Modest omagiu
pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul
Hans
Bergel la 90 de ani!
(*26
iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)
Trăind
de peste o jumătate de secol în Germania, împrejurări fericite au
făcut ca, între oamenii de excepție pe care i-am întâlnit și
prețuit în anii exilului și mai apoi, să am bucuria și onoarea
de a-l cunoaște la München - în măsura circumstanțelor - pe Hans
Bergel, omul vertical și de pilduitor caracter, scriitor german de
talent și prestigiu, originar din România!
Născut
la 26 iulie 1925, la Râșnov (Rosenau), este primul dintre cei patru
copii ai cuplului Katharina Bergel, născută Treuetsch (*1904;
†2002) și Erich Bergel Sr. (*1899; †1971), căsătoriți din
1924. A avut ca soră pe Hildegard (*1927; †2007) și ca frați pe
Erich Bergel Jr., viitor dirijor (*1 iunie 1930, în Râșnov
(Rosenau); † 3 mai 1998 în Ruhpolding, Germania), și de Ortwin
Bergel (*1937; †1952).
Tatăl,
învățător, profesor de muzică și revizor în școlile
comunității germane din România, fiind - după necesități-
transferat cu serviciul din loc în loc, pleacă în 1936 din Rosenau
(Râșnov) la Reghin, apoi în 1939 din Reghin la Kronstadt (Brașov)
iar în 1944 la Hermannstadt (Sibiu) împreună cu familia.
Conform
propriilor mărturii, Hans Bergel, sora și frații săi și-au trăit
în Transivania o copilărie fără probleme, până în momentul
ocupării acesteia de către Armata Roșie „eliberatoare“ (august
1944) și preluarea succesivă a puterii, mai întâi de către forțe
politice vremelnic tolerate -infiltrate de criptocomuniști-, și
apoi, după uzurparea totală a conducerii de către regimul
stalinist, sub masca zisului „Partid Comunist Român“ care, în
„România Mare“ nu număra nici o mie de membri, și dintre care
numai o treime erau de origine română!
În
1944, tatăl său, în vârstă de 45 de ani, este arestat și,
îngrijirea familiei (Hans - 19 ani; Hildegard - 17 ani; Erich - 14
ani ; Ortwin - 7 ani) rămân în grija mamei, Katharina Bergel, în
vârstă de 40 de ani
Un
an mai târziu, în 1945, autoritățile, subordonate ocupanților
sovietici decid, la cererea lui Stalin, deportarea în lagărele din
U.R.S.S. a majorității cetățenilor români de origine germană,
apți de muncă. În acest sens, în enclavele locuite de germani se
alcătuiesc liste și se improvizează lagăre „de colectare“ în
baza cărora sunt strânși și apoi transportați în U.R.S.S. Hans
Bergel, în vârstă de 20 de ani, este și el „rechiziționat“
într-un astfel de lagăr, în vederea deportării. Reușește însă
să fugă înainte de transport și trăiește pentru multă vreme
ascuns.
Între
1946-1947 împrejurările îi permit să activeaze o scurtă perioadă
în învățământ. În 1947 fuge din România, via Ungaria. Este
prins la Budapesta, predat autorităților române și condamnat. În
1948 evadează din închisoare și este din nou prins. Mai târziu
este recrutat în armată (1949-1956), unde devine sportiv de
performanță și membru în Echipa Națională de Ski a României.
Cum accesul la cursurile de zi, în învățământul superior, îi
era interzis, studiază fără frecvență Istoria Artelor și
Filozofia, la Universitatea din București (1951-1954). Trei ani mai
târziu (1957/1958), grație cunoștințelor și talentului, ajunge
redactor în problemele de cultură ale ziarului de limbă germană
„Volkszeitung“ - organ al Comitetului Regional al Partidului
Comunist și al Sfatului Popular din regiunea Stalin (
Brașov/Kronstadt).
În
1959 este arestat din nou, în așa zisul „Proces al Scriitorilor
din Brașov“, înscenat de autoritățile comuniste împotriva unei
grupe de scriitori de limbă germană din Kronstadt/Brașov (pe
atunci Orașul Stalin), și condamnat la 15 ani de închisoare cu
muncă silnică.
În
1964 este eliberat, în cadrul amnestiei generale decretată pentru
deținuții politici dar este urmărit în continuare de Securitate.
Critică nerespectarea drepturilor omului în România comunistă!
În
sfârșit, în 1968, grație intervenției scriitorului german -
laureat al premiului Nobel pentru literatură-, Günter Grass, i se
permite emigrarea în R. F. Germania, unde, între 1968-1970,
exersează diferite ocupații, implicit pe cea de colaborator extern
la Bayerischen Rundfunks.
Dar
și în R.F.G. „mâna lungă“ a Securității din R.S.R. continuă
să-l urmărească și tracaseze!
1970-1989,
ajunge redactor la „Siebenbürgischen Zeitung“, München, iar din
1991 și coeditor al prestigioasei publicatiei „Südostdeutschen
Vierteljahresblätter“.
Am
aflat de prezența sa în Germania de la colegii de la Europa Liberă
și frecventatorii Cenaclului
literar-artistic,
întrunit la domiciliu subsemnatului (23 martie 1969-martie 1973) și
în continuare la Haus der Begegnung unde, la 4 ani de existență
(23 martie 1973) a devenit - la sugestia lui G. Ciorănescu-,
Cenaclul
literar-artistic „Apoziția“.
Urmărind inițial încropirea unui cenaclu româno-german, eram
preocupați să invităm, în afară de români, și autorii,
artiștii și intelectualii germani, cunoscători ai limbii române,
prezenți în Bavaria și în R.F.G., intenție soldată multă vreme
cu o adevărată dezamăgire! Cu mici excepții (Anneli Ute Gabanyi,
Mathilde Klooss (Richter), Emil Siegmeth, mai apoi Johann Urwich și
Friedrich Cloos -trecuți prin Gulagul sovietic de dincolo de Cercul
Polar, prin Workuta și mai apoi și prin închisorile din România,
și mai târziu istoricul Adolf Armbruster, și câțiva alții) eram
ocoliți de mai toată lumea, inclusiv de către unii români. Târziu
am înțeles dilema! Întrunirile cenaclului -eterogen din toate
punctele de vedere- erau publice, deschise tuturor, fără
posibilitatea de a controla ceea ce se ascunde în dedesubtul
fiecăruia. Deci, cu toată vigilența noastră, se înțelege că
eram lejer și permanent supravegheați și de persoane inoportune!
Un impediment a fost pentru multă vreme și adăugirea, la denumirea
cenaclului, implicit a revistei, a cuvântului „Apoziția“, care
a generat o adevărată derută printre cei ce ne-au pus la stâlpul
infamiei, negăsind de cuvință să consulte mai întâi un
dicționar, pentru a înțelege despre ce este vorba! Toate acestea
au creat în jurul nostru un cerc de suspiciune - întreținut cu
fervoare de diverse interese adverse- care i-a ținut departe pe
mulți dintre intelectualii, scriitorii, artiștii și oamenii de
cultură din exil și emigrație, atât români, dar în special
germani din România, care, știindu-se urmăriți, preferau
distanța. Parte dintre aceste impedimente le-am putut înlătura
doar ulterior, grație postării cu orice risc a unora dintre noi, în
mod deschis pe baricade, considerând că doar așa o cernere
va avea loc de la sine și că numai prin exemplul nostru și prin
cele ce le împlinim efectiv putem înlătura scepticismul și
teamerile celor ce puteau fi afectați. Subliniez acestea pentru a se
înțelege de ce ne-am bucurat enorm, când, succesiv, cercul nostru
a început să fie abordat cu încredere de tot mai multe
personalități de valoare, pe care am fi vrut să le avem dintru
început lângă noi, și între care amintesc pe Hans Bergel și
regretatul său amic și confrate de temniță și suferințe,
pastorul și scriitorul Harald Siegmund.
O
primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o
întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul
gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit
de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme
filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l
ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci
traducerile și exegeza sa asupra operei lui Platon.
La
25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din
München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor
Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea
Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele
„Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la
germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das
Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul
românilor în lucrürile mele literare,
urmărită cu căldură și interes de către noi. Un scurt rezumat
al intervenției și referatului dl. Hans Bergel, a apărut în
Revista Scriitorilor Români Nr. 17/1980, p.192 și 196, și
ulterior, întregul text,
în română: Contacte
cu alții (în
original: Das
Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/ Portretul
românilor în lucrürile mele literare), la
rubrica „Negru pe alb“, Revista Scriitorilor Români nr. 22
(editată de Rumänische Akademische Gesellschaft), München 1985, p.
153-159, din care citez:
„Atât
în prima mea carte publicată în Republica Federală Germnă, cât
și în cea din urmă, românul joacă un rol esențial ca dimensiune
spirituală și istorică. Dar îl găsesc și în alte volume scrise
de mine și tipărite între anii 1969, când a apărut monografia
„România, portretul unei națiuni“ și 1977, când a apărut
romanul „Dansul în lanțuri. Chiar și în scrierile mele încă
nepublicate este prezentă imaginea Românului. Sigur că nu sunt
profet, dar afirm totuși că el va apare și în viitoarele mele
lucrări, oricât de mult m-am îndepărtat în timp și spațiu de
țara mea de baștină, România, și deși - nu trebuie trecut sub
tăcere - mă atrage prea puțin să mă înapoiez acolo. Îmi dau
seama că noi suntem zilnic produsul trecutului nostru și nu fac
parte dintre aceia, care se leapădă de trecut ca de o pălărie sau
de o încălțăminte.“./.../
„Chiar
la acest punct, dați-mi voie să constat inevitabilul înlănțuirii
și a înrădăcinării imeginii românului în creația mea
literară. Căci se pare că nu e vorba numai de o lege care ne
obligă la o confruntare permanentă cu trecutul, ci de mai mult, că
tot trecutul, ca viață trăită, numai atunci își capătă sensul
și forța dinamică pentru viitor, când devine parte organică a
eului nostru, în așa măsură încât îl putem purta în noi în
fiecare moment ca prezent conștient, ca individualitate și
personalitate, ca atitudine și comportament.“/.../
„...Românul
nu apare în cărțile mele doar ca un subiect de anatomie sau
colorit, ca un actor sau figurant pentru a împestrița paleta, nici
măcar numai ca o experiență istorică a vieții mele. Nu, el nu
apare în nici un caz în acest sens, ci el este —să-mi fie
permisă îndrăzneala afirmației — o parte din mine însumi fiind
ca atare, prezent în lucrările mele. Cu nouă ani în urmă
constatam în prefața cărții „România, portretul unei națiuni“,
că eu ca german după origine, casă părintească, educație și
școală, care am văzut lumina zilei în România, consider
întâlnirea cu demersurile spirituale ale acestei țări, ca o
îmbogățire a propriei mele existențe sufletești. Pentru mine nu
există vreun motiv ca să văd astăzi lucrurile altfel. Este tocmai
ceea ce am gândit când am spus: Românul este în lucrările mele
literare mai mult decât un fragment, el este o parte a
individualității mele.“/.../
„Ceea
ce remarc mai întâi este faptul că Românul este prezent nu numai
în literatura mea beletristică —în nuvelă, povestire și
roman—, dar deasemenea în monografia cultural-istorică și
spiritual-istorică, în sensul filosofic, în studiul portretistic.
Deci, el nu apare doar în prezentare socială, ci cel puțin tot
atât de diferențiat în manifestarea lui spirituală. Imaginea lui
o găsesc astfel prezentă în proza mea epică, de la cioban și
țăran, trecând la ofițer, și la profesor universitar, de la
plutaș la tehnician până la secretar de stat sau prinț. Am
încercat —și aceasta mă stimulează și azi—să reproduc, să
modelez această imagine; și pe lângă străduința de a prinde
fenotipul mai este și aceea a elucidării genotipului. În special
în monografia amintită am cercetat rădăcinile spiritualității
acestui popor și specificul ei lăuntric. În alte lucrărin, m-am
străduit să arunc o privire asupra minunatei inițiative a
filozofului și poetului Lucian Blaga de a scoate la iveală —prin
traducerea operei „Faust“ —o sinteză a spiritualității
germane și române; sau am încercat într-o carte apărută recent
să lămuresc fenomenul coloristic existent în opera pictorului
Johannes Schreiber reflectat în copilăria lui trăită, nu
întâmplător, în mediul românesc, ș.a.m.d. Mă preocupă așadar
în lucrările mele, de la caz la caz, atât imaginea cât și
componența ființei Românului.“/.../
„Dacă
examinez literatura scriitorilor germani, născuți ca și mine în
Transilvania, aparținând generațiilor mai vechi, constat că
figura Românului apare doar sau —chiar dacă ocupă vizibil un loc
central— ea este prezentată aproape numai în măsura în care se
deosebește de cea a conlocuitorilor germani. Vreau să menționez
hotărât că aceasta avea pe deplin rațiunea, deoarece așa erau pe
atunci raporturile.
Pentru
generația mea însă s-a schimbat fundamental totul sau aproape
totul din acest punct de vedere. Căci atunci când în acel stat
multinațional România, noi toți la un loc —români, germani,
unguri, evrei— am fost aruncați de către noul sistem totalitar,
fără menajament, în același
cazan,
ne-au fost distruse și răpite și unora și altora odată cu
libertatea și minunatele, vulnerabilele particularități create în
epoci mari istorice, ce nu mai pot reveni. Așa se face că eu,
german, spre deosebire de generația tatălui meu, am învățat să
cunosc nu în primul rând pe Români, ci pe oamenii cu care mă
aflam aruncat dintr-odată, împreună, în baia de oțel a
aceluiași prăpăd, oameni buni și răi, puternici și slabi,
distinși sau ticăloși, așa cum sunt și vor fi totdeauna oamenii
pe pământ. Orbiți de ura formată în cursul istoriei, unii
dintr-o parte sau alta au omis până azi să recunoască aceasta.
Îngăduiți-mi
să închei scurta expunere în felul urumător: nu trebuie să ne
cunoaștem doar după felul diferit de a fi, ci să avem în vedere,
în aceeași măsură și trăsăturile comune, acestea constituind o
problemă vitală a existenței noastre istorice.
Ca
europeni, noi toți împreună, nu avem o altă alternativă.“
(Hans Bergel).
În
anii care au urmat, în afară de noile volume pe care le-a dat la
lumină: (Siebenbürgen,
Bilder einer europäischen Landschaft
(1980); Gestalten
und Gewalten,
Essays, Aufsätze, Vorträge (1982); Der
Tod des Hirten
oder
Die frühen Lehrmeister(1985);
Das
Venusherz
(1987);
…
und Weihnacht ist überall
(1988);
Das
Motiv der Freiheit
(1988),
Hans Bergel a publicat sute de articole în diverse publicații, în
special în cele ale germanilor originari din România, a susținut
nenumărate referate, conferințe, prezentări de cărți ale unor
terți autori și lecturi din propria operă, găzduite la Literatur
Haus München,
Haus
der Deutschen Ostens, Haus der Begegnung
sau de către o mulțime de alte centre de cultură și literare,
asociații și librării din München, Bavaria, din alte zone ale
Germaniei și Europei, etc.
În
ce ne privește, mărturisesc că odată cu interesul acordat
comunității germane din România, a fost dintru început și
alături de noi, românii, luați în ansamblu sau în particular,
participând, după împrejurări, la manifestările artistice,
literare, culturale și științifice, la întruniri și mese
rotunde, în cadrul Zilelor Culturii Românești, organizate anual la
München, începând cu cele din nov. 18-19 (1989) consacrate
împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, și
implicit din ian. 15-20, la ceremonia dezvelirii monumentului
poetului în Schopenhauerstr, München (cu bustul executat de
sculptorului Alexandru Pană), ș.a.m.d., și apoi necontenit, în
atâtea și atâtea alte ocazii, pe care spațiul nu-mi permite să
le evoc aici.
După
1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară: Dans
în lanţuri
(Der
Tanz in Ketten; Roman), George Guţu, Braşov/ Kronstadt 1994;
Zuwendung
und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unbequemen
(1994); Prosa
– Lyrik
(1995); Erkundungen
und Erkennungen. Notizen eines Neugierigen.
Essays (1995); Dansul
în lanţuri
(Der
Tanz in Ketten; Roman), Silvia Irimia, Cluj- Napoca/Klausenburg 1995;
Întoarcerea
lui Ulise
(Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu,
Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea
cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice
(Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische
Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în:
Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995;
Wenn
die Adler kommen (Când
vin vulturii),
Roman (Trilogie) (1996), despre o familie din Transilvania; Bukowiner
Spuren. Von Dichtern und bildenden Künstlern.
Aachen: Rimbaud 2002.ISBN 3-89086-742-2; Mai
multe popoare adunate sub mărul Gravensteiner ...
(Das
Gartenfest der vielen Völker unter dem Gravensteiner …;
Romanfragment), George Guţu, in: Lettre Internationale, editia
română/primăvara 1997, Bucureşti/Bukarest 1997; Când
vin vulturii (Wenn
die Adler kommen; Roman), George Guţu, Bucureşti/Bukarest 1998;
Manfred
Winkler
(Manfred Winkler; Essay), Mariana V. Lăzărescu, in: Gazeta de
Transilvania, 16/17 mai 1998, Braşov/ Kronstadt 1998. - Auch in:
Astra. Revista Asociaţiunii Transilvane, 1/1998, Braşov/Kronstadt
1989; 2000, aprilie 16, Sala Senatului României: „Întâlnirea
mea cu spiritualitatea română“
- Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor
honoris causa
al Universității din București. (Publicat sub titlul
„Personalitatea
mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții
mele, de cultura acestor plaiuri“.
În : George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der
Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“,
Editura Universității din București; Recurs
la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken
über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George
Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans
Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische
Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; Foaie
de suflet pentru un oraş transilvan
(Gedenkblatt für eine Siebenbürgenstadt; neun Essays),
Studentengruppe der Universität „Transilvania“ Kronstadt unter
der Anleitung von Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 2005;
Deşertul
Namibiei, Sfinxul, Cântecul pustei, Memento
(Namibische Wüste, Sphinx, Pußtalied, Memento; Gedichte), Nicholas
Catanoy, in: Poesis, iunie/iulie 2005, Satu Mare/Sathmar 2005;
Menuetul
Reginei
(Das
Menuett der Königin; Erzählung), bilingv, în română de Mariana
Săsărman, Apoziţia 2006 (S./p.76-90), München 2006; Die
Wiederkehr der Wölfe.
Langen-Müller, 2006.ISBN 978-3784430522; Întoarcerea
lui Ulise
(Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in:
Apoziţia 2007, München 2007; Reflecţii
asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller
(Versuch über Friedrich Schillers Theorie der Kultur; Studie), în
română de Mariana V. Lăzărescu, in: Revista 22, 11/17 und 18/24
septembrie 2007, Bucureşti/Bukarest 2007; Absurdul
ca. normalitate. Între brun şi roşu
(Das Absurde als Normalität. Zwischen Braun und Rot; Vortrag), în
română de Mariana V. Lăzărescu, in: Şcoala memoriei 2007,
Bucureşti/Bukarest 2008; Negru
Vodă
- Din
„Scene
din viața mea. Fragmente autobiografice“,
povestire; (Der Schwarze Fürst, -Aus „Bilder
meines Lebens. Autobiographische Fragmente.“;
Erzählung), bilingv, în română de Mariana Săsărman, în:
Apoziţia 2008, (S./p. 66-83), München 2008; Ruptura
istorică. Motivele emigrării populaţiei germane din România
(Der historische Bruch. Gründe der Auswanderung der deutschen
Bevölkerung aus Rumänien; Vortrag), Raluca Rădulescu, in: Şcoala
Memoriei 2008, Bucureşti/Bukarest 2008; Lotul
Scriitorilor Germani. Braşov 1959 (Die
Deutsche Schriftstellergruppe. Kronstadt 1959; Vortrag), Mariana V.
