Vladimir TISMĂNEANU. Trei ani de la condamnarea regimului comunist

Importantă este precizarea că prin Raportul final s-a întrerupt continuitatea statului cu cel de după război. În termeni juridici cosecințele nu au fost totuși trase. Dan Culcer

Ilegitim şi criminal: Trei ani de la condamnarea regimului comunist , de Vladimir TISMĂNEANU



În memoria Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a lui Constantin Ticu Dumitrescu, membri ai Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România.

Acum trei ani, pe 18 decembrie 2006, Traian Băsescu rostea în faţa camerelor reunite ale parlamentului un discurs ce avea să despartă apele în cultura politică a României postcomuniste.

Pe baza Raportului Final al CPADCR, şeful statului condamna regimul comunist, pe întreg parcursul existenţei sale, din 1945 până la Revoluţia din 1989, drept ilegitim şi criminal.

Reacţiile ultragiate, mergând de la huiduieli stalino-fasciste la rictusuri sardonice şi persiflări ieftine, de la „character assassination” la injurii grobiene, nu au întârziat. Ba chiar au început cu o săptămână mai devreme, când Congresul PSD, în unanimitate, urmând linia trasată de Ion Iliescu, liderul etern, a decis să condamne un document (Raportul Final) pe care nici un delegat nu-l citise.

Aceasta, în pofida faptului că preşedintele partidului, Mircea Geoană, într-un interviu din “Revista 22”, în 2005, declarase că salută un demers ştiinţific de analiză a terorii comuniste din România şi propunea ca preşedinte al unei comisii de investigare pe nimeni altul decât pe Vladimir Tismăneanu…

Dacă privesc în urmă, pot spune că s-a realizat foarte mult, dar nu suficient, în direcţia decomunizării. Este nevoie de discutarea cadrului legal al lustraţiei. Este nevoie de recalcularea (reducerea drastică) a pensiilor foştilor activişti şi securişti. Este nevoie de recunoaşterea publică a meritelor disidenţilor, ale tuturor celor care s-au opus dictaturii. Este nevoie de un nou tip de discurs politic, de practici procedurale, de repunerea în drepturi a CNSAS, de o nouă Constituţie, de o Nouă Republică.

Raportul Final a fost publicat la Humanitas în 2007 (editori subsemnatul, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile). A apărut, la aceeaşi editură, un prim volum de documente consultate de Comisia Prezidenţială (editori Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu). Vor mai apărea încă două volume.

S-au organizat numeroase simpozioane, conferinţe, prelegeri pe tema dictaturii comuniste, în ţară şi în străinătate. Au fost democratizate Arhivele Naţionale, s-a înfiinţat fototeca on-line. În colaborare cu IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului), cercetători din Comisia Prezidenţială au participat la elaborarea Manualului de istorie a comunismului în România, devenit obiect de studiu opţional în licee.

Preşedintele Traian Băsescu a vizitat Memorialul de la Sighet, acest loc extraordinar de salvare a amintirii anilor de prigoană, represiune şi rezistenţă. I-a decorat postum pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca. L-a sustinut moral pe Doru Mărieş în timpul grevei foamei (cred că a fost singurul om politic care a făcut-o deschis şi fără ambiguităţi).

A mers la Braşov şi a omagiat revolta anticomunistă a muncitorilor din noiembrie 1987. A participat şi a luat cuvântul la festivitatea aniversară în cinstea lui Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele AFDPR şi membru al Comisiei Prezidenţiale. A cerut iertare de cel puţin două ori în numele statului român victimelor terorii comuniste.

L-a susţinut pe Dorin Dobrincu în eforturile de a desecretiza documentele comunismului de la Arhivele Naţionale. A decis predarea a circa două milioane de dosare de la SRI şi SIE către CNSAS. Raportul Final şi discursul din 18 decembrie 2006 au întrerupt definitiv continuitatea statului de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Revoluţia din decembrie 1989 a marcat prăbuşirea dictaturii comuniste, nu şi sfârşitul definitiv şi irevocabil al statului comunist. Restauraţia care a urmat a încercat să împiedice această despărţire categorică de trecutul instituţional al comunismului. Societatea civilă a cerut condamnarea comunismului în mod constant şi perseverent: amintesc aici demersurile Grupului pentru Dialog Social, ale Alianţei Civice şi rolul lui Sorin Iliesiu.

A fost meritul lui Traian Băsescu, o afirm cu deplină responsabilitate profesională, că a ştiut să răspundă acestor deziderate legitime. Susţinut de majoritatea copleşitoare a intelectualităţii din România şi de societatea civilă, Raportul Final a fost, într-adevăr, un moment al adevărului.

Nu mă îndoiesc că tocmai aceste acţiuni de recuperare a istoriei reale a României sub comunism au provocat furia nomenclaturiştilor şi securiştilor (deliberat nu folosesc prefixul “ex”), deveniţi vârful de lance a ceea ce a fost coaliţia Grivco.

Alegerile din decembrie 2009 au deschis drumul
pentru împlinirea propunerilor încă nerealizate din Raportul Final. Am spus-o şi nu ezit să o repet: o democraţie fără memorie este una vulnerabilă, şubredă, una ce riscă să se năruie sub atacurile forţelor autoritar-demagogice.

Comunismul a detestat amintirea, a falsificat sistematic trecutul. Democraţia românească are nevoie de adevăr precum de apă şi de aer. Distructivei conspiraţii a tăcerii, spiritul liberal îi opune solidaritatea anamnestică. Pledez aşadar pentru ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu,
http://tismaneanu.wordpress.com