De la elitele disidente la intelectualii publici

Dilema Veche, Nr. 302 / 26 noiembrie - 2 decembrie 2009


De la elitele disidente la intelectualii publici

Cristina Hermeziu, Christian Lequesne, Sabina Crişan


Cine şi cum ne mai „iluminează”?
Christian LEQUESNE - Generaţia disidenţei, ideea europeană şi divergenţa transatlantică
Cristina HERMEZIU - Intelectualii şi schimbarea la faţă a Europei – un colocviu-eveniment la Paris.
Sabina CRIŞAN - Reflectînd asupra libertăţii aparente... – ce am cîştigat şi ce am pierdut.
Nu călăuze, ci slujitori
Scurtă bibliografie


argument
Cine şi cum ne mai „iluminează”?

După căderea lui Ceauşescu, dintre sutele de apeluri făcute la televiziune, cel către intelectuali a fost, probabil, cel mai insistent repetat. Instinctiv, „revoluţionarii“ manifestau un fel de impuls iluminist şi chemau minţile naţiunii să contribuie la noua aşezare a societăţii. În toate ţările comuniste, intelectualii avuseseră un rol în instaurarea democraţiei, după ce, într-o formă sau alta, furnizaseră exemple şi modele de atitudine prin episoade de disidenţă şi protest faţă de regimul comunist. Unii dintre ei au ocupat, ulterior, înalte demnităţi în stat şi au asigurat tranziţia către democraţie şi reintegrarea ţărilor din Est în Europa.

„Rezumatul tranziţiei“

Intraţi sau nu în politică, intelectualii din fostele ţări comuniste au oferit lumii occidentale un model „uitat“ (sau, în unele aspecte, puţin cunoscut) în democraţiile mai vechi, un tip de atitudine civică şi un rezervor de idei consistente în dezbaterile despre lumea în care trăim. Václav Havel, Adam Michnik, Bronislaw Geremek şi alţii au devenit celebrităţi internaţionale, presa din toată lumea a fost încîntată să le publice opiniile, astfel încît ei au devenit „vîrful de lance“ al difuzării, în Vest, a unor idei şi experienţe pe care cetăţenii occidentali nu le cunoşteau. Zeci de colocvii internaţionale despre Europa de Est şi tranziţia spre democraţie au făcut din postcomunism un subiect de cercetare academică, dar şi o adevărată „modă intelectuală“. Pe măsură ce reformele democratice avansau, iar fostele ţări comuniste se apropiau de standardele Europei Occidentale, rolul acestor intelectuali devenea tot mai puţin semnificativ: politica începea să fie tot mai mult o „profesie“, iar angajamentul civic se putea manifesta pe teme tot mai „specifice“, din moment ce marile valori ale democraţiei fuseseră instituite, iar societatea civilă căpătase un contur tot mai ferm şi o organizare tot mai bună. Wolf Lepenies, într-o carte apărută în 1991, crede că Havel, Michnik şi ceilalţi reprezintă ultimul exemplu de intelectuali în accepţia „tradiţională“ a termenului, care îşi are originea în Afacerea Dreyfuss şi presupune, înainte de toate, angajamentul în favoarea unei cauze importante pentru societate (Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa, traducere în limba română de Ioana Bot şi Anca Neamţu, prefaţă de Andrei Pleşu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005). Revenirea la valorile democraţiilor occidentale, după căderea regimurilor comuniste, i-a obligat pe aceşti protagonişti ai tranziţiei să-şi modifice rolul în societate. De la statutul de „elite disidente“, care oferiseră naţiunii un model de atitudine şi cîteva valori fundamentale în care să creadă (sau, mai bine zis, pe care să le redescopere), au trecut la acela de „intelectuali publici“. Cam aşa s-ar scrie „rezumatul tranziţiei“.

„Politica e murdară“

În ciuda aparentelor diferenţe (multe dintre ele provocate de sentimentul românesc al lui „ca la noi, la nimeni“), situaţia din România se înscrie în curentul general est-european. Apelul rostit la televiziune în decembrie 1989 a fost urmat: în 1990, presa liberă a explodat de-a dreptul şi cu ajutorul intelectualilor – mulţi dintre ei fondînd ziare şi reviste şi scriind regulat pe teme politice ori sociale; la primele alegeri libere, pe listele partidelor se aflau mulţi intelectuali, iar cîţiva au candidat pe o listă independentă; în fruntea unor instituţii nou înfiinţate au fost numiţi intelectuali cunoscuţi. Tot atunci au apărut însă clivajele şi „taberele“: mineriada şi sloganul „noi muncim, nu gîndim“ au generat în opinia publică o tot mai puternică atitudine împotriva intelectualilor, partidele şi grupările naţionaliste au practicat un discurs agresiv împotriva „intelectualilor vînduţi Occidentului“, producînd o întreagă „mitologie“ negativă pe această temă (Soros, Mossad-ul, CIA etc. care îşi „fac“ interesele în România prin intermediul intelectualilor) şi chiar preşedintele de atunci, dezamăgit că majoritatea intelectualilor proeminenţi era „în opoziţie“, a avut dese şi neinspirate intervenţii publice împotriva celor care, scriind la gazete sau organizînd dezbateri la GDS, „destabilizează ţara“... Aşa a apărut, probabil, principala diferenţă faţă de Cehia, Polonia sau Ungaria: trăind cu regretul că „nu avem un Havel“, foarte mulţi intelectuali au fost critici cu puterea „neocomunistă“, unii încercînd chiar să se organizeze într-un partid (Partidul Alianţei Civice), ceea ce, pentru o democraţie, pare cel puţin o naivitate. De altfel, în cîţiva ani, tentativele intelectualilor de a intra în politică au eşuat, practic. Unii – puţini – au avut funcţii executive şi s-au achitat onorabil de ele.