Lăzărescu, in: Şcoala Memoriei 2007, Bucureşti/Bukarest 2008;
Wegkreuzungen.
Dreizehn Lebensbilder.
Bamberg: Johannis Reeg Verlag 2009. ISBN 978-3-937320-38-0; Etape
ale unei încercäri de apropiere. Consideraţii cu privire la poezia
Anei Blandiana (Stationen
einer persönlichen Annäherung. Über die Lyrikerin Ana Blandiana;
Studie), George Guţu, in: Convorbiri Literare, April 2009, Nr. 4,
Bucureşti/ Bukarest 2009; Am
Vorabend des Taifuns.
Geschichten aus einem abenteuerlichen Leben. Berlin: Edition Noack &
Block 2010. ISBN 978-3-86813-002-7; Trilogia
despărţirii: Braşov,
Divanul Răsăritului cu Apusul, Stepă la Marea Neagră (Trilogie
des Abschieds: Kronstadt, Ost-West-Diwan, Steppe am Schwarzen Meer;
Gedichtezyklus), bilingv; în română de Mariana Săsărman,
Apoziţia 2009 (S./p. 80-87, München 2010; Violeta;
povestire
(Violeta;
Erzählung), în română de Mariana Săsărman, München 2010; Der
schwarze Tänzer.
Ausgewählte
Gedichte. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN
978-3-86813-008-9; Das
Spiel und das Chaos.
Essays und Vorträge. Berlin: Edition Noack & Block 2012. ISBN
978-3--86813-013-3, ș.a.
Pentru
activitatea sa ca om și ca scriitor i-au fost acordate succesiv
diferite distincții, între care unele de mare prestigiu: Georg
Dehio-Preis für Kultur- und Geisteswissenschaften, Esslingen (1972);
Erzählerpreis
des Ostdeutschen Kulturrats, Bonn (1972); Stipendiatenpreis
der Goethe- Stiftung, Innsbruck/Basel (1972); Bundesverdinstkreuz am
Bande (29. November 1986); Kulturpreis
der Siebenbürger Sachsen, München (1987); Andreas Gryphius-Preis,
Düsseldorf (1990); A.-Müller-Guttenbrunn-Kulturplakette, München
(1995); Ehrenbürger von Brașov/Kronstadt/ Cetățean de onoare al
orașului Brașov (Kronstadt); Ehrendoktorwürde der Universität
Bukarest/ Dr. h. c. al Universității din București (16 aprilie
2000); Ehrenmitglied der Olimpischen Akademie Rumänien/ Membru de
onoare al Academiei Olimpice a României; Ehrenbürger von
Râșnov/Rosenau /Cetățean de onoare al orașului Râșnov
(Rosenau); Andreas-Gryphius-Preis 2013.
Societatea
de Cultură Româno-Germană „Apoziția“, din München, ajunsă
acum în al 46-lea an de existență, a avut și are deosebita cinste
de a se bucura de sprijinul lui Hans Bergel, în calitatea sa de
membru de onoare și colaborator de prestigiu.
Desigur,
despre Hans Bergel și opera sa se pot scrie nenumărate pagini. Mă
rezerv însă la cele de față, îndemnându-vă să-i consultați
îndeaproape scrierile și referințele ce i-au fost atribuite. Dar,
mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri
din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu
prilejul decernării titlului de
doctor honoris causa al
Universității din București, în care revine asupra temei
„Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez:
„Magnificență,
domnilor decani și profesori, dragi prieteni!
Mulțumindu-vă
din inimă pentru înalta onoare pe care mi-o acordați, am
sentimentul că nu este vorba doar de o chestiune de bună-cuvință,
ci de o deosebită satisfacție spirituală, motivată prin multiple
aspecte. Cel mai important mi se pare —dacâ mi se îngăduie să
fiu sentimental — legătura mea afectivă cu țara, pe care tocmai
aceste simțăminte mă îndreptățesc să o consider, fără nici o
șovăială, și ca propria
mea
țară.
