Nona Stolipin si Eugen Coseriu. O dragoste care a trebuit sa astepte 63 de ani

In sfirsit, dupa 63 de ani l-a reintilnit pe savant. Peste un an Coseriu va muri de cancer

O dragoste care a trebuit sa astepte 63 de ani
Autor: Claudia CRAIU
Data publicarii: 07/08/2006

O fascinanta poveste dincolo de lagare si comunism cu ieseanca Nona Stolipin si marele savant roman din exil Eugen Coseriu

Undeva, in Iasi, intr-un apartament micut, dar frumos mobilat, locuieste sotia unui descendent al premierului tarului Nicolae al II-lea, Piotr Arkadievici Stolipin, care in 1911 a fost asasinat. Povestea Nonei Stolipin, o basarabeanca puternica si plina de viata, arata ca un roman-foileton sau ca un film de lung metraj, in care senzationalul nu trebuie inventat. Originile sale nobile merg in trecut pina la cnejii rusi. Asta i-a adus si deportarea familiei, imprastiata de sovietici in Kazahstan, Siberia si Stalingrad. Cind s-au intors acasa, atitia citi mai erau, au fost cit pe ce sa fie asasinati. Tot de sovietici.

Dar toate aceste grozavii nu valoreaza pentru Nona Stolipin cit dragostea ei de-o viata fata de unul dintre cei mai mari lingvisti ai lumii, romanul exilat Eugen Coseriu. Intilnirea cu el i-a marcat viata. Si, inca din copilarie, cind liceanul Eugen, indragostit de sora ei mai mare, Irina, ii zimbea micutei si sturlubaticei Nona fugarita mereu de sora sa din camera, pina cind, in 2002, cel devenit in Occident mare lingvist al lumii ii spunea la telefon, hohotind de plins, ca va muri de cancer, Nona Stolipin i-a purtat o dragoste imensa pe care spune ca nu o poate masura in cuvinte. Il iubeste si acum, si nu poate uita cum inainte de a muri i-a spus testamentar sa aiba grija de el si dupa ce nu va mai fi. Pentru a-si respecta fagaduinta, Nona ar vrea sa gaseasca pe cineva care sa faca un film despre Coseriu. A fost si la Iliescu pentru a cere ajutorul, iar acum e decisa sa-si incerce sansa la Basescu.

„Pe Eugen l-am cunoscut cind eu aveam opt ani, iar el 14“, isi incepe povestea Nona, care isi raporteaza intreaga viata la Eugen Coseriu. Isi aminteste perfect acea perioada, „singura din viata mea in care am fost cu adevarat fericita“. Domnisorul Eugen - cum i se adresa dadaca Nonei, Natalita - era aproape zilnic oaspetele familiei Stavschi, la Balti, unde se mutase de curind cu ai lui. Cu totii il indrageau, dar el o iubea pe sora mai mare a Nonei, Irina Stavschi. „Cind venea in vizita, eu eram mereu fugarita din camera pentru ca eram prea mica pentru a asista la discutiile lor. Dar gaseam mereu cai de a ma furisa si de a trage cu urechea. Uneori ma trimitea chiar matusa Natalita, pentru a vedea daca se sarutau“, isi aminteste rizind Nona.

S-au despartit in 1938

Rememorarea zilelor cind liceanul slabut, tacut, dar cu un caracter dificil - „cind se infuria, eu fugeam din calea lui“ - venea la ei in casa, a fost unul dintre lucrurile care i-au usurat traiul in cei cinci ani cit a stat deportata in Kazahstan. Ani despre care Nona, nici acum, la cei 79 de ani, nu are taria sa vorbeasca. Prefera sa povesteasca insa despre Eugen Coseriu, despre care spune ca i-a marcat profund viata, cu toate ca au stat mai mult despartiti decit impreuna. Prima despartire a fost chiar de ziua Irinei, pe 5 martie 1938, cind aceasta implinea 19 ani. Venise la ei ca de obicei, imbracat galant, in costum bleumarin, cu cravata si palarie. „A iesit din camera ei foarte furios, aruncind usile de pereti si, cind l-am vazut cum se chinuia ca sa se incalte cu galosii, am inteles ca nu-l voi mai vedea niciodata. Am suferit mult pentru ca il iubeam“, spune Nona.

