa că la standul nostru s-a prezentat un individ din partea firmei şi proiectantul prevenitorului american. Aceştia au dorit să îl cunoască pe TOIVI şi primul lucru făcut i-au imputat copierea prevenitorului lor. Cu tupeul specific evreiesc, acesta le-a replicat că nu l-a copiat ci i-a adus îmbunătăţiri, înşirându-la americanilor o serie dintre acestea, la care nu au avut ce să mai spună, aşa că i-au propus să vină în america să lucreze pentru ei. Cum peste un an TOIVI s-a repatriat în Israel, probabil că a apucat să lucreze pentru americani.
La întoarcerea de la Bucureşti, TOIVI povestea cu haz cum cu o seară înainte vizionase o emisiune despre infarct, cu descrierea amănunţită a simptomatologiei, iar pe drum a simţit o arsură în dreptul inimii, ca la carte, aşa că s-a gândit să arunce ţigara şi să tragă repede pe dreapta, măcar să nu facă un accident. A rămas cu maşina oprită pe dreapta, aşteptând îngheţat următoarele simptome, dar respira normal, durerea dispăruse, nu avea ameţeli şi totul părea a fi în regulă. Ca să fie sigur a mai stat aprope nemişcat vreo 10 minute, după care şi-a luat inima în dinţi, a început să se pipăie, a ieşit din maşină. La o examinare mai atentă a observat pe cămaşă o arsură provenită de la un scrum luat de curentul de aer de la ţigara pe care o fumase şi s-a liniştit, nu-şi putea imagina ce bucurie mare îi putea provoca faptul că şi-a ars cămaşa, dar că era sănătos.
Pedicurista mea, Coana Lenuţa este creştină, dar s-a căsătorit cu un evreu, domnul SCHWARTZ, şofer care în tinereţe a avut contacte cu tata datorită meseriei lor. Am fost în relaţii apropiate cu ambii, nişte oameni de nădejde, pe care te poţi baza. Când am avut probleme la Cimitirul Viişoara, fiul lor cel mare, care lucrează acolo m-a sprijinit să-mi rezolv anumite probleme. Coana Lenuţa este o profesionistă desăvârşită care ştiind de arterita mea, îmi face o pedicură perfectă fără a mă răni, deoarece la mine rănile se vindecă foarte greu din cauza deficienţelor circulatorii. În Ianuarie 2002, după ce mi-a făcut pedichiura, îi povesteam în glumă că discutând cu un prieten îi spuneam că aşi dori să mor înaintea lui Alexandru şi a Coanei Lenuţa.
Lupu NAHMAN şi Harry EBENSTEIN, colegi de facultate, plecaseră din ţară stabilindu-se în Israel respectiv Austria. Cu ocazia diverselor târguri internaţionale desfăşurate la Bucureşti, dacă treceam pe la ştandurile unde lucrau ei, nu ştiau cu ce să mă trateze, ce prospecte, documentaţii sau mostre să-mi dea. Uneori dacă aveam nevoie de o anumită documentaţie de la altă firmă, apelam la ei şi se duceau să-mi aducă ce îmi trebuia. Lupu NAHMAN mi-a povestit cum prima rată la casă şi-a plătit-o din comisionul luat prin vânzarea unor tractoare româneşti. La o expoziţie în Germania, s-a prezentat la el un comerciant evreu care auzise că tractoarele româneşti sunt destul de bune şi mai ales ieftine. Ştiind că provine din România, l-a rugat să meargă împreună la ştandul românesc, oferindu-i un comision important, dar mai ales progresiv pe măsura scăderii preţului de achiziţie al tractoarelor. Au trecut întâi pe la ştandul polonez, apoi au mers la standul românesc unde preţul era mai mic, dar demonstraţia practică cu tractorul a fost dezastruoasă. Cu toate că cumpărătorul s-a ridicat şi a plecat imediat, Lupu a mirosit că la mijloc este ceva în neregulă şi i-a spus acestuia să mai treacă pe la el. Seara l-a invitat la masă pe reprezentantul Firmei Tractorul din Braşov şi acesta, după câteva pahare, a început să se vaite că nu o să vândă nimic, deoarece în locul unui tractorist adevărat a făcut deplasarea în Germania nepotul unui ministru, care nu ştie să lucreze ca lumea cu tractorul. Lupu al meu era tare isteţ, aşa că a propus să vină el cu un tractorist peste două zile când nepotul ministrului urma să fie învoit, fiindcă deabia aştepta aşa ceva. A dat un ciubuc gras unui tractorist adevărat de la ştandul polonez şi acesta făcut o demonstraţie de mama focului cu tractorul românesc, numai în două roţi nu l-a ridicat. Seara, au mers din nou la ştandul românesc ştiind că este penultima zi a târgului, iar funcţionarul era disperat că nu vânduse nimic. Românul fiind într-o situaţie disperată a fost somat să ofere preţul minim cu comisionul maxim şi a fost bucuros că în mod neaşteptat a vândut un număr mare de tractoare. După cum spuneam la început, cu banii obţinuţi Lupu a achitat prima rată la casă.
