Conservatorismul nu este o teorie sau o ideologie
Putem considera conservatorismul o teorie universală?
Dragoş MOLDOVEANU: Conservatorismul nu este o teorie sau o ideologie. Russell Kirk, una dintre personalităţile cele mai influente ale conservatorismului tradiţionalist, considera conservatorismul „negaţia ideologiei”. Grosso modo, conservatorismul este o atitudine sau o stare de a fi. Atitudinea conservatoare este fundamentată de: credinţa în Dumnezeu şi în Fiul Său Întrupat ca unică autoritate a acestei lumi; concepţia potrivit căreia tradiţia şi cutumele moştenite din generaţii determină valorile şi acţiunile oamenilor; credinţa în ordine socială şi ierarhii, împotriva relativismului, egalitarismului şi a secularismului contemporan; existenţa în cadrul familiei şi a neamului, ca instituţii pe care Dumnezeu le-a dat omenirii. Trăim într-o epocă în care tehnologia a devenit o componentă globală – eronat considerată sine qua non – a societăţii. Împotriva globalismului mistificator luptă conservatorismul, cu singura armă de care mai poate dispune: conştientizarea autentică a libertăţii Hristocentrice şi a responsabilităţii.
Raportându-ne la conservatorismul american, nu putem face abstracţie de adversitatea paleoconservator-neoconservator. Ce înseamnă această dihotomie în cadrul mişcării conservatoare?
Dragoş MOLDOVEANU: Începând din anii 80, în epoca lui Ronald Reagan, conservatorii „vechii drepte”, paleoconii, au intrat într-un conflict de idei – care s-a acutizat pe măsura trecerii timpului – cu foştii stângişti metamorfozaţi peste noapte în „neoconservatori”. Artizani ai unei politici intervenţioniste şi ai exportului de democraţie în întreaga lume, neoconservatorii au susţinut, în plan intern, statul-dădacă, iar, la nivel internaţional, au predicat un anticomunism de conjunctură (până la prăbuşirea Zidului Berlinului), declarând, ulterior, război terorismului islamic. Încă din primii ani ai administraţiei Reagan, ruptura în cadrul mişcării conservatoare a devenit vizibilă. A devenit evidentă pe parcursul aceluiaşi deceniu, tensiunile escaladând pe parcursul anilor `90. Paleoconservatorii au pierdut treptat teren în faţa neoconilor, aceştia din urmă cunoscând un nou parcurs ascendent în timpul celor două mandate ale lui George W. Bush. Două dintre cele mai influente personalităţi ale epocii Bush jr., Dick Cheney şi Donald Rumsfeld, sunt considerate cvasi-unanim drept purtători de seamă ai filozofiei neoconservatoare.
Este paleoconservatorismul o doctrină despre care ar trebui să vorbim la timpul trecut?
Dragoş MOLDOVEANU: Categoric nu. Neoconservatorii sunt, pentru a-l cita pe Paul Gottfried, „produsele unor condiţii istorice în schimbare”. Ar fi o prostie să credem că neoconii, care au monopolizat dreapta americană datorită puterii financiare şi mediatice de care au beneficiat, vor fi în frunte la nesfârşit. Tot Gottfried vorbea, într-un articol publicat în 2008 şi intitulat „A Paleo Epitaph”, despre o ascensiunea unei drepte post-paleo, o dreaptă care să susţină controlul imigraţiei, opoziţia faţă de răspândirea democraţiei la nivel mondial şi o dezavuare fără compromisuri a „statului managerial”. Această dreaptă va duce mai departe moştenirea paleoconservatoare. A spune că paleoconservatorismul este o doctrină moartă este pur şi simplu o intoxicare.
În Bucureşti, la editura Logos, a apărut cartea lui Paul Gottfried, „Mişcarea conservatoare”, în traducerea ta. Ai putea să ne faci o scurtă prezentare a acestei noi apariţii?
Dragoş MOLDOVEANU: „Mişcarea conservatoare” reprezintă prima carte a lui Paul Gotffried apărută în România. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi nici ultima. Varianta românească reprezintă traducerea celei de-a doua ediţii a cărţii, publicate în Statele Unite în prima jumătate a deceniului trecut. Cartea este o privire lucidă şi obiectivă în interiorul mişcării conservatoare, dezvoltate după al Doilea Război Mondial. Punând pe tapet întreaga evoluţie de la tradiţionalismul anti-New Deal al anilor `30 la anticomunismul mcCarthist feroce al Războiului Rece, de la polemica paleo-neoconi care a început în timpul administraţiei Reagan, la finanţările spectaculoase de care au beneficiat foştii stângişti transformaţi în aşa-zişi neoconservatori, cartea lui Paul Gottfried este un ghid mai mult decât necesar pentru înţelegerea evoluţiei conservatorismului american până în apropierea zilelor noastre.
Care sunt autorii sau teoreticienii care l-au influenţat în mod deosebit pe Paul Gottfried?
Dragoş MOLDOVEANU: Paul Gottfried este astăzi una dintre vocile cele mai autorizate în istoria conservatorismului american. Autor a zece cărţi şi a sute de articole în reviste de specialitate de pe întreg mapamondul, apropiat al unor monştri sacri ai scenei politice şi intelectuale precum: Richard Nixon, Patrick Buchanan, Robert Nisbet sau Murray Rothbard, Gottfried constituie un reper intelectual de necontestat. Ca una dintre figurile cele mai reprezentantive ale paleoconservatorismului, Gottfried a fost influenţat atât de personaje remarcabile ale epocii pre-moderne precum Machiavelli sau Thomas Hobbes, de Edmund Burke, cât şi de sudişti înflăcăraţi ai secolului al XIX-lea ca John Randolph şi John C. Calhoun. Senatorul anti-New Deal Robert Taft, teoreticienii Russell Kirk, Richard Weaver, dar şi stângiştii Christopher Lasch şi Paul Piccone au influenţat, la rândul lor, într-o formă considerabilă, paleoconservatorismul promovat de Gottfried.
Câteva gânduri de final...
Dragoş MOLDOVEANU: Aş vrea să mulţumesc, şi pe această cale, lui Mircea Platon (îngrijitorul ediţiei româneşti), lui Ovidiu Hurduzeu (cel care mi-a deschis „apetitul” pentru această traducere) şi Alexandru Ciolan (directorul editurii Logos, fără de care efortul nostru ar fi fost superfluu). Nu în ultimul rând, aş vrea să mulţumesc părinţilor mei, Liliana şi Corneliu Moldoveanu, al căror sprijin moral şi nu numai a fost providenţial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu