«Țara fără bătrâni » este un basm, parabolă de mare eficiență, care mi-a permis să fiu respectuos nu doar cu bătrânul meu Tată ci și cu mulți dintre bătrânii săi prieteni, cu toții bătrânii pe care i-am cunoscut și pe care i-am căutat în junețe ca să le aflu tainele, visele și vrerea. Căci ei fuseseră coloana vertebrală a României antebelice, cu toate păcatele lor știute sau neștiute, mai înalți cu un cap decât toți nemernicii care se înghesuiseră să le ia locul liberat cu baionetele și cnutul ocupanților.
Povestea asta ar fi trebuit să fie distribuită în toate cutiile poștale din România anilor de după 1944. Ar fi avut, poate, efectul unui manifest anticomunist, mai convingător decât orice palavră despre venirea americanilor sau despre revoluția care a eliberat poporul de exploatare. Nu că n-ar fi existat exploatare, ci fiindcă eliberare nu putea fi realizată sub cizma străinilor de neam și de țară.
Dar nici nu s-a putut realiza cu paricizii, aceia care îi omorâseră pe bâtrâni, cu comuniștii cominterniști de frunte, mai toți străini ori cozi de topor, sau cu comuniștii pseudo-naționaliști, fiindcă toți luaseră locul uriașilor, bătrânilor uciși în temnițe și nu aveau nici o temeinicie, nici o dragoste de țară, neștiutori de ale lumii, idioți care se rupseseră de tradiție, nemernici care nu știau să-și respecte părinții, părinți, în mai toate cazurile țărani, lăsați să moară de foame și prădați de singura lor unealtă, pământul, talpa țării.
Dar nici nu s-a putut realiza cu aceia care, după 1989, au moștenit pe nemuncite ceea ce nu era al lor, descendenții unor uzurpatori, deveniți capitaliști și snobi, fără noblețe și fără dragoste de neam.
Neam, orice s-ar spune, nobil de opincă, pentru fapte de arme, căci ați apăra țărâna în care se odihnesc strămoșii tăi este o faptă nobilă.
Cei pentru care iubirea de țară și de « moșie » este acum o rușine, nu sunt oameni de omenie. Le doresc să moară pe o bancă într-un parc dintr-o lume străină, de frig, singuri, sub privirea moartă a unor străini trecători.
Cred în acei români care trudesc, oriunde în lume, la frăția cu vecinii noștri din interior și din exterior, la reclădirea casei noastre comune, la ridicarea privirii semenilor de la pământ la cer, la reunirea românilor, la recucerirea pământului României și la alungarea hoților din Templu.
Țară puternică este Țara care își cinstește bătrînii, îi răscumpără dacă i-au fost răpiți sau își caută bătrânii ascunși prin peșterile salvării și iubirii filiale. Astfel de țară se cuvine să construim cu cei mai buni dintre noi. Iar ei există. Să ne smulgem ochelarii negri pe care ni i-au impus torționarii și uzurpatorii. Să privim în jur și să ne căutăm împreună Tinerii Bătrînii, încredințându-le viitorul nostru.
Să recitim deci această poveste care vine din vechime ca să ne dăruiască înțelepciunea, cinstea și omenia.
Dan Culcer
Scriind aceste rânduri mă gândeam la Mihai Rex, la Gheorghe Gheorghiu Deja, la Petru Groza, la Mihail Sadoveanu, la Lucrețiu Pătrășcanu, la Mihai Ralea, la Ana Pauker, la Vasile Luca, la Ion Gheorghe Maurer, la Nicolae Ceaușescu, la Leonte Răutu, la Silviu Brucan, etc. etc. cărora nu le acord nici o circumstanță atenuantă, ca paricizi.
Țara fără bătrâni. (dupa V. A. Urechia)
Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri. Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi. Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş. Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei. - "A sosit ceasul", ziseră cârmuitorii neamului vecin. "Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara". Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii: - "Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie". Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini?- "Funia împrumutată de la strămoşii noştri - ziceau ei - era împletită din fire de nisip".
- "Ei, ce mare lucru", - zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie. - "O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri". Însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie. Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:- „Vom face iute alta”.
Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.
Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei. Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie... nimic.
Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului.- "Vai, ce ne facem?" - se întrebau cu toţii, "Suntem pierduţi". Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă.
Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât. - "Ce ai fiule?"- "Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa... uite pe dincolo"...Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.- "Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: "Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă".
sâmbătă, 30 aprilie 2011
vineri, 29 aprilie 2011
Norman G.Finkelstein, de la culpabilité en politique
Vă rog să priviți și ascultați acest video selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Dans un entretien réalisé le 11 janvier 2011 par Sylvia Page et Béatrice Pignède pour Clap36, l’auteur de « L’Industrie de l’Holocauste » revient avec humour sur les fondements d’un usage politique de la culpabilité. Il égratigne au passage la « stupidité française » qui a émis une loi punissant la négation de la Shoah et érigé BHL au rang de philosophe… Il n’épargne pas non plus Obama dont il définit « le grand art » d’avoir cyniquement manipulé « les Blancs » en leur donnant bonne conscience de soutenir « un Noir » afin de ne « déranger aucun des intérêts principaux »
Norman G.Finkelstein, de la culpabilité en... par clap36
Norman G.Finkelstein, de la culpabilité en politique
Norman G.Finkelstein, de la culpabilité en... par clap36
joi, 28 aprilie 2011
Părintele Iustin Pârvu în dialog cu Adrian Alui Gheorghe
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
„Politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fără credinţă, fără orizont, ca să o poată manevra”
Părintele Iustin Pârvu în dialog cu Adrian Alui Gheorghe
«– Ce se întâmplă cu omul care îşi pierde nădejdea?
– E carne de tun pentru oricare, şi pentru diavol şi pentru cei din jur. Un om fără nădejde e ca o haină nefolositoare. Nădejdea creştină e plină de înţelepciunea şi pilda lui Iisus Hristos. Sfântul Ioan Scărarul a spus că treptele de bază, ultimele spre mântuire, dintre cele treizeci şi trei descrise, sunt credinţa, nădejdea şi iubirea. Fără credinţă nu există nădejde şi fără iubire nu există credinţă. Aici se regăseşte deplin credinciosul nostru, în acest triunghi al credinţei, al nădejdii, al iubirii.
– Dar astăzi românul este deprimat, lipsit de forţa nădejdii, a speranţei... De unde această cădere?
– Păi, ia-i speranţa şi i-ai luat tot omului ... ! Păi uitaţi-vă la televizor ...! De dimineaţa până noaptea i se spune românului că nu mai e nici o speranţă de trăit. Că totul e negru. Că va fi foamete, că va fi cutremur, că va fi inundaţie, că va fi sărăcie. I-o spui azi, i-o spui mâine, i-o spui poimâine. Omul, care o duce chiar bine şi are cât îi trebuie acasă, intră la idei: Mă, dar dacă lumea a luat-o pe o pantă a sărăciei, a lipsurilor şi eu nu am băgat de seamă? Şi începe omul să creadă că o să fie rău, că totul e negru, că totul este fără ieşire. Şi din om plin de viaţă, bucuros că are familie, că are nepoţi, că are o viaţă frumoasă, începe să sufere. Şi începe să se plângă celui de alături, cel de alături se plânge şi el, că şi el se uită la acelaşi televizor, la aceleaşi emisiuni şi aşa se ajunge la o jale mare.
– Credeţi că această manipulare face parte dintr-un plan?
– Sigur că da, politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fără credinţă, fără orizont, ca să o poată manevra. Reţeta e simplă: ia-i nădejdea omului, dă-i în loc alcool, drog, alte lucruri din această categorie. I se sugerează creştinului: Uite, Dumnezeul tău nu te-a ajutat şi ai ajuns pe marginea prăpastiei. Uite, dacă ai crezut nu ai câştigat nimic, dimpotrivă, eşti sărac, te ameninţă foamea, cutremurul, inundaţia. Hai că ştiu eu o cale mai bună, ascultă-mă pe mine şi te scap şi de foamete şi de cutremur şi de inundaţie ... ! Dar pentru asta trebuie să mă urmezi, să mă votezi, să mă asculţi. Şi omul slab în credinţă ascultă de glasul televizorului şi al celui care îl minte, decât să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, cel care a fost verificat într-o istorie de mii de ani.
– Cine se face vinovat de această situaţie?
– Ce să mai căutăm vinovăţii ... ! Hai să vedem cum mai putem îndrepta situaţia asta, acuma în ceasul al doisprezecelea. O misiune importantă revine preoţilor care trebuie să se implice în redresarea morală a fiecărui creştin din parohie. Mă, eu nu am în parohie o sută de familii, ci am pe Ion, pe Gheorghe, pe Maria, pe Ileana ... Şi fiecare cu problemele lui, fiecare cu mai multă sau cu mai puţină credinţă. Dar eu nu mă gândesc doar statistic, eu mă gândesc la problemele fiecăruia. Unul are copil în preajma examenului şi nu ştie ce are de făcut? Eu mă duc şi dau un sfat, măcar o îmbărbătare. Ştiu pe unul bolnav? Mă duc şi spun o rugăciune, îl ajut cu un sfat, mă interesez de un medic bun, de un medicament. Aşa îi dai încredere omului, creştinului. Şi după aia îi spui: Măi, mai lasă televizorul acela deoparte, că de acolo numai minciună primeşti, ocupă-te de familie, bucură-te de lucrurile date de Dumnezeu, nu te mai lăsa pradă deznădejdii de la televizor, cu care îţi încurcă minţile cei de acolo, care au un plan diabolic cu tine.»
„Politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fără credinţă, fără orizont, ca să o poată manevra”
Părintele Iustin Pârvu în dialog cu Adrian Alui Gheorghe
«– Ce se întâmplă cu omul care îşi pierde nădejdea?
– E carne de tun pentru oricare, şi pentru diavol şi pentru cei din jur. Un om fără nădejde e ca o haină nefolositoare. Nădejdea creştină e plină de înţelepciunea şi pilda lui Iisus Hristos. Sfântul Ioan Scărarul a spus că treptele de bază, ultimele spre mântuire, dintre cele treizeci şi trei descrise, sunt credinţa, nădejdea şi iubirea. Fără credinţă nu există nădejde şi fără iubire nu există credinţă. Aici se regăseşte deplin credinciosul nostru, în acest triunghi al credinţei, al nădejdii, al iubirii.
– Dar astăzi românul este deprimat, lipsit de forţa nădejdii, a speranţei... De unde această cădere?
– Păi, ia-i speranţa şi i-ai luat tot omului ... ! Păi uitaţi-vă la televizor ...! De dimineaţa până noaptea i se spune românului că nu mai e nici o speranţă de trăit. Că totul e negru. Că va fi foamete, că va fi cutremur, că va fi inundaţie, că va fi sărăcie. I-o spui azi, i-o spui mâine, i-o spui poimâine. Omul, care o duce chiar bine şi are cât îi trebuie acasă, intră la idei: Mă, dar dacă lumea a luat-o pe o pantă a sărăciei, a lipsurilor şi eu nu am băgat de seamă? Şi începe omul să creadă că o să fie rău, că totul e negru, că totul este fără ieşire. Şi din om plin de viaţă, bucuros că are familie, că are nepoţi, că are o viaţă frumoasă, începe să sufere. Şi începe să se plângă celui de alături, cel de alături se plânge şi el, că şi el se uită la acelaşi televizor, la aceleaşi emisiuni şi aşa se ajunge la o jale mare.
– Credeţi că această manipulare face parte dintr-un plan?
– Sigur că da, politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fără credinţă, fără orizont, ca să o poată manevra. Reţeta e simplă: ia-i nădejdea omului, dă-i în loc alcool, drog, alte lucruri din această categorie. I se sugerează creştinului: Uite, Dumnezeul tău nu te-a ajutat şi ai ajuns pe marginea prăpastiei. Uite, dacă ai crezut nu ai câştigat nimic, dimpotrivă, eşti sărac, te ameninţă foamea, cutremurul, inundaţia. Hai că ştiu eu o cale mai bună, ascultă-mă pe mine şi te scap şi de foamete şi de cutremur şi de inundaţie ... ! Dar pentru asta trebuie să mă urmezi, să mă votezi, să mă asculţi. Şi omul slab în credinţă ascultă de glasul televizorului şi al celui care îl minte, decât să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, cel care a fost verificat într-o istorie de mii de ani.
– Cine se face vinovat de această situaţie?
– Ce să mai căutăm vinovăţii ... ! Hai să vedem cum mai putem îndrepta situaţia asta, acuma în ceasul al doisprezecelea. O misiune importantă revine preoţilor care trebuie să se implice în redresarea morală a fiecărui creştin din parohie. Mă, eu nu am în parohie o sută de familii, ci am pe Ion, pe Gheorghe, pe Maria, pe Ileana ... Şi fiecare cu problemele lui, fiecare cu mai multă sau cu mai puţină credinţă. Dar eu nu mă gândesc doar statistic, eu mă gândesc la problemele fiecăruia. Unul are copil în preajma examenului şi nu ştie ce are de făcut? Eu mă duc şi dau un sfat, măcar o îmbărbătare. Ştiu pe unul bolnav? Mă duc şi spun o rugăciune, îl ajut cu un sfat, mă interesez de un medic bun, de un medicament. Aşa îi dai încredere omului, creştinului. Şi după aia îi spui: Măi, mai lasă televizorul acela deoparte, că de acolo numai minciună primeşti, ocupă-te de familie, bucură-te de lucrurile date de Dumnezeu, nu te mai lăsa pradă deznădejdii de la televizor, cu care îţi încurcă minţile cei de acolo, care au un plan diabolic cu tine.»
miercuri, 27 aprilie 2011
Cristian Bădiliță: „Când ești înjurat și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, dormi foarte bine și lucrezi cu spor”
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Navigând în spațiul virtual printre sumedenii de texte despre Dvs, îmi vine să mă întreb: „Cine sunteți, Cristian Bădiliță?”. Să știu și eu, baptistul, cu cine m-am asociat. De la „papistaș” la „baptist”, „ecumenisto-sincretist” și chiar „om cu simpatii masone” e cale lungă și-ntortocheată.
Cristian Bădiliță: „Când ești înjurat și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, dormi foarte bine și lucrezi cu spor”
Cristian Bădiliță
Sunteți deja un „caz” aflat în bătaia puștii din două direcții: una pe linie politico-religioasă, cealaltă pe linie politico-(in)culturală, vizibile, pe de o parte, în reacțiile la adresa dumneavoastră venite din partea unor teologi, clerici, comentatori ortodocși, cealaltă în reviste culturale.
Trebuie să recunosc că rar mi se întâmplă să fiu martor la asemenea visceralitate precum cea întâlnită în reacțiile care vă privesc. Reușiți nemaipomenit să polarizați reflexele cititorilor sau ale celor care vă ascultă, astfel încât rar se întâmplă să întâlnești oameni „neutri” față de Cristian Bădiliță (mă refer la cei care sunt „în temă”): pe Bădiliță îl iubești sau îl urăști cu același patos.
Iată un exemplu din partea lui Răzvan Codrescu în 2008, pe blogul dânsului: „În pofida aparențelor, filologul remarcabil din el n-a fost niciodată dublat de un teolog pe măsură, ci doar de un eseist filozofant certat cu dreapta credință, adept al unui gnosticism eclectic și resentimentar, pe un fond deconcertant de laxitate morală (fatal, de obicei, talentelor fără caracter)”.
Sunteți, așadar, un candidat perfect pentru execuție, dar, din punctul meu de vedere, acest gen de reacții spune mai mult despre autorii lor și despre patologia culturală și religioasă din România decât despre dumneavoastră. Mai întâi, să ne întoarcem ad fontes. Când ați intrat prima dată „în vizor”? Cum și prin ce ați început să deranjați și să tulburați apele în direcțiile despre care vorbeam?
Aș evita să vorbesc numai despre „cazul” meu, presupunând că aș fi unul. Cred că merită să facem o radioscopie a câtorva grupuri culturale și teologice din România, ca un exercițiu rațional și necesar de igienă mintală. Orice critică e justificată în cadrul unor parametri.
Nu mă interesează criticile aduse de un ins 1) nepregătit; 2) urechist; 3) de rea-credință. Ați citat un fragment din atotștiutorul „polimat” Răzvan Codrescu. Îi cunosc, pe citite, realizările culturale și pot spune cu mâna pe inimă că fără ele cultura sau teologia română n-ar intra în colaps.
Asta nu înseamnă că disprețuiesc sau minimalizez ceea ce a făcut. Câteva traduceri utile și elegante, care se adaugă altor traduceri. Câteva eseuri supărate, dintr-o perspectivă desuetă, care mi-au stârnit jenă, fără să mă învețe nimic. Oricum, dl Codrescu nu are nici calificare de teolog, nici calificare de biblist, nici calificare de patrolog sau de filolog clasic pentru a da verdicte în aceste domenii.
Aștept și accept verdicte de la colegii mei occidentali, de la un Lorenzo Perrone, de la o Monique Alexandre, de la un Charles Kannengiesser, de la un Angelo di Berardino. Accept oricând critici și sfaturi în materiile de mai sus de la o Francisca Băltăceanu, de la un Ioan I. Ică jr., de la un Marius Cruceru sau de la un Petre Guran. Dl Codrescu să-și dea cu părerea în privința „teologilor” Ciachir, M. Platon, Târziu. Pasajul citat de dumneavoastră nu provine doar dintr-un fond ideologic, ci și dintr-un fond murdar.
Este dl Codrescu duhovnicul meu personal, încât să-și îngăduie să vorbească de „laxitate morală” sau de „talent fără caracter”? Lucrurile astea nu mai țin de critică, ci sunt calomnii, jigniri la persoană, deloc creștinești. Dacă aș avea amor propriu, aș apela direct la un avocat. Dar ce folos?