În
ciuda a peste 30 de ani de absență și cu toate periplurile mele de
decenii prin lumea largă; rădăcinile mele sunt și rămân înfipte
în meleagurile de la nord și de la sud de Carpați, de la Dunăre,
Marea Neagră și din Moldova. Personalitatea mea este și va rămâne
marcată, până la sfârșitul vieții mele, de amprenta culturală
a acestor plaiuri. Vreau să precizez, că mi-am dat seama de acest
lucru abia când eram deja departe de România și că, pe măsură
ce înaintez în vârstă, devin tot mai conștient de aceasta.
Ceea
ce nu schimbă cu nimic faptul că, prin naștere, prin limba mea
maternă, prin educația și cultura mea, sunt german. Am
conștientizat de mult faptul că, în această privință, reprezint
un caz aparte. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble
apartenențe culturale și, în egală măsură, cu tensiunile
creatoare, care derivă din aceasta. Cunosc totodată și starea de
iritare pe care, de treizeci de ani încoace, o provoc, din exact
aceleași motive, în anturajul meu apusean.“/.../
„...Aveți
o spiritualitate care, din punct de vedere filozofic, se află sub
semnul unei constelații marcată de contradicția proprie dintre
dorința de autoprotejare a elementului autohton, deznădejdea
existențială și contemplarea egocentrică a lumii, fără să
abandoneze de fel ideea umanității; o literatură care își
extrage peren impulsul cel mai vital de autocunoaștere din
straturile unei poezii populare de o bogăție mitologică
inepuizabilă; o pictură a cărei melancolie izvorăște din
peisajul natural și din istorie; modelându-se în ochii Fecioarei
Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în
ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor
sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea
constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.
Ele
pot fi ilustrate prin nume sonore —de la Eminmescu și Tristan Țara
la Culianu, de la Arghezi la Blaga, Cioran și Noica, de la
Grigorescu, Andreescu și Brâncuși până la Enescu și alții.
Mulți dintre ei mi-au marcat conștiința în tinerețe, în
anturajul firesc al unui Goethe și Kant, Bach și Beethoven,
Nietzsche și Thomas Mann. Fundamentul central european, german, al
formației mele a fost îmbogățit de aceste fascinante perspective,
care mi-au lărgit orizontul în mod substanțial. Ba chiar consider
că în felul acesta orientările vieții mele, crezul și
concepțiile mele actuale despre literatură și artă au cunoscut o
amplificare benefică. Universul acestei culturi naționale
pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea
implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină,
introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus
până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale.
O astfel de cultură nu putea decât să mă fascineze pe mine ca
individ, care provenea dintr-o familie protestant-luterană, educat
în spiritul unei ordini lucide și al imperativului categoric al
datoriei, și care, desigur, venise încă din copilărie în contact
cu geniile muzicale ale poporului meu.
Cât
de imensă este varietatea spăiritualității europene, mi s-a
relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând
interprtarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta
cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este
enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit
pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul,
mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte
ipostaze europene ale lui homo
ludens.
Vă rog să mă credeți, că niciodată nu am perceput ipostaza
germană și cea română ca pe ceva contradictoriu, ci ca pe fațete
diferite ale aceleiași voințe culturale: ca pe forme europene ale
existenței noastre culturale comune, în care noi toți
—Dumneavoastră ca români, eu ca german —suntem deopotrivă
legați unii de ceilalți, la bine și la rău, astăzi mai mult ca
niciodată“/.../
„Într-un
cuvânt: marcat fiind de propria mea origine, am înțeles de foarte
timpuriu, că în drumul meu spre ceea ce numim cultura europeană,
întâlnirea mea cu spiritualitatea română a reprezentat jalonul
cel mai important.
Am
cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui
Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui
Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile
cromiatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“
al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase,
doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“
și „Meșterul Manole“.
