Un „Homo Sovieticus“: Vladimir Tismăneanu (I)
Articol din noul număr al revistei „Observator cultural“
Autor: Radu Călin CRISTEA
Într-o carte de interviuri (Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992), Vladimir Tismăneanu (prescurtat
- V.T.) afirmă că momentul rupturii sale de comunism s-a produs în ianuarie
1969, imediat după ce Jan Palach și-a dat foc în Piața Venceslav din Praga:
„În
momentul în care s-a produs cazul Palach, eu m-am scuturat de emoție și de
furie și am spus că este sfîrșitul relației mele cu această mișcare. Răspunsul
meu a fost o criză de conștiință și am spus că eu nu vreau să am nimic de a
face cu o mișcare socială care duce la asemenea dezastre umane“ (p. 42).
Șocul scuturăturii va fi fost, probabil, prea violent,
astfel încît invocata criză de conștiință a anticomunistului in statu nascendi V.T. avea să producă
efecte perverse: micul bonz răzgîiat al nomenclaturii va deveni un contributor
zelos la cultul personalității ceaușiste și un servant exaltat al unui regim pe
care, peste ani, îl va considera „nelegitim și criminal“. Cînd, cum și dacă a avut
loc lepădarea lui V.T. de comunism rămîne o încîlcită șaradă. Pretextul
cutremurului de cuget iscat de autoincendierea lui Jan Palach nu i-a produs lui
V.T. cel puțin o licărire de protest; cum ar veni, V.T. s-a supărat definitiv
pe comunism în 1969, dar, în locul unor cît de vagi delimitări de abuzurile
regimului (de la greva minerilor din Valea Jiului, din 1977, la cazul Goma), l-a
mai glorificat ritos încă 12 ani!
Nu au apărut, de asemenea, informații publice (îmi cer
scuze dacă documentarea mea e lacunară) referitoare la contacte discrete, eventual
clandestine, purtate în anii petrecuți în România comunistă între V.T. și
adevărații anticomuniști, încă în viață, cu care se tot pozează, în speranța unei
imaginare adopții, în fotografii de grup cu martiri (Corneliu Coposu, Ion
Diaconescu, Ioan Bărbuș, Constantin Ticu Dumitrescu etc. – vezi, între altele,
și V.T., „Reflecții despre șansele dreptei românești“, în Evenimentul zilei, 30 august 2012).
Să fie plauzibil un alt argument al lui V.T., care motivează
ruptura sa de comunism în 1981, deoarece, cu cuvintele sale (în Ghilotina de scrum, p. 46), „consideram
societatea românească din care plecam o societate fascistă“? Să fi fugit așadar
V.T., în 1981, de prigoana fascistă a lui Ceaușescu? Mă gîndesc că V.T. ar fi
dat, totuși, niște semnale de împilare. „Am plecat tocmai pentru că nu puteam
să suport mizeria ideologică“, dă lămuriri V.T. (în „Din nou despre refuzul de
a uita“, Evenimentul zilei, 7 august
2007). O judecată logică: ce sens ar fi avut repudierea năprasnică a unei
„mizerii ideologice“ în elaborarea căreia dovedise o entuziasmată contribuție? O
altă sursă de sufocare indicată de V.T.: „[...] am încercat să ies din ceea ce
aș numi «carcasa epistemologică» a marxismului“ (Ghilotina de scrum, p.51). Cu o asemenea justificare V.T. mai vine
de acasă, cu adăugirea că torturantele sale încercări de ieșire din respectiva
carcasă puteau fi deslușite în nestingheritele sale pomelnice dedicate PCR-ului
și Conducătorului iubit doar de inițiați în fenomenologia spiritului
paranormal.