În grupa 813 de Electronică Industrială a Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti din care făceam parte, cam o treime erau evrei, fiindcă ei se orientau foarte bine în privinţa meseriilor care se vor cere în ţară, dar mai ales în străinătate (aveau şi cunoştiinţe ca să poată trece examenul de admitere), fiindcă la vreo 10 ani de la absolvire puţini mai rămăseseră în România, unul era în Israel şi restul în Europa de Vest.
Caracterizaţi de o solidaritate accentuată, în comparaţie cu români, ei formaseră un grup care avea şi o lideră, Mira MILLO, o fată care fără să fie frumoasă, era nostimă, foarte activă, bine dispusă tot timpul, radiind energie pozitivă, o bună colegă, extrem de educată şi inteligentă. Grupul era format din vreo 10 persoane printre care băiatul vitreg al unui ambasador în Elveţia, Niki RĂILEANU, care locuia împreună cu fratele său mai mic într-o vilă superbă pe lângă Statuia Aviatorilor, Doina DUMBRAVĂ, o evreică deşteaptă şi perseverentă care a obţinut notă maximă la toate examenele în timpul studenţiei, Lupu NAHMAN cuplat şi ulterior căsătorit cu o colegă româncă, Rodica CIOROIU o româncă nepoata ministrului adjunct de externe, cuplată cu colegul nostru Irinel CODREANU, un băiat din Buzău care nu frecventa grupul şi Mircea GOCIMAN. În facultate grupul se manifesta destul de discret, nu deranja pe nimeni, iar acasă la Mira mai ales, la Niki sau Rodica (locuia la un alt unchi ambasador la Pekin, într-o imensă vilă în cartierul Cotroceni), atmosfera era extrem de plăcută. La întâlnirile noastre se serveau lucruri în limite acceptabile, în nici un caz nu era opulenţă de prost gust. Acelaşi lucru pot spune şi despre interiorul caselor, care în ciuda mobilierului de mare valoare erau aranjate cu discreţie şi bun gust, poate şi din motivul de a nu cumva să şocheze pe anumiţi tovarăşi, care probabil frecventau acele case sau pur şi simplu rămăseseră aşa de la foştii proprietari, alungaţi din ele care erau trimişi la canal ori în puşcării.
În anii 50 românii trăiau foarte greu şi mai ales era îngrozitoare presiunea sistemului represiv care încă se aşeza pe spinarea, în creierul şi sufletul poporului român, căutând să scoată din ei exect ce aveau mai de preţ, ceea ce îi cimentase în jurul Carpaţilor şi îi menţinuse ca popor, încrederea în Dumnezeu şi dragostea de ţară.
Grupul era format din copii deştepţi şi cuminţi cu preocupări elevate, se citeau cărţi care erau discutate, se asculta muzică, se dansa şi chiar se făceau lecţii sau referate la laboratoare în grupuri mai mici. Într-o iarnă straşnică, am invitat numai fetele, pe Mira MILO, Rodica CIOROIU, Doina DUMBRAVĂ şi Alina DINULESCU cu săniuţele la derbedeii mei din strada Zorileanu (eram şapte studenţi care locuiam în trei camere la o familie minunată care ne îngăduia toate mofturile) la o partidă de săniuş în parcul Herăstrău. A fost o seară de neuitat, la intrarea noastră în parc, zăpada era de peste o jumătate de metru şi imaculată, noi am făcut primele urme după care am tras un săniuş ..... Ne-am întors acasă la o ţuică fiartă, am discutat puţin, după care în completă disonanţă cu ambele tabere am dus fetele acasă, m‑au bombănit şi unii şi alţii. Poate am greşit, dar am considerat că o amintire de genul ăsta va rămâne de neuitat, de chefuri cu alt gen de fete nu duceam lipsă, erau curente pe la noi.