Dar sentimentul general a fost acela de dezamăgire, inclusiv faţă de preşedintele Emil Constantinescu, puternic susţinut iniţial şi provenit din lumea universitară. „Politica e murdară“ – a fost concluzia, spusă sau nespusă, a intelectualilor care au trecut prin partide şi prin Parlament. De aici şi dilema: poate că e aşa, dar poate că – dacă ar fi rezistat „înăuntrul sistemului“ – politica ar fi fost mai puţin murdară. Moral – le-ar fi fost greu să reziste alături de foşi securişti şi activişti reciclaţi la democraţie, alături de oportunişti de tot felul ori de juni porniţi pe carieră, care s-ar fi comportat la fel şi pe vremea UTC-ului. Intelectual – ar fi trebuit să facă eforturi enorme pentru a suporta aberaţiile, agramatismele şi glumiţele de autobază produse în Parlament şi în şedinţele de partid. Aşa încît, la întrebarea melancolică „de ce n-am avut un Havel român?“, un posibil răspuns ar fi: chiar dacă l-am fi avut, ar fi ieşit repede – şi scîrbit, precum Emil Constantinescu? – din politică. Havel a avut în spate o seamă de oameni capabili să facă o politică raţională, să ajungă la compromis (cuvînt încă „rău famat“ în România şi de-a dreptul inacceptabil pentru o bună parte a intelectualilor români, în anii ’90), să se adune în jurul cîtorva scopuri fundamentale. La noi, începînd din 1990, s-au construit rapid baricade. Poate că nu „un Havel român“ ne-ar fi trebuit, ci background-ul, fundalul politic şi social pe care a evoluat Havel. Iar asta nu mai depindea de o figură „providenţială“, ci de noi toţi. Nu?

Piaţa liberă a opiniilor

Şi totuşi... Principala asemănare între România şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est constă în contribuţia majoră a intelectualilor la formarea societăţii civile. Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică ori Solidaritatea Universitară, Asociaţia Pro Democraţia şi altele au făcut permanent presiuni, în anii ’90, asupra puterii politice, pentru a adopta reformele necesare tranziţiei spre democraţie. Pe de altă parte, intelectualii care au devenit editorialişti sau comentatori în ziare şi reviste au generat o „piaţă a opiniilor“ de care mass media avea nevoie – între altele şi pentru a ieşi din clivajul de la începutul anilor ’90, cînd presa era împărţită radical în două, în funcţie de atitudinea faţă de Putere. Dincolo de temele, ideile sau opiniile exprimate de intelectuali în articolele lor, esenţial este faptul că s-a creat un spaţiu public, un spirit de dezbatere neapărat necesar unei societăţi deschise. Treptat, acest spaţiu a devenit tot mai nuanţat, în locul atitudinilor ferme pro sau contra din 1990 apărînd o diversitate de păreri şi interpretări ale politicii, societăţii, culturii. Consecinţele acestor transformări încep să se vadă – în ciuda veşnicelor noastre lamentări. În siajul intelectualilor a apărut o sumedenie de „opinionişti“ de diverse facturi şi calibre (nu întotdeauna bine intenţionaţi şi întotdeauna stăpîni pe opiniile lor – dar asta este altă discuţie...).

Nu de opinii şi dezbateri ne putem plînge: sînt pline ziarele şi televiziunile de aşa ceva. Problema este că vechii lideri de opinie de la începutul anilor ’90, care alcătuiau elita intelectuală a momentului, fie s-au retras la ale lor, fie continuă să se exprime (pe un fundal mult mai complicat şi mai zgomotos), dar nu mai au impactul de odinioară. Schimbările generaţionale au un rol în asta, desigur. Dar – şi aici iarăşi ne deosebim de celelalte ţări postcomuniste – un rol important îl are şi reluarea discursului anti-intelectuali de la începutul anilor ’90. Întreaga falsă dezbatere despre „intelectualii lui Băsescu“ din ultimii ani este o dovadă în acest sens: speculînd asupra unor opinii (sigur, poate uneori prea entuziaste) ale cîtorva intelectuali în legătură cu actualul preşedinte, diverşi gazetari au construit un întreg arsenal de vorbe şi ipoteze care a avut drept efect crearea senzaţiei că, în general, intelectualii s-au lăsat „cumpăraţi“ de puterea politică. La fel, apariţia în presă a unor dosare de informatori ale cîtorva scriitori sau universitari, în timp ce ofiţerii de securitate şi-au văzut liniştiţi de pensie, a generat noi „dubii“ în legătură cu categoria intelectualilor în ansamblu. Aşa încît „punctul culminant“ al acestor atacuri – lista „fripturiştilor“ publicată recent de Cotidianul, într-o manieră la care pînă şi România Mare părea să fi renunţat – nu este decît o dovadă în plus asupra imaturităţii spaţiului nostru public, sensibil în continuare la discursuri „demascatoare“ de acest tip.


Construit de elitele care la începutul anilor ’90 au afirmat valorile democraţiilor occidentale, acest spaţiu începe să fie cucerit acum de o generaţie nouă, pentru care comunismul e „deja istorie“ şi care nu are în vocabularul de bază cuvinte precum „disidenţă“ sau „anticomunism“. Pentru reprezentanţii elitelor, a mai rămas valabil doar rolul de intelectuali publici. Adică oameni proveniţi dintr-un domeniu al ştiinţei sau culturii care se exprimă, pentru un public larg, pe teme din afara zonei lor de competenţă. Numai că, între timp, societatea românească e tot mai puţin dispusă să le acorde atenţie intelectualilor, fascinată de alte „modele“, iar televiziunile – care dictează tot mai mult în spaţiul public de la noi – nu-i mai cheamă să-şi exprime opiniile decît cînd au nevoie de înnobilarea „decorului“. Mă tem că abia de aici încolo începem să ne deosebim de celelalte ţări ex-comuniste. (Mircea Vasilescu)

Christian LEQUESNE
Generaţia disidenţei, ideea europeană şi divergenţa transatlantică