Dupa cearta cu Irina, razboiul avea sa-i desparta timp de 63 de ani. Basarabia fusese ocupata de sovietici, dar numai Eugen Coseriu a reusit sa plece din tara, cu zece ore inainte de inchiderea frontierelor, avind astfel norocul de a onora bursa de studii in filologie, la Roma. Citeva ore mai tirziu, Irina Stavschi a fost intoarsa de la granita, ratind astfel o bursa in sculptura, tot in Italia si, poate, o viitoare cariera. „Daca si Irina ar fi trecut atunci granita, sint sigura ca ar fi devenit o mare sculptorita“, crede cu tarie Nona Stolipin.

Deportati in Kazahstan si Siberia

Neavind sansa emigrarii, cei din familia Stavschi au trait si ei urmatorii ani departe de casa, deportati o parte in Kazahstan, iar cealalta in Siberia. Sovieticii i-au acuzat ca au origini nobile, ca s-ar fi tras din „cnejii rusi“, ceea ce era doar pe jumatate adevarat. Mama Nonei, Olga Vertinski-Denisenko, era de vita nobila ucraineana, cu radacini poloneze. A invatat limba romana
la 26 de ani, fiind prima traducatoare a lui Lermontov. Tatal nu era nobil, ci era din neamul razesilor Frunza. Nascut la Riscani, Theodor Stavschi fusese inginer de drumuri. De cind femeile Stavschi au fost deportate in Kazahstan, n-au mai stiut nimic de el pina in ziua de azi. „Noptile in Kazahstan le petreceam amintindu-mi fiecare secunda a vietii mele de la Balti. Si eu, si mama si Irina ne intrebam mereu ce-o fi facind Eugen?...“, spune Nona, oprindu-se aici cu rememorarile din perioada de detentie.

Raspunsul la intrebarile din anii deportarii l-a aflat insa mult mai tirziu, peste vreo 50 de ani, chiar de la Eugen Coseriu. Va afla atunci ca, in timp ce ea, Irina si mama lor se aflau in Kazahstan, el era profesor la Universitatea din Padova, iar noaptea lucra ca jurnalist. Se casatorise cu o fosta printesa din familia Medici cu care a avut o fetita, Eugenia. In 1946, anul cind femeile Stavschi s-au reintors acasa, Eugen Coseriu cistigase custodia fiicei sale, dupa divort. El isi construia o cariera, in timp ce Nona Stavschi abia relua liceul intrerupt din cauza plecarii.
Nona la 26 de ani. O fotografie pe care in 2001 i-a cerut-o din album Eugen Coseriu. Nona Stolipin i-a promis ca i-o va da dupa ce va mai scoate o copie. Nu a mai apucat

„Am scapat ca prin urechile acului“

De-abia intrata pe un fagas normal, viata familiei a fost din nou pusa in pericol. Un nou denunt, pentru aceeasi acuzatie falsa, a descendentei din cnezimea rusa, era cit pe ce sa-i trimita pe toti in fata plutonului de executie: „Am scapat ca prin urechile acului pentru ca cel care se ocupa de denunturi in URSS, pe nume Beria, a fost arestat (Lavrenti Beria a fost executat in 1953 -n.r.)“. Nona a urmat trei facultati, Filologie, Estetica si Istorie, timp in care s-a si casatorit cu Veaceslav Evghenii Stolipin, descendentul premierului din timpul tarului Nicolae al II-lea. Stra-strabunicul sau, Piotr Arkadievici Stolipin, era pe atunci blamat in toate manualele de istorie, pentru ca, in timpul cit fusese la putere, luase masuri drastice impotriva rebelilor bolsevici. „Din acest motiv, numele Stolipin mi-a adus multe necazuri nu numai din partea regimului sovietic, ci si a oamenilor, care ma blamau“, spune Nona, care refuza sa-si aduca aminte ziua in care si-a vazut copilul in fata casei sale, atirnind aproape mort in foisor, unde niste colegi de clasa il spinzurasera drept „pedeapsa“ pentru ca il chema Stolipin. Nu a fost aceasta singura imprejurare in care Nona a avut de infruntat regimul sovietic.