Prin anul trei l-am cunoscut pe prietenul Mirei, Vlad PAUKER fiul celebrei Ana PAUKER lideră de marcă a mişcării comuniste din România, femeia care îngrozea pe toţi prin intransigenţa şi duritatea ei ieşită din comun. Vlad studiase electronica la Moscova, motiv pentru care vorbea româneşte destul de prost, avea un accent pronunţat şi se exprima destul de greu mai ales când avea de explicat unele subtilităţi. Era de statură mijlocie, subţirel, puţin marcat de faptul că nu era un tip prea aspectuos, în schimb poziţia socială îl făcea să fie extrem de stăpân pe situaţie, fără să depăşescă însă limitele bunului simţ. Din punct de vedere profesional era foarte bine pregătit, un profesionist strălucit care avea răspunsuri pentru toate problemele pe care i le puneam, era consilierul nostru. (din acest punct de vedere am cunoscut numai trei specialişti care îl întreceau, profesorul de aparate electronice Roman STERE, profesorul de electrotehnică Adrian VALERIU şi colegul meu Radu PAPINA, care chiar dacă nu ştiau ceva puneau mâna pe un creion şi demonstrau relaţia sau formula). Cu toată diferenţa de vârstă şi de pregătire, Vlad s-a considerat egal cu noi, ne spuneam pe numele mic ... practic ne băteam pe burtă.
În anul 1956, al patrulea an de studii, spre surpriza noastră la cursul de amplificatori se prezintă în calitate de conferenţiar Vlad PAUKER. Cursul de amplificatori era un curs de bază pentru studenţii la electronică deoarece pentru prima dată se sintetizau într-un curs cunoştinţele de electrotehnică, radiotehnică, măsurători electrice, măsurători electronice de joasă şi înaltă frecvenţă, tuburi şi circuite electronice, plus multe noţiuni noi. Cursul se putea aborda amplu sau simplificat şi după numărul de ore afactate cursului, am bănuit că se va aborda o variantă intermediară, dar Vlad a ales varianta totală, complexă, ceea ce a impus un sistem de predare infernal, care cumulat cu faptul că preda prima oară cursul, că modul lui de vorbire şi exprimare în româneşte era greoi, a făcut din curs unul din cele mai dificile din toată facultatea.
În acel an ne-am văzut mai rar, însă fără nici o schimbare comportamentală în relaţiile dintre noi, la curs, celor cunoscuţi ni se adresa pe numele mic, fără să facă vreun secret din faptul că ne cunoşteam în particular. Eu m-am apucat extrem de serios de curs, intuind pe de o parte că este o problemă importantă în meseria mea şi pe de alta din ambiţia de a nu dezamăgi un om, pentru care în ciuda originii sale detestabile, aveam o consideraţie deosebită. (Îmi amintesc de un lucru interesant afiemat de el când Mira i-a spus că are mai multe motive să nu facă ceva, i-a replicat că este suficient un singur motiv serios). A venit şi 10 ianuarie 1957 ziua examenului la amplificatori, am intrat în prima serie, fiindcă mă invitase o tipă la ea ca să profităm de plecarea bărbatului ei la o sondă cu ministrul, m-am dus direct la tablă, am rezolvat biletul şi a început examinarea. M-a ascultat foarte mult, mi-a pus o serie de întrebări suplimentare, m-a încuiat de câteva ori, culmea la una din contraziceri am avut eu dreptate, după care m-a chemat la catedră unde am avut o discuţie în surdină:
- Mircea, ştiu că tu nu iei bilet suplimentar, ţi-aş fi dat unul pentru foarte bine, aşa că îţi dau bine.
- Vlad, dacă asta este părerea ta, eu nu am nici o obiecţie.
Seara aveam programată o întâlnire la Mira acasă, care era deja logodită cu Vlad, pentru a serba evenimentul, aşa că ne-am prezentat tot grupul. Ne-am descătuşat, ca după orice examen şi eram în largul nostru cu atât mai mult cu cât Vlad telefonase că va veni mai târziu, fiindcă merge la un medic cu mama lui. În toiul petrecerii a apărut Vlad cu mama lui care după ce am fost prezentaţi, ne-a spus că era curioasă să-i cunoască pe colegii Mirei şi în acelaşi timp pe studenţii lui Vlad.
Ana PAUKER, epurată de la putere de Gh. GHEORGHIU-DEJ, care căuta să se descotorosească de oamenii prea ataşaţi de Moscova, era o femeie care la primul contact iradia forţă, putere, voinţă. Avea o figură cioplită, fără urmă de căldură, o voce aspră, impunătoare, chiar când exprima lucrurile cele mai simple, mai nevinovate. Poza de mască era subliniată de un păr gros, frumos, pieptănat îngrijit, dar complet alb, avea o statură medie, iar din punct de vedere fizic era într-o condiţie bună. După ce ne-am aşezat la masă şi am servit câte ceva, Ana l-a întrebat pe Vlad cum s-au prezentat prietenii lui la examen, la care acesta a răspuns puţin iritat şi cu o asprime pe care nu ne-o arătase până atunci:
- Să vă fie ruşine, nu m-am aşteptat nici în cea mai pesimistă variantă să vă prezentaţi aşa de slab. Nu am picat pe nimeni, dar majoritatea au luat suficient, cu excepţia Doinei care a luat foarte bine mai mult, fiindcă nu a luat în toată facultatea vreun bine, Mira şi Mircea bine. Rămânem prieteni, dar ca să fim prieteni trebuie să vă spun în faţă că aceasta trebuie susţinută din ambele părţi şi eu consider că voi aţi tratat cursul meu cu uşurinţă cu toate că o să aveţi mare nevoie de acest cunoştiinţe. Singurul care a învăţat şi a ştiut cu adevărat a fost Mircea, care a luat nota pe drept, îi mulţumesc pentru asta şi îmi cer scuze că i-am dat numai bine, dar asta s-a întâmplat, fiindcă a fost primul pe care l-am examinat.