Pe 16 iulie 2009 s-a ţinut la sediul German Marshall Fund din Washington o masă rotundă consacrată aşteptărilor pe care le au ţările din Europa Centrală şi de Est de la administraţia Obama. În jurul fostului secretar de stat american Madeleine Albright, care, în virtutea originii sale cehe, a fost întotdeauna sensibilă faţă de soarta fostei Europe comuniste, erau reunite personalităţi central-europene de prim-plan. Această reuniune avea loc după ce, cu trei zile înainte, fusese publicată o scrisoare deschisă către administraţia Obama din partea a 33 de personalităţi din Europa Centrală şi de Est, printre care Václav Havel, fost preşedinte al Republicii Cehe, Lech Walesa, fost preşedinte al Poloniei, şi Emil Constantinescu, fost preşedinte al României. (Scrisoarea poate fi consultată, în engleză, pe site-ul ziarului Gazeta Wyborcza, http://wyborcza.pl/ 1,76842,6825987,An_Open_ Letter_to_the_Obama_Administration_from_Central.html)

Elitele tranziţiei nu sînt mulţumite de Obama

Mesajele scrisorii deschise se pot rezuma în cinci puncte, cele mai multe exprimînd nelinişti: 1. ţările Europei Centrale şi de Est au fost cele mai mari susţinătoare ale relaţiei transatlantice în NATO şi în Uniunea Europeană după 1989; 2. administraţia Obama nu pare să aibă în vedere că Europa Centrală şi de Est trebuie să rămînă în centrul politicii externe americane; 3. popularitatea Statelor Unite este în scădere în societăţile şi în ţările Europei Centrale şi de Est, Uniunea Europeană a devenit privilegiată; 4. în Europa Centrală şi de Est a ajuns la putere o nouă generaţie de responsabili politici, care a uitat lecţiile comunismului şi care nu îşi dă seama că Rusia lui Putin n-a abandonat agenda sa expansionistă din secolul al XIX-lea, chiar dacă acum utilizează metodele tactice ale secolului XXI; 5. din toate aceste motive, preşedintele Obama trebuie să reafirme cu claritate că Statele Unite îşi păstrează vocaţia de a fi o putere europeană şi trebuie să definească o politică activă, care să-i permită în continuare angajarea deplină pe Bătrînul Continent. Această scrisoare deschisă, ca şi masa rotundă care a urmat, nu prea a fost comentată în Europa de Vest. Este totuşi un revelator al caracteristicilor care marchează Europa postcomunistă.

Cea dintîi este o neîncredere destul de mare în Obama (cu unele excepţii, precum Havel) a elitelor care au avut responsabilităţi politice după 1989 şi care au asigurat democratizarea ţărilor lor. Cînd ziarele franceze subliniază „obamania“ aproape unanimă a elitelor europene, au în vedere (cum o fac, din păcate, prea des!) doar vechea Europă de Vest. Elitele aflate la putere pînă de curînd în Europa Centrală şi de Est îl iubeau pe Bush pentru că el încarna rezistenţa prin forţă în faţa inamicilor libertăţii. Să ne amintim de cele două scrisori, una din 30 ianuarie 2003 (numită „Scrisoarea celor 8“) şi alta din 5 februarie 2003 (numită „Scrisoarea de la Vilnius“) prin care cea mai mare parte a conducătorilor din Europa Centrală şi de Est, dar şi din Balcanii de Vest, chemau Europa să facă front comun cu George W. Bush împotriva lui Saddam Hussein şi împotriva poziţiei franco-germane de non-intervenţie în Irak. Cele două scrisori l-au făcut pe Jacques Chirac să declare atunci că aceste ţări (candidate la Uniunea Europeană) „au pierdut o bună ocazie de a tăcea“; o replică stîngace, prost primită în ţările din Est, care a creat o tensiune considerabilă faţă de Franţa.

Nu e întîmplător nici faptul că discursul neoconservator a sedus o parte a elitelor central-europene, mai ales pe acelea care făcuseră disidenţă în timpul comunismului. Nu trebuie să uităm niciodată că disidenţii îşi considerau lupta ca o restaurare a binelui democratic împotriva răului comunist şi, prin urmare, ca o revenire la „civilizaţia“ occidentală împotriva „barbariei“ impuse de Uniunea Sovietică. Seducţia se sprijinea şi pe faptul că aceşti ex-disidenţi au fost întotdeauna convinşi că democraţia nu este niciodată un bun cîştigat şi că, prin urmare, trebuie stabilit un raport de forţă cu dictaturile. Pe scurt, negocierea cu regimurile non-democratice nu foloseşte la cine ştie ce; trebuie, dimpotrivă, stabilită o superioritate pe care doar capacitatea de intervenţie militară a Statelor Unite o poate impune. În Republica Cehă, fostul viceprim-ministru Alexandr Vonda, care a fost unul dintre protagoniştii „Chartei 77“ alături de Václav Havel, încarnează perfect acest curent de gîndire. Considerînd că Statele Unite trebuie să reia diplomaţia dialogului, Barack Obama nu putea stîrni, în aceste elite ale Europei Centrale şi de Est, decît o nelinişte legată de eventuala sa naivitate în faţa unei lumi care e departe de a fi pacificată. Un om politic ceh declara (într-o convorbire privată), cu cîteva luni înaintea alegerilor americane: „McCain a cunoscut războiul din Vietnam. El ştie că în relaţiile internaţionale e nevoie uneori, din păcate, de forţă. Dar oare Obama înţelege că dictaturile nu ezită niciodată să declare război?“.

Asemenea consideraţii ar fi putut apărea şi în elita poloneză rezultată din disidenţă. Gazeta Wyborcza, un ziar condus de Adam Michnik, a scris adesea, în timpul campaniei electorale americane, că diplomaţia lui Obama riscă să se arate prea blîndă cu dictaturile. Discursul pronunţat de Obama la Praga pe 5 aprilie 2009, cu ocazia summit-ului SUA-Uniunea Europeană, a întărit îndoielile. Declarînd că aspiraţia Statelor Unite este ca secolul XXI să fie o lume fără arme nucleare şi pledînd pentru o întărire a tratatului de non-proliferare, Obama nu putea decît să provoace neliniştea tuturor est-europenilor care gîndesc, dimpotrivă, că descurajarea nucleară este factorul care a permis „stăpînirea“ URSS la vremea sa. Pasajele din discursul de la Praga care au suscitat cele mai mari rezerve au fost cele despre „dreptul Iranului de a dispune de un program nuclear civil paşnic“ şi despre continuarea instalării bazelor antirachetă în Polonia şi Republica Cehă, cu excepţia cazului în care „ameninţarea iraniană este eliminată“, ceea ce dă de înţeles că ar fi posibilă o negociere cu Teheranul şi, oarecum, că s-ar oferi o satisfacţie Rusiei lui Putin, care se opune proiectului. (Nota autorului: Pe 17 septembrie 2009, Obama a anunţat oficial abandonarea bazelor antirachetă. Motivele invocate sînt costurile prea mari şi stadiul armamentului nuclear iranian, care n-ar fi atît de avansat pe cît se credea. Data aleasă de administraţia americană n-a fost bine gîndită, căci în acea zi se împlineau 70 de ani de la invazia sovietică în Polonia.)