V.T.: un comunist anticomunist
Lăsăm în seama viitorimii elucidarea misterului
comunismului de sorginte anticomunistă al lui V.T. O pistă originală sugerează
Mircea Cărtărescu, pentru care V.T. este „un Marcel Proust al comunismului
românesc“ (intervenţie la Bookfest, 10 iunie 2007, la prezentarea cărții lui
V.T., Refuzul de a uita, Editura
Curtea Veche, 2007). Ceea ce probează documentele consultate este că V.T. n-a
executat mișcări dezordonate și n-a făcut grimase pe aliniamentul dezbaterilor
ideologice din perioada comunistă. Făcea parte dintr-o tabără depravată de
curteni ai regimului – cei denumiți generic de către Virgil Ierunca „argați oficiali
ai cuvîntului stăpînirii“. „Răzvrătirile“ sale, marcate mai tîrziu de V.T. cu
aura unei pline de tîlcuri insurgențe în interiorul purismului dogmatic din
epocă, s-au rezumat la compunerea unor texte unde, citînd de obicei ostentativ din
volume accesibile mai ales pe circuitele ezoterice ale lui Leonte Răutu, rectorul
Academiei „Ștefan Gheorghiu“, prezenta diverse curente ale marxismului
occidental, printre care, pînă la exasperare, „Școala de la Frankfurt“. Prudent-descriptive,
aceste scrieri cu slabe ecouri pentru sectarii marxismului ceaușist se însoțeau
cu noiane de osanale aduse de V.T. comunismului și lui Nicolae Ceaușescu, de pe
pozițiile unui proletcultism de cea mai ticăloasă factură.
Rămas în străinătate, V.T. a schimbat imediat macazul,
dovedind o vocație a ipocriziei manifestă pînă în zilele noastre: în septembrie
1981, slăvea comunismul la București, în februarie 1983 condamna deja comunismul
la Europa Liberă! Așadar –
deparazitare ideologică aproape instantanee, toleranță zero pocăinței, un
proces de autodecomunizare de o inefabilă scurtime și o ecloziune a
anticomunismului după o incubație de un an și cîteva luni. Cariera lui V.T.
avea să se înscrie pe bune făgașe după stabilirea în Statele Unite: mediul
academic internațional îl recunoaște ca pe una dintre somitățile expertizării
comunismului și a postcomunismului.
Ar fi necinstit din partea mea să nu menționez că am
scris, adeseori elogios, despre unele dintre cărțile lui V.T. Despre Raportul Final al Comisiei prezidențiale
pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, 2007, redactat
de o echipă de specialiști condusă de V.T., am afirmat că „rămîne cea mai
importantă evaluare științifică a comunismului autohton“ (Adevărul, 19 decembrie 2007). Amintesc, de asemenea, articolul „Cui
îi pasă de Profesorul Tismăneanu?“, semnat de mine în Adevărul (4 iunie 2007), unde îmi declaram solidaritatea cu un V.T.
supus unor atacuri pestilențiale venite dinspre România Mare. Scriam acolo că „Vladimir Tismăneanu este politologul
de origine română care se bucură de cea mai redutabilă notorietate
internațională“. Îl socoteam pe V.T. un om de lume stimabil, civilizat, deschis
conversațiilor în contradictoriu, cu o tonalitate moderată în ceea ce Mircea
Martin ar numi „dicțiunea ideilor“. Am destule temeiuri să cred că prețuirea
era reciprocă.
„Inchizitorul-șef al comunismului est-european“?
Ceea ce se întîmplă însă cu V.T., de vreo 2-3 ani încoace,
scoate la iveală un cripto-stalinist dezlănțuit. Intelectualului adeseori
șarmant de odinioară i-a luat locul un caracter repulsiv, dedat unui colorat
evantai de turpitudini, cu o imaginație sărind nu calul, ci herghelii întregi,
resentimentar, imund în exprimare, nihilist gregar, de un șocant nombrilism și
tratîndu-și inamicii ca pe niște inși decerebrați, satanici, transmițători de periculoase
epidemii. Proteismul proslăvirii ceaușismului renaște sub o forma mentis ce demască dușmani, înfierează,
hulește, jignește grosolan, execută autodafeuri, lichidează etc.