Morala a trecut repede, la fel şi laudele, atmosfera s-a înviorat, am început să dansăm şi la un moment dat, probabil datorită faptului că auzise lucruri bune despre mine, Ana PAUKER m-a invitat să stăm de vorbă într-o cameră alăturată. Nici nu se putea altfel, a început să mă descoasă, câţi ani am, de unde sunt, ce sunt părinţii, de ce am ales electronica (la acest subiect am zăbovit foarte mult fiind destul de în temă), cum explică Vlad şi ce părere aveau studenţii lui despre el. La început am fost extrem de stresat, dar pe măsură ce discuţia avansa am prins curaj mai ales că spre marea mea surprindere figura Anei PAUKER s-a destins, încruntarea s-a transformat în calm, iar privirea metalică a devenit ceva mai umană. I-am povestit despre drama mea de sportiv de performanţă cu cariera şi perspectivele curmate brusc de arterită, lucru care i-a umanizat şi mai mult imaginea.
La un moment dat, după ce m-am relaxat, trecuse poate peste o oră, mi-au fugit gândurile şi am început să realizez că am în faţa mea pe cea mai groaznică, puternică şi nemiloasă femeie din istoria acestei ţări, femeie care are pe conştiinţă mii de oameni morţi, schingiuiţi fizic şi moral, cea care l-a vândut pe soţul ei, pe tatăl copiilor ei, Marcel PAUKER, lui Iosif Visarionovici STALIN, ştiind că prin asta îl condamnă la moarte. Marcel PAUKER se pare că intuise că grupul lor vindea efectiv ţara sovieticilor şi s-a opus, motiv pentru care a trebuit să fie eliminat, fiindcă STALIN nu cunoştea alte metode şi ce mai conta un evreu român pe lângă zecile de milioane de locuitori din Uniunea Sovietică. STALIN este considerat un criminal mai mare decât HITLER, fiindcă a omorât extrem de mulţi compatrioţi, vinovaţi că nu gândeau la fel cu el, faţă de neamţ care omora cu predilecţie alte etnii. M-am trezit la realitate când m-a întrebat la ce mă gândesc, că poate sunt obosit după examen. Spre sfârşit am îndrăznit să o întreb şi eu dacă are probleme cu sănătatea şi mi-a răspuns că pentru trecutul şi vârsta ei este destul de sănătoasă. S-a ridicat să plece acasă şi la despărţire strângerea de mână nu a fost la fel cu cea tovărăşească de la venire.
Paula BREBU era o stomatologă prietenă a familiei Alexandru şi Maria ŞERBAN, mătuşa şi unchiul meu, care erau medici ginecologi, "ei îi umblau ei jos, iar ea le umbla lor sus". Paula era o evreică tipică, înaltă, subţirică, brunetă cu un păr gros şi ondulat natural, nişte ochi negri de o vioiciune ieşită din comun, ten uşor închis, o voce plăcută cu un debit verbal ameţitor, sâni acceptabili, picioare lungi ascunse permanent de pantaloni, fiindcă spunea că nu sunt prea atrăgătoare, şolduri mici şi un vizaj interesant specific rasei cu nas mare şi buze groase, senzuale. Era căsătorită cu Congo sau Conguţ pe care nu l-am cunoscut vreodată, care se ocupa cu probleme de turism, despre el vorbea cu mare tandreţe, dar mai ales la timpul trecut, fiindcă prezentul şi-l petrecea din plin cu un colonel superb ca bărbat, cu care se afişa fără urmă de jenă, iar eu nu prea înţelegeam motivul pentru care el era aşa de ambalat în relaţia cu ea. Mai târziu am aflat de la profesorul meu de matematică din liceu, Ion GRIGORE, o zicală pe care o ştia de la un senator de Tutova de prin anii 1920 " În materie de sulă orice lege este nulă".
Numele de BREBU îl aveau de pe vremea când legionarii încurajaţi de expansiunea fascistă din Europa le puseseră gând rău la evrei şi aceştia inventivi îşi schimbaseră rapid numele din GRÜNWALD în PĂDUREANU, colegul meu de liceu KAUFMANN s-a numit o perioadă ŞERBĂNESCU, iar un coleg de facultate se numea LUPU Nahman de la WOLF.