Sufletele nu se vindecă la tribunal, ci la o clinică de suflete. Dacă acest om are un duhovnic și crede în taina vindecătoare a spovedaniei, atunci își va retrage jignirile și-și va cere iertare. Nu mie, ci lui Dumnezeu. Jignirile nu sunt critică, nici pamflet. Sunt mizerie morală.
Dar, ca peste tot în România, tocmai cel care practică imoralitatea, jignind fără să-i pese, te acuză de „laxitate morală”. Cât despre faptul că aș fi certat cu „dreapta credință”, aceasta e o veșnică și deja plictisitoare acuză ce mi se aduce de ani de zile, din partea unor inculți naționaliști, care 1) deformează termenul de orthodoxie (dreapta credință) după propriile lor șabloane militărești; 2) caută să-și justifice, într-un fel, lipsa de educație religioasă.
Dacă eu sunt certat cu „dreapta credință”, atunci sunt „certați cu dreapta credință”: autorii Noului Testament, Părinții pustiei și ai Bisericii, din care am tradus sute de pagini, marii teologi ortodocși ai secolului XX Pavel Evdokimov, Olivier Clément, Elisabeth Behr Sigel, Jaroslav Pelikan, Lev Gillet, Nicolae Steinhardt, Kallistos Ware, Boris Bobrinskoi, Michel Evdokimov, Michel Stavrou.
E foarte ușor să dai cu piciorul în ce are ortodoxia mai profund, mai șlefuit, mai uman și, la urma urmei, mai civilizat numai pentru că nu ai făcut niciodată efortul apropierii de adevăratul univers al ortodoxiei. Pentru asta îți trebuie, pe lângă țâfnă, și ceva greacă, și ceva latină, o metodă adecvată de lectură, o cunoaștere serioasă, plecând de la surse, nu de la prejudecăți, a istoriei creștinismului, dar, mai ales, un strop de cinste sufletească.
Un Michel Stavrou, un Boris Bobrinskoi încremenesc de durere în fața urâțeniei, a imoralității și a prostiei unor curente ortodoxiste din țările est-europene, inclusiv din România. Nu-și pot da seama cum de asemenea inși se pot numi ortodocși, se pot împărtăși cu seninătate sau face semnul crucii cu conștiința împăcată. Aceasta e problema ortodoxiei românești: lipsa de cuviință, care-i dublată, în majoritatea cazurilor, de ignoranță.
Dacă tot vine vorba de ignoranță, nu o dată v-am văzut „tras de urechi” pentru că îndrăzniți să scrieți numele Mântuitorului cu un singur „i”.
Asta pare să fie „cea mai importantă chestiune” teologică a multora dintre ortodocșii români. Dar ei fac rău nu doar Bisericii lui Cristos; în primul rând, își fac rău lor înșiși. Cum te poți mântui plin de ură și resentiment, găinărindu-ți sufletul la nesfârșit? E o tristețe cumplită.
Dar de ce credeți că sunteți nedigerabil pentru acești oameni? De ce nu vă puteți ține limba și restrânge interesele intelectuale în Apus? Ce „interese” de mărire vă mână? Haideți să-i lăsăm din nou să vorbească pe detractorii dumneavoastră. Teodor Baconsky în Dilema veche, octombrie 2007: „Visul prea omenesc nutrit de Cristian Bădiliță este acela ca lumea să vorbească despre el. Vrea notorietate, celebritate, demnitate. Şcolit prin Franța și Spania, omul a practicat poligrafia, reușind să tipărească o sumă de cărți în cele mai diferite genuri (de la studiile patristice și cele dedicate gnosticismului antic până la poezie, jurnal sau eseu). Până spre 40 de ani, C.B. a tot căutat să rămână în «Occident», numai că n-a izbutit să obțină acolo vreo poziție academică serioasă. Aproape necunoscut în Hexagon, el a dus o existență publică intermitentă, bazată pe colocvii transalpine, fără ca o catedră la o mare universitate apuseană să-i legitimeze definitiv competențele. Ar fi putut deveni un al doilea Ioan Petru Culianu sau un alt Victor Ieronim Stoichiță. Pentru a satisface niște ambiții atât de exigente, ar fi trebuit să participe la toate concursurile menite să-i consolideze statutul. Un atare obiectiv a fost însă ratat. Evident, nimeni, cu excepția lui însuși, nu poartă vina acestui eșec profesional”.
Hahaha. Genial. Aș fi tentat să spun doar atât: „Acesta e Baconsky”. De la creștinismul kalașnikov, Codrescu, am trecut la creștinismul caviar. Ar fi vai de suflețelul și de tărtăcuța noastră dacă am trăi exclusiv pentru o catedră în Occident, sau pentru o carieră tip Culianu sau Stoichiță (cu modelele astea m-a terminat!).
Trăiesc în Occident de douăzeci de ani pentru că aici îmi place să trăiesc. Nu-i suficient? Sincer, nu mă miră lipsa de inteligență a lui Baconsky, mă miră pretinsul lui „atotștiutorism”. Baconsky știe exact ce vreau eu. Oare de unde? Ne-am făcut noi vreodată confidențe, ne-am spovedit unul altuia? Din câte-mi aduc eu aminte, niciodată.
Dar, din moment ce el spre asta tânjește sau tânjea, înseamnă că toată lumea cu doctorat la Sorbona trebuie să tânjească precum Baconsky. Avem de-a face cu aceeași tehnică stalinistă a insinuării… certe. Băieții care l-au distrus pe Goma „știau” că acesta era un dușman iremediabil al României. Iar ei „erau” România. Goma era „tătar”, nu avea nici o legătură cu România.
Băieții care au distrus Biserica Greco-Catolică știau precis că „ăștia” erau niște „trădători” care urmăreau subminarea Bisericii strămoșești și, în final, distrugerea întregii țări, chiar dacă greco-catolicii făcuseră și România Mare, și primele școli în limba română, și primele studii serioase despre istoria neamului românesc.
Băieții care l-au distrus pe Dorin Tudoran „știau” că este homosexual, chiar dacă totul nu era decât o invenție gogonată. În fond, de ce să nu „știe” Baconsky mai bine decât mine ce vreau eu? Doar el e Bădiliță, nu? Dar de ce „știe” atât de bine Baconsky ce vreau eu?
Pentru că la un moment dat l-am întrebat, în presă, de ce nu locuiește, ca toți ambasadorii de până la el, în clădirea Ambasadei din Paris și închiriază, pe bani publici, un apartament care costa, pe lună, cât cinci salarii de profesor universitar. Iată de ce „mă știe” Baconsky atât de bine. Cât privește cariera mea, alții sunt îndrituiți s-o judece, un Norelli, un Kannengiesser, nu un puișor de stalinist ajuns belfer pedelist.
Să încercăm să clarificăm un alt aspect, metodic și cronologic. Poziționările dumneavoastră sunt clare. Dar tot Teodor Baconsky afirmă că „nu știe decât să muște mâna care îl mângâie”, având în vedere că în trecut erați în aceeași „tabără” cu unii dintre cei pe care îi criticați astăzi acerb pentru diferitele compromisuri la nivel politic sau intelectual, printre care amintesc nume grele: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, sus-numitul Teodor Baconsky, Adrian Papahagi. Ca o ironie, Mihail Neamțu, un alt acut detractor bădilițian de astăzi, vă punea, într-un articol în Dilema, din 2006, într-o triadă alături de Adrian Papahagi și Toader Paleologu, cu care ștergea pe jos. Ce s-a întâmplat în decursul anilor? Cum i-ați cunoscut și ce au însemnat, profesional și personal vorbind, aceste relații pentru dumnevoastră? Ce a dus la această ruptură dureroasă și intensă? Păreți genul de om care își arde corăbiile, „nu mai lasă loc de bună ziua”, cum se spune, iar această intransigență incapabilă să închidă ochii la impostură trebuie să provină din niște principii călăuzitoare, nu din atitudinea unui tip „tot mai singur și mai ulcerat” (Răzvan Codrescu), a unui „taliban intelectual” (Andrei Cornea, în 2005, Dilema veche), a unui om permanent „cu capsa pusă”. Ce este atât de grav, în opinia dumneavoastră, în compromisurile pe care le reproșați celor amintiți mai sus?
Toader Paleologu, Adrian Papahagi, Petre Guran mi-au fost prieteni foarte apropiați și, multă vreme, la Paris. Erau oameni serioși, ne întâlneam aproape zilnic fie în bibliotecă la „École normale”, fie la câte unul dintre noi. Din 1995 până prin 2009 mi-au fost cei mai apropiați prieteni.
Paleologu, un excelent specialist în filozofie modernă și în filozofie politică, autor al unei teze fermecătoare despre Carl Schmitt, Guran, remarcabil bizantinolog, Papahagi, anglist excepțional și medievist. Neamțu, cu care n-am avut prea mult de-a face, e un penibil arivist, dar ambițios și harnic. M-a frecventat cât eram „profitabil”, apoi, când a văzut că-și poate șterge nasul de unul singur, a devenit „anti”.
Toader Paleologu, inteligent, dar și enervant de sforar, vrea puterea, și o spune direct, fără rețineri, așa că a intrat în politică. Acum, vrerea omului nu poate fi discutată. E ca în amor. Vreau femeia cutare, ea îmi place, mă dau peste cap să o cuceresc.
Spre deosebire de ceilalți tăntălăi, care s-au înhămat, din arivism, la căruța acestui comunist inestetic de la Cotroceni, Paleologu nu s-a supărat niciodată când i-am spus ce gândesc despre aventura lui politică. N-a ținut să-mi arate cât de „greșit” judec eu lucrurile și cât de bine intenționați sunt ei. Cu un anumit cinism mi-a dat de înțeles că altfel nu putea avansa în cariera politică.
Ce nu pot eu accepta sub nici o formă, în cazul deraierii foștilor mei prieteni, este participarea la o campanie de uzurpare și întinare a simbolurilor Pieței Universității din 1990. Să vii, în 2006, în 2007, în 2010, și să spui că tu, Guran, sau că tu, Neamțu, reprezinți idealurile Pieței Universității, când n-ai nici o legătură cu ce s-a întâmplat în 1990, e o murdărie fără seamăn și de neiertat.
În 1990, președintele acestor maimuțici „revoluționare” făcea parte din guvernul comunist împotriva căruia noi am organizat Piața Universității. Mai grav, din guvernul care a organizat mineriada împotriva noastră. Încă și mai grav, Guran, Neamțu și ceilalți ortaci cotroceniști cunosc aceste lucruri. Au întinat conștient.
Prin urmare, impardonabil. Cum credeți că ne-am simțit, cei care am fost, trei luni de zile, în 1990, fie în balcon, fie pe caldarâmul Pieței, văzând cum cea mai dureroasă, dar și cea mai sublimă parte din existența noastră e scuipată de acești găinari?
Mihail Neamțu l-a înlocuit între timp pe Marius Oprea la IICCR. Ce legătură are el cu acest domeniu?
Dragă domnule Vereș, România arată cum arată, foarte trist, în primul rând, din cauza mizeriei morale a intelectualilor. Acest oacheș de la Cotroceni, căruia nici nu doresc să-i pronunț numele, a făcut zob, în doar câțiva ani, până și ultima fărâmă de solidaritate care mai exista între intelectuali.
Dar intelectualii sunt o specie penibilă. Există și excepții, foarte rare. Eu nu mai dau doi bani pe ei de multă vreme. Dacă vreți să vedeți, prin contrast, ce-i un intelectual, uitați-vă la filmulețul de pe YouTube făcut la Cotroceni, prin 2007, cred, când Vasile Paraschiv, un simplu muncitor, îi înapoiază președintelui Mangă decorația, spunându-i verde-n față: „Nu primesc decorații de la un comunist”.
Alături de Vasile Paraschiv, ușor în dreapta ecranului, e un intelectual, mândru nevoie mare de insigna pionierească dăruită de președintele comunist, și care zâmbește, așa, ironic, la adresa „nespălatului” Paraschiv. Îți vine să-l iei de fălci și să-l pupi, nu alta. Spunându-i: „Trăiască și puiască intelectualii, ei sunt pâinea și sarea dictaturilor”.
Vi se poate răspunde că și dumneavoastră sunteți intelectual.
Nu, eu nu sunt intelectual. Eu sunt poet, patrolog, eventual pomicultor, care uneori scrie și articole în „presa proprie”. Nu știu ce înseamnă „intelectual”. Termenul apare, în Franța, în timpul „afacerii Dreyfus”, așadar, foarte recent, în secolul XIX. În timpul „afacerii” existau intelectuali pro Dreyfus și contra Dreyfus. Nu doar pro, așa cum se sugerează astăzi. Jaurès, Léon Daudet, scriitori importanți, ultracelebri în epocă, au fost contra.
Acum, că am ajuns la acest punct, haideți să discutăm puțin despre rolul intelectualului în viața cetății, în special în viața politică. Cred că ce s-a întâmplat după 1990 este simptomatic. Are voie intelectualul să fie înregimentat politic? Cum poate, așadar, și cum trebuie să influențeze intelectualul țara în care trăiește?
Să presupunem că acest termen, „intelectual”, are un sens precis, deși, repet, în mintea mea e o etichetă de circumstanță. Dar să încercăm să-i dăm un sens. Pozitiv.
Intelectual ar fi un om de carte (condiție obligatorie), recunoscut și apreciat de breasla sa, de cei din domeniul său (la nivel mondial) care, la un moment dat, într-un moment de cumpănă a istoriei (cum a fost, de pildă, afacerea Dreyfus), intervine energic, curajos, în arena publică, denunțând argumentat o nedreptate sau o samavolnicie.
Așa au procedat Paul Goma și Ion Negoițescu în 1977, când s-au raliat mișcării lui Havel împotriva samavolniciilor comuniste. Așa s-a întâmplat în 1990, când foarte mulți intelectuali s-au raliat spontan la Proclamația de la Timișoara. Intelectualul intervine sau trebuie să intervină atunci când ceva nu merge, atunci când libertatea obștii e pusă în pericol.
Dar mereu s-au găsit, pe lângă opozanți la impostură, și susținători ai imposturii. În anii 1980 Ceaușescu își avea soborul lui de adoratori, în frunte cu Eugen Barbu, Ion Zamfirescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vadim Tudor etc. După 1990, și Iliescu și-a găsit „faliții” lui, în cap cu Răzvan Theodorescu, Augustin Buzura, Eugen Simion, propulsat direct în fruntea Academiei, pentru servilism, Fănuș Neagu, Păunescu etc.
Din 1990 până prin 2006 o franjă a intelectualității noastre, ceva mai cu bun-simț decât restul, s-a ținut tare-n opoziție, dar uite că a dat peste ei ucigă-l toaca și au cedat și ei până la urmă. Ce caută Liiceanu, sau Pleșu, sau Patapievici lângă acest lumpen uns cu toate duhorile comuniste, suflându-i în ciorbă de dimineața până seara? Asta e complet inacceptabil.
Voiau să facă politică, n-aveau decât să înființeze un partid propriu, ori să-și ofere „serviciile” singurului partid civilizat și necomunist din România, partidul tradițional liberal. Poza de grup Patapievici, Liiceanu, Udrea, Blaga, Mangă spune totul despre halul în care au decăzut acești intelectuali.
La un moment dat nu făcea Patapievici reclamă pentru un post de manele? Asta a ajuns: manelistul Patapievici. Eu, firește, mi-am arătat și cu această ocazie „arivismul” (subtilul Baconsky dixit), încheind-o cu ei tocmai când au pus mâna pe putere. Așa-s eu, un arivist împielițat.
Recunosc că m-a amuzat să vă văd citat, de către Paul Cernat, ca tradiționalist îmbibat de naționalism-spiritualist!
Aici intrăm în altă zonă, grație căreia îi voi reabilita, măcar la nivel cultural, pe foștii mei prieteni Patapievici, Pleșu, Baconsky, Guran sau Papahagi. Dl contabil Cernat are boala structuraliștilor, care-i o boală marxistă. El nu vede individualități, persoane, ci doar grupuri, structuri.
Metoda e aceeași cu cea practicată de talibanii ortodoxiști, numai că, de data aceasta, avem de-a face cu o specie diferită, anume, talibanii pașoptiști, „luminați”, „în pas cu vremurile”, care poartă un surâs adolescentin lipit cu scotch pe buze. Dl Cernat are competență pe o anumită felie, destul de îngustă, a literaturii române. Dacă într-adevăr și-ar cunoaște meseria, ar ști unde și care-mi este locul.
La un moment dat îl lua peste picior pe „naivul” Dan C. Mihăilescu pentru că acesta mă compara cu „ditamai” omul de cultură Antohi. Dan C. Mihăilescu pica drept aiurit. Cum adică, dom’le, acest nimeni Bădiliță poate sta alături de grandiosul Antohi? Nu intru acum în biografia „doctorului” Antohi, între timp prealămurită, însă dl Cernat ar trebui pe viitor, atunci când simte că se va face de râs, să-și consulte ori soția, dacă posedă, ori un bun dicționar (poate chiar Internetul).
Da, domnule Cernat, n-am fost coleg cu Antohi nici la școala de informatori de Securitate, nici la Filologie clasică, nici la Teologie, nici la Madrid, nici la Trento, nici la Sorbona. Cât despre înregimentarea alături de Ciachir, Hurduzeu, Platon etc., înregimentare ignară, de dragul etichetei, de ce n-aș accepta-o, „de nervi”?