Oportunismul sîrguincios al lui V.T. îl împinge la
încurcarea baricadelor unde dă și luptă același fanatic care, pînă în 1981, băga
spaima în burjui, iar de la o vreme a luat în arendă anticomunismul românesc și
îl păzește de duhurile rele ce trebăluiesc la aplecarea hărții României în
direcția Sovietelor („Stalinismul renaște în România“, anunță sec V.T. pe
blogul său, 3 decembrie 2012). V.T. s-ar fi metamorfozat, susține Tamás Gáspár Miklós, în
„inchizitorul-șef al comunismului est-european“ (în articolul „Un delict de
opinie“, revista 22, nr. 30, 20-26
iulie, 2010). V.T. ar putea fi recunoscut în mutantul antropologic numit de
marele disident Aleksandr Zinoviev „Homo Sovieticus“. Însuşi V.T. pătrunde în
ADN-ul acestuia, într-o postare pe blog (2 august 2012): „Abil și labil, cu
moralitate de moluscă, dispus la toate salturile mortale menite să îl
propulseze pe o scară de valori esențial pervertită, Homo Sovieticus
disprețuiește morala, demnitatea, adevărul. [...] Homo sovieticus practică gîndirea
dedublată și dublul discurs. Personalitate scindată, minte și cînd spune bună
ziua“. Același „Homo Sovieticus“ se mai remarcă prin „vocația perversă a
demonizării adversarului“. Nu mă îndoiesc de motivația anticomunistă a lui
V.T., la fel cum, cu peste 3 decenii în urmă, n-aș fi șovăit să văd în același
personaj un comunist pentru eternitate. Underground-ul
anticomunismului lui V.T. are galerii întortocheate: unele comunică direct cu forme
de resuscitare a congenerelor sale propensiuni comuniste despre care aș ezita
să cred că au fost asumate, public și sistematic, doar dintr-o calculată
fățărnicie.
Despre osîrdia gnoseologică a tînărului cercetător
comunist V.T. se vorbește prea puțin, superficial și, adeseori, fără
consultarea directă a unor lucrări altfel bine ascunse în maldărele presei
acelor timpuri. Puțină „gimnastică a memoriei“ (Monica Lovinescu) nu strică
niciodată. Nu de alta, dar, cum îndreptățit recunoștea V.T. citîndu-l pe George
Orwell, „la comuniști nimic nu e mai imprevizibil decît trecutul“ (Ghilotina de scrum, p.197). Comentariile
mele îi vor da, tacit, dreptate lui V.T. care, în Viața studențească (prescurtat – VS), nr. 23, miercuri, 10 VI, 1981, p. 9 – adică doar cu cîteva
săptămîni înainte de a se fi descotorisit cu mînie exproletară de experiența sa
comunistă –, afirma că „hohotul de rîs al despărțirii de trecut de care vorbea
cîndva Marx nu poate fi însă o scuză pentru amnezie“. V.T. se angaja pe blogul
său în 20 august 2009 că va publica un volum intitulat Scrieri de tinerețe (1974-1981). Ar putea lărgi aria selecției
începînd, de pildă, din 1971. Comentariul meu îi va aduce, sper, măcar un
modest sprijin bibliografic.
Un autor omis de Antologia ruşinii
Una dintre curajoasele ieșiri în arena jurnalisticii
militante comuniste datează de pe vremea studenției lui V.T. Deși paleta alegerii
era extrem de largă, un impuls îl îndeamnă pe studentul V.T. să se îndrepte tocmai
spre paginile Tînărului leninist (revistă
de cultură social-politică pentru tineret a C.C. al UTC). Acolo i-a îndrumat
părintește pașii Eugen Florescu, redactorul-șef al acestei publicații, nimeni
altul decît cel căruia, cîteva decenii mai tîrziu, V.T. avea să-i dedice un
portret fioros: „hingherul ideologic ca om totalitar“, „obtuz, vehement,
insolent, intolerant și incult“, „patronul politicii de intimidare a
scriitorimii și de susținere a curentului autodenumit protocronism“, „culturnic
nociv“ (postare pe Contributors, 13
noiembrie, 2011).