Povestea vieţii ei o ştiu de la ea, care mi-o povestea în momentele în care mătuşa mea, Ica trebuia să intre la cabinet cu o clientă şi ne lăsa pe noi în bucătărie să sporovăim. Eu mâncam de două ori pe săptămână la Ica, marţi şi vineri, şi nu ştiu cum se făcea, dar mai ales vineri, pe Paula o găseam acolo, o lăsam acolo. Uneori venea cu Sandu, tot un evreu care era foarte talentat realizând reclamele uriaşe pentru filme, care se montau în Piaţa Universităţii. După un an acesta a plecat în America şi se spunea că a făcut o carieră strălucită şi câştigă mulţi bani. Când eram internat la clinica profesorului Iliescu grav bolnav, aproape de amputarea picioarelor, ea aducea de mâncare unui amic şi trecea pe la Ica de unde lua câte ceva sau îmi aducea ea şi mai stătea de vorbă cu mine, mă încuraja văzându-mă intr-o stare deplorabilă. Şi atunci ca să spună ceva, fiindcă noi nu prea aveam lucruri comune, îmi povestea anumite secvenţe din viaţa ei ca să mă deconecteze. Paula avea un suflet minunat, aducea mâncare unui bolnav şi făcea psihoterapie cu un tânăr pe care abia îl cunoştea, Dumnezeu s-o odihnească în pace.
Înainte de 1944, împreună cu fratele ei cu numele conspirativ "Clopoţel" impulsionaţi de atitudinea reprobabilă a fasciştilor, au intrat în mişcarea comunistă ilegală sperând că se vor izbăvi prin aceasta. Participau la şedinţe, transportau şi lipeau afişe antifasciste plus multe altele. Când au venit comuniştii la putere, fratele ei a fost ales în comitetul central şi avea o situaţie solidă în calitatea lui de ilegalist. Ca medic stomatolog, Paula a beneficiat prin poziţia fratelelui ei de o plasare intr-o policlinică specială unde primeau nu numai cele mai noi medicamente ori materiale, dar şi toate revistele de specialitate din care, fiind o cunoscătoare a multe limbi străine, se documenta profesional cu ultimele noutăţi apărute în stomatologie. În 1952 când am cunoscut-o eu, era una din cele mai bune dentiste din tară printre pacienţii ei figurând profesorul Constantin PARHON, Petru GROZA, actorul George VRACA, Ion Gheorghe MAURER şi multă altă lume bună din Bucureşti. Asta a fost şi relaţia iniţială dintre ei, fiindcă având ceva probleme genitale, profesorul PARHON pacientul ei, o recomandase unchiului meu care era şeful secţiei de ginecologie-endocrinologie al Institutului PARHON şi de aici a început o mare şi lungă prietenie cu mătuşa mea, probabil era mult mai uşor să discute problemele femeieşti cu o doctoriţă, care era recunoscută nu numai prin profesionalismul ei, dar mai ales prin carisma cu care o făcea.
Situaţia din România devenea însă din ce în ce mai apăsătoare, floarea intelectualităţii româneşti fusese închisă şi lichidată fizic fără deosebire de naţionalitate, e drept că mulţi evrei prin talentul lor ancestral de supravieţuire au primit posturi foarte importante în ierarhia comunistă şi de acolo de sus cu puterea ce le fusese încredinţată tăiau şi spânzurau făcând mult rău poporului român în general, dar nu numai românilor. Au fost şi evrei persecutaţi de regimul comunist, au fost şi evrei lichidaţi de regimul comunist, dar procentual mult sub media pe întreaga ţară.
Prin anii 60 Paula BREBU nu a mai rezistat la măgăriile care se făceau în România sub pălăria socialismului şi s-a dus la foştii ei colegi ilegalişti care i-au facilitat repatrierea în Israel împreună cu Congo, unde cu ajutor de la stat şi-a deschis un cabinet cu care se descurca bine, iar Congo şi-a constituit o agenţie de turism, fiindcă aşa ceva lucrase în România.