În fond, e de o mie de ori mai onorabil să stai în compania lui Hurduzeu și a lui M. Platon, cu toate aiurelile lor, decât în aceea a lui Lefter sau Cernat. Problema ține tot de nivelul de cultură. Dl Cernat habar nu are cu ce se mănâncă nici teologia, nici filozofia antică, nici spiritualitatea, nici măcar marea literatură a lumii, care trebuie citită în original. Dar pune etichete.
Ca și cum D. Ciachir, „tradiționalist” în trena lui Nae Ionescu, dar, mai ales, în cea a lui Eugen Barbu, ar fi totuna cu Hurduzeu, specialist în Cioran și în literatura franceză modernă, cu Sorin Dumitrescu, pictor abstract, iconar inclasabil, sau cu mine, biblist și patrolog format în câteva centre universitare occidentale, unde, sub nici o formă, n-am studiat „estetica” lui Lefter și-a lui Crohmălniceanu.
Dacă nu ai habar, cum dai verdicte, cum pui etichete sau faci catalogări? Firește că dl Cernat n-a citit nici una dintre cărțile mele sau, dacă a citit vreuna, n-a priceput nimic. Barbey d’Aurevilly, un dandy reacționar și un genial pamfletar, vorbește, în „Les ridicules du temps”, despre o anumită categorie de inși specifică societăților democratice: „les effacés”, „cei șterși”. Băieți de treabă, progresiști, democrați, atei „luminați”, bine situați în frontul existenței, pupând ce trebuie, închinându-se cui trebuie, la fel de siguri pe mediocritatea lor precum creștinul pe Înviere.
Barbey îl pune pe acest „effacé” undeva între „l’imbécile relatif” și „l’homme d’esprit”. Tagma specialiștilor în fleacuri de felul observatoriștilor semiculturali din România reprezintă perfect „les effacés de nos jours”, iar, alături de ei, un Paleologu jr., un Papahagi, un Patapievici sau chiar un Hurduzeu sunt adevărate personalități culturale.
Dacă e să vorbim despre etichetări, aș aminti autocaracterizarea dumneavoastră ca „anarhist de dreapta”, formulă regăsită în „Godul nordian”. Ce înseamnă asta?
Sincer, acum trei sau patru ani, când am notat sintagma în „Godul nordian”, nu știam că ea a fost deja „consacrată” printr-un volum din celebra colecție „Que sais-je”. Dar autorul acestui volum, François Richard, definește „anarhismul de dreapta” ca pe o atitudine culturală și politică, în opoziție cu anarhismul „tradițional”, de stânga, și în contrapunct cu reacționarismul de dreapta.
Pentru Richard, „anarhiștii de dreapta” se definesc printr-o atitudine aristocratică, un anumit estetism sau, dacă vreți, o formă de gratuitate în fața existenței, prin refuzul imposturii democratice, prin nerecunoașterea nici unei autorități tutelare (stat, Biserică, instituție, ideologie), prin negarea egalitarismului și prin denunțarea „intelectualilor” ca fiind nocivi, întrucât ar fi ideologi, narcisiști, lipsiți de simțul realității. Richard îi include aici pe Barbey D’Aurevilly (deși acesta e catolic, ba chiar ultra), Léon Bloy, discipol al lui Barbey, iar din secolul XX, pe Darien, Léautaud, Céline, Bernanos, Léon Daudet, Jean Anouilh, Marcel Aymé, Louis Pauwels și Michel-Georges Micberth, un pamfletar de geniu care-a făcut oarecum vâlvă în Franța anilor 1970.
Deși sunt în corespondență cu Micberth și-i gust stilul, nu agreez „anarhismul” lui de dreapta, dar antireligios. Din acest grup descris de Richard mă atrag Barbey d’Aurevilly, Léon Bloy, Marcel Aymé. Dar și în cazul lor am unele rezerve, mai ales față de viziunea „eclezială” a primilor doi.
La aceștia însă eu adaug un grup, pe care-l socotesc mult mai interesant, al anarhiștilor creștini, între care nu-i citez acum decât pe Jacques Ellul, pe Ivan Ilich și pe Ammon Hennacy. Dat fiind că lucrez la o cărțulie despre anarhismul creștin și de dreapta, n-aș vrea să mă lungesc prea mult.
Poate că aceste câteva elemente îi vor ajuta pe cei cu adevărat interesați de analiza culturii române la o mai bună orientare și o mai nuanțată catalogare. Mă socotesc anarhist, pentru că nu-mi plac înregimentările de nici un fel și sunt un libertar feroce. Dar „de dreapta”, pentru că-mi lipsește complet doaga „stângă”. Cum poți fi de stânga după ce ai trăit ani de zile într-o dictatură de stânga?
Cred că această etichetare sistematic greșită, despre care am vorbit, este un simptom al stării nefericite în care se găsește cultura română – din „fericire”, aici nu mai suntem singurii, vorbim despre un fenomen universal –, anume, schizofrenia culturii de azi. Teologilor le lipsește bagajul literar sau filozofic profan, iar umaniștii nu mai au cultură teologică ori religioasă. Vorbiți-ne despre această problemă și, pornind de aici, aș dori să extindeți puțin analiza la situația de ansamblu a culturii române.
Dacă deschideți o ediție recent adnotată din „Divina commedia”, o să vedeți că 90% din note sunt filologice, literare şi istorice. Dacă deschideți o ediție de la începutul secolului XX sau de dinainte, o să vedeți că lucrurile sunt mult mai echilibrate.
Deși nu lipsesc referințele filologice sau istorice, prevalează totuși referințele teologice. Dante n-a fost numai teolog, firește, dar pentru el „Divina commedia” e și un tratat de teologie în versuri.
Dar haideți să ne rezumăm doar la literatura română, unde avem… milioane de specialiști. Câți dintre criticii noștri de astăzi au consacrat studii serioase unor autori precum Heliade Rădulescu, Arghezi – există monografia lui Balotă și atât –, Vasile Voiculescu, Gala Galaction, chiar Damian Stănoiu, Ioan Alexandru, Mircea Ciobanu etc., care nu sunt doar importanți scriitori, ci și oameni îmbibați de cultură teologică? Firește, nu fondul lor teologic îi face mari scriitori, dar nu se poate scrie despre nici unul dintre ei dacă nu ai o solidă cunoaștere a teologiei creștine.
În privința lui Eliade lucrurile stau la fel. Nu poți departaja opera literară de cea științifică sau eseistică. De aceea nu avem încă o monografie serioasă, integratoare, despre Eliade. Autorul acestei virtuale monografii trebuie să aibă cel puțin jumătate din anvergura culturală a lui Eliade.
Nu e suficient să știi ce-i cu proza fantastică pentru a scrie despre proza celui care și-a dedicat aproape întreaga viață istoriei religiilor. Singurul care s-a apropiat de o asemenea monografie ideală, dar schițându-i numai contururile, a fost Ioan Petru Culianu. Nu întâmplător. Culianu avea o dimensiune eliadescă. De aceea, Eliade, în versiunile românești, e redus în mod sistematic la câteva etichete penibile, între care primează aceea de „fost legionar”. E ca și cum l-ai reduce pe Heidegger la „fost simpatizant nazist”.
Din principiu nu citesc nici un text despre Eliade scris de un ins care nu cunoaște bine măcar una dintre marile religii ale lumii, apoi, două, trei culturi, la sursă, istoria filozofiei și care n-a citit TOT Eliade. În ce privește schizofrenia culturală în care trăim azi, depășirea ei presupune un efort prometeic. Dar dacă nu dispui de această energie, măcar ai bunul-simț, elementara modestie de a te abține să-ți dai cu părerea și de a pune verdicte.
Nimeni în Occident nu mă taxează drept „taliban” fiindcă sunt specialist în patristică și nici drept „guru apocaliptic” fiindcă am scris o teză despre Anticrist. O fac inculții și aroganții din România. De altminteri, apropo de teza despre Anticrist, ortodoxiștii mă taxează drept „ateu”, pur și simplu.
Când ești înjurat și dintr-o extremă, și din cealaltă, și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, chiar dacă nu te simți prea în siguranță pe stradă, dormi foarte bine și lucrezi cu spor.
Otniel VEREȘ
Les avions du 11-Septembre : Entretien exclusif avec Michel Charpentier
Les avions du 11-Septembre : Entretien exclusif avec Michel Charpentier, pilote de ligne et instructeur de vol retraité
Devant le foisonnement d'informations variées sur les invraisemblances de la version officielle du 11-Septembre, et plus spécifiquement sur les aspects touchant aux avions détournés et à leur utilisation par les présumés pirates de l'air, nous avons contacté un expert français en aéronautique, Michel Charpentier, qui a bien voulu répondre à nos questions. M. Charpentier est un instructeur de vol et pilote de ligne retraité avec plus de 13 000 heures de vol sur long courrier à son actif. Dans cette interview, il explique de manière argumentée les raisons pour lesquelles il ne croit pas à la version gouvernementale américaine. C'est l'une des premières fois qu'un tel expert français questionne publiquement le 11-Septembre. Souhaitons que cette prise de position amène d'autres pilotes ou spécialistes français de l'aviation à se positionner eux aussi sur le 11-Septembre et sur les points abordés dans cette interview, que voici.
ReOpen911 : Bonjour Monsieur Charpentier. Vous vous êtes intéressé au Mouvement pour la Vérité sur le 11/9, et en tant que pilote de ligne, vous avez signé notre pétition pour une nouvelle enquête sur le 11/9. Notre association ReOpen911 aimerait comprendre l’approche que vous avez par rapport à la version officielle du 11/9 mais avant cela, pouvez-vous vous présenter en quelques mots ?
MC : Bonjour à vous et à tous ceux qui cherchent activement la vérité et veulent la faire connaître. Et très sincèrement bravo à toute votre équipe à qui je rends hommage pour le travail considérable qu'elle a effectué dans cette voie.
J'ai exercé le métier de Pilote de Ligne sur long courrier depuis 1973. J'ai piloté Boeing 707, Boeing 747, Douglas DC8 et DC10, Airbus A320, A330, A340. En tant qu'Instructeur et Examinateur, j'ai formé des Pilotes de Ligne à l'exercice de leur métier de manière quasiment continue de 1983 à 2002, date à laquelle j'ai malheureusement perdu ma licence pour raisons médicales. Mon carnet de vol compte plus de 13 000 heures de vol (en majorité des heures d'instruction), et plus de 5 000 heures d'instruction et de contrôle au simulateur de vol. J'ai aussi exercé des responsabilités de cadre dans une grande compagnie française, participé au lancement des opérations d'une compagnie aérienne naissante et travaillé pour "un" grand constructeur aéronautique européen, ce qui m'a permis de former et observer des pilotes un peu partout dans le monde, sur les nouveaux avions vendus par ce constructeur... J'ai également été Pilote Professionnel et Instructeur sur Hélicoptère. Je suis maintenant en retraite.
ReOpen911 : Quand exactementavez-vous commencé à douter de la version officielle sur le 11/9 ?
MC : Ayant vécu en direct les évènements d'après les premières images arrivées en France, j'ai immédiatement mis en doute les premières hypothèses émises par les journalistes dans leurs commentaires, y compris les premières attributions à un groupe terroriste. Mettre en oeuvre un tel scénario, impliquant 4 avions décollant d'aéroports différents et arrivant pour 3 d'entre eux à atteindre de tels objectifs dans ces conditions et sans être interceptés demande une préparation et un pouvoir d'organisation qui ne sont pas à la portée d'un groupe clandestin, aussi important soit-il. Le "bruit de fond" généré par cette préparation ne doit pas pouvoir échapper aux Services secrets, sinon à quoi serviraient-ils ? L'absence d'interception relève soit de l'incompétence, soit d'une organisation complice. Je n'ai aucune réserve à choisir la deuxième hypothèse.
Les explications officielles relayées par les médias sont une fable, un conte de fées auquel on nous demande de croire, au mépris de toute autre considération, lois de la physique et même simple bon sens.
ReOpen911 : Diriez-vous que vous connaissez bien le sujet du 11-Septembre en ce qui concerne les invraisemblances de la V.O. ?
MC : Je me suis évidemment intéressé de près au sujet, j'ai lu de nombreux livres au fur et à mesure de leur publication, lorsque j'en ai eu connaissance (*). Les premières années, j'ai suivi la progression des sites internet et des associations qui militent pour la vérité, aux USA tout d'abord. Cependant, j'ai été choqué par la résistance que mettaient les médias officiels à faire connaître cette vérité. J'ai été ensuite convaincu que tout était fait pour cacher cette vérité au plus grand nombre. L'absence de retentissement médiatique lors de la première diffusion en France du film "Une femme à abattre" à propos de Siebel Edmonds par exemple m'a choqué. L'opportunisme avec lequel on nous re-servait du "Ben Laden" à toutes les sauces et à tout propos, l'absence de progrès apparent dans la recherche de la vérité, les arguments du style "On sait ce qu'il faut penser de la théorie du complot" qui écartent globalement toute contestation des thèses officielles sans jamais examiner aucun des points de fond m'ont un peu découragé.
J'ai laissé passer du temps et ce n'est que récemment, à l'occasion de l'enlèvement des deux Français au Niger, que j'ai recommencé mes recherches. L'attribution systématique de l'enlèvement par des médias unanimes à une organisation structurée avant même toute information digne de foi ou toute revendication m'a interpelé. J'ai recherché des éléments d'information à ce propos sur internet. De fil en aiguille, j'ai pris connaissance de la vidéo d'Alain Chouet [ex-directeur du Service de renseignement de sécurité à la DGSE] à propos d'Al Quaïda et découvert votre site lui-même. Cette découverte, toute récente puisqu'elle date du début de cette année, a relancé mon intérêt et complété mon information. Je rends à nouveau hommage à la ténacité et au travail considérable que vos équipes réalisent.
ReOpen911 : Dans le récit que fait le gouvernement US, des pilotes amateurs ont détourné 4 avions civils le 11 septembre 2001 et les ont pilotés avec succès jusque vers leurs cibles (sauf l’un d’eux, qui s’est écrasé en Pennsylvanie). Que pensez-vous des affirmations selon lesquelles ces pilotes amateurs ont pu effectuer les manœuvres décrites dans la version officielle ?
MC : Je pense que cela est rigoureusement, totalement, absolument impossible, en particulier avec ce taux de "réussite".
Parmi les impossibilités figure le fait que l'utilisation du "pilote automatique" n'est pas possible aux vitesses excessives telles qu'elles ont été indiquées, bien en dehors du "domaine de vol". Le pilotage "à la main" de telles trajectoires n'est pas à la portée d'un pilote amateur et difficile pour un pilote expert. Je me souviens de la remarque d'un de mes amis Pilote d'Essai qui a essayé d'effectuer une trajectoire d'impact sur les Tours Jumelles au simulateur de vol dans les jours qui ont suivi l'attentat et qui qualifiait la manoeuvre de "pas évidente". Calibrer un virage à des vitesses très élevées sur un gros avion pour terminer "en plein dans le mille" n'est pas à la portée d'un pilote inexpérimenté.
En ce qui concerne le vol AA77 [s'étant écrasé sur le Pentagone], le virage final avec un fort taux de descente puis une stabilisation au ras du sol pour un vol en rase-mottes est tout aussi invraisemblable. Comment des pilotes inexpérimentés, n'ayant aucune expérience de l'avion auraient-ils pu juger visuellement de la hauteur à laquelle maintenir le palier final, les réacteurs à quelques centimètres du sol ?
Et franchement, peut-on croire que des pilotes amateurs ont (presque) tout réussi, et que les professionnels de l'interception de la plus grande armée du monde ont tout raté... Ce serait à se tordre de rire si ce n'était pas si grave...
ReOpen911 : Au cours du procès Moussaoui, les dernières conversations enregistrées dans le cockpit du vol 93 par la boite noire CVR (Cockpit Voice Recorder) furent rendues publiques. On y entend notamment les passagers dire qu'ils doivent pénétrer dans la cabine de pilotage ("In the cockpit. If we don't, we'll die", "roll it"). Selon vous, est-il possible que la boîte noire CVR ait pu enregistrer les paroles des passagers qui se trouvaient alors derrière la porte verrouillée du cockpit ?
MC : Je n'ai pas piloté les avions de type Boeing 757 ou 767 qui auraient été utilisés par les "terroristes" suivant la version officielle. Je ne peux répondre avec certitude à un certain nombre de questions qui concernent des particularités de ces avions. Toutefois, j'ai une longue expérience sur des avions comparables.
Pour répondre à votre question, cela ne me paraît pas absolument impossible, bien que peu vraisemblable, car les portes de cockpit sont aménagées pour que les bruits des zones situées à l'extérieur du cockpit ne perturbent pas le travail des pilotes. En tout cas, on devrait au minimum détecter une différence de niveau sonore et d'intelligibilité entre l'intérieur et l'extérieur du cockpit.
Mais doit-on exclure totalement que la porte ait été ouverte, ce qui me semble le plus probable ?
ReOpen911 : On sait que plusieurs boites noires ont été retrouvées (mais pas toutes), que des données radars sont disponibles, etc… Pouvez-vous faire le point rapidement sur l’historique de ces sourcesde données (comment elles ont été rendues publiques) et sur leur fiabilité ?
MC : Qu'aucune des boites noires n'ait pu être extraite des décombres des Tours Jumelles pourrait s'expliquer par la hâte douteuse avec laquelle ont été évacués les débris. Ce qui constitue du reste une faute au regard de l'enquête, que ce soit au regard des règlements aéronautiques autant qu'à celui des lois criminelles : cette recherche n'a pas été menée conformément aux règles. Si on ajoute à cette absence de boites noires la découverte des passeports "miraculeusement" échappés à la catastrophe, on ne peut faire autrement que de douter de ce qu'on nous présente comme la réalité.