Dar
nu numai cultura mă leagă de România, ci deopotrivă și viața pe
care mi-am trăit-o aici. Căci aici am avut parte de durerea de a fi
fost privat de libertate, alături de români, în anii de dictatură,
în carcerele subterane ale fortului Jilava; de furia neputincioasă
de a asista la încercarea distrugerii unei culturi naționale,
misiune pe care și-o îndeplineau cu zel emisarii terorii impuse din
exterior; de dezgustul provocat de trădători și delatori; dar și
de sentimentul fermecător al unor prietenii trainice, care a
rezistat în clipele de cea mai mare restriște și pe care nu le voi
uita niciodată. După cum nu voi uita niciodată faptul că fratele
meu, Erich Bergel, atins deja de aripa morții, a dirijat ultimul său
concert al vieții lui în toamna anului 1997 aici, la București,
sub minunata cupolă a Ateneului.
Românii
alături de care am crscut aici și care mă îmbrățișază ori de
câte ori ne revedem, mă fac să resimt o fericire indescriptibilă,
deoarece ei îmi dovedesc că după cele trei procese politice și
detenții în celule și lagăre, după alungarea mea din această
țară, pot să mă întorc și să retrăiesc sentimentul că am o
patrie, așa cum o simțea Blaga în poezia „Orizont pierdut“,
notând: „Când anul nu-ți este prielnic / te-ntorci să te-mpaci
printre umbre. / Undeva în trecut te întâmpină pragul.“. Și-mi
pun însumi întrebarea: Oare nu au trăit strămoșii mei pe aceste
meleaguri? Mormintele lor nu se găsesc în țărâna acestor
ținuturi? Și cei trei copii ai mei oare nu s-au născut aici?
Așadar
nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei
spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. Căci o
atracție magică o exercită asupra mea și climatele geopsihice ale
acestui pământ —pe de o parte peisaje naturale de o
inconfundabilă frumusețe, cum rare ori am văzut în numeroasele
mele călătorii. Pe de altă parte priveliști care evocă permanent
—după cum prea bine știți—istoria dramatică a acestor locuri
și întâmplările nemaiauzite ale acesteia. Ele reprezintă părți
integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de
lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje
care posedă magnetism
istoric.
În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează
influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o
moștenire istorică străveche. România trebue să-și dovedească
în continuare capacitatea sa de sinteză,
aceasta este formula ei de supraviețuire. Aici, la intersecția
culturilor, trebuie să-și dovedească mai mult decât oricând
vocația sa europeană, să-și păstreze controlul asupra forțelor
centrifugale, care îi cauzează tensiuni interioare, care dintr-o
bogăție pot deveni o amenințare. Aceasta este o sarcină imensă,
titanică —și se prea poate ca eu, dinafară, dar cu rădăcinile
adânc înfipte în aceste regiuni, să fiu mai conștient de acest
lucru decât mulți dintre români. Vocația europeană a României
face să-i simt și mai aproape pe oamenii și peisajele ei.“/.../
(Hans Bergel, Întâlnirea
mea cu spiritualitatea română.
Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al
Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea
mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții
mele, de cultura acestor plaiuri“. În : George Guțu, Doina Sandu
(Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der
Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din
București, Bukarest 2005, p. 281-284).
Ca
atare, dragi prieteni, colegi și confrați de-o simțire, acesta
este OMUL -de înaltă ținută și caracter, care și-a păstrat
nealterate noblețea și generozitatea judecăților și
sentimentelor, peste toate vicisitudine trăite; acesta este
SCRIITORUL HANS BERGEL care ne-a dăruit succesiv, prin ofrandele
talentului și trudei exemplare prețioasele sale opere, OMUL și
SCRIITORUL care, Duminică, 25 iulie a.c., serbează 9 decenii de
viață și căruia, pe această cale, doresc să-i aduc personal și
împreună cu dumneavoastră, acest modest OMAGIU, dorindu-i din
toată inima
ANI
MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ
CU
TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!
Ion
Dumitru,
München