La un moment dat, a primit o vizită a unui fost iubit de-al ei stabilit în Franţa care a invitat-o la el, mai ales că locuia şi cu sora lui, fostă colegă de liceu cu Paula. În Franţa a fost primită ca o regină, prietenul ei avea o situaţie materială strălucită şi ca să nu fie jenată a primit de la început o sumă uriaşă ca să o poată cheltui cum vrea ea. Îmi povestea cum de dimineaţă îi lasa 100 FF special ca să-i dea bacşiş şoferului lui, cu care făcea câte un mic tur al Parisului, dar uneori de zgârcită, prefera să meargă cu metroul sau pe jos, nu-i venea să dea bacşiş o sumă aşa de mare. Sărăcia pune pe om o amprentă îngrozitoare de care nu se mai poate lepăda. Un coleg îmi relata că un unchi de-al lui, bancher în Brazilia, când erau pe litoral dădea liftierei 100 de lei o sumă foarte mare pentru un bacşiş. La opoziţia nepoţilor lui care susţineau că este prea mult acesta le-a spus:
- Vouă v-am dat tot ce am putut, ţie ţi-am luat apartament şi maşină, ţie ţi-am luat maşină şi televizor, pe tine care ai de toate îţi iau un bilet în circuit să vezi o lună Europa, pe cutare îl invit trei luni la mine în Brazilia, de ce nu mă lăsaţi să-i fac o plăcere şi fetii ăsteia aşa de tânără şi frumoasă, care mă face să mă bucur şi eu. Când mă vede îi strălucesc ochii de bucurie, ştie că îi dau 100 de lei la fiecare cursă cu liftul. Acel om avea şi banii, dar nu fusese schimonosit de sărăcie şi de răutate, rămăsese un om pur, bun, care avea voluptatea de a se bucura de bucuria altora. Nu degeaba scrie în biblie că dar din dar se face rai.
Paulei i s-a oferit un sejur de două săptămâni pe coasta de azur împreună cu sora prietenului şi fosta ei colegă de liceu. Totul a fost minunat, incredibil, la limita irealului deoarece locuiau într-unul din cele mai luxoase hoteluri de pe rivieră, dar când Paula a aflat cât costă un apartament pe zi s-a mutat imediat în apartamentul prietenei sale, nu a putut suporta presiunea psihica a cheltuirii unei sume astronomice pentru ea, pentru costul celui de-al doilea apartament. La întoarcere, prietenul ei cu soţia şi copii au făcut mare haz de această întâmplare neobişnuită în lumea lor, dar Paula cu toate că o tachinau cu asta nu s-a supărat, realiza că cea anormală este ea, fiindcă provine dintr-o lume distorsionată.
Ştiind capacitatea profesională a Paulei, prietenul ei i-a propus să-i pună la punct dantura lui, familiei şi la câţiva din directorii lui executivi şi în schimb îi cumpără un cabinet mobil ultimul răgnet pe care la plecare i-l trimite în Israel. Desigur că a acceptat, îşi dădea seama că era o manieră elegantă ca să-i facă un cadou deosebit de scump într-o formă delicată. La sosirea aparaturii în Israel a vândut-o cu un preţ foarte bun.
Când s-a pus bine pe picioare din punct de vedere material, i-a invitat pe ŞERBANI în Israel într-un sejur de vis, nu de amploarea celui de pe Coasta de Azur, dar minunat. De la aeroport au mers direct la un hotel unde i-a primit patronul, un vorbitor perfect de română care le-a prezentat o cameră foarte frumoasă. Paula s-a răţoit la el spunându-i că trebuia să reţină faptul că doamnei doctor nu-i place culoarea roz ca cea a mobilierului şi până se întorc să se descurce. Au mers apoi la ea acasă într-un apartament superb, spaţios, confortabil şi aranjat cu mult gust, cum am putut să văd şi eu din fotografiile aduse. Au discutat vrute şi nevrute amintindu-şi de tinereţea şi vremurile bune din Bucureşti, au schiţat un program după care i-a dus la hotel. Spre surpriza lor întreg mobilierul era de data asta un bleu pastel de care au fost mulţumiţi şi lucrul cel mai surprinzător a fost faptul că li s-a spus că mobila fusese nu schimbată ci vopsită rapid. În Israel au petrecut minunat, au vizitat Marea Moartă, Ierusalimul, locurile sfinte cu mărturiile trecerii lui Iisus Hristos, au discutat cu evrei plecaţi din România, dintre care unii foşti pacienţi ai lor, care ştiind de la Paula că vin i-au primit excelent şi le-au făcut cadouri. Ica este o povestitoare înăscută şi îmi relata cum de exemplu evreii au un cult pentru pomi şi din cauza asta a văzut o autostradă care ocolea un arbore secular sau un munte care era pe o parte împădurit, iar pe alta despădurit, explicaţia fiind că partea despădurită fusese arabă şi era ocupată după războiul de şase zile. La celebra universitate din Ierusalim unde au vizitat nişte colaboratori ştiinţifici ai unchiului meu, au fost uimiţi de dimensiunile reduse ale clădirii, pentru ca în final să li se spună că arhitectul a conceput-o ca pe un iceberg, cea mai mare parte este subterană cu numeroase nivele din motive climaterice, dar mai ales strategice. O poveste fascinantă a fost aceea a excursiei la Marea Roşie unde au făcut o plimbare cu o barcă al cărui fund era de sticlă cu posibilitatea de a vedea toată fauna şi flora cu culori superbe.