On a peu d'éléments en ce qui concerne Shanksville. Je relève une incohérence autour des paroles prononcées à 09:39:11 par le Commandant de Bord et qui s'adressent aux passagers, auxquelles répond le Contrôleur aérien 10 secondes plus tard, alors qu'il n'est pas censé les avoir entendues (à moins d'une erreur de manipulation accidentelle ou intentionnelle du Commandant de Bord). À ma connaissance, cela n'a pas été relevé et aucun collationnement n'a été présenté entre l'enregistrement du CVR et les enregistrements du Contrôle aérien.
En ce qui concerne le vol AA77 [Pentagone], de nombreux doutes se sont fait jour, peu à peu, sur la réalité des enregistrements qui m'ont tout l'air d'avoir été "bidonnés", par couches successives. Je crois que nous aurons l'occasion d'y revenir.
ReOpen911 : Plusieurs articles parus sur différents sites Web, dont le nôtre (ReOpenNews) établissent certaines impossibilités techniques par rapport aux appareils utilisés, ou d’incohérences des faits. Prenons-les dans l’ordre : tout d'abord, que pensez-vous des vitesses excessives relevées pour les deux avions qui ont percuté les Tours Jumelles ?
MC : Je ne peux que m'interroger à propos de ces vitesses : elles correspondent à des vitesses de croisière en altitude, où la densité de l'air est moindre. À basse altitude, elles sont bien au-dessus des vitesses limites d'utilisation. Outre les difficultés de pilotage que cela peut induire et le risque de défaillance structurelle (on est en dehors du "domaine de vol"), cela rend en outre impossible l'utilisation du pilote automatique, comme déjà mentionné. Je ne sais pas non plus si de telles vitesses peuvent être obtenues en vol horizontal seulement à l'aide de la poussée des réacteurs, même utilisés au maximum.
Tant de questions se posent, et aucune réponse sérieuse et valide n'est apportée. On nous demande de croire les yeux fermés une vérité purement et simplement fabriquée, à laquelle il convient de n'opposer aucun doute. Mais je ne peux pas croire à des vérités déclarées telles, de la part de ceux qui ont été pris par ailleurs "la main dans le sac", entre autres en ce qui concerne les Armes de Destruction Massive qui ont servi de prétexte à la guerre en Irak.
ReOpen911 : Il est aussi question pour le vol 77 de données issues de la boite noire qui révèleraient que la porte du cockpit n’a jamais été ouverte pendant toute la durée du vol. Que pensez-vous de cette information ?
MC : Je crois que les données FDR du vol AA77 sont discréditées. Faut-il croire en la validité de ce signal, alors que d'autres manquent ou sont erronés ? Je ne sais pas quelle réponse apporter, si ce n'est que, dans le doute, la lumière doit être faite. Dès qu'on se penche sur un aspect un tant soit peu précis des choses, on tombe sur une incohérence après l'autre, trop vite balayée par les arguments inacceptables de la thèse officielle. La logique binaire du vrai et du faux nous amène à la conclusion suivante : si la donnée correspondante est juste et que la porte du cockpit n'a pas été ouverte, la thèse officielle des pirates de l'air aux commandes est fausse. Si la donnée est fausse, alors, quelles données sont vraies ?
ReOpen911 : Concernant les avions à NY, que pensez-vous des signaux de détresse émis quelques secondes avant les impacts ? Et aussi de leur absence au moment de l’impact ? Quel est le scénario le plus vraisemblable selon vous ? Ces émetteurs sont-ils conçus pour résister à de tels chocs contre des structures métalliques ?
MC : Les signaux sont émis dans certaines conditions par les balises de détresse sur une fréquence internationale affectée à leur usage (121.5 MHz dans la bande VHF). Toutefois, les balises émettent le même signal quel que soit leur origine. Il n'est pas possible de discriminer un signal émis par une balise donnée du signal émis par une autre. De nombreux avions en sont équipés, y compris des avions privés. Au cours de ma carrière, j'ai entendu "assez souvent" des signaux de détresse déclenchés par erreur suite à une fausse manoeuvre. S'il est sans doute vrai que les ELT (balises de détresse) équipant les B757/767 ne peuvent être déclenchées manuellement par les pilotes, rien ne prouve que les signaux de détresse mentionnés aient été émis par les B757/767 impliqués dans les attentats et non par d'autres sources, intentionnellement ou pas.
Ces balises sont en effet conçues pour résister aux chocs et peuvent subir des accélérations extrêmement élevées. Un phénomène physique qui pourrait expliquer l'absence de signal est celui de la "cage de faraday", la structure métallique restante pouvant (?) former un écran à la propagation des ondes radio. Mais personnellement, je ne crois pas qu'on puisse tirer une conclusion dans un sens ou dans l'autre des incohérences relevées à propos de ces signaux de détresse. Si ce n'est qu'il s'agit d'incohérences supplémentaires sur une liste déjà trop longue.
ReOpen911 : Plus récemment un article est paru sur le site PilotsForTruth selon lequel des données de la boite noire du vol 77 (celui du Pentagone) contiendraient des informations incompatibles avec ce modèle d’avion et cette compagnie (American Airlines), notamment la présence d’un GPS (alors que les Boeing 757 d’UA n’en étaient pas équipés) ou la correction en vol de l’alignement. Pour vous cela constitue-t-il la preuve formelle que ces données ne proviennent pas du Vol 77 ?
MC : J'ai pris connaissance de cet article sur votre site. Comme pour l'ensemble des circonstances concernant l'impact sur le Pentagone, voilà encore, en effet, d'autres affirmations qui révèlent l'imposture (pour reprendre l'expression de Thierry Meyssan). Il n'existe pas, à ma connaissance, d'avion civil sur lequel des plateformes inertielles (IRS) peuvent être réalignées en vol. Je connais des dispositifs sur Airbus, qui intègrent des signaux GPS dans les calculateurs de navigation pour affiner le calcul de la position de l'avion en vol. Mais en aucun cas les coordonnées GPS ne peuvent "remonter" vers les plateformes inertielles à des fins de recalage. A fortiori bien évidemment si les avions ne sont pas équipés de GPS ! Et je voudrais aussi qu'on nous explique comment on a pu retrouver les "boites noires" du vol AA77 alors que les trains d'atterrissage et les réacteurs auraient fondu sans laisser de traces. Il s'agit là de circonstances "miraculeuses" du même ordre que celles des passeports.
ReOpen911 : À propos du Pentagone, avez-vous une opinion sur la vraisemblance de la trajectoire du vol 77 sachant qu'Hani Hanjour, le présumé pilote kamikaze, un mois seulement avant les attentats du 11/9 avait selon ses instructeurs "des problèmes pour contrôler et faire atterrir un petit Cessna 172 monomoteur " ?
MC : Pour moi, on fait jouer au nommé Hani Hanjour un rôle fantastique. Qu'il ait pu être le maître d'oeuvre de cette manoeuvre n'est tout simplement pas envisageable à moins qu'il ait été l'Enchanteur Merlin.
ReOpen911 : Peu après les attentats, les médias ont rapporté que plusieurs passagers et membres d'équipage avaient passé des appels téléphoniques depuis leur portable. Cependant, le FBI n'a finalement retenu qu'un seul appel passé grâce àun portable (celui d'Edward Felt passé à 1500 mètres et d'une durée supérieure à une minute). D'après votre expérience, un tel appel téléphonique sur portable était-il possible en 2001 depuis un avion de ligne ?
MC : Cette question déborde de mon domaine d'expertise. Comme tout un chacun, sans doute, j'ai oublié d'éteindre mon téléphone portable comme demandé à l'embarquement par le personnel de cabine lorsque je volais en passager. Mais je n'ai jamais essayé de placer un appel en vol. J'imagine que dans certaines conditions, un tel appel est possible, mais qu'il doit se heurter très rapidement à un conflit entre les cellules du réseau au sol "arrosées" en trop grand nombre depuis le ciel, et que la vitesse de déplacement de l'avion rend difficile le transfert entre les cellules. Mais cela reste du domaine de la supputation. Certains avions ont depuis été équipés de dispositifs spéciaux permettant de relayer le signal des téléphones portables vers le réseau cellulaire au sol, mais ce n'était pas le cas en 2001.
ReOpen911 : Dans le rapport du NTSB, la vitesse finale donnée pour le vol AA77 [Pentagone] est de 460 noeuds soit 852 km/h. Par ailleurs, le rapport de l'ASCE indique (page 14) que l'étude des images de la vidéo du parking du Pentagone a permis d'établir qu'à cent mètres du point d'impact, le haut du fuselage n’était pas plus haut que 20 pieds (ce qui implique que les moteurs se trouvaient à moins de 70 cm du sol). La question est donc : un Boeing 757 peut-il voler sur une centaine de mètres à 850 km/h au ras du sol ?
MC : Je ne crois pas cela possible, même pour un pilote confirmé. Même sans considérer la trajectoire en virage prononcé et en forte descente et l'improbable stabilisation au ras du sol, aucun pilote ne peut évaluer quelle est la hauteur des réacteurs au-dessus du sol dans une configuration qui n'existe pas en opération. Moi-même j'en serais bien incapable.
Le choix de cette trajectoire finale amène de ma part un autre commentaire : Si, en temps que pilotekamikaze j'avais dû effectuer un geste aussi effarant ayant pour objectif la destruction du Pentagone, j'aurais choisi une trajectoire plus oblique et frappant plus haut le bâtiment du Pentagone, voir directement en son coeur, plutôt que d'effectuer un vol rasant, les réacteurs à quelques centimètres du sol au risque de me "planter" avant d'atteindre mon objectif. Le tout après un virage en descente invraisemblable et une manoeuvre de redressement difficile à réaliser pour finir en "radada"...
ReOpen911 : Concernant le Pentagone, que pensez-vous des traces d'impact et des restes du supposé Boeing 757 retrouvés sur place ?
MC : Je considère comme tout à fait impossible que les "trous" causés à l'entrée dans le bâtiment et à la sortie aient été provoqués par un quelconque avion de ligne. En effet, bien qu'offrant une résistance suffisante dans les conditions normales d'emploi, un avion fait un mauvais projectile face à du béton. D'une certaine manière le fuselage est constitué, à son échelle, un peu comme une "boite de soda". Après le premier choc sur une surface dure, la déformation est telle qu'il ne peut plus présenter une force d'impact concentrée pour créer un trou de sortie de 2m30 de diamètre.
A contrario, il manque des traces d'impact majeurs constitués par les masses importantes en acier et autres métaux durs que sont les moteurs et les trains d'atterrissage. On nous explique que les ailes s'étant repliées, tout s'est faufilé dans le trou d'impact et s'est évaporé ensuite dans l'intensité des flammes... Or cette explication ne tient pas la route, car la dynamique de l'impact, la solidité de l'emplanture de l'aile et les lois de la physique concernant les forces d'inertie empêchent d’envisager le "repli" des ailes. Bien au contraire, la pointe avant commençant à s'écraser sur le mur, l'énergie absorbée tend à faire ralentir le fuselage. La trajectoire de pénétration à 45° dans le plan horizontal (la "flèche" de l'aile étant de 25°), implique que l'extrémité de l'aile droite touche le mur ensuite, avant le reste du bord d'attaque, ce qui aurait dû constituer un deuxième point d'impact (voir dessin). Si on peut admettre que le train avant ait pénétré par le seul "trou" apparent, les deux trains principaux - car les Boeing 757 sont équipés de TROIS trains d'atterrissage - auraient d'abord dû démolir l'enceinte avant de pénétrer dans le bâtiment, idem pour les moteurs. On n'en voit aucune trace... Que le total ait été englouti à l’intérieur du bâtiment (opportunément, maissans qu'on sache comment), ait ensuite fondu ou été vaporisé (à l'exception de quelques pièces peu significatives et des boites noires) m'apparaît comme proprement inconcevable..."
Voici deux dessins explicatifs en référence à l'inclinaison à 45° de la trajectoire d'un B757-200 et la séquence qu'on peut en attendre (Figure 1)...On peut imaginer la séquence du choc de l'avion à l'aide des traits à 45°. La Figure 2 permet de visualiser sur la vue frontale la forme et la position respective des trains d'atterrissage et des moteurs. Enfin sur la vue en profil, on peut constater la difficulté à évaluer, en termes de pilotage, la hauteur des réacteurs au-dessus du sol, alors que les trains sont supposés être rentrés, le tout à une vitesse invraisemblable...
Quant aux moteurs (réacteurs) ils sont conçus pour résister sans fondre à la combustion du pétrole (kérosène) pendant leur fonctionnement. Peut-on nous faire croire qu'ils peuvent fondre sous la chaleur dégagée par le même carburant, brûlant dans de moins bonnes conditions ?
Bien que les conditions du "crash" soient radicalement différentes, j'ai été dans le désert du Ténéré sur le site du crash, au lendemain de l'attentat du DC10 d'UTA (vol UT772) le 19 septembre 1989. J'ai pu constater par moi-même comment les trains d'atterrissage et les réacteurs résistent en "pièces maîtresses", malgré la violence d'une chute depuis l'altitude de croisière et l'incendie du carburant "en plein air" (c'est à dire avec un apport en oxygène bien meilleur que dans le confinement d'un bâtiment). Bien sûr cela n'apporte pas de preuve directe, mais ça peut expliquer ma certitude sur le fait que ces pièces ne peuvent pas se volatiliser dans ces conditions.
Autre question qui pour moi mérite d'être soulevée : pourquoi doit-on se contenter d'une seule vidéo alors que tant d'autres caméras étaient en mesure de fournir des données plus convaincantes ?
Et enfin, une autre question me travaille qui concerne l'identité du Commandant de Bord supposé de cet avion, qui aurait auparavant participé à une étude et une simulation d'attaque sur le Pentagone. La coïncidence, là encore, me paraît trop grande pour n'être que le fait du hasard.
ReOpen911 : Le mouvement des sceptiques reste très partagé sur la valeur des études de l'association des Pilotes pour la Vérité sur le 11/9. Connaissez-vous leurs travaux et si oui, jugez-vous cette association sérieuse et crédible ?
MC : Je n'ai pas d'avis arrêté sur la question. Je ne me souviens pas d'avoir relevé de contradictions dans ce que j'ai pu voir sur leur site. Mais j'ai tendance à réserver mon sens critique aux incohérences de la thèse officielle et non pas poser un regard critique sur ceux qui s'avancent à la recherche de la vérité. Je suis prêt à examiner le sujet le cas échéant si ça peut en améliorer la compréhension.
ReOpen911 : Parmi les pilotes de ligne que vous connaissez, le sujet du 11/9 est-il abordé et si oui, sur quels points y a-t-il débat ?
MC : Je suis effaré de constater le peu d'intérêt manifesté par l'ensemble de la population sur les sujets qui touchent au 11/9. Tout se passe comme si les gens étaient installés dans leur confort au point de ne même plus avoir de démarche de doute ou de remise en cause. Il en est de même pour le milieu des pilotes, tel que je le perçois. Je ne fréquente malheureusement plus les cockpits depuis 2001 et je ne sais pas ce qui s'y passe de ce point de vue. Je peux dire que je n'ai malheureusement pas senti de curiosité particulière dans mes contacts, trop peu nombreux, avec mes anciens collègues, et que mes tentatives pour évoquer le sujet ont reçu un accueil plutôt tiède.
La remise en question des vérités officielles doit "sentir le souffre". Ce n'est pas nouveau, il y a 25 siècles Platon évoquait déjà le sujet dans le "mythe de la Caverne".
ReOpen911 : Avec les architectes et les chimistes, les pilotes professionnels sont sans doute le corps de métier dont la compétence technique peut le plus dénoncer les invraisemblances de la version officielle. Comment pourrait-on procéder pour les alerter ?
MC : Il faut du courage pour remettre en cause les vérités officielles et faire preuve d'indépendance d'esprit. Les scientifiques et les pilotes devraient sans doute être les premiers à être troublés par les incohérences de la version officielle. Tout se passe comme si pour eux, comme d'ailleurs aussi pour le grand public, une certaine rationalité (qui est fondée sur des réalités biaisées, mais dont ils n'ont pas conscience) empêchait le doute légitime de s'insinuer dans leurs esprits. Je me souviens du commentaire que m'a opposé un collègue et ami : "Je me refuse à croire qu'un gouvernement puisse organiser de tels évènements entraînant la mort de plus de 3 000 de leurs concitoyens". On retourne au "mythe de la caverne". Et l'étiquette de la "théorie des complots" est là pour repousser toute velléité d'examen critique.
Peut-être faudra-t-il attendre qu'une certaine "masse critique" de personnes mettent en doute les vérités officielles pour "réveiller" ces consciences endormies. Il faut continuer à creuser et faire jouer l'effet de la "tache d'huile". C'est le rôle auquel vous participez avec votre site et vos diverses actions. D'un autre côté, on n'est pas à l'abri d'une nouvelle manipulation, un "gros coup" qui permettrait à ceux qui ont créé cet état de fait d'avancer leurs pièces sur l'échiquier, puisqu'apparemment ils peuvent le faire impunément. Le 10éme anniversaire pourrait leur en offrir l'occasion... Ce n'est évidemment pas ce que je souhaite !
Mais le propre de la vérité est qu'elle se renforce au fur et à mesure qu'elle est éclairée par l'exposé des faits. Au contraire des mensonges qui demandent sans cesse de nouvelles couches de dissimulation pour continuer à masquer et travestir les faits, qui pourtant, comme le disait un fameux "camarade", sont têtus.
La vérité finira bien par triompher. Ou alors c'est Karl Rove qui aura eu le dernier mot(**).
ReOpen911 : M. Charpentier, merci d'avoir répondu à nos questions.