Dar îndoielile faţă de Obama ale elitelor est-europene care au gestionat tranziţiile de după 1989 nu sînt legate doar de diplomaţie, ci şi, în contextul crizei, de programul său de politică economică. Nu trebuie să uităm că efectele crizei n-au fost aceleaşi pentru toate ţările din Est şi că neoliberalismul a ghidat ieşirea acestora din comunism. O dată în plus, neoliberalismul oficial al administraţiei Bush întărea doxa economică central-europeană, în timp ce discursul administraţiei Obama asupra necesităţii unei reglementări a activităţilor financiare alimentează suspiciunea unui socialism care avansează pe nevăzute. Cu cîteva zile înainte de discursul lui Obama la Praga, premierul ceh Mirek Topolanek, preşedinte în exerciţiu al Consiliului European, declara în faţa Parlamentului European: „Sîntem alarmaţi de faptul că Statele Unite sînt pe cale să repete erorile din anii ’30, precum subvenţiile consistente în toate domeniile, tendinţele protecţioniste, campanii de genul Buy American! ş.a.m.d. Toate aceste măsuri, combinate şi durabile, sînt calea către infern“. Elitele din ţările Europei Centrale şi de Est au considerat după 1989 că ciclul neoliberal mergea împreună cu democraţia. Pentru ele, „democraţie“ şi „economie de piaţă liberă“ (mai degrabă decît economie socială de piaţă) erau co-substanţiale. Sfîrşitul ciclului neoliberal, care duce la o inflexiune a politicii economice americane, nu poate decît să le neliniştească.

Noi elite, noi raporturi cu SUA şi Europa

A doua învăţătură a acestei scrisori trimite la schimbările care au loc în compoziţia elitelor din Europa Centrală şi de Est şi în viziunea lor asupra lumii. Semnatarii scrisorii, luptători împotriva comunismului şi oameni ai tranziţiei de după 1989, exprimă, despre politică, despre economie şi în general despre lume, o concepţie modelată în totalitate de experienţa lor personală şi de Războiul Rece. Or, se întîmplă că aceste elite care au organizat disidenţa anticomunistă şi au permis revenirea la democraţie în 1989... îmbătrînesc. Ele încep să fie înlocuite de o nouă generaţie, ale cărei concepţii de politică externă nu mai sînt aceleaşi, în măsura în care ele au fost crescute doar în cadrul democraţiei. Un polonez, un ceh sau un slovac de 25 de ani care tocmai şi-au terminat studiile la universităţile din Cracovia, Brno sau Bratislava au fost educaţi doar în democraţie şi, prin urmare, doar în interiorul ei au cunoscut socializarea politică. Ei se simt în primul rînd europeni în sensul în care Uniunea Europeană face parte din viaţa lor cotidiană (chiar şi atunci cînd votează pentru un partid eurosceptic); Statele Unite continuă să seducă, dar sînt foarte departe. Să mergi în Statele Unite e mai greu şi mai costisitor decît să faci un schimb Erasmus cu universităţile din Cambridge, Heidelberg şi Upsalla. Deplasarea necesită uneori viză – de exemplu, pentru polonezi şi români. În fine, Rusia lui Putin, fără să fie o ţară simpatică, nu mai e neapărat percepută ca o ameninţare care nu te lasă să dormi!

O frază din scrisoare, pe care o putem considera fie înduioşătoare, fie un pic patetică, subliniază faptul că în Europa Centrală „este pe cale să apară o nouă generaţie de lideri, care nu mai are memoria trecutului“. A se înţelege: e periculos să ne gîndim că ţările noastre au devenit complet stabile în Europa. Noi, the old boys care am combătut comunismul, unii dintre noi chiar şi ocupaţia nazistă, avem datoria de a le reaminti. Vedem aici tensiunile generaţionale care traversează elitele central-europene şi schimbarea de paradigmă care are loc. Totuşi, trebuie să îi credem pe cei din generaţia „în retragere“ că Rusia, chiar dacă nu mai este Uniunea Sovietică, încă n-a devenit o ţară care să te liniştească pe deplin, aşa cum au demonstrat în 2009 tensiunile din jurul livrărilor de gaz, iar în vara lui 2008 invadarea Georgiei.

Uniunea Europeană ca socializare concretă

Noul raport al Europei Centrale şi de Est cu Uniunea Europeană este a treia învăţătură care se desprinde din scrisoare. De fapt, acel „nu ne uitaţi!“ adresat lui Obama este, indirect, mărturia că integrarea în Uniunea Europeană constituie principala schimbare pentru societăţile din Europa Centrală şi de Est. În timp ce, pentru semnatarii scrisorii, aderarea la Uniunea Europeană trebuie să fie un mijloc de a întări relaţia transatlantică, după 2004 aderarea e trăită ca un scop în sine. Toate sondajele din 2004 încoace arată că societăţile central şi est-europene, fără să fi devenit antiamericane, consideră că în primul rînd trebuie să existe o solidaritate cu Uniunea Europeană. Această europenizare în privinţa felului de a privi problemele lumii şi relaţiile cu SUA se întîmpla încă din vremea lui Bush. Chiar cetăţenii polonezi, care continuă să exprime un nivel înalt de solidaritate cu Statele Unite, dezaprobau în proporţie de 61% în 2007 tratamentul deţinuţilor de la Guantanamo, iar 52% se pronunţau împotriva modului în care era condus războiul din Irak de către SUA (sondaj PIPA and Globescan, Global Views of the US, 2007). Cît despre proiectul de instalare a bazelor americane antirachetă, 47% dintre polonezi erau împotrivă în octombrie 2008, faţă de 40% pentru, în timp ce 13% nu aveau nici o opinie (sondaj CBOS, Polish Public Opinion, 2008). În ambele cazuri, observăm că opiniile societăţii poloneze – şi, prin extrapolare, ale societăţilor central şi est-europene – se întîlnesc cu ale celorlalte societăţi europene, ceea ce este semnul unei socializări concrete în sînul Uniunii Europene. Nu trebuie să tragem concluzii cu privire la integrarea ţărilor Europei Centrale în Uniunea Europeană bazîndu-ne doar pe refuzul preşedinţilor ceh şi polonez de a semna Tratatul de la Lisabona sau pe euroscepticismul anumitor partide politice.

E mai bine să înţelegem, în special într-o ţară cum e Franţa, că Europa Centrală şi de Est nu este în mod caricatural antieuropeană pentru că e proamericană. Desigur, elitele care au realizat tranziţia după 1989 (inclusiv cele care veneau din comunism) erau adesea însufleţite de un atlantism militant, iar acesta nu-i îndrepta în mod natural spre o politică externă europeană. Dar aceste elite, semnatare ale apelului către administraţia Obama în iulie 2009, au părăsit sau sînt pe cale să părăsească puterea şi sînt înlocuite de o nouă generaţie, care a crescut politic în mod concret în cadrul Uniunii Europene. Şi mai important este că societăţile din Europa Centrală şi de Est exprimă, în materie de politică externă, poziţii care se apropie din ce în ce mai mult de cele ale altor ţări din Uniunea Europeană. Schimbările de generaţie în cadrul elitelor şi al societăţilor vor permite din ce în ce mai mult conceperea unei politici externe europene împreună cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Preferinţa lor pentru Statele Unite începe să ţină de istorie.

Christian Lequesne este director al Centrului de Studii şi Cercetări Internaţionale (CERI) de la CNRS. Cea mai recentă carte a sa este La France dans la nouvelle Europe. Assumer le changement d’échelle, Paris, Presses de Sciences Po, Les Nouveaux Débats, 2008.

Apărut în Esprit, nr. 10/2009 şi obţinut prin Eurozine (www.eurozine.com.)

© Christian Lequesne / Esprit

traducere de Mircea VASILESCU


Cristina HERMEZIU
Intelectualii şi schimbarea la faţă a Europei – un colocviu-eveniment la Paris –

La 20 de ani de la căderea Cortinei de fier, la propunerea Institutului Cultural Român de la Paris, intelectualii Europei de Est şi Europei de Vest s-au întîlnit în cadrul unui amplu colocviu internaţional, „L’Intellectuel public en Europe 1989-2009“, găzduit de Goethe Institut şi de Senatul Franţei, pe 6 şi 7 noiembrie 2009. Peste 20 de personalităţi cunoscute din opt ţări europene au participat timp de două zile la o reflecţie comună asupra rolului intelectualilor în spaţiul public, în ultimii 20 de ani, bulversaţi de schimbări radicale, de la prăbuşirea sistemului totalitar, pînă la reaşezarea Europei prin lărgirea UE. Pe lîngă ICR, alte şapte instituţii străine (Goethe Institut, Centrul Ceh, Institutul Polonez, Institut Ungar, Institutul Slovac, Ambasada Sloveniei şi Ambasada Croaţiei din Paris) au fost mobilizate în acest proiect sub coordonarea Magdei Cârneci, director al ICR Paris şi iniţiatoarea colocviului: „Între atîtea manifestări dedicate celor 20 de ani de la schimbarea radicală a Europei de Est, mi s-a părut important ca intelectualii din Estul şi din Vestul Europei să fie cei care reflectează împreună asupra rolului şi rostului lor într-o lume marcată de rapide şi profunde schimbări – a argumentat Magda Cîrneci. Căci ei au fost cei care, chiar dacă în număr mic, au indus prin disidenţă şi printr-o gîndire curajoasă, liberă, alternativă, posibilitatea şi necesitatea căderii regimurilor totalitare. Dar, în ultimii 20 de ani, dialogul intelectualilor din cele două jumătăţi ale unei Europe din ce în ce mai unificate a scăzut în intensitate, sub presiunea urgenţelor de tot felul şi a lipsei aparente a unei mize politice majore. A reuni 20 de intelectuali în jurul unor teme comune – evoluţia poziţiei intelectualului după 1989; memoria trecutului recent; stînga politică de astăzi; cum să creăm o bază intelectuală pentru Europa de mîine – mi s-a părut o necesitate evidentă, stringentă şi un bun exerciţiu al întîlnirii colegiale a gîndirii europene cu sine însăşi“.

Pe lîngă H.-R. Patapievici şi Ciprian Mihali, reprezentanţii României la acest colocviu, au participat intelectuali de renume din Franţa, printre care: Alain Finkielkraut, Danièle Sallenave, Tzvetan Todorov, Jacques Rupnik, Antonin Liehm; din Germania – Jens Reich, din Polonia – Georges Mink şi Ireneus Krzeminski, din Ungaria – György Konrád, Gáspár Miklós Tamás, Gábor Kardos. Cehia a fost reprezentată de Tomas Sedlacek, Slovenia de Boris Pahor şi Boris Novak, din Croaţia au participat Predrag Matvejevic şi Peter Selam.

Am asistat la acest exerciţiu de dialog intelectual cu un sentiment clar de jubilaţie – faptul că acum 20 de ani el n-ar fi fost posibil! – şi cu o curiozitate elementară şi, cred, nu mai puţin legitimă: ce-i preocupă, ce-şi spun unii altora intelectualii Europei, la 20 de ani de la prăbuşirea regimurilor totalitare? Discursurile lor se intersectează sau doar se învecinează? Aduse faţă în faţă, 20 de personalităţi europene (dar de limbă, cultură şi ideologii diferite), sînt în măsură să găsească un limbaj comun? Aşezat sub magia cifrelor aniversare, dialogul intelectualilor estici şi vestici în vremuri de criză promitea din start un cîntec de lebădă. Şi totuşi…

Gáspár Miklós Tamás (Ungaria) a adus în discuţie postura intelectualului din Europa de Est, perceput în Occident mai curînd ca un martor-cheie al experienţelor atroce din spatele Cortinei de fier şi mai puţin ca analist al fenomenului. Ciprian Mihali (România) a enunţat datoria de reflecţie a intelectualilor, fie ei din Est sau din Vest: „Memoria comunismului nu se rezumă la opoziţia a uita – a refuza să uiţi. La Est sau la Vest, destinul nostru nu înseamnă doar obligaţia de a nu uita ororile totalitarismului; trebuie să înţelegem de ce a fost posibil totalitarismul, de ce a produs orori şi, mai ales, e nevoie să înţelegem că n-a fost vorba de un monstru impersonal, ci de un sistem creat de oameni concreţi pus pe roate de oameni concreţi“. Filozoful francez Alain Finkielkraut a observat că, la douăzeci de ani de la prăbuşirea în Europa a regimurilor totalitare, lecţia antitotalitarismului se pierde, în timp ce după prăbuşirea nazismului, antinazismul pare să fi rămas o lecţie învăţată şi asumată. Horia-Roman Patapievici a sintetizat cazul atipic al României unde, după 1989, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci intelectualul public. „Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al Revoluţiei ori ca participant la ea, intelectualul public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre Revoluţie şi despre obiectivele politice ale României. Mai mult decît atît, guvernarea neo-comunistă, care era de stînga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care era de dreapta“ – a analizat H.-R. Patapievici. Gábor Kardos (Ungaria) a formulat posibilele direcţii ale gîndirii disidente în Europa Centrală de astăzi, denunţînd „eşecul global al societăţii industriale“: „Gîndeam că ceea ce ne uneşte este cultura europeană şi că era suficient să găsim o formă de unitate administrativă pentru a o completa, dar s-a dovedit a fi exact invers: avem o uniune administrativă, fără o reală uniune culturală. Pretinsa victorie a sistemului occidental împotriva variantei sovietice a aceleiaşi industrializări planetare se descoperă astăzi ca eşec global al societăţii industriale şi ca imens dezastru ecologic“ – a întărit Gábor Kardos, pentru care există „un totalitarism de tip occidental, care se confundă astăzi cu globalizarea sau capitalismul mondializat, în măsura în care acesta se prezintă ca sistem economic sau ideologie rămase fără rival, şi deci ca… sistem unic de gîndire“.

Intelectualii urîţesc lumea atunci cînd sînt pesimişti

L-am întrebat pe H.-R. Patapievici dacă discuţiile din timpul colocviului au părut să contureze o problematică reală, comună intelectualilor europeni, estici sau vestici, sau fiecare şi-a cîntat, pesimist, cîntecul său de lebădă: „Simt nevoia să ţin un discurs de tip Karl Popper în anii ’80 – a răspuns H.-R. Patapievici. Intelectualii urîţesc lumea atunci cînd sînt pesimişti. De fapt, trăim într-o lume în care nimeni nu ne ucide, nimeni nu ne bagă în puşcărie, în care se poate trăi decent, în care toate produsele pot fi achiziţionate, în care toate produsele culturale sînt la dispoziţia tuturor, şi în care există garanţii de tip drepturile omului sau statul de drept. În acelaşi timp există economia de piaţă liberă, capitalismul care furnizează prosperitate. A pune în discuţie acest aranjament mi se pare iresponsabil şi reacţionar. Şi faptul că intelectualii de stînga din Europa sau stînga marxistă de la noi din ţară pun în discuţie acest aranjament instituţional arată că stînga este astăzi reacţionară. Cum a spus cineva în timpul dezbaterilor, dreapta este progresistă şi stînga este reacţionară“ – a subliniat H.-R. Patapievici.

Şantierul comun al intelectualilor europeni ar fi, în consecinţă, recunoaşterea faptului că există nişte valori centrale în Europa, acestea fiind: ordinea proprietăţii private, statul de drept, individualismul, laicitatea, drepturile omului, raţionalismul. „Tot ce s-a realizat bine în Europa s-a realizat prin intermediul acestor valori, ce a fost oribil în Europa a provenit prin punerea în discuţie a acestor valori. Sistemele totalitare, atît cel zis de dreapta – de fapt, fascismul este o mişcare tot de stînga –, cît şi cel comunist, cele două forme de totalitarism – unul a pus lupta de clasă în mijloc, celălalt, exterminarea de rasă –, ambele totalitarisme reprezintă negarea acestei moşteniri europene. Ambele au fost anticapitaliste, antiindividualiste, colectiviste, împotriva statului de drept, împotriva parlamentarismului, împotriva moştenirii liberale“ – a tranşat H.-R. Patapievici.

Intersecţii de idei sau idei paralele despre rolul intelectualilor în soarta Europei au fost formulate raţional, sobru, grav, dar şi ironic, uneori sarcastic, în calambururi revoltate. Predrag Matvejevic (Croaţia) a atins chiar o anume formă de lirism în modul de a stabili ceea ce au în comun intelectualii din Est şi din Vest, printre altele, condiţia lor de a fi nişte „ex“: ex-comunişti, ex-patriaţi, dar şi ex-colonialişti, ex-social-democraţi etc. Ascultîndu-i, mi-am dat seama că din paleta stilistică a argumentaţiilor lipseşte cu desăvîrşire o nuanţă. Intelectualii nu sînt nostalgici. Ceea ce e mai puţin o alegere stilistică, şi mai mult una morală.

20 de intelectuali europeni strînşi laolaltă la 20 de ani de la căderea Cortinei de fier: s-au arătat ei dispuşi cu adevărat să asculte poziţia şi argumentele celuilalt sau intensitatea propriilor convingeri induce pînă la urmă un fel de autism? Magda Cârneci a conchis: „Nu ştiu dacă în cele două zile de colocviu am reuşit să găsim un limbaj comun; setea de a mărturisi, de a problematiza în jurul unor experienţe puternice sau al unor transformări importante de statut social, cultural şi politic a lăsat mai puţin timp întrebărilor reciproce şi polemicii. Dar a fost binevenită punerea împreună într-un răstimp atît de scurt a unor minţi strălucite şi diferite care au creat prin însumare o anume «masă critică» de inteligenţă, de responsabilitate şi de asumare publică, care mie mi s-a părut impresionantă. M-am simţit ca la unul dintre congresele intelighenţiei europene dintre cele două războaie mondiale, care dezbătea pasionat soarta Europei“.