La plecare Paula, o gazdă excelentă nu a uitat pe lângă gândurile bune pe care mi le-a transmis, pe lângă bucuria ei pentru faptul că mă simt destul de bine cu sănătatea să-mi trimită o atenţie, dovadă a faptului că nu m-a uitat. Am apreciat mult acest lucru mai ales când am văzut lista cu cadourile pe care a transmis-o pentru cunoscuţii ei din România.
Într-un an, ştiind că este în vacanţă la Breaza cu mătuşa şi unchiul meu, m-am dus pe la ele cu prietena a mea Ica. Cum m-a văzut m-a întrebat dacă este soţia mea şi la răspunsul meu că nu m-am insurat încă, m-a făcut tâmpit, ea credea că am divorţat până acum de vreo trei ori. M-a luat deoparte şi m-a sărutat spunând că eu reprezint pentru ea una din marile bucurii, când mă vede cum arăt în comparaţie cu starea jalnică de la clinica profesorului Tantinel ILIESCU, a vrut să-i arăt picioarele minunându-se de culoarea normală pe care o aveau. La plecare mi-a mărturisit că a poftit la picioarele mele frumoase şi că dacă ar fi avut cu 10 ani mai puţin nu scăpam uşor, era plină de gingăşie şi umor.
Contacte cu ea am avut numai prin mătuşa mea care transmitea de la mine şi primea pentru mine câte ceva de la Paula, eu eram în perioada în care o corespondenţă cu străinătatea trebuia justificată la serviciul de cadre şi chiar la ofiţerul de securitate, încât problema devenea mult prea complicată.
Prin 1980 a contactat un cancer şi l-a invitat pe fratele ei să facă o excursie în Israel prin agenţia înfiinţată cu mulţi ani în urmă de Congo, dar la care acuma nu mai lucra. A găsit-o în ultimul hal, dar cu un moral exemplar, aşa că l-a rugat să-şi facă traseul prin ţara sfântă că poate o mai găseşte în viaţă. A fost imposibil să se opună, aşa că a plecat în excursie şi după vreo 5 zile a fost anunţat că sora lui a murit şi a fost transportat la ea. Situaţia în casă era jalnică, Paula depusă undeva într-un mediu cu temperatură constantă scăzută, din cauza climei din Israel, Congo care stătea într-un scaun pentru invalizi şi bea numai whisky şi până la plecare a fost imposibil să comunice cu el. Casa era aproape goală, Congo dădea la toată lumea totul. Partea cea mai tristă a fost după ceremonia funerară, când corpul Paulei a fost ridicat de reprezentanţii unui institut de cerectări care cumpăraseră cadavrul chiar de la ea încă din timpul vieţii. În foarte scurt timp Congo a fost internat la un cămin de bătrâni unde nu a rezistat nici un an şi s-a prăpădit.
În concluzie, contactul meu cu lumea evreilor mi-a lăsat amintiri şi prietenii plăcute cu toate umbrele de care în mod cert nu o să mă pot despărţii vreodată.
Când l-am cunoscut în 1997, doctorul Călin BOTEZ trecuse de 60 de ani, era un bărbat cu părul complet alb, prezentând în mod vădit relicvele bine conservate ale unui tânăr agreabil. Avea o voce plăcută cu un timbru făcut parcă să fascineze, în discuţia cu cel care mă prezentase, vărul meu Dan NICOLESCU-VESELU. A fost foarte încântat, fără a încerca să mascheze, când i-am oferit un disc cu Nichita STĂNESCU, dar mai ales când i-am mărturisit că aceste discuri eu le ofer numai unor personalităţi şi nu oricui. Aveam în faţa mea un om echilibrat, realizat din punct de vedere profesional, peste care mai plana destul de estompat însă, acuzaţia atrocităţilor psihiatrice practicate asupra dizidenţilor din regimul comunist, prin tratamente medicale impuse de către organele speciale ale securităţii. Nimic din interlocutorul pe care-l aveam în faţă nu amintea de tânărul care cu 30 de ani în urmă aborda viaţa în plin, impulsionat de presiunea hormanală puternică, specifică masculilor tineri şi sănătoşi.
Văzând că eu nu am gânduri de însurătoare, familia soţiei mele a ales stratagema prezentării fetei lor unui candidat care li se părea lor a fi potrivit pentru ea. Prin intermediul unui evreu, prieten al familiei, doctorul radiolog Karl SPOTHEIM, socrilor mei le-a fost prezentată familia BOTEZ, al căror fiu era un tânăr medic, Călin, un băiat prezentabil. Logodna a fost celebrată acasă la familia GRECUL, odată cu revelionul 1961-1962, după care Ica a venit în mod neaşteptat la una din vilele de pe valea Prahovei unde petreceam revelionul împreună cu toată gaşca. Mi-a spus numai mie, ceilalţi nu cunoşteau schema, că treaba nu o consideră de viitor, cu toate că nu are ce să-i reproşeze băiatului sau familiei şi că o să-mi urmeze sfatul pregătind în mod serios examenul de admitere la facultate, pe care-l va promova în sesiunea 1962. Au rămas logodiţi câteva luni şi căruţa s-a rupt când Călin a invitat-o la părinţii lui la Bucureşti, unde ştiind că era divorţată, a vrut să i-o tragă cam forţat şi cum Ica era sensibilă la acţiunile de forţă, fiind o fire independentă, a ripostat vehement, a plecat la Ploieşti şi a venit direct la mine, având şansa să mă găsească singur. Această reacţie a ei o cunosc pe pielea mea, fiindcă imediat ce am cunoscut-o, tot pentru că ştiam că nu este virgină, am încercat să i-o trag destul de repede. Am întâmpinat însă o opoziţie elegantă, dar fermă, aşa că am lăsat-o în apele ei, mai ales că la vremea aceea, nu întrerupsesem complet relaţiile de hard, cu vechea mea prietenă, Dorina, iar cu Sorin STROE aveam o schemă de "Joia Tineretului", când o făceam la mine acasă cu două fete în aceeaşi cameră. Ne întâlneam destul de des, discutam, ne sărutam şi ne ţineam de mână, dar despre sex nu am mai adus vorba, ştiam sigur că o să vină şi vremea lui, la momentul pe care ea a vrut să-l aleagă. Când a aflat că urmează să plec la Brăila ca să cunosc o fată care era Kuhnistă, chiar în seara dinaintea plecării, a zis să mergem pe la mine şi după cum s-a comportat mi-am dat seama că o vrea, aşa că i-am dat-o de vreo trei ori, că aşa-i frumos de prima dată.
Rămas dezlogodit, Călin a pescuit o puştoaică superbă, căreia i-a pus gând rău ca să i-o tragă, dar şi un gând bun ca să o ia de nevastă. A început prin a fi prezentat mamei ei care locuia numai cu fata, după care a început să le viziteze foarte des, aducând flori şi mici atenţii ambelor, deoarece mama era destul de tânără. Cum Călin era un băiat manierat şi prezentabil, fata a început să ţină la el din tot sufletul ei curat de copil. Odată, Călin a ajuns acasă mult mai devreme, fata fiind plecată, şi din vorbă în vorbă s-a trezit că o pune cu soacra, ceea ce nu era un lucru nemaipomenit de rău. Necazul cel mare s-a petrecut când fata a aflat şi s-a sinucis, creind premizele unui mare scandal în Ploieşti. Spre surpriza generală Călin s-a căsătorit cu soacra cu care a făcut alţi copii şi povestea s-a încheiat, din păcate fără clasicul şi mult aşteptatul happyend. Pe băiatul lui, reporter TV la un post local l-am cunoscut bine şi prin el i-am transmis salutări tatălui lui.
Pe doctorul Poldi EMANUEL l-am cunoscut de la sport şi din casa Părintelui Petre NICULESCU-VESELU, unchiul meu. Era un tip simpatic, de milioane, care avea o bună dispoziţie molipsitoare şi replică la toate. A funcţionat ani de zile ca medic spoertiv la echipa de fotbal a Uzinei 1 Mai, unde s-a înţeles minunat cu derbedeii simpatici de acolo, cu care făcea fel de fel de şotii.
A rămas celebră secvenţa de la plecarea din secţia marelui chirurg Dr. Constantin ANDREOIU în alt post când Doctorul Leopold EMANUEL i-a spus acestuia că a învăţat multe de la el şi de la fostul lui şef ... "care nu se compara cu dumneavoastră profesional, dar nici dumneavoastră cu dânsul din punctul de vedere al caracterului" ...
Cu toate că o cunoştea bine şi pe mama de la Popa Veselu, când am fost la el la comisia de pensionare, cu toate că ştia că o ducem greu din punct de vedere material, nu s-a sfiit şi a primit curcanul pe care i l-a dus mama, drept ciubuc, ca să nu mă plimbe prea mult pe la comisie.
Cu actorul Zephi ALSHEC am fost foarte apropiat, jucasem ping-pong cu soţia lui, Ivette, fata doctorului Poldi, era amic cu colegii mei de liceu, aşa că ştiu multe despre el. Era un tip amabil, agreabil, extrem de politicos şi era o plăcere să participe la o petrecere, unde dădea tonul la bună dispoziţie. Cu toate că era vedeta teatrului din Ploieşti şi nu numai, era de o desăvârşită modestie şi apropiat cu toată lumea. Cu toate că nu era ploieştean, cu timpul devenise în mod plenar unul de-ai noştri, prietenul tuturor, de la oficialităţă la fotbalişti.