Notes :
(*) dont "L'effroyable Imposture" deThierry Meyssan, "Le Nouveau Pearl Harbor " et "Les Omissions et Manipulations de la Commission d'Enquête sur le 11 septembre" de David Ray Griffin, "La Terreur Fabriquée" de Webster G. Tarpley, le Procès du 11 septembre de Victor Thorn, "La Guerre contre la Vérité" de Naffeez Mosaddeq Ahmed pour ne citer que ceux-là...
(**) Allusion à un article du New York Times repris par Le Monde en septembre 2008, dans lequel l'auteur fait allusion à cette phrase de l'ex-conseiller de George Bush : "Nous sommes un empire, maintenant, poursuivit-il, et lorsque nous agissons, nous créons notre propre réalité. Et pendant que vous étudiez cette réalité, judicieusement, comme vous le souhaitez, nous agissons à nouveau et nous créons d'autres réalités nouvelles, que vous pouvez étudier également, et c'est ainsi que les choses se passent. Nous sommes les acteurs de l'histoire (...). Et vous, vous tous, il ne vous reste qu'à étudier ce que nous faisons."
Devant le foisonnement d'informations variées sur les invraisemblances de la version officielle du 11-Septembre, et plus spécifiquement sur les aspects touchant aux avions détournés et à leur utilisation par les présumés pirates de l'air, nous avons contacté un expert français en aéronautique, Michel Charpentier, qui a bien voulu répondre à nos questions. M. Charpentier est un instructeur de vol et pilote de ligne retraité avec plus de 13 000 heures de vol sur long courrier à son actif. Dans cette interview, il explique de manière argumentée les raisons pour lesquelles il ne croit pas à la version gouvernementale américaine. C'est l'une des premières fois qu'un tel expert français questionne publiquement le 11-Septembre. Souhaitons que cette prise de position amène d'autres pilotes ou spécialistes français de l'aviation à se positionner eux aussi sur le 11-Septembre et sur les points abordés dans cette interview, que voici.
ReOpen911 : Bonjour Monsieur Charpentier. Vous vous êtes intéressé au Mouvement pour la Vérité sur le 11/9, et en tant que pilote de ligne, vous avez signé notre pétition pour une nouvelle enquête sur le 11/9. Notre association ReOpen911 aimerait comprendre l’approche que vous avez par rapport à la version officielle du 11/9 mais avant cela, pouvez-vous vous présenter en quelques mots ?
MC : Bonjour à vous et à tous ceux qui cherchent activement la vérité et veulent la faire connaître. Et très sincèrement bravo à toute votre équipe à qui je rends hommage pour le travail considérable qu'elle a effectué dans cette voie.
J'ai exercé le métier de Pilote de Ligne sur long courrier depuis 1973. J'ai piloté Boeing 707, Boeing 747, Douglas DC8 et DC10, Airbus A320, A330, A340. En tant qu'Instructeur et Examinateur, j'ai formé des Pilotes de Ligne à l'exercice de leur métier de manière quasiment continue de 1983 à 2002, date à laquelle j'ai malheureusement perdu ma licence pour raisons médicales. Mon carnet de vol compte plus de 13 000 heures de vol (en majorité des heures d'instruction), et plus de 5 000 heures d'instruction et de contrôle au simulateur de vol. J'ai aussi exercé des responsabilités de cadre dans une grande compagnie française, participé au lancement des opérations d'une compagnie aérienne naissante et travaillé pour "un" grand constructeur aéronautique européen, ce qui m'a permis de former et observer des pilotes un peu partout dans le monde, sur les nouveaux avions vendus par ce constructeur... J'ai également été Pilote Professionnel et Instructeur sur Hélicoptère. Je suis maintenant en retraite.
ReOpen911 : Quand exactementavez-vous commencé à douter de la version officielle sur le 11/9 ?
MC : Ayant vécu en direct les évènements d'après les premières images arrivées en France, j'ai immédiatement mis en doute les premières hypothèses émises par les journalistes dans leurs commentaires, y compris les premières attributions à un groupe terroriste. Mettre en oeuvre un tel scénario, impliquant 4 avions décollant d'aéroports différents et arrivant pour 3 d'entre eux à atteindre de tels objectifs dans ces conditions et sans être interceptés demande une préparation et un pouvoir d'organisation qui ne sont pas à la portée d'un groupe clandestin, aussi important soit-il. Le "bruit de fond" généré par cette préparation ne doit pas pouvoir échapper aux Services secrets, sinon à quoi serviraient-ils ? L'absence d'interception relève soit de l'incompétence, soit d'une organisation complice. Je n'ai aucune réserve à choisir la deuxième hypothèse.
Les explications officielles relayées par les médias sont une fable, un conte de fées auquel on nous demande de croire, au mépris de toute autre considération, lois de la physique et même simple bon sens.
ReOpen911 : Diriez-vous que vous connaissez bien le sujet du 11-Septembre en ce qui concerne les invraisemblances de la V.O. ?
MC : Je me suis évidemment intéressé de près au sujet, j'ai lu de nombreux livres au fur et à mesure de leur publication, lorsque j'en ai eu connaissance (*). Les premières années, j'ai suivi la progression des sites internet et des associations qui militent pour la vérité, aux USA tout d'abord. Cependant, j'ai été choqué par la résistance que mettaient les médias officiels à faire connaître cette vérité. J'ai été ensuite convaincu que tout était fait pour cacher cette vérité au plus grand nombre. L'absence de retentissement médiatique lors de la première diffusion en France du film "Une femme à abattre" à propos de Siebel Edmonds par exemple m'a choqué. L'opportunisme avec lequel on nous re-servait du "Ben Laden" à toutes les sauces et à tout propos, l'absence de progrès apparent dans la recherche de la vérité, les arguments du style "On sait ce qu'il faut penser de la théorie du complot" qui écartent globalement toute contestation des thèses officielles sans jamais examiner aucun des points de fond m'ont un peu découragé.
J'ai laissé passer du temps et ce n'est que récemment, à l'occasion de l'enlèvement des deux Français au Niger, que j'ai recommencé mes recherches. L'attribution systématique de l'enlèvement par des médias unanimes à une organisation structurée avant même toute information digne de foi ou toute revendication m'a interpelé. J'ai recherché des éléments d'information à ce propos sur internet. De fil en aiguille, j'ai pris connaissance de la vidéo d'Alain Chouet [ex-directeur du Service de renseignement de sécurité à la DGSE] à propos d'Al Quaïda et découvert votre site lui-même. Cette découverte, toute récente puisqu'elle date du début de cette année, a relancé mon intérêt et complété mon information. Je rends à nouveau hommage à la ténacité et au travail considérable que vos équipes réalisent.
ReOpen911 : Dans le récit que fait le gouvernement US, des pilotes amateurs ont détourné 4 avions civils le 11 septembre 2001 et les ont pilotés avec succès jusque vers leurs cibles (sauf l’un d’eux, qui s’est écrasé en Pennsylvanie). Que pensez-vous des affirmations selon lesquelles ces pilotes amateurs ont pu effectuer les manœuvres décrites dans la version officielle ?
MC : Je pense que cela est rigoureusement, totalement, absolument impossible, en particulier avec ce taux de "réussite".
Parmi les impossibilités figure le fait que l'utilisation du "pilote automatique" n'est pas possible aux vitesses excessives telles qu'elles ont été indiquées, bien en dehors du "domaine de vol". Le pilotage "à la main" de telles trajectoires n'est pas à la portée d'un pilote amateur et difficile pour un pilote expert. Je me souviens de la remarque d'un de mes amis Pilote d'Essai qui a essayé d'effectuer une trajectoire d'impact sur les Tours Jumelles au simulateur de vol dans les jours qui ont suivi l'attentat et qui qualifiait la manoeuvre de "pas évidente". Calibrer un virage à des vitesses très élevées sur un gros avion pour terminer "en plein dans le mille" n'est pas à la portée d'un pilote inexpérimenté.
En ce qui concerne le vol AA77 [s'étant écrasé sur le Pentagone], le virage final avec un fort taux de descente puis une stabilisation au ras du sol pour un vol en rase-mottes est tout aussi invraisemblable. Comment des pilotes inexpérimentés, n'ayant aucune expérience de l'avion auraient-ils pu juger visuellement de la hauteur à laquelle maintenir le palier final, les réacteurs à quelques centimètres du sol ?
Et franchement, peut-on croire que des pilotes amateurs ont (presque) tout réussi, et que les professionnels de l'interception de la plus grande armée du monde ont tout raté... Ce serait à se tordre de rire si ce n'était pas si grave...
ReOpen911 : Au cours du procès Moussaoui, les dernières conversations enregistrées dans le cockpit du vol 93 par la boite noire CVR (Cockpit Voice Recorder) furent rendues publiques. On y entend notamment les passagers dire qu'ils doivent pénétrer dans la cabine de pilotage ("In the cockpit. If we don't, we'll die", "roll it"). Selon vous, est-il possible que la boîte noire CVR ait pu enregistrer les paroles des passagers qui se trouvaient alors derrière la porte verrouillée du cockpit ?
MC : Je n'ai pas piloté les avions de type Boeing 757 ou 767 qui auraient été utilisés par les "terroristes" suivant la version officielle. Je ne peux répondre avec certitude à un certain nombre de questions qui concernent des particularités de ces avions. Toutefois, j'ai une longue expérience sur des avions comparables.
Pour répondre à votre question, cela ne me paraît pas absolument impossible, bien que peu vraisemblable, car les portes de cockpit sont aménagées pour que les bruits des zones situées à l'extérieur du cockpit ne perturbent pas le travail des pilotes. En tout cas, on devrait au minimum détecter une différence de niveau sonore et d'intelligibilité entre l'intérieur et l'extérieur du cockpit.
Mais doit-on exclure totalement que la porte ait été ouverte, ce qui me semble le plus probable ?
ReOpen911 : On sait que plusieurs boites noires ont été retrouvées (mais pas toutes), que des données radars sont disponibles, etc… Pouvez-vous faire le point rapidement sur l’historique de ces sourcesde données (comment elles ont été rendues publiques) et sur leur fiabilité ?
MC : Qu'aucune des boites noires n'ait pu être extraite des décombres des Tours Jumelles pourrait s'expliquer par la hâte douteuse avec laquelle ont été évacués les débris. Ce qui constitue du reste une faute au regard de l'enquête, que ce soit au regard des règlements aéronautiques autant qu'à celui des lois criminelles : cette recherche n'a pas été menée conformément aux règles. Si on ajoute à cette absence de boites noires la découverte des passeports "miraculeusement" échappés à la catastrophe, on ne peut faire autrement que de douter de ce qu'on nous présente comme la réalité.
On a peu d'éléments en ce qui concerne Shanksville. Je relève une incohérence autour des paroles prononcées à 09:39:11 par le Commandant de Bord et qui s'adressent aux passagers, auxquelles répond le Contrôleur aérien 10 secondes plus tard, alors qu'il n'est pas censé les avoir entendues (à moins d'une erreur de manipulation accidentelle ou intentionnelle du Commandant de Bord). À ma connaissance, cela n'a pas été relevé et aucun collationnement n'a été présenté entre l'enregistrement du CVR et les enregistrements du Contrôle aérien.
En ce qui concerne le vol AA77 [Pentagone], de nombreux doutes se sont fait jour, peu à peu, sur la réalité des enregistrements qui m'ont tout l'air d'avoir été "bidonnés", par couches successives. Je crois que nous aurons l'occasion d'y revenir.
ReOpen911 : Plusieurs articles parus sur différents sites Web, dont le nôtre (ReOpenNews) établissent certaines impossibilités techniques par rapport aux appareils utilisés, ou d’incohérences des faits. Prenons-les dans l’ordre : tout d'abord, que pensez-vous des vitesses excessives relevées pour les deux avions qui ont percuté les Tours Jumelles ?
MC : Je ne peux que m'interroger à propos de ces vitesses : elles correspondent à des vitesses de croisière en altitude, où la densité de l'air est moindre. À basse altitude, elles sont bien au-dessus des vitesses limites d'utilisation. Outre les difficultés de pilotage que cela peut induire et le risque de défaillance structurelle (on est en dehors du "domaine de vol"), cela rend en outre impossible l'utilisation du pilote automatique, comme déjà mentionné. Je ne sais pas non plus si de telles vitesses peuvent être obtenues en vol horizontal seulement à l'aide de la poussée des réacteurs, même utilisés au maximum.
Tant de questions se posent, et aucune réponse sérieuse et valide n'est apportée. On nous demande de croire les yeux fermés une vérité purement et simplement fabriquée, à laquelle il convient de n'opposer aucun doute. Mais je ne peux pas croire à des vérités déclarées telles, de la part de ceux qui ont été pris par ailleurs "la main dans le sac", entre autres en ce qui concerne les Armes de Destruction Massive qui ont servi de prétexte à la guerre en Irak.
ReOpen911 : Il est aussi question pour le vol 77 de données issues de la boite noire qui révèleraient que la porte du cockpit n’a jamais été ouverte pendant toute la durée du vol. Que pensez-vous de cette information ?
MC : Je crois que les données FDR du vol AA77 sont discréditées. Faut-il croire en la validité de ce signal, alors que d'autres manquent ou sont erronés ? Je ne sais pas quelle réponse apporter, si ce n'est que, dans le doute, la lumière doit être faite. Dès qu'on se penche sur un aspect un tant soit peu précis des choses, on tombe sur une incohérence après l'autre, trop vite balayée par les arguments inacceptables de la thèse officielle. La logique binaire du vrai et du faux nous amène à la conclusion suivante : si la donnée correspondante est juste et que la porte du cockpit n'a pas été ouverte, la thèse officielle des pirates de l'air aux commandes est fausse. Si la donnée est fausse, alors, quelles données sont vraies ?
ReOpen911 : Concernant les avions à NY, que pensez-vous des signaux de détresse émis quelques secondes avant les impacts ? Et aussi de leur absence au moment de l’impact ? Quel est le scénario le plus vraisemblable selon vous ? Ces émetteurs sont-ils conçus pour résister à de tels chocs contre des structures métalliques ?
MC : Les signaux sont émis dans certaines conditions par les balises de détresse sur une fréquence internationale affectée à leur usage (121.5 MHz dans la bande VHF). Toutefois, les balises émettent le même signal quel que soit leur origine. Il n'est pas possible de discriminer un signal émis par une balise donnée du signal émis par une autre. De nombreux avions en sont équipés, y compris des avions privés. Au cours de ma carrière, j'ai entendu "assez souvent" des signaux de détresse déclenchés par erreur suite à une fausse manoeuvre. S'il est sans doute vrai que les ELT (balises de détresse) équipant les B757/767 ne peuvent être déclenchées manuellement par les pilotes, rien ne prouve que les signaux de détresse mentionnés aient été émis par les B757/767 impliqués dans les attentats et non par d'autres sources, intentionnellement ou pas.
Ces balises sont en effet conçues pour résister aux chocs et peuvent subir des accélérations extrêmement élevées. Un phénomène physique qui pourrait expliquer l'absence de signal est celui de la "cage de faraday", la structure métallique restante pouvant (?) former un écran à la propagation des ondes radio. Mais personnellement, je ne crois pas qu'on puisse tirer une conclusion dans un sens ou dans l'autre des incohérences relevées à propos de ces signaux de détresse. Si ce n'est qu'il s'agit d'incohérences supplémentaires sur une liste déjà trop longue.
ReOpen911 : Plus récemment un article est paru sur le site PilotsForTruth selon lequel des données de la boite noire du vol 77 (celui du Pentagone) contiendraient des informations incompatibles avec ce modèle d’avion et cette compagnie (American Airlines), notamment la présence d’un GPS (alors que les Boeing 757 d’UA n’en étaient pas équipés) ou la correction en vol de l’alignement. Pour vous cela constitue-t-il la preuve formelle que ces données ne proviennent pas du Vol 77 ?
MC : J'ai pris connaissance de cet article sur votre site. Comme pour l'ensemble des circonstances concernant l'impact sur le Pentagone, voilà encore, en effet, d'autres affirmations qui révèlent l'imposture (pour reprendre l'expression de Thierry Meyssan). Il n'existe pas, à ma connaissance, d'avion civil sur lequel des plateformes inertielles (IRS) peuvent être réalignées en vol. Je connais des dispositifs sur Airbus, qui intègrent des signaux GPS dans les calculateurs de navigation pour affiner le calcul de la position de l'avion en vol. Mais en aucun cas les coordonnées GPS ne peuvent "remonter" vers les plateformes inertielles à des fins de recalage. A fortiori bien évidemment si les avions ne sont pas équipés de GPS ! Et je voudrais aussi qu'on nous explique comment on a pu retrouver les "boites noires" du vol AA77 alors que les trains d'atterrissage et les réacteurs auraient fondu sans laisser de traces. Il s'agit là de circonstances "miraculeuses" du même ordre que celles des passeports.
ReOpen911 : À propos du Pentagone, avez-vous une opinion sur la vraisemblance de la trajectoire du vol 77 sachant qu'Hani Hanjour, le présumé pilote kamikaze, un mois seulement avant les attentats du 11/9 avait selon ses instructeurs "des problèmes pour contrôler et faire atterrir un petit Cessna 172 monomoteur " ?
MC : Pour moi, on fait jouer au nommé Hani Hanjour un rôle fantastique. Qu'il ait pu être le maître d'oeuvre de cette manoeuvre n'est tout simplement pas envisageable à moins qu'il ait été l'Enchanteur Merlin.
ReOpen911 : Peu après les attentats, les médias ont rapporté que plusieurs passagers et membres d'équipage avaient passé des appels téléphoniques depuis leur portable. Cependant, le FBI n'a finalement retenu qu'un seul appel passé grâce àun portable (celui d'Edward Felt passé à 1500 mètres et d'une durée supérieure à une minute). D'après votre expérience, un tel appel téléphonique sur portable était-il possible en 2001 depuis un avion de ligne ?
MC : Cette question déborde de mon domaine d'expertise. Comme tout un chacun, sans doute, j'ai oublié d'éteindre mon téléphone portable comme demandé à l'embarquement par le personnel de cabine lorsque je volais en passager. Mais je n'ai jamais essayé de placer un appel en vol. J'imagine que dans certaines conditions, un tel appel est possible, mais qu'il doit se heurter très rapidement à un conflit entre les cellules du réseau au sol "arrosées" en trop grand nombre depuis le ciel, et que la vitesse de déplacement de l'avion rend difficile le transfert entre les cellules. Mais cela reste du domaine de la supputation. Certains avions ont depuis été équipés de dispositifs spéciaux permettant de relayer le signal des téléphones portables vers le réseau cellulaire au sol, mais ce n'était pas le cas en 2001.
ReOpen911 : Dans le rapport du NTSB, la vitesse finale donnée pour le vol AA77 [Pentagone] est de 460 noeuds soit 852 km/h. Par ailleurs, le rapport de l'ASCE indique (page 14) que l'étude des images de la vidéo du parking du Pentagone a permis d'établir qu'à cent mètres du point d'impact, le haut du fuselage n’était pas plus haut que 20 pieds (ce qui implique que les moteurs se trouvaient à moins de 70 cm du sol). La question est donc : un Boeing 757 peut-il voler sur une centaine de mètres à 850 km/h au ras du sol ?
MC : Je ne crois pas cela possible, même pour un pilote confirmé. Même sans considérer la trajectoire en virage prononcé et en forte descente et l'improbable stabilisation au ras du sol, aucun pilote ne peut évaluer quelle est la hauteur des réacteurs au-dessus du sol dans une configuration qui n'existe pas en opération. Moi-même j'en serais bien incapable.
Le choix de cette trajectoire finale amène de ma part un autre commentaire : Si, en temps que pilotekamikaze j'avais dû effectuer un geste aussi effarant ayant pour objectif la destruction du Pentagone, j'aurais choisi une trajectoire plus oblique et frappant plus haut le bâtiment du Pentagone, voir directement en son coeur, plutôt que d'effectuer un vol rasant, les réacteurs à quelques centimètres du sol au risque de me "planter" avant d'atteindre mon objectif. Le tout après un virage en descente invraisemblable et une manoeuvre de redressement difficile à réaliser pour finir en "radada"...
ReOpen911 : Concernant le Pentagone, que pensez-vous des traces d'impact et des restes du supposé Boeing 757 retrouvés sur place ?
MC : Je considère comme tout à fait impossible que les "trous" causés à l'entrée dans le bâtiment et à la sortie aient été provoqués par un quelconque avion de ligne. En effet, bien qu'offrant une résistance suffisante dans les conditions normales d'emploi, un avion fait un mauvais projectile face à du béton. D'une certaine manière le fuselage est constitué, à son échelle, un peu comme une "boite de soda". Après le premier choc sur une surface dure, la déformation est telle qu'il ne peut plus présenter une force d'impact concentrée pour créer un trou de sortie de 2m30 de diamètre.
A contrario, il manque des traces d'impact majeurs constitués par les masses importantes en acier et autres métaux durs que sont les moteurs et les trains d'atterrissage. On nous explique que les ailes s'étant repliées, tout s'est faufilé dans le trou d'impact et s'est évaporé ensuite dans l'intensité des flammes... Or cette explication ne tient pas la route, car la dynamique de l'impact, la solidité de l'emplanture de l'aile et les lois de la physique concernant les forces d'inertie empêchent d’envisager le "repli" des ailes. Bien au contraire, la pointe avant commençant à s'écraser sur le mur, l'énergie absorbée tend à faire ralentir le fuselage. La trajectoire de pénétration à 45° dans le plan horizontal (la "flèche" de l'aile étant de 25°), implique que l'extrémité de l'aile droite touche le mur ensuite, avant le reste du bord d'attaque, ce qui aurait dû constituer un deuxième point d'impact (voir dessin). Si on peut admettre que le train avant ait pénétré par le seul "trou" apparent, les deux trains principaux - car les Boeing 757 sont équipés de TROIS trains d'atterrissage - auraient d'abord dû démolir l'enceinte avant de pénétrer dans le bâtiment, idem pour les moteurs. On n'en voit aucune trace... Que le total ait été englouti à l’intérieur du bâtiment (opportunément, maissans qu'on sache comment), ait ensuite fondu ou été vaporisé (à l'exception de quelques pièces peu significatives et des boites noires) m'apparaît comme proprement inconcevable..."
Voici deux dessins explicatifs en référence à l'inclinaison à 45° de la trajectoire d'un B757-200 et la séquence qu'on peut en attendre (Figure 1)...On peut imaginer la séquence du choc de l'avion à l'aide des traits à 45°. La Figure 2 permet de visualiser sur la vue frontale la forme et la position respective des trains d'atterrissage et des moteurs. Enfin sur la vue en profil, on peut constater la difficulté à évaluer, en termes de pilotage, la hauteur des réacteurs au-dessus du sol, alors que les trains sont supposés être rentrés, le tout à une vitesse invraisemblable...
Quant aux moteurs (réacteurs) ils sont conçus pour résister sans fondre à la combustion du pétrole (kérosène) pendant leur fonctionnement. Peut-on nous faire croire qu'ils peuvent fondre sous la chaleur dégagée par le même carburant, brûlant dans de moins bonnes conditions ?
Bien que les conditions du "crash" soient radicalement différentes, j'ai été dans le désert du Ténéré sur le site du crash, au lendemain de l'attentat du DC10 d'UTA (vol UT772) le 19 septembre 1989. J'ai pu constater par moi-même comment les trains d'atterrissage et les réacteurs résistent en "pièces maîtresses", malgré la violence d'une chute depuis l'altitude de croisière et l'incendie du carburant "en plein air" (c'est à dire avec un apport en oxygène bien meilleur que dans le confinement d'un bâtiment). Bien sûr cela n'apporte pas de preuve directe, mais ça peut expliquer ma certitude sur le fait que ces pièces ne peuvent pas se volatiliser dans ces conditions.
Autre question qui pour moi mérite d'être soulevée : pourquoi doit-on se contenter d'une seule vidéo alors que tant d'autres caméras étaient en mesure de fournir des données plus convaincantes ?
Et enfin, une autre question me travaille qui concerne l'identité du Commandant de Bord supposé de cet avion, qui aurait auparavant participé à une étude et une simulation d'attaque sur le Pentagone. La coïncidence, là encore, me paraît trop grande pour n'être que le fait du hasard.
ReOpen911 : Le mouvement des sceptiques reste très partagé sur la valeur des études de l'association des Pilotes pour la Vérité sur le 11/9. Connaissez-vous leurs travaux et si oui, jugez-vous cette association sérieuse et crédible ?
MC : Je n'ai pas d'avis arrêté sur la question. Je ne me souviens pas d'avoir relevé de contradictions dans ce que j'ai pu voir sur leur site. Mais j'ai tendance à réserver mon sens critique aux incohérences de la thèse officielle et non pas poser un regard critique sur ceux qui s'avancent à la recherche de la vérité. Je suis prêt à examiner le sujet le cas échéant si ça peut en améliorer la compréhension.
ReOpen911 : Parmi les pilotes de ligne que vous connaissez, le sujet du 11/9 est-il abordé et si oui, sur quels points y a-t-il débat ?
MC : Je suis effaré de constater le peu d'intérêt manifesté par l'ensemble de la population sur les sujets qui touchent au 11/9. Tout se passe comme si les gens étaient installés dans leur confort au point de ne même plus avoir de démarche de doute ou de remise en cause. Il en est de même pour le milieu des pilotes, tel que je le perçois. Je ne fréquente malheureusement plus les cockpits depuis 2001 et je ne sais pas ce qui s'y passe de ce point de vue. Je peux dire que je n'ai malheureusement pas senti de curiosité particulière dans mes contacts, trop peu nombreux, avec mes anciens collègues, et que mes tentatives pour évoquer le sujet ont reçu un accueil plutôt tiède.
La remise en question des vérités officielles doit "sentir le souffre". Ce n'est pas nouveau, il y a 25 siècles Platon évoquait déjà le sujet dans le "mythe de la Caverne".
ReOpen911 : Avec les architectes et les chimistes, les pilotes professionnels sont sans doute le corps de métier dont la compétence technique peut le plus dénoncer les invraisemblances de la version officielle. Comment pourrait-on procéder pour les alerter ?
MC : Il faut du courage pour remettre en cause les vérités officielles et faire preuve d'indépendance d'esprit. Les scientifiques et les pilotes devraient sans doute être les premiers à être troublés par les incohérences de la version officielle. Tout se passe comme si pour eux, comme d'ailleurs aussi pour le grand public, une certaine rationalité (qui est fondée sur des réalités biaisées, mais dont ils n'ont pas conscience) empêchait le doute légitime de s'insinuer dans leurs esprits. Je me souviens du commentaire que m'a opposé un collègue et ami : "Je me refuse à croire qu'un gouvernement puisse organiser de tels évènements entraînant la mort de plus de 3 000 de leurs concitoyens". On retourne au "mythe de la caverne". Et l'étiquette de la "théorie des complots" est là pour repousser toute velléité d'examen critique.
Peut-être faudra-t-il attendre qu'une certaine "masse critique" de personnes mettent en doute les vérités officielles pour "réveiller" ces consciences endormies. Il faut continuer à creuser et faire jouer l'effet de la "tache d'huile". C'est le rôle auquel vous participez avec votre site et vos diverses actions. D'un autre côté, on n'est pas à l'abri d'une nouvelle manipulation, un "gros coup" qui permettrait à ceux qui ont créé cet état de fait d'avancer leurs pièces sur l'échiquier, puisqu'apparemment ils peuvent le faire impunément. Le 10éme anniversaire pourrait leur en offrir l'occasion... Ce n'est évidemment pas ce que je souhaite !
Mais le propre de la vérité est qu'elle se renforce au fur et à mesure qu'elle est éclairée par l'exposé des faits. Au contraire des mensonges qui demandent sans cesse de nouvelles couches de dissimulation pour continuer à masquer et travestir les faits, qui pourtant, comme le disait un fameux "camarade", sont têtus.
La vérité finira bien par triompher. Ou alors c'est Karl Rove qui aura eu le dernier mot(**).
ReOpen911 : M. Charpentier, merci d'avoir répondu à nos questions.
Notes :
(*) dont "L'effroyable Imposture" deThierry Meyssan, "Le Nouveau Pearl Harbor " et "Les Omissions et Manipulations de la Commission d'Enquête sur le 11 septembre" de David Ray Griffin, "La Terreur Fabriquée" de Webster G. Tarpley, le Procès du 11 septembre de Victor Thorn, "La Guerre contre la Vérité" de Naffeez Mosaddeq Ahmed pour ne citer que ceux-là...
(**) Allusion à un article du New York Times repris par Le Monde en septembre 2008, dans lequel l'auteur fait allusion à cette phrase de l'ex-conseiller de George Bush : "Nous sommes un empire, maintenant, poursuivit-il, et lorsque nous agissons, nous créons notre propre réalité. Et pendant que vous étudiez cette réalité, judicieusement, comme vous le souhaitez, nous agissons à nouveau et nous créons d'autres réalités nouvelles, que vous pouvez étudier également, et c'est ainsi que les choses se passent. Nous sommes les acteurs de l'histoire (...). Et vous, vous tous, il ne vous reste qu'à étudier ce que nous faisons."
marți, 26 aprilie 2011
Revoluția filmată la Reșița.
Vă rog să priviți acest video selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
Imaginile sunt filmate la Reșița între 22 și 25 decembrie 1989. Ele au fost postate pe situl dlui Mircea Rusnac, autor al unor sinteze istorice despre Banat și Basarabia. Bizareria montajului introduce scurte episoade din 23 și 25 într-o lungă secvență statică, în care se văd mulțimi așteptând ceva, fără să strige sau să se manifeste în vreun fel. Apar două figuri care vociferează. Am reținut discursul unui militar român, cu cască de război, al cărui chip este recognoscibil de către cei care l-au cunoscut, filmat din față, care cere, la 25 decembrie, să i se aducă muniție de la depozitele de armament ale gărzilor patriotice, după ce tot el anunțase, din același loc, la 25 decembrie, că trupele de securitate au invadat Liceul nr.2, tipografia și Ateneul (De ce ar fi făcut-o, doar nu erau obiective strategice?)
Cu prietenie, Dan Culcer
Imaginile sunt filmate la Reșița între 22 și 25 decembrie 1989. Ele au fost postate pe situl dlui Mircea Rusnac, autor al unor sinteze istorice despre Banat și Basarabia. Bizareria montajului introduce scurte episoade din 23 și 25 într-o lungă secvență statică, în care se văd mulțimi așteptând ceva, fără să strige sau să se manifeste în vreun fel. Apar două figuri care vociferează. Am reținut discursul unui militar român, cu cască de război, al cărui chip este recognoscibil de către cei care l-au cunoscut, filmat din față, care cere, la 25 decembrie, să i se aducă muniție de la depozitele de armament ale gărzilor patriotice, după ce tot el anunțase, din același loc, la 25 decembrie, că trupele de securitate au invadat Liceul nr.2, tipografia și Ateneul (De ce ar fi făcut-o, doar nu erau obiective strategice?)
Cu prietenie, Dan Culcer
Claude Karnoouh. America… America… Un răspuns lui V. Tismăneanu
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
TEMA CRITICATAC: Cît de anti-americani sîntem?
Atunci când Tismăneanu şi acoliţii săi afirmă, preluând psalmodia arhicunoscută a „noului” filozof francez Bernard Henry Lévy (s-ar spune, practic, un plagiat!), că a fi antiamerican echivalează cu reunirea extremelor, că a fi antiamerican înseamnă a fi antidemocrat, antiumanist, antisemit, pe scurt, că a fi antiamerican ar însemna incarnarea barbariei, avem sentimentul că ascultăm un discurs inspirat de cel mai rău dintre totalitarisme, pe tema: „Cei care nu sunt cu noi nu doar că sunt împotriva noastră, ci, la urma urmelor, nu sunt nici măcar fiinţe umane!”. Sigur, acestea sunt opiniile lui Tismăneanu & Co, şi este dreptul lor… Cu toate astea, aspectul mistificator al antiamericanismului pe care îl denunţă Tismăneanu nu poate fi contrazis prin argumentele simpliste pe care le propune pentru a indica evidenta multiplicitate a ţării-continent. A spune că Statele Unite înseamnă diversitate, ba chiar o mare diversitate, înseamnă a-ţi împăna discursul cu tot felul de clişee tocite: Nordul, Sudul, Estul, Vestul, elitele, diversele faţete ale poporului, plus restul falselor diferenţe, Obama, Bush, democraţi, republicani, şi am putea continua noi lista cu celelalte clivaje, precum albii, negrii, amerindienii (atâţia câţi au mai rămas!), latinoamericanii, asiaticii etc. Fără a avansa prea adînc în dinamicile unei profunzimi istorice, sociale şi politice precise, iată portretul convenţional al unei Americi destul de cumsecade. Orice-ar crede Tismăneanu, antiamericanismul este departe de a fi creaţia mitică a antiumaniştilor, chiar dacă s-ar putea uneori ca ea să joace un rol oarecum fantasmatic, de faţadă a neputincioasei gândiri politice europene, sunt de acord. Antiamericanismul acoperă, totodată, o poziţie politică serioasă, el este şi rezultatul unei analize critice care poate fi nuanţată pe larg, aşa cum vom arăta mai departe. Însă critica antiamericanismului mitic, după Tismăneanu, oferă avantajul de a ridica o problemă de fond cât priveşte natura subiectului şi obiectului acestei Americi, întrucât a fi anti- înseamnă să ai încă un un raport pasional cu ea, unul plasat în acelaşi câmp semantic cu cei care o adulează. Ce este, în definitiv, cu această Americă de care ne pasionăm?
Banalele aspecte ale diversităţii menţionate mai sus, la care face referinţă şi gaşca tismăneană atunci când îi acuză de barbarie pe cei ce dispreţuiesc viguros politica externă sau naţională a Statelor Unite, pe criticii clasei lor conducătoare, pe oponenţii capitalismului lor nelegiuit pe care-l scoate la iveală o dată în plus criza economică începută în septembrie 2008, sunt oare ele avansate pentru a propune imaginea unei Americi împărţite pur şi simplu în paradigme moderate? Într-un cuvânt, aşa cum sugerează Tismăneanu, ar fi SUA emblema Binelui, a Frumosului şi-a Adevărului? N-or fi ele, atunci, cumva autentica reincarnare a idealităţii platoniciene, aşa cum sugera, nu aşa demult, şi Preşedintele Reagan, pe când califica URSS ca fiind „imperiul Răului”? Afirmaţie care presupunea, cu evidenţă, că SUA erau (şi rămân) împărăţia Binelui pe Pământ, căci dacă există un „imperiu al Răului”, acesta nu se poate defini decât în raport cu un „imperiu al Binelui”, fiindcă în lipsa Răului, nici Binele nu-i cu putinţă, Răul fiind, aşa cum ne învaţă mitul Căderii din Paradis, esenţa libertăţii umane, întrucât chiar existenţa acesteia îi permite omului să aleagă Binele împotriva lui… De unde şi esenţa întotdeauna tragică a libertăţii umane. Cu toate astea, ne rămâne o întrebare. Ce mai rămâne în Ceruri dacă Statele Unite sunt înfăptuirea împărăţiei Binelui şi Civitas Dei pre Pământ… asta să însemne oare că Dumnezeu s-a oploşit pe undeva pe la Casa Albă şi că acela aflat la dreapta lui, Preşedintele, ar fi întruparea profetului lui pământesc? Întrezărim aici prelungirea vechiului mit al Părinţilor fondatori ai Statelor Unite, acei austeri prezbiterieni plecaţi din Anglia pentru a înfăptui Ierusalimul terestru pe un alt continent, ai cărui localnici, indienii, erau priviţi ca ţinînd, mai mult sau mai puţin, de regnul animal[1]. Într-atât era Cetatea Domnului, încât credinţa aceasta o afirmă şi bancnotele, „In God we trust”, căci, ca buni protestanţi, ei proclamau dinaintea lumii întregi că orice activitate aducătoare de profit era un semn al Graţiei şi calea Mântuirii.