Refuza sa faca politica sovietica la Institut

In cele din urma, cercetatoarea Nona Stolipin a ales sa demisioneze de la Institutul de Criminologie, unde lucrase mai bine de noua ani. A plecat deoarece a refuzat sa se conformeze regulilor impuse de guvern, care nu aproba rezultatele studiilor sale cu privire la delincventa juvenila si cauzele care provocau aceste abateri ale copiilor. Iesind pe usa Institutului, Nona Stolipin si-a exprimat gindurile sumbre cu privire la viitorul Republicii Moldova. „Eu voi pleca de aici, dar regret ca, peste 20 de ani, cind acesti infractori minori vor deveni parinti, nu o sa puteti iesi din casa fara barda“. Dupa ce a aruncat acest „blestem“ asupra societatii, Nona Stolipin s-a retras la Chisinau pentru a-si creste cei doi copii. In acest timp, la mii de kilometri departare, Eugen Coseriu era directorul Institutului din Montevideo, se recasatorise cu fiica unui lingvist uruguayan, primind cetatenia uruguayana. „Desi la sfirsitul anilor ‘60 Eugen lucra la Universitatea din Tubingen, in Germania, el a fost mereu recunoscator statului Uruguay pentru ca l-a transformat dintr-un om fara nume intr-un cetatean. Din acest motiv, nu a dorit sa isi schimbe cetatenia“, mi-a marturisit Nona Stolipin.

Au fost la citiva kilometri dar nu s-au vazut

Prima intilnire cu Eugen Coseriu, Nona a avut-o intr-o librarie din Moscova. I-a vazut numele scris in spaniola si s-a gindit ca el trebuie sa fie cel care a semnat cartea. „Nu am avut bani sa o cumpar. Cheltuisem toti banii pe mincare. Am plins asa de mult si am iesit din librarie cu inima zdrobita“. Insa, citiva ani mai tirziu, prin 1996, Nona Stolipin il „revede“ pe Eugen Coseriu dincolo de paginile unei carti. Il suna din Germania, in timpul vizitei la copii sai, si desi el se afla la doar citiva kilometri de ea, aceasta refuza sa se intilneasca cu el. „Am inteles atunci ce distanta este intre noi
. Eu un nimeni, iar el un Luceafar. Mi-a fost frica sa ma intilnesc cu el, eram deja de patru ori bunica“. In clipa cind cei doi isi impartaseau amintirile prin telefon, Eugen Coseriu era deja o somitate in lingvistica. „Luceafarul“ Nonei primise 39 de titluri de Honoris Causa, fusese facut membru al Societatii de Lingvistica din Paris, al Cercului Lingvistic din New York, membru de onoare al Societatii Lingvistice din America, al Cercului Lingvistic de la Praga si la foarte multe alte academii si scoli de lingvistica din intreaga lume, inclusiv din Japonia.

Revedere dupa 63 de ani

L-a revazut, dupa 63 de ani, in 2001, cind Eugen Coseriu a fost invitat sa sustina o conferinta la Chisinau. „Sub camerele TV si sub privirile salii, eram acoperita cu saruturi. Privirea lui mi-a confirmat ca Eugen este acelasi tinar din copilaria noastra de la Balti“, povesteste Nona de parca chiar acum, in fata ei, scena ar fi prins din nou viata.

Fericirea acelui moment a durat doar un an de zile, timp in care cei doi s-au revazut de mai multe ori in diferite orase din Romania, tara in care Nona tocmai se mutase. „Pentru mine, Moldova era unul din membrele dizlocate ale Romaniei care ar fi trebuit sa se uneasca din nou cu trupul sau. De aceeasi parere era si Eugen Coseriu care a militat pentru unire pina cind a murit“. Lingvistul a murit un an mai tirziu de cancer. „Ultima data cind mi-a dat telefon, in august, nu a spus nimic, a plins in hohote. El nu dorea sa moara. Atunci mi-a spus sa am grija de el si dupa ce nu va mai fi. Ceea ce incerc sa fac in prezent“. Eugen Coseriu a murit la 7 septembrie 2002, iar din acea clipa femeia incearca sa-i indeplineasca dorinta de pe patul mortii. Unul dintre planurile ei este sa realizeze un film despre Eugen Coseriu, iar pentru asta a ajuns chiar si la Ion Iliescu. „Intilnirea cu consilierul de la Ministerul Culturii mi-a adus aminte de perioada in care eram anchetata de KGB. Concluzia mea, dupa aceasta intrevedere, a fost ca statul roman nu dorea sa aiba de-a face cu numele lui Eugen Coseriu“, a afirmat Nona Stolipin. In prezent, aceasta planuieste sa se prezinte in fata lui Traian Basescu, „un om care este mult mai deschis la minte, si care sper sa ma ajute sa duc la bun sfirsit „ordinul“ primit de la Eugen Coseriu atunci cind si-a dat sufletul“.

Eugen Coseriu - un mare lingvist al secolului XX

„Eugen Coseriu este considerat de catre colegii sai si in mediile de specialitate ca fiind unul dintre marii lingvisti ai secolului XX. Teoriile sale lingvistice au o baza filosofica; ele raspund unor intrebari mai generale, de natura filosofica. Avea doar cinci sau sase lucrari generale, insa a fost tradus in foarte multe limbi. De vreo zece ani, acestea au fost traduse si in limba romana, precum «Teoria limbajului si lingvistica generala» sau «Sincronie, diacronie si istorie». Eugen Coseriu este cetatean de onoare al orasului Iasi
. A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii «Al.I. Cuza». In 1993 a fost prezent la Iasi la un colocviu international, tinind si o serie de conferinte la universitate. Eugen Coseriu se considera roman din Basarabia, statut de care era foarte mindru“, a afirmat Eugen Munteanu, titularul Catedrei de Lingvistica generala de la Universitatea «Al.I. Cuza».

De la premierul rus, spinzuratoarea luase numele de „cravata lui Stolipin“

Piotr Arkadievici Stolipin (1862-1911) a fost prim-ministru al guvernului tarului Nicolae al II-lea din 1906 pina in 1911. El a devenit cunoscut pentru masurile de mina-forte prin care a incercat sa desfiinteze grupurile revolutionare, dar si pentru reforma lui agrara. Stolipin era membru al marii aristocratii ruse, inrudit pe linie paterna cu poetul Mihail Lermontov. El a avut parte de o educatie aleasa si a fost functionar in birocratia guvernamentala. Succesele lui l-au condus catre prima functie guvernamentala importanta, aceea de ministru de Interne in guvernul lui Ivan Goremikin. Doar citeva luni mai tirziu, tarul Nicolae al II-lea l-a numit pe Stolipin in functia de prim-ministru, inlocuindu-l pe Goremikin.

Rusia anului 1906 era zguduita de miscarile revolutionare si de nemultumirile populare. Organizatiile de stinga concepeau campanii impotriva autocratiei, avind suport popular. In toata Rusia, oficiali ai politiei si membri ai birocratiei guvernamentale erau asasinati. Pentru a raspunde acestor atacuri, Stolipin a introdus un sistem de tribunale militare
care judecau rapid rebelii acuzati. Daca acuzatii erau condamnati la moarte, asa cum se intimpla deseori, sentinta era dusa la indeplinire intr-o zi. Mii de radicali rusi au fost executati in perioada de functionare a acestui sistem. De atunci, spinzuratoarea a fost poreclita „cravata lui Stolipin“.

El a dizolvat prima Duma pe 22 iulie 1906, cu care nu a putut coopera in special in problema reformei agricole. Stolipin a sperat de asemenea sa indeparteze cauzele nemultumirilor taranesti. Pe 14 septembrie 1911, in timp ce urmarea o reprezentatie la Opera din Kiev, Stolipin a fost victima unei tentative de asasinat a unui radical de stinga, Dmitri Bogrov. A murit patru zile mai tirziu.