Nicolae Trifon. Unde e Aromânia ?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Studiul lui Nicolae Trifon a apărut inițial în revista Časopis Evropa din Novi Sad. nr.8, (An IV), 2011. Revistă de ştiinţă şi artă în tranziţie. Magazine about science and art during the transition. Fondată în anul 2008 la Novi Sad. / Founded in Novi Sad in 2008.
Apare bianual / It is released two times a year. Fondator şi redactor şef / Founder and Editor-in-Chief, Pavel Gătăianţu. În același număr se publică un interviu cu Mircea Eliade, realizat de Petru Cârdu în 1986.

Cu prietenie, Dan Culcer

Unde e Aromânia ?

«  Unde e Aromânia ? » întreba deunăzi Ion Caramitru, actor binecunoscut în România, președintele Societatii culturale macedoromâne, cu ocazia unei emisiuni la televizor pe tema statutului național al aromânilor. « Machidunia… Macedonia lui Filip, Alexandru si a urmasilor lor e țara noastră », sugera putin mai târziu deputatul Costică Canacheu, leader al Comunității aromânilor din România. Intrebarea e semnificativa pentru rea voința celor care considera chiar si azi ca aromânii din Balcani nu pot fi decât români, răspunsul nu mai putin semnificativ pentru o anumita stînjeneală a celor pentru care aromânii sunt un element aparte, distinct nu numai fata de grecii, albanezii, bulgarii sau sârbii cu care au convietuit de-a lungul istoriei dar si fata de români. Intradevar, înrudirea pe plan lingvistic cu românii e incontestabila însa nu permite inter-comprehensiunea între locutorii celor doua limbi. Pe plan cultural,  în sensul larg al cuvântului,  lumea aromâna este mai aproape de lumea greaca, si în anumite privințe de cea albaneza si macedoneana (slava) decât de lumea româna. Aromânii, mai precis o parte dintre ei, au intrat în contact direct cu Românii doar începând cu ultima treime a secolului XIX.

Divergenta între cele doua pozitii nu înseamna ca premizele si viziunea asupra lumii a celor care le sustin nu sunt de acelasi ordin : fara tara, adica stat, nu poti exista ca grup, comunitate, popor aparte. Deci din doua una : ori aromânii se identifica si adera cu orice pret la un stat-natiune tutelar (român în acest caz, dar de ce nu grec sau albanez, în cazul aromânilor din Grecia sau Albania ?) ori se refugiaza într-un trecut îndepartat ca sa justifice eventuale pretentii de a se reclama de la o tara si un stat oricât de imaginare ar fi asemenea referinte.