Dar de atunci SUA s-au schimbat mult. Tărâm al imigraţiei în masă, cu excepţia unei elite anglo-saxone, aflată la originea celor mai de sus clase conducătoare, ai căror membri sunt cooptaţi cu multe precauţii,[2] ţara-continent este o federaţie de state profund marcate până de curând de un teribil război civil şi de foarte tardiva emancipare a afroamericanilor (mişcarea pentru drepturile civice în decursul anilor ’60)[3]. Conglomerat al mai tuturor popoarelor lumii, Statele Unite s-au prezentat deopotrivă ca loc al unei vieţi îmbelşugate, adevăratul mit al „the New Frontier” şi al „American way of life”, visul american, cât şi, de la sfârşitul anilor ’80, pentru mulţi, ca locul unei sărăcii profunde, făcând din această ţară-continent „cea mai bogată din ţările lumii a treia”, cum sublinia economistul K. Galbraith. SUA sunt mai mult decât multiple, ele sunt profund contrastante, contradictorii, paradoxale, ba chiar, pe dedesubt, cazanul unde fierbe o surdă şi permanentă luptă de clasă, amestecată uneori cu aceea dintre rase, cum au demonstrat-o odată revoltele din ghettourile negre şi cum o arată în acest moment mişcările salariaţilor de la Madison (capitala Wisconsinului). Există, aşadar, mai multe State Unite ale Americii în interiorul Statelor Unite ale Americii, a căror Uniune se menţine prin violenţă, aşa cum s-a văzut în cazul teribilului război civil – unul din primele războaie moderne în care teroarea instaurată asupra populaţiei civile a ţinut de tactica militară. Însă nu doar că Uniunea s-a menţinut prin teroare, ci Statul federal menţine o ordine feroce ori de câte ori începe să dea în clocot câte o revoltă mai serioasă, fie aceasta revolta studenţilor împotriva războiului din Vietnam sau cea din ghettourile negre sau latino, o violenţă socio-politică exercitată asupra civililor necunoscută în majoritatea ţărilor europene.
Dar şi noi avem preferinţele noastre, pasiunile noastre americane, şi ele nu sunt acelea pe care le laudă Tismăneanu şi prietenii săi. În ce ne priveşte, noi urâm America aceea care i-a exterminat pe indieni („a good Indian is a dead Indian”), aceea care i-a linşat pe „cioroi” [„nègres”] până în 1962, aceea a spărgătorilor de grevă cu puşca şi cu revolverul, a asasinării sindicaliştilor (Grapes of Wrath), aceea care a declanşat sub pretexte false războaiele din Vietnam,[4] din Irak şi din Afganistan; urâm America aceea care susţine cele mai rele dictaturi (a lui Pinochet în Chile, a generalilor argentinieni, Indonezia lui Suharto, Arabia Saudită sau Yemen, şi atâtea altele); noi respingem America de la Guantanamo, cu al său cortegiu de torturi sistematice în numele democraţiei „înţeleasă bine” de lobby-ul militaro-industrial, şi mai detestăm şi America aceea care de cinzeci de ani impune Cubei embargoul. Nu ne place America apartheidului de clasă (cf. Mike Davis, City of Quartz[5]), a bancherilor-bandiţi, făptaşi ai celei mai mari crize economice din 1929 încoace. Deschis şi fără jenă, suntem împotriva acestei Americi, atât de apreciată de cei mai nefaşti neoconservatori şi de Tismăneanu, tot aşa cum, altădată, am fost oponenţii intransigenţi ai versiunii comunismului pus în practică de către stalinişti!
Dar există o altă Americă, pe care o preţuim adesea, uneori cu nuanţe sau chiar cu rezerve. Noi iubim America Primului Amendament, avînd rezerve faţă de Constituţia sa, deoarece, dacă ea punea bazele democratice ale noii uniuni, îi excludea de la dreptul de vot pe negri, aşa cum excludea femeile, pe amerindieni şi pe săraci, şi tot de aceea respingem America învingătorilor în războiul civil, atunci când ea este totuna cu carpetbaggers şi scalawags de după acelaşi război civil; noi iubim America greviştilor care au inventat 1 Mai, a lui Sacco şi Vanzeti, dar nu pe aceea a gangsterismului lui Rockefeller; iubim America lui Steinbeck, a lui Hemingway, Dashiell Hammett, Faulkner şi Charlie Chaplin, dar nu pe aceea a lui Hearst sau Hoover, paranoidul de la FBI. Noi iubim America lui John Ford, dar nu pe cea a lui Henry Ford, Reagan sau Bush senior-junior, a lui Warren Buffet, Fox News şi nici pe cea a lui Standard Oil; noi iubim America jazzului (cea mai mare invenţie culturală a Statelor Unite, o invenţie a negrilor), a lui Louis Armstrong, Billy Holiday[6], Lester Young, Miles Davis, Dizzy Gillespie, Thelonius Monk, Sun Ra, dar o respingem pe aceea a lui Britney Spears, Michael Jackson sau Beyoncé. Iubim America Susanei Sontag, a lui Ralph Nader, a lui Woody Allen, dar nu pe aceea a Madeleinei Albright ori Hillary Clinton; iubim America din Catcher in the Rye, din There Will Be Blood, din No Country for Old Men, America fraţilor Cohen, a lui Oliver Stone, şi nu pe cea a lui Rambo-Stallone. Şi, last but not least, noi iubim America Black Panthers, a Angelei Davis, a lui Paul Mattick, a lui Chomsky, a lui Norman Finkelstein, a revistelor Tikkun şi CounterPunch, cea a American Workers Party şi a American Socialist Party, iar nu aceea condusă de un partid unic, împărţit în două tendinţe aproape identice care-şi dau mâna, republicanii şi democraţii. Toată această colecţie de preferinţe, pentru a spune că noi iubim o anumită Americă, în mod sigur cea pe care o urăşte Tismăneanu, laolaltă cu oamenii săi. Şi ce dacă? America noastră este asta.
De fapt, Tismăneanu ar dori să-nghiţim fără crâcnire gogoaşa, el vrea să arate şi să demonstreze valoarea „umanistă” a politicii imperiale grosolane a SUA şi, de aceea, în pofida tuturor diferenţelor de care vorbeşte, ţara pe care o prezintă cititorilor săi este una monolitică, unde contestarea ar fi marginală. E adevărat că în afară se ştiu puţine din cele ce se petrec cu adevărat în miezul multiplicităţii americane, în ale sale counties, în marile oraşe, în zonele sale rurale, într-atât de econoamă cu ştirile e mass-media europeană la comandă. Cu toate astea, cei care înţeleg engleza e suficient să se conecteze la canalele TV şi radio Democracy Now, conduse de admirabila Amy Goodman, pentru a avea o panoramă cu totul diferită asupra vieţii politice, sociale şi culturale din Statele Unite, asupra politicii lor externe, a situaţiilor din America de Sud sau din Orientul Mijlociu etc.
La urma urmei, Tismăneanu se comportă în bună tradiţie culturală, ca un bun politruc propagandist lucrând pentru un stăpân care-i plăteşte simbria (nădăjduim substanţială) şi care găseşte în România, ţara lui de origine, lacheii obişnuiţi, aceiaşi sau copiii celor care le văcsuiau cizmele sovieticilor după 1945 şi nepoţii celor care făcuseră aceeaşi treabă cu ciubotele teutone! Iar astăzi, ca şi altădată, e nevoie de propagandişti, fiindcă, o arată toate sondajele, SUA au devenit ţara care atrage cea mai multă ură în întreaga lume a treia.
La urma urmei (şi-a socotelilor din conturi) ce importanţă să atribuim declaraţiilor brutale ale lui Tismăneanu? România, ca putere strategică şi tactică în zona Mediteranei, nu contează. Ţara îşi poate manifesta pe ici, pe acolo, prezenţa simbolică, dacă i se ordonă, dar asta nu-i garantează un plus de prestigiu. Dacă ţara interesează capitalismul mondializat, e în calitatea ei de loc de extracţie a unei importante plusvalori, deja considerabil diminuate prin scoaterea la mezat a celor mai valoroase piese ale industriei române (cu excepţia industriei extracţiei petrolului, dar nici asta nu va întârzia prea mult!), vândute pe nimic, precum fabricile de ciment de la Turda la Bouygues, combinatul siderurgic din Galaţi – la Mittal, gestiunea gazului din Bucureşti şi din sudul ţării – la GDF-Suez, din nordul ei – la E.on, apa din Bucureşti – la Veolia etc. … De fapt, a fost vorba de un adevărat hold-up al economiei naţionale, căci aceste mândreţi industriale au fost construite şi valorificate prin munca şi sudoarea poporului, care n-a avut nici un avantaj din asta, afară de acela, pentru majoritatea angajaţilor, de a fi fost daţi afară şi trimişi în şomaj.
De altfel, ne cam plictiseşte că avem a răspunde atâtor stupidităţi, dar credem că e de datoria noastră să o facem, nu pentru a mai câştiga nişte glorie (căci nu comentându-l pe-un Tismăneanu îţi faci gloria, poate chiar dimpotrivă), ci pentru a lăsa o mărturie generaţiilor viitoare, ca să ştie că în luna lui aprilie 2011, în România, câteva persoane au refuzat să se lase înşelate cu nişte clişee grosolane scoase de-a dreptul din arsenalul ruginit al propagandei imperialiste şi al contrapropagandei din vremea Războiului Rece.
Ce contează dacă în acest act de critică a puterii centrale a mondializării capitaliste, dezlănţuite şi dezordonate în acelaşi timp, apar şi unele inconveniente de carieră. A acţiona astfel şi fără griji înseamnă, credem, a manifesta exemplul însuşi al sensului libertăţii umane, pe care numai Dasein-omul o poate asuma în plenitudinea sa, în numele alétheia (dezvăluirea a ceea ce se ascunde), celălalt nume al Adevărului. Şi iată cum, pornind de la un exemplu mediocru (căci Tismăneanu este orice, numai un adversar de anvergură nu!), regăsim o prea antică lecţie de etică politică, aceea a Antigonei… Dovadă, odată în plus, că grecii din marele veac al lui Pericle vor fi pus deja toate jaloanele unei etici a politicii caracteristice modernităţii…
Domnul Tismăneanu, lansându-şi în cele patru vânturi aserţiunile infamante, ne-a făcut pe noi – intelectualii numiţi de stânga, în diversitatea noastră uneori contradictorie, câteodată chiar antinomică – nişte barbari, subînţelegându-se aici sub-oameni. Nu puteam decât să-i răspundem ad hominem et ad personam cu vivacitatea pe care o reclamă astfel de aserţiuni.
Bucureşti, aprilie 2011
Traducere de Igor Mocanu
Printre comentariile de pe CRITICATAC, reținem ceea ce spune fostul analist de la Europa Liberă, devenit universitar clujean, Dl Michael Shafir :
Textul lui
America… America… Un răspuns lui V. Tismăneanu
TEMA CRITICATAC: Cît de anti-americani sîntem?
Atunci când Tismăneanu şi acoliţii săi afirmă, preluând psalmodia arhicunoscută a „noului” filozof francez Bernard Henry Lévy (s-ar spune, practic, un plagiat!), că a fi antiamerican echivalează cu reunirea extremelor, că a fi antiamerican înseamnă a fi antidemocrat, antiumanist, antisemit, pe scurt, că a fi antiamerican ar însemna incarnarea barbariei, avem sentimentul că ascultăm un discurs inspirat de cel mai rău dintre totalitarisme, pe tema: „Cei care nu sunt cu noi nu doar că sunt împotriva noastră, ci, la urma urmelor, nu sunt nici măcar fiinţe umane!”. Sigur, acestea sunt opiniile lui Tismăneanu & Co, şi este dreptul lor… Cu toate astea, aspectul mistificator al antiamericanismului pe care îl denunţă Tismăneanu nu poate fi contrazis prin argumentele simpliste pe care le propune pentru a indica evidenta multiplicitate a ţării-continent. A spune că Statele Unite înseamnă diversitate, ba chiar o mare diversitate, înseamnă a-ţi împăna discursul cu tot felul de clişee tocite: Nordul, Sudul, Estul, Vestul, elitele, diversele faţete ale poporului, plus restul falselor diferenţe, Obama, Bush, democraţi, republicani, şi am putea continua noi lista cu celelalte clivaje, precum albii, negrii, amerindienii (atâţia câţi au mai rămas!), latinoamericanii, asiaticii etc. Fără a avansa prea adînc în dinamicile unei profunzimi istorice, sociale şi politice precise, iată portretul convenţional al unei Americi destul de cumsecade. Orice-ar crede Tismăneanu, antiamericanismul este departe de a fi creaţia mitică a antiumaniştilor, chiar dacă s-ar putea uneori ca ea să joace un rol oarecum fantasmatic, de faţadă a neputincioasei gândiri politice europene, sunt de acord. Antiamericanismul acoperă, totodată, o poziţie politică serioasă, el este şi rezultatul unei analize critice care poate fi nuanţată pe larg, aşa cum vom arăta mai departe. Însă critica antiamericanismului mitic, după Tismăneanu, oferă avantajul de a ridica o problemă de fond cât priveşte natura subiectului şi obiectului acestei Americi, întrucât a fi anti- înseamnă să ai încă un un raport pasional cu ea, unul plasat în acelaşi câmp semantic cu cei care o adulează. Ce este, în definitiv, cu această Americă de care ne pasionăm?
Banalele aspecte ale diversităţii menţionate mai sus, la care face referinţă şi gaşca tismăneană atunci când îi acuză de barbarie pe cei ce dispreţuiesc viguros politica externă sau naţională a Statelor Unite, pe criticii clasei lor conducătoare, pe oponenţii capitalismului lor nelegiuit pe care-l scoate la iveală o dată în plus criza economică începută în septembrie 2008, sunt oare ele avansate pentru a propune imaginea unei Americi împărţite pur şi simplu în paradigme moderate? Într-un cuvânt, aşa cum sugerează Tismăneanu, ar fi SUA emblema Binelui, a Frumosului şi-a Adevărului? N-or fi ele, atunci, cumva autentica reincarnare a idealităţii platoniciene, aşa cum sugera, nu aşa demult, şi Preşedintele Reagan, pe când califica URSS ca fiind „imperiul Răului”? Afirmaţie care presupunea, cu evidenţă, că SUA erau (şi rămân) împărăţia Binelui pe Pământ, căci dacă există un „imperiu al Răului”, acesta nu se poate defini decât în raport cu un „imperiu al Binelui”, fiindcă în lipsa Răului, nici Binele nu-i cu putinţă, Răul fiind, aşa cum ne învaţă mitul Căderii din Paradis, esenţa libertăţii umane, întrucât chiar existenţa acesteia îi permite omului să aleagă Binele împotriva lui… De unde şi esenţa întotdeauna tragică a libertăţii umane. Cu toate astea, ne rămâne o întrebare. Ce mai rămâne în Ceruri dacă Statele Unite sunt înfăptuirea împărăţiei Binelui şi Civitas Dei pre Pământ… asta să însemne oare că Dumnezeu s-a oploşit pe undeva pe la Casa Albă şi că acela aflat la dreapta lui, Preşedintele, ar fi întruparea profetului lui pământesc? Întrezărim aici prelungirea vechiului mit al Părinţilor fondatori ai Statelor Unite, acei austeri prezbiterieni plecaţi din Anglia pentru a înfăptui Ierusalimul terestru pe un alt continent, ai cărui localnici, indienii, erau priviţi ca ţinînd, mai mult sau mai puţin, de regnul animal[1]. Într-atât era Cetatea Domnului, încât credinţa aceasta o afirmă şi bancnotele, „In God we trust”, căci, ca buni protestanţi, ei proclamau dinaintea lumii întregi că orice activitate aducătoare de profit era un semn al Graţiei şi calea Mântuirii.