În Tînărul leninist
(nr. 2, februarie 1973), V.T. participă la un „cenaclu politico-ideologic“ cu
tema „Viața în facultate este un exercițiu politic?“. Iată răspunsul lui V.T.:
„Nu mă feresc să spun că am încercat să fac din activitatea mea un mod de a fi politic [...] Există în toate cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu îndemnuri la promovarea cu consecvență a noului, la nivele sau perioade ale structurii politice, la înțelegere și sprijin pentru idei novatoare și pentru inițiativă“.
Tînărul V.T. începea să-și aducă prinosul de recunoştinţă:
nici unul din cei 8 participanți la această anchetă, cu excepția lui V.T., nu
citează din Nicolae Ceaușescu. Găsim, de altfel, numeroase texte în care V.T.,
oarecum speriat că subiectele alese ar putea fi suspectate de deviaționism, îi
cheamă constant în ajutor pe „greii“ marxism-leninismului, precum și pe
tovarășul Nicolae Ceaușescu. Un citat din „Noua stîngă între utopie și
disperare“ (Revista de filozofie, nr.
4, 1974, p. 562), unde V.T. se tupilează după pufoaica marelui Lenin:
„Caracterul social al mișcărilor de acest tip [mișcări intelectuale revoltate – n.m.] a fost surprins cu acuitate încă de Lenin în polemica sa cu radicalismul de stînga: «Micul burghez care ajunge să turbeze din cauza ororilor capitalismului este un fenomen social propriu, ca și anarhismul, tuturor țărilor capitaliste» [...] Tragedia mișcărilor stîngiste provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din nedorința sau neputința lor de a înțelege «necesitatea de a ține seama în mod strict obiectiv de forța claselor și de relațiile dintre ele înainte de a porni la orice acțiune politic㻓 (citat din V. I. Lenin, „Stîngismul – boala copilăriei comunismului“, în Opere complete, vol. 41, București, Editura Politică, 1966).
La fel, cu referințe „hard“ din Marx, Engels și Lenin își
imunizează V.T. studiul „Ipostaze ale radicalismului «hegeliano-marxist»:
experiența tînărului Lukács“ (Revista de filozofie, nr. 6, 1979, p. 731):
„[Lukács] caută să răspundă apelului lansat de Lenin care cerea ca toți marxiștii revoluționari să se constituie într-o adevărată «asociație a amicilor materialiști ai dialecticii lui Hegel»“ (V.I. Lenin, „Despre însemnătatea materialismului militant“, în Opere, vol. 33, E.S.P.L.P., 1957, p.225).
Urmează la rînd Marx și Engels:
„[...] nu teoria, nu ideologia îi conferă proletariatului rolul privilegiat de subiect-obiect identic, ci poziția specială pe care o ocupă în ultimul mod de producție ca structură de clasă antagonistă și, mai mult, trebuie ținut seama de faptul că «nu este vorba de ceea ce cutare sau cutare proletar sau chiar întregul proletariat consideră că este scopul său în momentul de față. Este vorba de ceea ce proletariatul este în realitate și de ceea ce va fi el istoricește nevoit să facă în virtutea acestei experiențe»“ (citat din K. Marx, Fr. Engels, „Sfînta familie“, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 2, București, E.S.P.L.P., 1958, p. 40)
Feblețea lui V.T. rămîne, totuși, Lenin. Adeziunea
sinceră de politruc somnambulic a lui V.T. la tezele marxism-leninismului îl
conduce la texte patetice sugerînd un infantilism cu atît mai straniu cu cît
viitorul profesor de științe politice la University of Maryland apucase să se
afișeze cu lecturi alese pe sprînceană din rebelii stîngii occidentale.
