Ion Coja. Emanciparea țiganilor și a evreilor

Ion Coja pune în discuție publică

Emanciparea țiganilor și a evreilor

La București s-a înseilat un monument memorial, dedicat holocaustului de care cică ar fi avut parte țiganii și evreii din România. Un veritabil templu al minciunii. Oamenii trec pe lângă el și scuipă cu dispreț ori își fac cruce – cu ochii mei i-am văzut și pe unii, și pe alții!, cutremurați de neobrăzarea Primăriei. Cum însă cele omenești nu sunt niciodată perfecte și fără cusur, nici ticăloșia celor care au imaginat acea mizerie în inima Capitalei nu poate fi desăvârșită. Oricât de tare s-au logodit ei cu minciuna, fără voia lor le mai scapă și câte un mic adevăr. În cazul de față, singurul adevăr din hruba de pe malul Gârlei este acela că între țigani și evrei există o mare asemănare în ceea ce privește destinul și firea lor. Meritau deci să fie puși împreună. O asemănare de care până acum nu ne-am dat seama. S-ar putea spune că monumentul are de fapt sau capătă în chip neaşteptat această menire: să-i facă pe evrei și țigani să se simtă solidari și asemănători în cuget și simțire, cum și sunt, probabil, iar pe noi să ne facă să ne dăm seama de asta. Mărturisesc că niciodată nu m-aș fi gândit la așa ceva și, cu atât mai mult, nu aș fi înțeles cât de adâncă este comunitatea de suflet și destin iudeo-țigănească dacă nu mă trezeam cu ditamai haznaua în calea pașilor mei rătăcitori prin București, hazna pe care, pentru că există, trebuie s-o umplem cu ceva. Cu ceva semnificații mai adânci. Iată cel puțin una:

Țiganii și evreii seamănă într-adevăr foarte mult. Ei sunt, se zice, popoarele cele mai oropsite de pe pământ, cele mai exploatate, supuse celor mai multe și mai dureroase discriminări. Instrumentul discriminării în societate sunt legile, poruncile care îți rânduiesc viața, adică ți-o încorsetează, te cenzurează și îți impun o sumedenie de restricții. Deseori absurde! Absurde rău! De ce vorbesc așa? Pentru că – lăsând deoparte Israelul, putem spune că cei mai mulți evrei și toți țiganii nu au o patrie a lor, trăiesc pretutindeni în țara altora. În mod normal, evreii și țiganii au obligația cetățenească de a se supune legilor din țara unde sunt cetățeni mai mult sau mai puțin egali în drepturi și obligații cu ceilalți. Dar egali, în principiu. Adică egal de exploatați în numele statului, al guvernului etc., care, pentru a funcționa, are nevoie de taxele și impozitele percepute de la oameni și mai are nevoie ca aceștia să fie ascultători față de regulile bunei conviețuiri. Adică restricții peste restricții și mâna statului vârîtă în buzunarele noastre până la cot! Inclusiv în buzunarul țiganilor și al evreilor.

Numai că pentru bietul țigan sau nefericitul de evreu nu se termină aici lista de obligații contractate încă din momentul nașterii lor. Conform unei tradiții străvechi, trăitori mereu în mijlocul altor seminții, atât țiganii cât și evreii au dezvoltat o formă de guvernare strict proprie, exclusivistă etnic vorbind, numai pentru ei, diferită de cea a „gagiilor”, respectiv a „goimilor”. (Sunt destul de puține popoarele care au în limba lor cuvinte similare lui gagiu „persoană de altă etnie decât cea țigănească” și goim „persoană de altă etnie decât cea evreiască”. Detaliu semnificativ în același sens: similaritatea de care vorbeam mai sus.) Astfel că țiganii au anumite obligații de ascultare și cotizare la stabor, iar evreii la cahal. Cele două instituții, staborul și cahalul, funcționează ca stat în stat, cu o autoritate mult superioară statului ...gagiu sau goi(m). Oricum, există la țigani și evrei o legislație și o administrație discretă (ca să nu zic secretă), care nu dă nimănui socoteală, niciunei autorități din țara gazdă, guvernare lipsită de orice suport democratic, paralelă celei oficiale și mult mai aspră în deciziile ei punitive decât legislația de stat. Subiectul este destul de bine cunoscut, nu eu îl descopăr!

Dacă odinioară, vreodată, staborul și cahalul vor fi avut rolul lor benefic – dacă, am zis!, un rol poate chiar salvator pentru seminția țigănească, respectiv evreiască, în vremurile de azi și, cu siguranță, în cele de mâine, nu mai poate fi vorba de așa ceva, funcţionarea în continuare a acestor instituţii devenind anormală, dar și inacceptabilă pentru spiritul veacului nostru și viitor.

Unul dintre efectele nefericite ale acestei situații este educația și antrenamentul mental pe care îl capătă atât țiganii, cât și evreii, năravul de a judeca și de a se comporta după un „dublu standard”, mereu cu părtinire pentru cei de-un neam și, la foarte mulți dintre ei, cu adversitate programatică față de ceilalți. (Să nu uităm, în ceea ce îi privește pe evrei, că strămoșul lor Moise este autorul primului asasinat din rațiuni rasiste, etnocidul sau genocidul punctând ciclic istoria vechilor evrei. Nu cu evrei victime ale genocidului, ci cu evrei executori şi beneficiari ai genocidului...) Acest mecanism mental, al dublului standard, spun psihiatrii, duce la neputinţa de a-ţi însuşi anumite scrupule morale firești și frecvente la oamenii ceilalți, obișnuiți, „normali”! Duce la un soi de scizofrenie, cu efecte nefaste în plan comportamental. O mulțime de texte din Talmud confirmă funcționarea acestui dublu standard, faptul că anumite restricții și scrupule evreii le au numai ei înde ei, iar față de goimi nu le mai au. Cu siguranţă la fel este și la țigani, cu deosebirea că țiganii le glosează pe cale strict orală, după ureche, iar nu pe ...note , adică în texte scrise!

Întrebarea care se pune este următoarea: se simt bine țiganii și evreii având de trăit această viață dublă? Sau: când se simte mai bine un țigan/evreu, atunci când practică un comportament corect, cinstit, față de toată lumea sau atunci când nu se simt constrânși de nicio lege morală și, vorba lui Jean Paul Sartre, văd în ceilalți Infernul însuși? În „ceilalți”, adică în noi, gagiii și goimii de noi?!...

Probabil că pot fi identificate mai multe categorii de țigani/evrei. Eu propun trei: (1) țigani și evrei care practică cu plăcere și nonșalanță dublul standard, ca pe natura lor înnăscută. I-am putea numi pe aceștia ca fiind țigani țigani sau evrei evrei. A doua categorie sunt țiganii și evreii care se poartă cu toată lumea la fel. Acest „la fel” putând avea două înțelesuri: la fel de urît, de incorect, de parcă toți oamenii, inclusiv ceilalți țigani și evrei, ar fi niște nenorociți de gagii, respectiv goimi! Sau la fel de frumos, văzând în fiecare om, indiferent de etnie, un „aproape” al său. Așadar încă două categorii: (2)țigani și evrei mizerabili, respectiv (3)țigani și evrei oameni, oameni normali. Intră aici, sper, majoritatea. Cel puțin așa credeam eu înainte de 1990... Cu altă ocazie i-am numit evrei „angelici”. Se potrivea și denumirea asta. Inclusiv pentru țigani!

După 1990 au ieșit la vedere, în clasa politică mai ales, o mulțime de țigani și evrei din prima categorie, a căror denumire este, în mod semnificativ, interșanjabilă, ei putând fi la fel de bine numiți țigani evrei sau evrei țigani, sensul este același!

Am (avut) mulți prieteni și colegi țigani/evrei din ultima speță, cea de țigani/evrei oameni. Oameni și punctum! La câțiva dintre ei le-am inspirat încredere și momentul de sinceritate în care mi-au dezvăluit o parte din nefericirea în care trăiesc țiganii/evreii obligați de tradiție – ca să nu spun mai mult!, și de practici ancestrale constrânși să se discrimineze singuri față de ceilalți. Să se discrimineze pe ascuns sau, în orice caz, cu multă discreție. Aproape că s-au și scuzat: o fac fără plăcere, nu li se pare normal ce fac, dar, deh, asta este situația, nu se văd în stare să o schimbe! Orice încercare de a ieși de sub ascultare este periculoasă, este un fel de trădare de neam! Pedepsită ca atare! Nu de legile aplicate prin tribunalele ştiute de toată lumea, ci în instanţe bine secretizate şi ascunse faţă de noi, muritorii de rând şi de alt neam... În plus, oareșicât le mai și convine din punct de vedere social, ajută în viață sprijinul celorlalți, din „trib”. M-au asigurat însă că niciodată nu au fost incorecți cu vreun gagiu/goim. I-am crezut și am rămas prieteni...

Numai că eu îmi iau în serios calitatea și calificarea mea ca prieten al țiganilor și, mai ales, al evreilor și consider că este de datoria mea să lansez prin aceste rânduri un apel, adresat celor ca mine, adică gagiilor și goimilor care au prieteni printre țigani și evrei, cerând să ne solidarizăm cu țiganii și evreii „angelici” și să punem în discuție publică situația inechitabilă în care se află țiganii și evreii, obligați să plătească impozite mai multe decât ceilalți concetățeni, obligați să dea ascultare la două legislații, mult diferite una de alta, să asculte de porunci și constrângeri pe care nu le pot contesta nicăieri etc.

De existența staborului autoritățile românești știu foarte bine. Am înțeles din presă că poliția română, în încercarea de a diminua infracționalitatea, nu ezită să colaboreze câteodată cu staborul, cu bulibașii locali etc. Întrebarea este cât știu și câte nu știu autoritățile despre aceste structuri administrative. Mi se pare de domeniul evidenței că aceste structuri, gen stabor sau cahal, încalcă drepturile omului, încalcă sistemul democratic, nesocotesc drepturile populației din țara gazdă, nesocotesc principiul transparenței politice și sociale. Și multe altele!

Cât priveşte cahalul, a cărui guvernare tiranică a avut ceva ecou în literatură, după apariţia sionismului se pare că s-a reorganizat, s-a modernizat, devenind şi mai discret, dar şi mai eficient. Israelul s-a construit nu numai cu entuziasmul unor idealişti, ci şi prin constrângeri subtile, dar categorice, ale căror victime nu au avut posibilitatea nici de a se opune, şi nici de a alege. Da, putem vorbi nu numai de palestinienii victime ale Israelului, ci şi de evrei al căror destin a fost traumatizat de agenţii sionismului şi de însăşi participarea lor forţată la proiectul sionist numit Eretz Israel. Aşa a apărut categoria, paradoxală la prima vedere, a evreilor anti-sionişti. Din ce în ce mai mulţi, critici acerbi şi îndârjiţi ai metodelor sioniste de „convingere”, înrudite cu cele comuniste şi naziste, dar mult mai inventive şi mai drastice.

Existența acestor structuri opresive nu poate fi asimilată moștenirii culturale sau spirituale, tradiției identitare și altor bla-blauri. Iar dacă cineva insistă că despre aşa ceva ar fi vorba, eticheta aceasta, de bun spiritual identitar, nu o putem accepta decât după ce aceste două instituții, Staborul și Cahalul, se vor supune de bună voie unui „control” public. Avem dreptul să ne dumirim dacă există la concetățenii noștri țigani sau evrei o ascultare şi supunere generală şi totală, a celor mai mulți, față de legi și directive al căror conţinut rămâne strict necunoscut pentru ceilalţi, pentru noi, populaţia gazdă! Aceste directive şi politici nu sunt difuzate prin mass media, nu sunt supuse dezbaterilor şi colocviilor publice, academice etc., rămân cu totul necunoscute nouă, celorlalți.

Lipsa de transparenţă în viaţa comunităţilor de ţigani sau de evrei este bine cunoscută, dar acesta nu este un motiv ca lucrurile să rămână aşa la nesfârşit. Nu cumva aceste politici şi structuri tainice au un caracter antidemocrat? Antisocial? Antinațional? Nu numai anti-evreiesc sau anti-țigănesc, ci și anti-românesc etc.? Nu putem accepta la nesfârșit că aceasta este o problemă internă! A cui internă? A unui stat care funcționează ilegal, parazitar și „pe blat” în trunchiul altui stat, cancerizându-l?...

La evreii de azi dorinţa de emancipare faţă de străvechile structuri oculte, veritabile relicve vii ale evului mediu, se pare că are o legătură directă, de la efect la cauză, cu tendinţa tot mai puternică, irepresibilă, de afirmare a etnicităţii cazare! Era şi timpul! Şi nu ne mirăm deloc dacă genotipul evreiesc, preponderent cazar (95% după unii evrei mai ...cazari), se revoltă (în fine!) împotriva lanţurilor şi chingilor în care a fost prins cu circa 1300 de ani în urmă, când, în mod cu totul nefiresc, trecerea la o nouă religie, cea mozaică, a însemnat şi asumarea unei noi identităţi etnice! Nu cunoaştem împrejurările în care s-a produs acest ciudat act de abandon de bună voie (oare?) al identităţii etnice, dar vedem în resuscitarea spiritului cazar, a identităţii etnice cazare, o nouă dovadă că sângele nu se face apă, cum au tot clamat şi sperat fel şi fel de năuci, teoreticieni ai metisării planetei.

Cred că atât țiganii, cât și evreii, pentru demnitatea lor de oameni au nevoie de altceva decât de monumente care stârnesc contestații mai mult sau mai puțin îndreptățite, de pe urma cărora discriminarea lor devine și mai adâncă! Au nevoie să se elibereze de lanțurile în care rațiuni vreodată reale, corecte, i-au discriminat şi izolat, i-au ghetoizat în chip atunci salutar probabil, salvator. Azi aceste rațiuni și-au pierdut de mult rațiunea!

Ion Coja



(Acest text se dedică lui Petre Cleja, țigan evreu şi redutabil publicist)