Stîrnind teoretizări şi problematizări în jurul rolului jucat de intelectualul public în soarta Europei, colocviul are meritul de a fi permis formularea unor idei – pînă la urmă plurale – într-un mediu profund germinativ. În plus, depolitizat cel puţin prin cadru, dialogul între intelectuali europeni de limbi, culturi, şi ideologii diferite s-a dovedit a fi posibil, ceea ce legitimează deja în sine utopia Europei.

Sabina CRIŞAN
Reflectînd asupra libertăţii aparente... – ce am cîştigat şi ce am pierdut –

„În orice ţară, nu există decît două partide cu adevărat: partidul celor care îndrăznesc să spună «nu» şi al celor care nu îndrăznesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc este mai mare decît al celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.“

Henry de Montherlant, Tous feux éteints, 1975

Se spune că doar atunci eşti liber, cînd poţi să spui fără teamă adevărul. Un sistem care te condamnă la tăcere ar trebui să fie abolit şi restabilit unul nou, idealist de obicei, a cărui obligaţie este de a sprijini acest adevăr în întreaga sa plenitudine. Dar cum rămîne cu restrîngerea etico-morală impusă de societate? În ce măsură putem afirma că libertatea plenară a unui popor îi oferă şi bunăstarea, în special atunci cînd este cu titlul de „recuperată“, şi nu „din naştere“? Se spune că, în România anului 1989, şi pietrele începuseră să strige. Că lipsa de revoltă a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi totuşi pentru ce se lupta? Ce am cîştigat prin moarte? Sau, şi mai important, am cîştigat ceva în afară de o schimbare de nume? Pînă la Revoluţia română, trecerea de la statul comunist la cel democratic s-a făcut paşnic, fără revoltă. La noi au existat zeci de morţi, a căror dovadă a fost ştearsă cu nume de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de frumos: Trandafirul…Vama (te gîndeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre îşi găseşte ecoul în binecunoscuta trupă rock).

Oamenii au strigat libertate, au murit pentru aceasta, numai pentru a-şi retrăi groaza două luni mai tîrziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate? Bineînţeles, fost om de încredere al mult-detestatului preşedinte ucis, Ceauşescu. România a fost apreciată şi văzută, poate pentru prima dată în Europa democrată, ca o ţară cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însă era imposibilul: o nouă mentalitate care să fie instaurată în toate instituţiile ţării. Astfel, după ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva paradoxului noului regim, au fost „ucişi“ de muncitori mineri care detestau intelectualitatea, România a fost clasificată ca „ambiguă din punct de vedere politic“, iar fondurile s-au retras laolaltă cu încrederea. Acesta este un scurt sumar al ultimilor douăzeci de ani. La zece ani după „crimele“ mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de preşedinte. La douăzeci de ani de la idealista revoluţie, sîntem printe ţările cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic sîntem penultima ţară din familia adoptivă (Uniunea Europeană), avem diplome universitare cu miile, perseverăm într-un nepotism mascat la nivel de posturi importante, iar mita şi distracţiile populare sînt preferate corectitudinii şi inteligenţei. Să fie acestea singurele urmări ale răbufnirii idealiştilor? Nu am fost în stare, ca popor, să susţinem revolta şi să creăm un stat politic onest, unde măcar să existe încredere? Într-adevăr, în 1989 am fost prima ţară estică unde comunismul a fost eliminat printr-o revoltă violentă. Dar tot atunci am fost şi singura ţară care ne-am dăruit prizonieratul real şi condamnabil, pe un arest la domiciliu, unde inconştienţa politică şi umană a atins cote maxime.

Ce s-a cîştigat? Românii au primit un nou nume, cel de ţară democratică. Cu toate acestea, ne-am renegat drepturile în mod inconştient prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte republican al SUA, a spus: „Dacă vrei să testezi un om, oferă-i putere“. Ce putere poate fi mai mare decît aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul de a-ţi alege oamenii care să guverneze în numele tău, şi de a-i demite, în caz contrar? Am cîştigat, alături de statele europene, dreptul la liberă exprimare, ne-am recîştigat dreptul de a călători, de a trăi, de a lua propriile decizii… Dar mai ştim cum să folosim aceste libertăţi? În aparenţă, odată cu revoluţia anticomunistă am cîştigat împărăţia orizonturilor deschise, acea dorinţă a omului, acceptată dintotdeauna: Libertatea. Ea însă nu a fost gratuită… Şi uneori nu ştiu dacă acest schimb nu a fost încă o fraudă a caselor de schimb valutar sau, dimpotrivă, o răsplată…

Lipsa mişcării atrofiază musculatura. Lipsa iniţiativei te vlăguieşte, convertindu-te în supusul tăcerii. Comunismul a însemnat opresiune, frică. Democraţia de astăzi înseamnă manipularea realităţii. Bunicii noştri au ajuns în aşa-numitele „lagăre de reeducare“ pentru poziţia adoptată în societate sau capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort în faşă. Părinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea să trăiască în conformitate cu părerile lor şi pentru a ne oferi nouă dreptul la decizie şi cuvînt. Noi însă… noi însă ne trasăm viaţa cu o inconştienţă nebună, cu o nepăsare care altădată a fost condamnată. Ce mai contează? Nimic nu ne atinge, sîntem nemuritori în spirit, ce contează că al nostru trup, alături de viaţă, se perindă pe coridoarele unei ţări al cărei respect nu dorim nici măcar să-l cîştigăm? Uneori cea mai mare pedeapsă este şi cea mai greu de observat. Căderea comunismului ar fi trebuit să însemne un punct-cheie pentru România. Era momentul cînd trebuia să alegem între viitor şi trecut. Menţinînd mentalitatea „fie cum o fi“, am urmărit pasivi cum persistăm într-un comunism mascat sub emblema „democraţie“. În zilele noastre, sîntem mult prea democratici, avem un sînge mult prea aristocratic pentru a depăşi stadiul de autosuficienţă. Avem dreptul de a alege, avem şansa să hotărîm noi, şi nu un lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este că o facem. Dar, din lipsă de interes, cultură, dorinţă de informare şi responsabilitate, alegem prost. De douăzeci şi unu de ani alegem prost. Acum două decenii ne revoltam împotriva minciunii. Astăzi sînt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sărbătorim Ziua Naţională.

Şi totuşi… Sînt o idealistă. Vreau să cred că această atrofie fizică nu este şi una spirituală. Dar sîntem un popor care nu a fost reeducat. Nu am avut ocazia să depăşim comunismul, să uităm de egalitatea falsă şi să ne dorim prosperitatea. Din păcate, experimentăm contrariul. Aceiaşi care închinau cupa victoriei în era ceauşistă dobîndesc laurii victoriei astăzi. Dacă nu ei, atunci copiii sau rudele lor. Obişnuiţi să primească ordine, şi astăzi tinerii se ghidează după conceptul în care au fost educaţi părinţii lor: „Crede şi nu cerceta“. Iniţiativa care ar trebui să motiveze şi să reîmprospăteze viaţa este blocată de un munte birocratic şi de o răutate de neînţeles.

Şi atunci de ce să ne revoltăm? De ce să credem că lumea ar putea fi mai bună? Libertatea noastră constă astăzi în faptul că putem alege: rămînem sau plecăm? Cei buni preferă să evite competiţia pe note, bacalaureat, nepotism universitar şi slujbe date după cunoştinţe (nu mă refer la nivelul de inteligenţă…) şi se îndreaptă către ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de posibilităţi sau cu posibilităţi prea bine aranjate rămîn. Există şi o mînă de oameni care alege patriotismul, care vrea să rămînă pentru propria-i plăcere, pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţară al cărei bun-simţ pare adormit. Dar un proverb japonez spune: „Nu poţi trezi pe cineva care se preface că doarme“.

Nu putem să trezim acel simţ al practicii, al dreptăţii, al corectitudinii, cîtă vreme este decizia noastră să-l ignorăm. Preţul Revoluţiei a fost scump. Înainte, răul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai uşor de combătut. Dar ce faci atunci cînd acesta este mascat sub cel mai bun prieten? Am cîştigat libertatea. Odată acceptată, am preluat o responsabilitate, de care, culmea, fugim tot timpul. Aceea de informare.

Nu doar acea coloană vertebrală a vocii s-a pierdut. După 1989, România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decît imaginile paradelor tovarăşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele ochilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici măcar nu eram conştienţi. Cu toate acestea, părinţii mei aveau o bibliotecă cu peste o mie de titluri. Părinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din lipsă de activitate, tinerii se întîlneau, discutau, filozofau, inventau, citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trăiau pentru un ceva. Astăzi, informaţia este la distanţă de un click. Călătoreai cu ochii minţii pe meleaguri necunoscute. Astăzi ai oferte la zece euro. Cît ştim să profităm?

Am cîştigat libertatea, dar am pierdut din minte obiectivul: acela de a avea o viaţă mai bună. Am cîştigat dreptul la ripostă şi îl utilizăm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem cultură sau ne luptăm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca Gigi Becali, cît se mai regăseşte în noi din idealiştii libertăţii? Nu ştiu… Am văzut însă şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru că ştiau că este premieră. Care citeau pentru simplul motiv că le place. Care cîntau la pian pentru a se linişti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a fotografia răsăritul de soare perfect. Care învăţau bine pentru respectul propriu, nu pentru media la admitere. Am pierdut multe, dar am cîştigat şi experienţa revoltei împotriva „e bine şi-aşa“-ului mediocru şi satisfacţia selecţiei nu ca rebel, ci ca intelectual.

„Singurele paradisuri posibile sînt cele pierdute“ (Allain de Botton)… Ar fi păcat să pierdem paradisul libertăţii, nu?...

Sabina Crişan are 18 ani şi este elevă la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă“ din Cluj.

Nu călăuze, ci slujitori

„Turma laică a dobîndit azi conştiinţa forţei sale şi este hotărîtă să-l pună la punct pe scriitorul care îi spune altceva decît ar vrea el să audă. Atitudinea aceasta nu apare numai în relaţiile laicului cu scriitorii (sau cu presa: un ziar care nu-şi îmbie cititorii cu eroarea scumpă lor este imediat părăsit), ci şi – lucru absolut remarcabil – în relaţiile lui cu directorii săi de conştiinţă, prelaţii care vorbesc în numele Domnului. Se poate afirma că oratorul care, din înaltul amvonului creştin, s-ar încumeta să atace pasiunea naţională sau să umilească orgoliul burghez, şi-ar pierde foarte repede credincioşii (în special în Franţa), şi că aceştia, nemaifiind înspăimîntaţi de nici o sancţiune, necrezînd decît în real, se simt mult mai puternici decît el şi nu se înclină în faţa vorbelor lui decît dacă îl aud cruţîndu-i sau chiar ridicîndu-i în slăvi idealurile scumpe. În ziua de azi, omenirea vrea să aibă, în persoana celor ce-şi spun învăţătorii ei, nu călăuze, ci slujitori. Ceea ce au înţeles perfect cei mai mulţi dintre ei.“

(Julien Benda, La Trahison des clercs, 1927.Ediţie românească: Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creţia, prefaţă de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, 2007)

Scurtă bibliografie
Stefan Collini, Absent Minds: Intellectuals in Britain, Oxford University Press, 2006

Ralf Dahrendorf, Erasmiani. Gli intellettuali alla prova del totalitarismo, Laterza, Roma-Bari, 2007

Frank Furedi, Che fine hanno fatto gli intellettuali? I filistei del XXI secolo, Cortina, Milano, 2007

Frank Furedi, Where Have All the Intellectuals Gone?: Confronting Twenty-First Century Philistinism, Continuum International Publishing Group, 2004

Tony Judt, România: la fundul grămezii, volum editat de Mircea Mihăieş, Editura Polirom, 2002



Trafic.ro - clasamente si statistici pentru site-urile romanesti