Astfel, tam-nisam, V.T. îi trîntește o osana marelui
Vladimir Ilici, alintîndu-i posteritatea cu o comparație din alt veteran al
bolșevismului, ulterior menșevic, Gheorghi Valentinovici Plehanov („Lenin,
schiță de portret intelectual“, în VS, nr.16,
23 aprilie 1980. p. 9):
„Atunci cînd pășea în mișcarea revoluționară, la sfîrșitul secolului trecut, tînărul Vladimir Ulianov nu avea cum să bănuiască ce destin de excepție îl așteaptă, dar ne putem în schimb imagina acea fervoare unică de natură să alimenteze un rigorism etic niciodată dezmințit, patosul iacobin perseverent care îl îndreptățea pe un Plehanov să remarce prezența unui spirit într-adevăr congenital marilor tribuni din 1789“.
O amintire sfioasă adresează V.T., în aceeași
ediție din VS, Marii
Revoluții Bolșevice din Octombrie 1917:
„[...] acțiunea leninistă, culminînd în marea breșă istorică reprezentată de Revoluția din Octombrie, a semnificat conjuncția între optimismul unei voințe inflexibile și luciditatea unei gîndiri debarasate de inhibiții și tabu-uri“.
Ce mai încoace și încolo – pentru V.T., Lenin era întruchiparea spiritului
faustic:
„[...] nimic nu era mai străin de sufletul acestui om [Lenin – n.m.] decît închiderea suficientă într-un spațiu sufocat de citate și argumente scolastice, ceea ce îl și făcea să evoce frecvent versurile din Faust, avertizînd că orice teorie-i cenușie, iar verde este doar al vieții pom“.
Continuăm cu „eseul politic“ semnat de V.T. în revista Convingeri comuniste („organ al Consiliului
Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Centrul Universitar București“),
nr. 1, 1974, p.10, unde crede cu tărie în Che Guevara:
„Măsura autentică a celor pentru care revoluția este deopotrivă sensul și idealul suprem al vieții o dau aceste cuvinte ale lui Guevara: «Noi putem spune cu vorbele lui José Martí, că orice om adevărat trebuie să simtă pe obraz palmele pe care le primește pe obraz oricare alt om»“.
Paradoxal, V.T. avea să-l săpunească în ultimii ani pe
Victor Ponta tocmai pentru o flușturatică declarație de simpatie a acestuia pentru
„Che“. În aceeași ediție din Convingeri
comuniste, studentul V.T. se arată extrem de concentrat asupra „vieții de
organizație“. Reporter frenetic, V.T. anchetează, alături de I. Enescu și R.
Stern, activitatea mai multor organizații de bază studențești. Nu scapă
prilejul de a evalua rolul studențimii în societate:
„Studențimea, alături de întreg tineretul, de toți oamenii muncii, dă viață prin fapte spiritului revoluționar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluționară a societății noastre pe drumul comunismului“.
Tema îl atrage pe studentul-model V.T., care, revenit de
la colocviul „Studenții și spiritul revoluționar în procesul făuririi
societății socialiste multilateral dezvoltate“, dedică subiectului pagini
înflăcărate în Amfiteatru, nr. 12,
decembrie, 1973, p. 8:
„Spiritul revoluționar comunist năzuiește să stîrpească pentru vecie orice umilire, orice înjosire a omului, să-i asigure adevărata sa demnitate. A lupta pentru socialism înseamnă a lupta pentru demnitatea omului, pentru deplina sa afirmare ca demiurg al istoriei, pentru că așa cum accentua recent tovarășul Nicolae Ceaușescu «socialismul reprezintă societatea cea mai umană. [...] Spiritul revoluționar comunist înseamnă conștiința rolului istoric primordial al proletariatului, și de aici adeziunea la principiile și la morala acestei clase. În opoziție cu fariseismul mieros al burgheziei, morala proletariatului proclamă transparența relațiilor umane în socialism, înfierează ipocrizia și cabotinismul, disimularea și defetismul»“.