Pozitia partizanilor românitatii aromânilor dateaza din annii 1860, când Statul român a deschis primele scoli românesti în Turcia europeana inaugurând astfel politica sa balcanica centrata pe chestiunea aromâneasca. Ea nu a variat pâna în zilele noastre în ciuda schimbarilor survenite ulterior. Pe de o parte, tratatul de pace semnat la Bucuresti în 1913 nici macar nu mentiona existenta specifica a aromânilor pe teritoriul statelor nationale în noile lor frontiere. Recompensata prin cedarea de catre Bulgaria a Dobrogei de sud, România abandona cu aceasta ocazie exigentele sale în legatura cu aromânii. Atât în perioada interbelica cât si de la 1989 pâna azi, în cadrul masurilor specifice privind  « românii de pretutindeni », nimic nu permite sa se afirme ca Statul român a încercat, si chiar ca ar fi putut încerca, sa duca o politica similara cu aceea din perioada precedând pacea de la Bucuresti. Aceste fapte nu au afectat însa nicidecum teza românitatii aromânilor din Balcani, solid instalata în naratiunea nationala româneasca. Cei care sustin aceasta teza, mai ales printre aromâni, recunoasc ca, în ultima analiza, o fac mai de graba din respect pentru memoria sacrificilor consimtite pe vremuri de statul român în favoarea aromânilor, solicitat de altfel de intelectuali si notabili aromâni, decât în perspectiva unui sprijin eficace afirmarii elementului aromân în celelalte tari balcanice. Pentru ei, acest element e « pierdut » adica asimilat. Odata lasate la o parte lamentarile privind trista soarta a « românilor sud-dunareni », masurile preconizate azi în Balcani de Societatea culturala macedoromâna (înfiintata în 1879 la Bucuresti, suspendata în 1952 si relansata în 1990) nu merg mai departe decât traditionalele programe culturale menite sa consolideze relatile României cu statele vecine.
Pe de alta parte, intrarea Greciei în Uniunea europeana dupa caderea dictaturii, implozia regimurilor comuniste si dezmembrarea Iugoslaviei au favorizat o revenire spectacuoasa a aromânilor pe scena politica balcanica la care putini observatori se asteptau. O noua dinamica s-a pus în miscare cu aceasta ocazie, într-un context politic nou, marcat printre altele de adoptarea în 1997 a Recomandarilor Consiliului Europei (Rezolutia 1333), care invitau statele unde locuiesc aromâni sa puna în practica masuri scolare si administrative pentru  mentinerea limbii si a culturii lor. Pentru aromânii implicati în aceasta dinamica exista un înaite si un dupa momentul 1990, moment pornind de la care au aparut noi forme de identificare si de pozitionare pe plan national. Sub diferite forme, variind de la tara la tara, de la comunitate la comunitate, de la grup social la grup social, polul aromân a câstigat subit în atractivitate în Balcani pentru multi greci, macedoneni, bulgari, albanezi sau români de origine aromâna. Ei revendicau de acum înainte public apartenenta la o lume despre care nu se mai vorbea de mult decât la trecut sau din auzite. Manifestarile lor n-au avut loc într-un spirit ostil natiunii majoritare în tarile în care traiau, în tot cazul nu au fost percepute ca atare, cel putin la început, integrarea aromânilor fiind reputata exemplara. In acest context trebuie examinat procesul care a dus în România la cererea statutului de minoritate nationala înaintata de Comunitatea aromânilor din România în 2005.  Fondata în 1991, acesta structura asociativa, care revendica aproximativ 4000 membrii, se înfatiseza sub forma unui ansamblu relativ heteroclit, organizat mai ales regional. Numarul membrilor Societatii macedoromâne este net inferior, media de vârsta mai avansata si capacitatea de mobilizare în lumea aromâna redusa.  Ea beneficiaza în schimb de sprijinul organelor de presa si institutilor statale. Documentele  Societatii sunt redactate mai ales în româna, în timp ce Comunitatea favorizeaza aromâna în publicatile ei si în dezvaterile interne.
Daca se iau în calcul nenumaratele discutii, inclusiv interventile si analizele aparute în presa aromâna, pe tema adoptarii statutului de minoritate, unanimitatea care a caracterizat votul favorabil în cadrul adunarii generale convocate de Comunitate pe 17 aprilie 2005 la Bucuresti este înselatoare. Intr-un editorial, Alexandru Gica a rezumat foarte elocvent situatia : unii aromâni din comunitate se simt întâi români, pe urma aromâni, altii aromâni si pe urma români, altii numai aromâni, etc. In asemenea situatii, problema e ca la întrebari complexe, precum cele legate de identitate si de identificare, lumea se asteapta la raspunsuri simple, în schimb când e vorba de întrebari simple, privid nationalitatea spre exemplu, lungile tirade alambicate nu socheaza câtusi de putin. Altcum spus, nu e usor de înteles în România ca un individ sa spuna ca este român si în acelasi timp ca se simte mai repede aromân, aromân ca alti indivizi care se simt tot aromâni ceea ce nu-i impiedica sa fie si sa-si zica albanezi sau greci daca traiesc într-una dintre aceste tari. Multi dintre cei peste 500 de aromâni care au participat la vot si s-au pronuntat pentru un statut de minoritate au dat, vrând nevrând, un raspuns simplu la o intrebare complexa. Nu prea aveau de ales.

Ponderea României în configuratia aromâna din Balcani
Situatia din România în anii care au urmat restabiliri libertatii de expresie si asociere poate fi rezumata printr-o serie de obiectii ridicate public din ce în ce mai des de anumiti aromâni, obiectii care decurg din preocuparile lor, nicidecum recente, privind mentinerea lor ca grup aparte, dotat cu o limba, pe care ceilalti nu o înteleg, cu o istorie pe care ei au trait-o altcum. « Intr-adevar, multi aromâni din Grecia sau Albania au pierdut limba, si-au uitat istoria, imita maimutareste pe ceilalti, dar aici, în România, nu asistam de ceva vreme la acelasi lucru ? » « Noi suntem români, e evident, traim aici, cei din Grecia sunt greci, cei din Albania sunt albanezi, de unde pâna unde ar fi ei români cum pretinde România ? » « Daca devin si ei români, ceea ce de altfel este iluzoriu, atunci nu înceteaza si ei sa fie aromâni ? Decât sa ne complacem în conditia de români « bis », când « super » români, când « aproape » români, nu e mai firesc sa fim recunoscuti ca o minoritate la fel ca celelalte 18 recunoscute de Constitutie, ceea ce nu poate decât sa ne ajute ca sa pastram limba si particularitatile noastre ? »
Proaspat veniti în România, unde ei erau perceputi mai repede ca un plus decât ca o primejdie pentru elementul românesc, confruntat dupa primul razboi cu minoritati nationale care constituiau o treime din populatia acestei tari în noile sale frontiere, aromânii au pastrat mai bine limba si constiinta particularitatii lor decât cei ramasi în tinuturile de unde ei veneau, supusi la mari presiuni de asimilare de catre statele-natiuni recent intrate în posesiunea fostelor teritorii administrate de Otomani. Ei ocupa deci un loc aparte, într-un fel privilegiat, în configuratia aromâna din Balcani. Din acest motiv, dar si din cauza interventilor statului român în trecut în Balcani, comportamentul lor pe plan national joaca un rol cheie pentru orientarea aromânilor din celelate tari. Miza cererii statutului de minoritate nationala în România nu se rezuma la un deputat ce i-ar reprezenta în Parlament, la niste subventii anuale sau la câteva posturi în institutile de stat. Pe de o parte, un asemenea statut ar permite multor aromâni înca ezitanti, inclusiv din cauza presiunilor pe care le-au suferit în contextul de îndoctrinare nationalista româneasca dea lungul timpului, de a se pronunta liber asupra identitatii lor. Pe de alta parte, ar impiedica statul român sa urmeze o politica externa în Balcani fondata pe scenarii fanteziste sortite esecului, si sa aduca prejudicii intereselor celor pe care el vrea sa-i ajute. Recunoasterea de catre România a unei etnii aparte aromâna ar taia scurt argumentele nationaliste grecesti care tratau drept agenti ai propagandei românesti pe cei ce nu se recunosteau ca fiind « Greci vlahofoni » si ar favoriza adoptarea unui statut specific pentru aromâni în celelalte tari, precum Albania. Un statut inevitabil sui generis, oricare ar fi forma juridica adoptata, pentru ca nu exista un stat aromân si deci o natiune aromâna la care aromânii prezenti ca minoritate în diferitele tari din Balcani ar putea adera si care ar putea sa le apere interesele. Din punctul lor de vedere, pe planul unei afirmari autonome, este punctul slab al aromânilor dar care se poate dovedi  a fi si un atu în contextul postmodern, postnational, într-o Europa sensibila la respectul drepturilor minoritatilor.
Reactile în presa nationala la aceasta cerere au fost extrem de dure si denunturile emanând deseori din medile aromâne ostile noii orientari s-au dovedit devastatoare. Unii o faceau din convingeri personale (nu trebuie pierduta din vedere puterea de atractie a nationalismelor balcanice în rândurile minoritarilor), altii din interese materiale si de cariera, daca ne gândim la anumiti intelectuali, artisti si oameni politici de origine aromâna îngrijorati la idea ca prestigiul si functia lor ar putea suferi de pe urma comportamentul « antiromânesc » al coetnicilor lor. Campanile de presa pe aceata tema nu au avut însa pâna acum efectul scontat în rândurile opiniei publice, multi considerând ca este vorba mai ales de un contencios aromâno-aromân.
Exasperarea provocata de aceste reactii a avut si o serie de efecte colaterale neasteptate si nu neaaparat binevenite.  Ne referim la anumite initiative care cauta sa dea un nou avânt miscarii de afirmare a aromânilor, dar care conduc practic la izolarea lor în lumea reala în care ei traiesc. Tentativa de a impune etnonimul « machedonarmân » pentru a-i numi pe aromâni, si multiplicarea referintelor insistente la Macedonia în ultimii ani fac parte dintre aceste initiative.
 
De la macedoromâni la machedonarmâni
Antologia de poezie bilingva aromâna-franceza aparuta în Belgia în  2007 constituie actul de nastere al acestei constructii lexicografice mai repede surprinzatoare în aromâna si româna ca sa nu mai vorbim de celelalte limbi. In introducere, Kira Iorgoveanu-Mantsu, figura emblematica a lumii aromâne, ea insasi scriitoare reputata, nu însa si lingvist, nici istoric, atrage atentia asupra faptului ca :
« Le terme aromân  (fr. aroumain) a été imposé par la linguistique roumaine du 19e siècle qui voulait démontrer à tout prix que les deux peuples parlant le latin balkanique au nord (les Roumains) et au sud (les Macédonamans) du Danube constituent un seul peuple. Ce terme a été repris par la majorité des linguistes et des historiens et s’est imposé comme terme international.
Mais, aujourd’hui, les Macédonarmans ne reconnaissent pas ce terme et souhaient l’usage du terme macédonarman qui reflète leur identité ethnique et culturelle spécifique et que celui-ci soit imposé comme terme international ».
Tonul peremptoriu al acestei declaratii nu era justificat în momentul aparitiei cartii pentru ca etnonimul si glosonimul machedonarmân constituau o gaselnita recenta, pentru prima data consimtita într-un document scris de anvergura.  Cea ce însa putea sa para virtual avea sa devina o realitate, pentru ca apelatiunea « machedonarmân » tocmai incepea sa faca turul lumii, de la Frankfurt la Sydney, trecând prin Constanta, ca sa se regaseasca putin mai târziu în antetul Consiliul aromânilor, de acum înaine al Machedonarmânilor, organism având vocatie sa reprezinte interesele aromânilor dint toate tarile din Balcani si din diaspora.

Forma româneasca « aromân », cu un « o », a fost retinuta în raport cu cea de « român », si ea stabilita la o data relativ recenta. Amândoua decurg de altfel din acelasi « romanus ». Intrarea în circuitul stiintific a acestui cuvânt o datoram geografului german Gustav Weigand. « Aromun », în germana, vine de la etnonimul « armân » folosit de o parte a aromânilor pentru a desemna limba si lumea lor si acceptata de ceilalti aromâni, zisi si fârseroti, pentru care etnonimul era « rraman ». Forma « armân » în româna si « armoun » în franceza ar fi fost mai aproape de aromânescul « armân », deci mai potrivit. Geograful sârb Jovan Cvijic a fost unul din rarii care avea sa foloseasca aceasta forma în tratatul sau aparut în franceza la sfârsitul Primului Razboi mondial. Dar uzanta a decis sa fie altfel. Intradevar, mobilurile nationaliste au fost determinante în acea perioada. Identificarea abuziva a aromânilor când cu românii când cu grecii sau neologisme precum « macedoromâni » sau « greci vlahofoni » nu sunt decât doua exemple printre multe altele. A « reprosa » azi, în numele autenticitatii si pentru a pune capat unei nedreptati care a avut loc acum 150 de ani,  românilor sau francezilor ori englezilor ca îi numesc « aromâni », « aroumains » sau « aromanians » si nu « armâni » pe aromâni e la fel de deplasat ca si a cere francezilor sa-i numeasca « români » pe români si românilor sa-i numeasca « français » pe francezi fiindca asa se numesc ei. Insistenta asupra acestui aspect, decurge totusi dintr-o reala incurcatura, o adevarata jena, resimtita de foarte multi Aromâni atunci când este vorba de a marca o diferenta fata de Români, confuzia fiind frecventa atât la aromâni cât si la români între Aromânia si România, limba aromâna si româna. Abandonarea « o »ului  nu e însa suficienta pentru a evita riscul de confuzie. Asa se explica, partial cel putin, recursul « machedon », cel de-al doilea component al etnonimului propus, « machedonarmân ».
Chiar daca cuvântul atestat în limba româna este « macedonean » (« macedo-»    în cuvintele compuse, de unde « macedoromân »), cuvântul « machedon » e familiar multor vorbitori de româna. Ei îl folosesc pentru a-i numi pe compatriotii aromâni, pe un ton în general mai repede amabil (e vorba de persoane a caror comportament hotarât inspira respect), câteodata banuitor (ei nu sunt ca noi, vorbesc altcum…) si chiar gelos (pentru situatia lor materiala), însa destul de rar dispretuitor (« machedon imputit »). Folosita în alternanta cu « aromân », forma « machedon » pare sa fie preferata pentru ca sugereaza mai bine diferenta între români si aromâni. In mediile românesti mai instruite, unii cred ca « a »ul din « aromân » e privativ, ceea ce e fals gramatical dar semnificativ din punct de vedere al perceptiei aromânilor în România. Multi aromâni folosesc, deseori spontan, mai de graba « machedon » decât « aromân », pentru a evita confuzia. Pentru ei, « aromân » suna mai savant decât « machedon », cu toate ca primul vine din limba lor (« armân ») în timp ce al doilea nu e folosit ca etnonim decât pornind de la o data destul de recenta. Cu alte cuvinte, « machedon » indica mai bine individualitatea lor considerata ca diferita fata de Români.
Apelatiunea « machedon » apare practic odata cu primele valuri de imigranti/coloni sositi în România. Ca sa se prezinte, multi dintre ei  indicau « tara » de unde proveneau, Macedonia (în aromâna Machidunie). In loc sa indice tarile respective care cu câtiva ani înainte îsi împartisera resturile Turciei europeane, ei preferau sa evoce o regiune usor identifiabila care beneficia de un renume istoric si care continua sa fie o tema de actualitate datorita conflictelor nationale de o rara violenta care au precedat împartirea ei. Nu toti veneau din Macedonia. Unii dintre ei proveneau din celelalte doua provincii istorice unde locuiau aromânii, din Epir (cel de nord apartinând de acum înainte Albaniei, cel de sud facând parte din Grecia) si din Tesalia (Grecia). Nu avea cum sa-i deranjeze noua denumire, la început neutra, pe care multi aromâni si-o vor însusi rapid, arborându-o cu mândrie.
« Machedon » e deci un nou etnonim pentru a desemna o populatie care batuse deja toate recordurile în materie de etnonime. Precum se stie, aromânii se denumesc în primul rând mai ales în functie de satele, târgurile, regiunile si statele de unde provin sau de clanurile si retelele legate de ocupatii profesionale la care ei continua sa se refere, si dupa aceea ca aromâni, faptul de a vorbi aromâna fiind punctul lor comun în ultima instanta. Deci, sa zicem, « clisurean » sau « sârbean » sau « cipan » (Irina Nicolau a numarat 65 de etnonime de acest gen) si aromân (sau, din ce în ce mai rar, rraman). La acest nivel, autodefinirea aromânilor este mai degraba exemplara, daca ne gandim la încurcaturile provocate de interventia criteriului confesional în Balcani. In toate cazurile evocate avem de a face cu autonime consacrate de multa vreme, în vreme ce « machedon » (de fapt, mai repede « machidon ») e un exonim la origine, care semnifica o realitate istorica de tip nou la aromâni datorata emigratiei lor în grupuri compacte, în decursul unei perioade limitate (1925-1933), într-o anumita regiune, Cadrilaterul, recent intrata în compozitia unei tari noi pentru ei, România. Diferenta fata de exonimele folosite în Balcani (vlahi, cutovlahi, ciobani, tintari) e neta din doua motive. « Machedon » nu are o conotatie depreciativa si e folosit în paralel cu etnonimul aromân, care e familiar românilor. Cu totul alta e situatia în celelalte tari,  chiar daca în ultimul timp au avut loc mutatii notabile în comportamentul aromânilor din Balcani si în felul în care sunt perceputi. In Grecia mai ales s-a asistat la o inversare a cliseului negativ asociat cuvântului « vlahos » atunci când aromânii l-au revendicat în mod public, fara nici o retinere. Insa nici nu a fost vorba ca etnonimul propriu aromânilor (armân) sa intre cu aceasta ocazie în spatiul public grecesc, iar pozitia aromânilor care se afisau ostentativ ca valahi era echivoca fiindca practic ei participau la dinamica nationalista greceasca. La Skopje si la Belgrad, dupa caderea comunismului, era mai repede bine vazut sa te falesti cu originea de vlah sau de tintar.

Aromânia este acolo unde traiesc aromâni în carne si oase…
Dorinta de a evita confuzia cu românii nu e desigur singurul factor care explica succesul apelatiunii « machedon ». Referinta la o Macedonie reala si mitica totodata joaca un rol considerabil. Daca ne gândim la macedoromânii invocati de România de la 1860 încoace si chiar la stilul antichizant afectat de primii carturari aromâni care se prezentau publicului european, putem considera ca fenomenul nu e nou. El est însa de alta natura. De câtva timp, asistam la o escalada vertiginoasa : ceea ce constituia înainte o indicatie geo-istorica aproximativa, un vag titlu de noblete sau apartinea fondului legendar balcanic modern (mai ales pe tema ispravilor lui Alexandru Machedon, foarte populare printre aromâni) a devenit o revendicare absoluta si exclusiva usor de reperat mai ales în discutile de pe forumul Armânamea, botezat în paralel si el Makedonu. Golul creat de abandonarea consideratilor reductioniste fondate pe lingvistica comparata a fost repede umplut de ipoteze etnogenetice tot atât de îndraznete pe cât de nefondate, prezentate ca adevaruri inconturnabile. Capitanii lui Alexandru Machedon au luat locul legionarilor romani de odinioara, machedonarmânii fiind prezentati ca urmasii directi ai poporul macedonean din antichitate. Argumentele filologice, lingvistice, arheologice si istorice invocate sunt cu attât mai incontestabile cu cât informatile disponible sunt mai mult decât lacunare. Unii merg chiar mai departe în materie de autohtonism, stabilind filiatii cu pelasgii, prezenti în regiune cu mult înaintea sosirii grecilor.
Inutil de insistat asupra inconvenientelor noilor orientari punctate aici. Schimbarea unui etnonim nu e o operatie inocenta si fara consecinte. Trecerea de la « aromân » la « machedonarmân » ar putea fi înteleasa în contextul românesc ; ea denota o evolutie autonoma a aromânilor din România tentati sa adopte ca etnonim un exonim, e adevarat asumat, pe lânga autonimul initial. In mediile grecofone si albanofone ar fi însa de-a dreptul straniu ca un Aromân sa se prezinte drept macedonean în timp ce în R. Macedonia nu este suficient sa te declari macedonean pentru a te demarca de locutorii de macedoneana (slava) sau albaneza. Mai grav, chiar daca în România poate trece neobservata, filiatia cu Macedonia antica revendicata pentru toti aromâni din Balcani are o cu totul alta pondere în R. Macedonia, Grecia si chiar în Albania, unde concurenta e mare, ca sa nu mai vorbim de forurile internationale care au avut de arbitrat conflictele care au opus Grecia si R. Macedonia pe tema numelui fostei republici iugoslave. Greu de zis la ce vor duce tentativele actuale de aliniere pe modelul nationalismelor din secolul XIX. Ce e însa sigur e ca rezultatele nu vor fi în acord cu valorile europeene care au permis acum douazeci de ani aromânilor sa revina în actualitate si sa-si revendice public diferenta dupa aproape un secol de traversare a desertului.

Raspunsul pe care l-am propune în loc de concluzie la întrebarea formulata mai sus de presedintele Societatii macedoromâne risca sa agaseze amatorii de deductii savante privind limba si etnogeneza locuitorilor din sud-estul european : Aromânia e acolo unde au trait, traiesc si vor trai aromâni în carne si oase, care doresc sa-si cultive limba si diferentele, sa-si împartaseasca experientele comune si sa le transmita mai departe, sa faca planuri pentru viitor… Lumea aromâna, « armânamea », nu are un sens si un viitor credibil decât conceputa, proiectata, imaginata, în configuratia ei completa : aromânii care au ramas în regiunile unde sunt atestati de-a lungul istoriei, cei care le-au parasit dând nastere unor circuite diasporice de o rara complexitate, cei care s-au stabilit grupati în România între cele doua razboaie. Cei din urma constituie fara discutie fractiunea cea mai activa din lumea aromâna. Pe cât e de firesc ca ei sa-si manifeste public propria lor personalitate faurita într-un context specific, România din secolul XX, pe atât este de iluzorie ideea ca ei s-ar putea impune în fata celorlalti aromâni.  O solutie comuna, care sa tina cont de aceasta diversitate, inclusiv de dubla identificare a macedoromânilor de ieri si machedonaromânilor de azi, ar fi fost oare posibila ? Poate da, poate nu. Aceasta depinde în primul rând de capacitatea lor de a evita impasurile nationale evocate în rândurile de mai sus.
Nicolas Trifon

Bibliografie

Bara, Mariana, « Criza de identitate sau criza descrierii?, in Daima, I, 1, 2005, pp.10–12.

Caragiu Marioteanu, Matilda, « Aromanii, o criza identitara : comunicare tinuta la Academia Româna la 28 ianuarie 2005 », in Academica, nr. 36, 37, Anul XV / 173, 2005.

Iorgoveanu Mantsu, Kira, « Armânii/Makedonarmânii : recuperarea identitatii în mileniu III » in Familia româna, 4 (39) 2010, p. 5-12 ( HYPERLINK "http://www.scribd.com/doc/47270798/Aromanii-Familia-roman%C4%83-2010-4" http://www.scribd.com/doc/47270798/Aromanii-Familia-roman%C4%83-2010-4).

Kahl Thede « The Ethnicity of Aromanians after 1990 : The Identity
of a Minority that Behaves like a Majority », Ethnologia Balkanica, vol. 6, (2002)
pp. 145-169.

Trifon, Nicolas, Les Aroumains en Roumanie depuis 1990 : comment se passer d'une (belle-) mère patrie devenue encombrante » in Revue d’études comparatives Est-Ouest, 2007, vol. 38, nr. 4, pp. 173-199 ( HYPERLINK "http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/receo_0338-0599_2007_num_38_4_1868" http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/receo_0338-0599_2007_num_38_4_1868).

 Emisiunea « Nasul », animata de Radu Moraru, transmisa pe ZeceTV pe 11 iulie 2011.
 Interventia cea mai aplaudata de publicul prezent  la emisiune, si care traduce bine tonul general, a fost aceea, telefonica, a omului de afaceri Gigi Becali : « România e singura tara care ne revendica ca pe copii ei. Atunci, întrebarea e : daca nu avem si noi o tara si nu ne revendica nimeni, de ce sa facem noi rau acestei comunitati a…, ro…, ma…, aromâne, românesti. Daca nu mai suntem români, ramânem fara mama si tata. Daca spunem ca suntem o minoritate vom fi copiii nimanui. »


 Bana armâneasca, nr. 21 (2000), p. 11.
 Noi, poetslji a populiloru njits : poemi tu limba makedonarmâna (armâna) = Nous, les poètes des petits peuples : poèmes en macédonarman (aroumain)/Kira Iorgoveanu-Mantsu ; traduceri Mariana Bara, Nicolas Trifon ; postf. Nicolas Trifon, Charleroi, Belgia : MicRomania, 2007, p. 9. La cererea mea, forma « aroumain » a fost conservata în contributile mele.
 Jovan Cvijic,  La péninsule balkanique : géographie humaine, Paris, 1918, p. 162.
 Ezitarile lui Gigi Becali citat mai sus (cf. nota n° 2) sunt semnificative în acest sens.
  « Les caméléons des Balkans », in « En/quête d’identité », Civilisations, XLII-2, Bruxelles, 1993, p. 175-178.
In tratatul sau despre « asa zisii Vlahi care traiesc dincolo de Dunare », aparut la Pesta în 1808, Gheorghe Constantin Rosa, student originar din Monastir (Bitola), se prezenta deja ca « Vallachus Voscopolitanus ex Macedonia », în timp ce gramatica lui Mihai Boiagi aparuta în 1813 la Viena se intitula : Romanische oder Macedonowlachische Sprachlehre = Gramatiki romaniki itoi Makedonovlahiki.