Dar de atunci SUA s-au schimbat mult. Tărâm al imigraţiei în masă, cu excepţia unei elite anglo-saxone, aflată la originea celor mai de sus clase conducătoare, ai căror membri sunt cooptaţi cu multe precauţii,[2] ţara-continent este o federaţie de state profund marcate până de curând de un teribil război civil şi de foarte tardiva emancipare a afroamericanilor (mişcarea pentru drepturile civice în decursul anilor ’60)[3]. Conglomerat al mai tuturor popoarelor lumii, Statele Unite s-au prezentat deopotrivă ca loc al unei vieţi îmbelşugate, adevăratul mit al „the New Frontier” şi al „American way of life”, visul american, cât şi, de la sfârşitul anilor ’80, pentru mulţi, ca locul unei sărăcii profunde, făcând din această ţară-continent „cea mai bogată din ţările lumii a treia”, cum sublinia economistul K. Galbraith. SUA sunt mai mult decât multiple, ele sunt profund contrastante, contradictorii, paradoxale, ba chiar, pe dedesubt, cazanul unde fierbe o surdă şi permanentă luptă de clasă, amestecată uneori cu aceea dintre rase, cum au demonstrat-o odată revoltele din ghettourile negre şi cum o arată în acest moment mişcările salariaţilor de la Madison (capitala Wisconsinului). Există, aşadar, mai multe State Unite ale Americii în interiorul Statelor Unite ale Americii, a căror Uniune se menţine prin violenţă, aşa cum s-a văzut în cazul teribilului război civil – unul din primele războaie moderne în care teroarea instaurată asupra populaţiei civile a ţinut de tactica militară. Însă nu doar că Uniunea s-a menţinut prin teroare, ci Statul federal menţine o ordine feroce ori de câte ori începe să dea în clocot câte o revoltă mai serioasă, fie aceasta revolta studenţilor împotriva războiului din Vietnam sau cea din ghettourile negre sau latino, o violenţă socio-politică exercitată asupra civililor necunoscută în majoritatea ţărilor europene.
Dar şi noi avem preferinţele noastre, pasiunile noastre americane, şi ele nu sunt acelea pe care le laudă Tismăneanu şi prietenii săi. În ce ne priveşte, noi urâm America aceea care i-a exterminat pe indieni („a good Indian is a dead Indian”), aceea care i-a linşat pe „cioroi” [„nègres”] până în 1962, aceea a spărgătorilor de grevă cu puşca şi cu revolverul, a asasinării sindicaliştilor (Grapes of Wrath), aceea care a declanşat sub pretexte false războaiele din Vietnam,[4] din Irak şi din Afganistan; urâm America aceea care susţine cele mai rele dictaturi (a lui Pinochet în Chile, a generalilor argentinieni, Indonezia lui Suharto, Arabia Saudită sau Yemen, şi atâtea altele); noi respingem America de la Guantanamo, cu al său cortegiu de torturi sistematice în numele democraţiei „înţeleasă bine” de lobby-ul militaro-industrial, şi mai detestăm şi America aceea care de cinzeci de ani impune Cubei embargoul. Nu ne place America apartheidului de clasă (cf. Mike Davis, City of Quartz[5]), a bancherilor-bandiţi, făptaşi ai celei mai mari crize economice din 1929 încoace. Deschis şi fără jenă, suntem împotriva acestei Americi, atât de apreciată de cei mai nefaşti neoconservatori şi de Tismăneanu, tot aşa cum, altădată, am fost oponenţii intransigenţi ai versiunii comunismului pus în practică de către stalinişti!
Dar există o altă Americă, pe care o preţuim adesea, uneori cu nuanţe sau chiar cu rezerve. Noi iubim America Primului Amendament, avînd rezerve faţă de Constituţia sa, deoarece, dacă ea punea bazele democratice ale noii uniuni, îi excludea de la dreptul de vot pe negri, aşa cum excludea femeile, pe amerindieni şi pe săraci, şi tot de aceea respingem America învingătorilor în războiul civil, atunci când ea este totuna cu carpetbaggers şi scalawags de după acelaşi război civil; noi iubim America greviştilor care au inventat 1 Mai, a lui Sacco şi Vanzeti, dar nu pe aceea a gangsterismului lui Rockefeller; iubim America lui Steinbeck, a lui Hemingway, Dashiell Hammett, Faulkner şi Charlie Chaplin, dar nu pe aceea a lui Hearst sau Hoover, paranoidul de la FBI. Noi iubim America lui John Ford, dar nu pe cea a lui Henry Ford, Reagan sau Bush senior-junior, a lui Warren Buffet, Fox News şi nici pe cea a lui Standard Oil; noi iubim America jazzului (cea mai mare invenţie culturală a Statelor Unite, o invenţie a negrilor), a lui Louis Armstrong, Billy Holiday[6], Lester Young, Miles Davis, Dizzy Gillespie, Thelonius Monk, Sun Ra, dar o respingem pe aceea a lui Britney Spears, Michael Jackson sau Beyoncé. Iubim America Susanei Sontag, a lui Ralph Nader, a lui Woody Allen, dar nu pe aceea a Madeleinei Albright ori Hillary Clinton; iubim America din Catcher in the Rye, din There Will Be Blood, din No Country for Old Men, America fraţilor Cohen, a lui Oliver Stone, şi nu pe cea a lui Rambo-Stallone. Şi, last but not least, noi iubim America Black Panthers, a Angelei Davis, a lui Paul Mattick, a lui Chomsky, a lui Norman Finkelstein, a revistelor Tikkun şi CounterPunch, cea a American Workers Party şi a American Socialist Party, iar nu aceea condusă de un partid unic, împărţit în două tendinţe aproape identice care-şi dau mâna, republicanii şi democraţii. Toată această colecţie de preferinţe, pentru a spune că noi iubim o anumită Americă, în mod sigur cea pe care o urăşte Tismăneanu, laolaltă cu oamenii săi. Şi ce dacă? America noastră este asta.
De fapt, Tismăneanu ar dori să-nghiţim fără crâcnire gogoaşa, el vrea să arate şi să demonstreze valoarea „umanistă” a politicii imperiale grosolane a SUA şi, de aceea, în pofida tuturor diferenţelor de care vorbeşte, ţara pe care o prezintă cititorilor săi este una monolitică, unde contestarea ar fi marginală. E adevărat că în afară se ştiu puţine din cele ce se petrec cu adevărat în miezul multiplicităţii americane, în ale sale counties, în marile oraşe, în zonele sale rurale, într-atât de econoamă cu ştirile e mass-media europeană la comandă. Cu toate astea, cei care înţeleg engleza e suficient să se conecteze la canalele TV şi radio Democracy Now, conduse de admirabila Amy Goodman, pentru a avea o panoramă cu totul diferită asupra vieţii politice, sociale şi culturale din Statele Unite, asupra politicii lor externe, a situaţiilor din America de Sud sau din Orientul Mijlociu etc.
La urma urmei, Tismăneanu se comportă în bună tradiţie culturală, ca un bun politruc propagandist lucrând pentru un stăpân care-i plăteşte simbria (nădăjduim substanţială) şi care găseşte în România, ţara lui de origine, lacheii obişnuiţi, aceiaşi sau copiii celor care le văcsuiau cizmele sovieticilor după 1945 şi nepoţii celor care făcuseră aceeaşi treabă cu ciubotele teutone! Iar astăzi, ca şi altădată, e nevoie de propagandişti, fiindcă, o arată toate sondajele, SUA au devenit ţara care atrage cea mai multă ură în întreaga lume a treia.
La urma urmei (şi-a socotelilor din conturi) ce importanţă să atribuim declaraţiilor brutale ale lui Tismăneanu? România, ca putere strategică şi tactică în zona Mediteranei, nu contează. Ţara îşi poate manifesta pe ici, pe acolo, prezenţa simbolică, dacă i se ordonă, dar asta nu-i garantează un plus de prestigiu. Dacă ţara interesează capitalismul mondializat, e în calitatea ei de loc de extracţie a unei importante plusvalori, deja considerabil diminuate prin scoaterea la mezat a celor mai valoroase piese ale industriei române (cu excepţia industriei extracţiei petrolului, dar nici asta nu va întârzia prea mult!), vândute pe nimic, precum fabricile de ciment de la Turda la Bouygues, combinatul siderurgic din Galaţi – la Mittal, gestiunea gazului din Bucureşti şi din sudul ţării – la GDF-Suez, din nordul ei – la E.on, apa din Bucureşti – la Veolia etc. … De fapt, a fost vorba de un adevărat hold-up al economiei naţionale, căci aceste mândreţi industriale au fost construite şi valorificate prin munca şi sudoarea poporului, care n-a avut nici un avantaj din asta, afară de acela, pentru majoritatea angajaţilor, de a fi fost daţi afară şi trimişi în şomaj.
De altfel, ne cam plictiseşte că avem a răspunde atâtor stupidităţi, dar credem că e de datoria noastră să o facem, nu pentru a mai câştiga nişte glorie (căci nu comentându-l pe-un Tismăneanu îţi faci gloria, poate chiar dimpotrivă), ci pentru a lăsa o mărturie generaţiilor viitoare, ca să ştie că în luna lui aprilie 2011, în România, câteva persoane au refuzat să se lase înşelate cu nişte clişee grosolane scoase de-a dreptul din arsenalul ruginit al propagandei imperialiste şi al contrapropagandei din vremea Războiului Rece.
Ce contează dacă în acest act de critică a puterii centrale a mondializării capitaliste, dezlănţuite şi dezordonate în acelaşi timp, apar şi unele inconveniente de carieră. A acţiona astfel şi fără griji înseamnă, credem, a manifesta exemplul însuşi al sensului libertăţii umane, pe care numai Dasein-omul o poate asuma în plenitudinea sa, în numele alétheia (dezvăluirea a ceea ce se ascunde), celălalt nume al Adevărului. Şi iată cum, pornind de la un exemplu mediocru (căci Tismăneanu este orice, numai un adversar de anvergură nu!), regăsim o prea antică lecţie de etică politică, aceea a Antigonei… Dovadă, odată în plus, că grecii din marele veac al lui Pericle vor fi pus deja toate jaloanele unei etici a politicii caracteristice modernităţii…
Domnul Tismăneanu, lansându-şi în cele patru vânturi aserţiunile infamante, ne-a făcut pe noi – intelectualii numiţi de stânga, în diversitatea noastră uneori contradictorie, câteodată chiar antinomică – nişte barbari, subînţelegându-se aici sub-oameni. Nu puteam decât să-i răspundem ad hominem et ad personam cu vivacitatea pe care o reclamă astfel de aserţiuni.
Bucureşti, aprilie 2011
Traducere de Igor Mocanu
[1] După disputa de la Valladolid din 1550, puterea spaniolă a Majestăţii Sale Preacatolice le-a recunoscut totuşi natura umană şi, din acest punct de vedere, a condamnat înrobirea lor. Ceea ce nu a fost cazul nicicând la protestanţii puritani.
[2] Georges Washington, întîiul preşedinte al Statelor Unite, era de origine engleză, din Essex… pe linia străbunicilor lui, la fel cum din Essex era şi John Adams, al doilea preşedinte al Statelor Unite, în timp ce Thomas Jefferson, cel de-al treilea preşedinte al Statelor Unite, provenea din Ţara Galilor şi Scoţia.
[3] Ultimul linşaj al unui negru a avut loc în 1962! Cf. remarcabilului film al lui Alan Parker, Mississippi Burning (1988).
[4] Nancy Zaroulis, Gerard Soullivan, Who Spoke Up? American Protest Against the War in Vietnam 1963-1975.
[5] Cf. dosarul Mike Davis din ultimul număr al revistei Idea artă + societate, Cluj, nr. 36-37, iarna 2010.
[6] Billy Holiday a cântat poemul lui Abel Meeropol, alias Lewis Allan, Strange Fruit, în care denunţa linşajul negrilor. Iată prima strofă: „Southern trees bear a strange fruit / Blood on the leaves and blood at the root / Black body swinging in the Southern breeze / Strange fruit hanging from the poplar trees”…
Printre comentariile de pe CRITICATAC, reținem ceea ce spune fostul analist de la Europa Liberă, devenit universitar clujean, Dl Michael Shafir :
Claude, acest articol ilustreaza perfect de ce ma numesti “cel mai iubit dusman ideologic” pe care il ai. Antiamericanismul, dragul meu dusman, este adeseori echivalentul unei dragoste tradate. E in buna parte si cazul tau sau al lui Chomsky. Nu va putei ierta, asa cum multi altii din stanga teoretica nu o pot face, ca ati iubit o curva. Aceasta curva se numeste Liberalism, sau, daca vrei, Iluminism. Dar voi, stangistii teoretici, uitati sau va faceti ca uitati ca fara ea am fi ramas cu totiii “uscati” sau am fi trebuit sa ne calugarim. Imperiul Liberal, ca toate imperiile din istoria omenirii, e in declin deoarece s-a extins mai mult decat i-o permitea patura. Dar admiram Imperiul Roman pentru ca el ne-a lasat mostenirea Legii, tot asa cum Codul Napoleonic a schimbat fatsa Europei. Știi mai bine decat mine cata pofta de putere, cat cinism si cata coruptie au existat in ambele. Adica, câti “tismaneni” le-au servit. Ele nu au avut nici macar scuza sistemica pe care o are Imperiul American: capitalul ori se extinde ori piere. Dar, iubite dusman ideologic, pana in prezent “femeile virtuoase” ale secolului trecut (Nazismul, Fascismul, Stalinismul) sau neobabetele lor populiste din acest inceput de secol de la Lepenism la Kaczynskism si Orbánism la Chavezism, se dovedesc a fi antiamericane in esentsa lor, TOCMAI pentru ca nici ele nu pot functiona decat intr-un spirit antiliberal. Va reprosez voua, stangistilor teoretici, asa cum facea Burke, ca vreti sa inlocuiti ceva rau cu altceva, fara a stii CE ESTE acel altceva. La fel ca si fascistii (termen generic), voi stiti ce NU vreti, dar niciodata CE vreti. De aceea eu, unul, sunt social-democrat (din nou, termen generic): iubesc prea mult capitalismul (in sensul libertatii de gandire si expresie, nici ele nelimitate) pentru a-l lasa pe mana capitalistilor. Tot de aceea, am nevoie si de voi, spirite critice dar adeseori uitand de unde pleaca si mai ales uitand sa se intrebe incotro merg. Ce au toate aceste lucruri de a face cu Vladimir Tismaneanu? NIMIC. El apartine categorie eterne a oportunistilor si ahtiatilor dupa capital cultural (si nu numai cultural). Pacat ca l-ai legitimat raspunzandu-i!
Textul lui
sâmbătă, 23 aprilie 2011
Valentin Nicolau, Despre Traian Băsescu
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Traian Băsescu nu a fost niciodată un personaj dedublat, nu a fost Dr. Jekyll şi Mr. Hyde ai politicii româneşti. A fost, simplu, farsorul cel mai seducător, pentru că întruchipează deopotrivă mitocănia şi şmecheria periferiei. Te minte cu neruşinare, făcându-te între timp la buzunar, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă. Devine expresiv ca un cioclu doar când anunţă o nouă tragedie pentru români sau când, asemenea unui clovn hâd, îl apucă hăhăitul spasmodic la auzul propriei glume grosolane. După ce ai avut de-a face cu el, eşti mai sărac şi mai umilit. Cum periferia domină numeric centrul, plus trădarea intelectualilor care au validat mişeleşte „un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona", s-a creat premisa recunoaşterii populare într-o democraţie de tip Vacanţa Mare. La suprafaţă - manelismul politic Traian Băsescu cu şpriţ şi dansuri din buric, dedesubt - bani mulţi şi putere ameţitoare.
Fiind un rău viguros, Traian Băsescu a fost revelatorul trădărilor, meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente bubele ascunse. Pare a fi şi singurul beneficiu care va rămâne după el. Preşedintele-jucător a fost şi rămâne doar un preşedinte-impostor pus pe harţă şi jaf şi care din joacă a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. A jucat destinul ţării la ruleta istoriei personale, mizând totul pe blond. Crimele sale sunt cu premeditare, chiar dacă lasă să se-nţeleagă că ştie ce spune, dar habar n-are ce face. Disipează vinovăţia democratizând eroarea şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria culpă în cârca unei conduceri colective reprezentate de Guvern şi de Parlament, la modul general, de clasa politică manipulată de moguli.
După modelul preşedintelui,guvernarea a prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii călăuzitoare. Devenit captiv camarilei lui Traian Băsescu, statul român şi-a modificat personalitatea şi comportamentul după chipul strâmb al stăpânului. Vedem un Cotroceni în permanent delir, la Palatul Victoria, un Gâgă întors cu cheia, iar pe intelectualii de serviciu ai puterii cum se chinuie să-şi ridice propriile statui la televiziunea publică. Spectacol sinistru al unei puteri monstruoase şi caraghioase în acelaşi timp. Totodată, cei care nu s-au lăsat mânjiţi cu portocaliu nu reuşesc decât să supravieţuiască. Aşa a ajuns pesimistul să spună „Mai rău nu se poate!", iar optimistul să-i răspundă „Ba se poate!"
Până de curând n-am putut să-mi explic ce i-a împins pe români, în urmă cu un veac şi jumătate, să aducă şi să accepte un domn străin. Experienţa trăită în epoca Băsescu mă face să cred că atunci, ca şi acum, au fost suficiente motive. Doar că acum, altfel decât atunci, domnitorii nu se mai importă. Este suficientă binecuvântarea ce-o primeşte cel care se-nchină Marelui Licurici pentru a ajunge vătaf peste feuda românească.
Băsescu e o pacoste pentru România, s-au lămurit cei mai mulţi.Problema e cine vine după? Are cine să-l înlocuiască, există un lider credibil şi capabil de a guverna altfel? În pofida faptului că Traian Băsescu a coborât standardul de preşedinte atât de jos, încât cetăţeanul s-ar mulţumi cu oricine numai să se vadă scăpat de pacostea hăhăitoare, nici un nume-alternativă nu stârneşte cu adevărat entuziasmul. Asta îi dă posibilitatea lui Traian Băsescu să-şi pregătească succesorul în care se va reîncarna. Cu banii strânşi din furăciuni, cu serviciile Serviciilor şi sprijinul Marelui Licurici, românii vor fi determinaţi să aleagă iarăşi răul cel mai mic, bucurându-se că trăiesc în democraţie, proslăvind economia de piaţă. Abia după alegeri vor constata că „răul cel mai mic" creşte uluitor de repede.
Valentin Nicolau, fost presedinte al TVR
Abonați-vă la:
Postări (Atom)