Armonia relațiilor umane este, desigur, o expresie a „umanismului
socialist“. V.T., „Umanismul socialist ca umanism adevărat“, Amfiteatru, nr. 11, noiembrie 1974,
p.10:
„Proiectul de Program [al PCR – n.m.] se înscrie în marea direcție a marxismului creator, a marxismului conceput nu ca un corp încremenit de dogme revelate, ci ca o teorie vie, dinamică, în stare să țină pasul cu toate marile transformări din prezent sau din viitor. Examinarea temeinică a problemei umanismului socialist, punerea ei în termenii unui marxism viu, nutrit cu seva realității, reprezintă doar una din rațiunile care ne fac să vedem în Proiectul de Program o contribuție de prim rang în dezvoltarea concepției materialiste a istoriei“.
Lector al Cabinetului Municipal de partid (creditez detaliile
lui V.T., Lumea secretă a nomenclaturii –
Amintiri, dezvăluiri, portrete, Editura Humanitas, 2012, pp.161-162), V.T.
era vădit atras de „umanismul socialist (revoluționar)“. V.T. se va ocupa și de
acest subiect într-un Mic dicționar
social-politic pentru tineret (MD),
Editura Politică, 1981. Coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector de
științe politice la Academia „Ștefan Gheorghiu“, dicționarul reprezintă una din
cele mai rușinoase contribuții scrise de V.T. în vremea comunismului. Apărut
chiar în anul în care viitorul autor al volumului Fantasmele salvării – Democrație, naționalism și mit în Europa
post-comunistă (Editura Polirom, 1999) părăsea România, dicționarul avea să
ni-l prezinte pe V.T. într-un vibrato de lebădă roșie, deplin îndoctrinat,
aservit fără preget partidului și arătîndu-le tinerilor calea spre comunism.
Să revenim însă la „umanismul socialist, revoluționar“,
în definiția lui V.T., plombată cu un citat din gîndirea tovarășului Nicolae
Ceaușescu (MD, p. 435):
„Fiind diametral opus așa-zisului umanism burghez, întemeiat pe asuprire și exploatare, pe inegalitate și nedreptate socială, u. s., r. [umanismul socialist, revoluționar – n.m.], așa cum se relevă în Programul P.C.R., concepe omul ca ființă socială, aflată în strînsă legătură și interdependență cu semenii săi. Superioritatea u.r. [umanismului revoluționar – n.m.] o constituie faptul că la baza sa stau relațiile de colaborare și stimă reciprocă între toți membrii societății, interzicerea oricărei exploatări și asupriri, egalitatea și libertatea omului de a acționa în mod conștient pentru afirmarea personalității sale, pentru făurirea propriului viitor. «Umanismul revoluționar concepe afirmarea și dezvoltarea plenară a personalității umane nu izolat, ci în cadrul ansamblului societății, promovînd principiul rațional și generos potrivit căruia fericirea personală nu se poate realiza încălcînd dreptul la fericire al altora, ci numai în cadrul înfăptuirii generale a colectivității, a poporului, a umanității. Aceasta este forma superioară, cea mai avansată a gîndirii umaniste, expresia realistă, nu utopică, a înfăptuirii idealului de dreptate și egalitate pe pămînt» (Nicolae Ceaușescu)“.
Amestecul lumilor este halucinant. V.T. se află într-un
statornic efort de adjudecare, fie și parțială, a postumității Monicăi
Lovinescu al cărei memorabil exemplu (într-o procedură similară și pentru
Virgil Ierunca) îl agită emblematic în cruciadele sale anticomuniste. V.T. nu
face decît să persevereze în tentativa de asociere a mesianicului său
anticomunism în acțiune cu figurile istorice vrednice de ținut minte ale
anticomunismului românesc. Monica Lovinescu „a pledat ca nimeni altcineva
pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale
totalitarismului comunist“, scrie V.T. (în prefața „Hermeneutica libertății“ la
antologia aceluiași V.T., cu texte din Monica
Lovinescu, Etica neuitării, Editura
Humanitas, 2008, p. 5). Ce gînduri îl vor fi străfulgerat pe V.T., textierul de
mai sus al „umanismului revoluționar“, cînd a inserat în antologie (pp.166-169)
articolul „Umanismul revoluționar“ difuzat de Monica Lovinescu – atenție! – în
22 octombrie 1976? Se va fi referit, oare, Monica Lovinescu și la propagandiști
de talia lui V.T. în acest caustic articol? Aleg un fragment, cred, ilustrativ,
din Etica neuitării, p. 166:
„De cînd Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a aprobat «programul de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului al XI-lea al partidului și ale Congresului educației politice și culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice și cultural-educative» (există un vertij al titlurilor, un delir cenușiu al lor în orice regim comunist), un nou termen a fost încetățenit în România: umanismul revoluționar, înlocuind umanismul socialist, care, și el, înlocuia realismul socialist. Nici una din aceste sintagme nu acoperă o realitate. Ce poate însemna umanism cînd propaganda, încă din leagăn, își propune să făurească un fel de robot umplut cu tărîțele sloganului și demn de coșmarul lui Orwell? (La lectura «Programului de măsuri» în septembrie 1976, presa străină, cea germană îndeosebi, s-a referit la romanul lui George Orwell, 1984.) Cum pot fi revoluționare niște măsuri ce au drept unic și evident scop conservarea puterii, prin anularea criticilor și spontaneității populare?“.
Virgil Ierunca, cel considerat de V.T. „conștiința vie a
spiritului democratic românesc“ și „gînditor de superbă ținută morală“ („Despre
onoare în vremea disprețului“, pe Contributors,
28 septembrie, 2011), își începea (în România
muncitoare, nr. 71, noiembrie, 1957; vezi și Nicolae Merișanu, Dan Taloș –
editori, Antologia rușinii după Virgil
Ierunca, Editura Humanitas, 2009, în special pp. 5-24) rubrica „Antologia
rușinii“, pe care avea să o susțină pînă în octombrie 1989. Într-un preambul cu
valoare programatică la această antologie, Ierunca scria:
„Ea [«Antologia rușinii» – n.m.] va înregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor ieși din comun prin stupiditatea, servilitatea și neobrăzarea lor. Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figura aici cei care și-au pierdut nu numai conștiința, ci și măsura. Măsura supușeniei lor față de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci cînd vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituții spirituale“.
La texte ca acestea ale lui V.T. – scrieri servile, de
conștiință vîndută și fără de măsură – se va fi gîndit, cu siguranță, Virgil
Ierunca.
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Sper că Radu Călin Cristea a observat deja folosirea consecventă de către VT. a expresiei «stalinism» în loc de comunism, mod clar și subtil de a sublinia că a fost vorba de o devianță și nu de esența fenomenului. Epoca lui Ceuașescu este fascistă, stalinistă dar nu comunistă, după V.T. Comunist adevărat a fost tăticul erou, Tismenețki, cel care a lucrat în Spania în trupele NKVD-ului. Mai speră VT că se va produce o reînviere și o purificare a comunismului original pentru care, prin tradiție familială, păstrează o gingașă și bună suvenire?
Un oarecare Stein, propagandist eficient, politruc comunist și evreu din Polonia, plecat să slujească mondializarea comunismului în Spania, apoi deplasat spre Ierusalim din datorie patriotică, ca slujbaș al naționalismului evreiesc numit sionism, a demascat tardiv dar poate nu ineficient rolul politrucilor sovietici în Războiul civil din Spania. E o lectură pe care i-o recomand lui VT ca să priceapă ce făcea tatăl său, eroul copilăriei lui Vladimir Ilici Tismăneanu executând ordinele NKVD-ului pe frontul internaționalist unde se exporta revoluția și se executau comuniștii și anarhiștii nesupuși.
Cu prietenie, Dan Culcer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu