Doina PETEANU (Anişoara ODEANU) , Publicistică la ,,Viaţa“,

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Un episod din aventura legionară

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT  

Apariţia consistentului volum ce reuneşte articolele publicate de Anişoara Odeanu, la începutul anilor ’40, în ziarul Viaţa (editat de Ministerul Propagandei, în perioada 1941-1944, şi condus de Liviu Rebreanu) a trecut, din păcate, neobservată. Şi cred că nu numai din cauza tirajului mic sau a distribuţiei deficiente, ci şi pentru că numele acestei scriitoare doar cîtorva specialişti le mai spune astăzi ceva.
Doina PETEANU (Anişoara ODEANU) , Publicistică la ,,Viaţa“, Editori Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu, „Cuvînt înainte“ de Cornel Ungureanu, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2009, 352 p.

Cele mai asidue demersuri pentru readucerea în atenţie a Anişoarei Odeanu le întreprinde, de mai multă vreme, Cornel Ungureanu, al cărui interes pentru „istoriile secrete“, pentru „subteranele“ literaturii române, este bine cunoscut. Criticul timişorean semnează, de altfel, şi prefaţa volumului în discuţie, pledînd – din nou – în favoarea unei autoare uitate, dar care ar merita cu asupra de măsură să fie redescoperită. Măcar şi pentru faptul că – e de părere Cornel Ungureanu – prin scrisul ei am putea înţelege mai bine un întreg context literar, climatul agitat al anilor ’30, cînd se afirmă generaţia lui Eliade, Cioran, Eugen Ionescu.

Cine este Anişoara Odeanu/Doina Peteanu?

Enfant terrible al deceniului patru, tînăra venită de la Lugoj într-un Bucureşti al efervescenţelor pentru a studia Literele şi Dreptul devine o mică vedetă a lumii literare. Cartea sa de debut, Într-un cămin de domnişoare (1934), îi aduce nu doar simpatia criticii – chiar şi „cusurgiul“ G. Călinescu scrie favorabil despre acest roman autenticist –, ci şi un considerabil succes de public: în decurs de un an se epuizează două tiraje, iar autoarea e oprită pe stradă pentru a i se cere autograful... Poetă şi prozatoare, Anişoara Odeanu este totodată şi o consecventă publicistă. Scrie, timp de aproximativ un deceniu, pentru Adevărul literar şi artistic, Universul literar, Curentul magazin, Cuvântul, Seara, Ecoul, Revista Fundaţiilor Regale, Viaţa (şi, în plus, pentru cîteva publicaţii bănăţene...), semnînd recenzii, reportaje, interviuri, articole de opinie. La începutul anilor ’30 publică din cînd în cînd şi articolaşe mondene pentru Adevărul literar şi artistic, la rubrica intitulată „Cronica feminină“, trezind indignarea unor cititoare care se simt jignite de anumite consideraţii ironice privind lipsa de stil a bucureştencelor... Camil Petrescu, unul dintre prietenii apropiaţi ai autoarei (alături de Sebastian, Eliade sau Eugen Ionescu), e indignat la rîndul său de faptul că acesta îşi risipeşte talentul cu superficialităţi gazetăreşti...

Viaţa Anişoarei Odeanu (pseudonimul literar al Doinei Peteanu) este aceea a unui „personaj“ nonconformist, contradictoriu şi controversat, care a ratat, într-un mod spectaculos, şansa de a de a deveni un scriitor important. Deşi avea aproape toate datele pentru a reuşi: talent, o inteligenţă vie, un spirit dinamic, neliniştit, disponibilităţi inovative, pînă la un punct perseverenţă; acestea minate însă de o autoexigenţă excesivă şi de o funciară obsesie a inutilităţii.

Cu tînăra generaţie interbelică Anişoara Odeanu are nu numai semnificative afinităţi de scriitură (asupra cărora nu insist aici), dar şi – ceea ce îi va fi fatal – afinităţi de viziune politică. E greu de spus ce anume o determină să se lase antrenată în aventura legionară. Logodna cu un tînăr neamţ (Hans Meissner, fiul lui Otto Meissner – apropiat al lui Hitler) înrolat în detaşamentul Căştilor de Fier şi, mai apoi, logodna cu medicul legionar Dan Crivetz vor fi influenţat opţiunea politică a Anişoarei Odeanu. Pe la sfîrşitul anilor ’30, scriitoarea virează dinspre Adevărul literar şi artistic (publicaţie cu orientare „de stînga“, cum se ştie) spre Porunca vremii şi Cuvântul, unde publică, în 1941, o serie de articole despre spiritul mişcării legionare. Mai mult decît atît, scrie pentru Ministerul Propagandei o broşură prolegionară. În Pe firul de păianjen al memoriei, Cella Serghi susţine că Anişoara Odeanu păstra pe birou un portret al Căpitanului... Implicarea în această aventură o va costa mult pe autoare. Pe la sfîrşitul lui 1943 este exclusă din redacţia ziarului Viaţa, iar ulterior va fi nevoită să părăsească Bucureştiul, împreună cu Dan Crivetz, locuind o vreme la Văradia sau la Anina, mici localităţi bănăţene. Orice încercare de a-şi justifica „momentul de rătăcire“ legionară e din start sortită eşecului după instaurarea regimului comunist. Reabilitată destul de tîrziu, după 1965, cînd Ioan Oarcăsu o (re)descoperă la Lugoj, scriitoarea nu reuşeşte să reintre cu adevărat în circuit; nu mai are nici forţa necesară. În 1972, la vîrsta de doar şaizeci de ani, Anişoara Odeanu se sinucide.

Între poezia modernistă şi „arta Führerului“

Articolele publicate de această autoare în Viaţa, la pagina de cultură, semnate cu numele adevărat, Doina Peteanu, nu mai sînt, precum acelea din Cuvântul, pledoarii explicite în favoarea spiritului legionar. După rebeliunea legionară şi reprimarea ei de către Antonescu, tînăra şi combativa scriitoare îşi cenzurează întrucîtva entuziasmul prolegionar. Profesiunile de credinţă se lasă însă citite printre rînduri. Şi, de fapt, acestea nu sînt în dezacord nici cu orientarea publicaţiei, nici cu politica oficială a Statului.

Doina Peteanu scrie pentru Viaţa recenzii, articole despre teatru şi film, despre expoziţii de pictură, reportaje din lumea culturală, mici eseuri, comentarii pe marginea unor articole din presa literară, uneori fragmente de proză. Îi intervievează – uneori într-un mod mai puţin convenţional – pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Alexandru Zirra, Henriette Yvonne Stahl, Victor Ion Popa, Lucian Blaga sau Sextil Puşcariu. În mai multe articole face consideraţii despre poezia modernistă şi se războieşte cu inerţiile cititorului mediu, opac faţă de subtilităţile poeziei. Sau face observaţii mai puţin reverenţioase cu privire la opacitatea criticii ori, mai bine zis, a criticilor literari. Glosează pe marginea autorilor preferaţi – Cervantes, Dostoievski, Gide, I.L.Caragiale –, asupra cărora revine mereu sau speculează asupra literaturii române a următoarelor decenii. Se miră că a dispărut obiceiul de a colecţiona reviste şi se întreabă, în mai multe rînduri, de ce românii citesc mai puţin literatură autohtonă. Scrie, de asemenea, despre arta lecturii şi despre arta traducerii. Uneori, poate nu atît de des cum ne-am aştepta, atacă tema „literaturii feminine“ – cu detaşare ironică şi niciodată cu vreo nuanţă feministă. Gustul format, plăcerea speculaţiei, sprinteneala condeiului ies clar în evidenţă în aceste articole. Fără să aibă „strălucire“, notaţiile Anişoarei Odeanu sînt, fără îndoială, nu de puţine ori incitante.

 O curioasă contradicţie de atitudine străbate publicistica acestei autoare: pe de o parte, iese la iveală o subtilă înţelegere a gratuităţii artei, pe de altă parte, o puternică înclinaţie spre arta (nu neapărat „tezistă“) cu accente naţionaliste ori mesianice. Alături de temele pe care le-am enumerat deja, regăsim în articolele Doinei Peteanu, cu aceeaşi frecvenţă, teme legate de „o viziune românească a lumii“. Aprecieri cu privire la Nichifor Crainic şi la consideraţiile acestuia despre „sufletul românesc“ sau cu privire la naţionalismul lui A.C. Popovici sînt vizibil empatice. Cînd are ocazia, se exprimă critic la adresa „acelor intelectuali blazaţi care au adoptat o strîmbătură de nas caracteristică în faţa a tot ce este românesc“. Un spaţiu amplu acordă autoarea unor producţiuni poetice ale unor autori necunoscuţi, eroi pe frontul de Est, ca aviatorul Horia Agarici sau ca „un tînăr camarad al nostru“, Ciril Vîrnav: pledoariile autoarei pentru poezia modernistă riscă să fie astfel anulate... Undeva, Doina Peteanu scrie despre „lumea nouă“ aşteptată pentru sfîrşitul războiului, odată cu victoria armatei Führerului. În altă parte, descrie cu entuziasm o expoziţie de gravură dedicată Mareşalului. Distruge cu crîncene ironii „acea anecdotică cu «teoria comunismului», în care unul acceptă să împartă cu celălalt tot ce nu avea“ Face elogiul războiului antisovietic într-o manieră care ar fi putut să o coste mai mult chiar decît a costat-o.

Dacă autoarea ar fi fost mai cunoscută, cu siguranţă că publicarea în volum a articolelor sale din Viaţa (din perioada decembrie 1941-septembrie 1943) ar fi creat oarece vîlvă. Chiar dacă nu la fel de mare vîlvă ca aceea iscată de recentele „dezvăluiri“ ale Martei Petreu privitoare la publicistica politică a lui Sebastian (de la Cuvântul)... Poate să fie şi un avantaj în asta: scriitoarea scapă astfel de un rechizitoriu. În orice caz, articolele adunate în volumul de faţă de Eugen Beltechi (cercetător la Institutul „Sextil Puşcariu“ din Cluj) şi de Gheorghe Luchescu (conferenţiar la Universitatea Banatului din Timişoara, autorul unei cărţi – utile documentar – despre Anişoara Odeanu) se cer citite sine ira et studio – cum, de altfel, se cerau citite şi articolele „compromiţătoare“ ale lui Sebastian –, ca documente ale unei epoci, ale unei mentalităţi.