Herta Müller: „Cei doi versanţi ai creaţiei literare: dependenţa de scris şi lehamitea“

Herta Müller: „Cei doi versanţi ai creaţiei literare: dependenţa de scris şi lehamitea“

Interviu cu Herta Müller

Autor: Gabriel H. DECUBLE

De la debutul literar, în 1982, aţi scris peste 20 de volume, traduse în 18 limbi; aproape că nu a trecut an, de atunci, fără să fi primit un premiu literar important. Însă, de cînd trăiţi în Germania, nu aţi scris nici o carte de proză cu tematică pur germană. Este Germania o ţară atît de neinteresantă sau avem de-a face cu un fel de autocenzură?

Nu e o formă de autocenzură. Pur şi simplu aşa e. Eu nu-mi aleg singură tema, ci ea mi se oferă pe baza anumitor experienţe de viaţă, experienţe pe care le-au făcut şi alţi scriitori: Imre Kertész, Peter Esterhazy, Alexander Tilma, chiar şi Semprún, aşa încît pot spune că există un tip de scriitor care-şi găseşte temele doar în experienţele de viaţă, oameni care, în general, au suferit puternice lovituri ale destinului, iar aceste traume devin surse literare prin excelenţă. Cred că ele sînt şi cele mai importante teme. În cazul meu, experienţa existenţială covîrşitoare a fost făcută sub dictatură, în România acelor ani, iar faptul că acum trăiesc la sute de kilometri depărtare nu mă face să uit ce am trăit aici. Mi-am luat trecutul cu mine, iar dictatura e o temă încă actuală în Germania. Să nu uităm că în Est a fost înainte Republica Democrată Germană – tot o dictatură. Aşa încît, scriind despre dictatura comunistă, scriu despre o problematică familiară germanilor. Nu mi-am propus nici să scriu despre asta, nici să neglijez alte teme, dar această temă mă obligă. Altfel nici n-aş putea să scriu. Dacă n-aş simţi această necesitate care vine din interior, n-aş mai scrie, căci nu cred că trebuie neapărat să scrii doar pentru a scrie. Literatura este o necesitate.

Spuneaţi cîndva, într-un interviu, că Thomas Bernhard s-ar număra printre modelele dumneavoastră, întrucît şi literatura sa are la bază experienţe traumatice. Putem generaliza? Să fie trauma principala sursă a creaţiei?

În bună măsură, da. Poate nu singura, dar una din cele importante. Alienarea, agresiunea fizică şi psihică, lipsa de apărare, lipsa şanselor, a controlului asupra propriei vieţi, viaţa care ţi-a fost furată – toate acestea duc la un tip de trăire care îşi are cea mai teribilă concretizare în dictatură, în statul poliţienesc, iar acest fapt este pentru mine sursa creaţiei literare în genere, fie că e vorba de trauma naţional-socialistă, fie că e vorba de stalinism, de regimurile similare din China sau Cuba – din păcate despre Coreea de Nord nu se ştie mare lucru –, sau de dictaturile din America de Sud. Aşa încît soarta individului în regimurile represive e o temă universală.

Există o anumită poetică a literaturii sub dictatură? Să fie vorba aici de o strategie de eliberare a limbii de o anumită constrîngere?

Nu ştiu dacă e vorba de o poetică. După mine, limba ca atare nici nu există. Nu sînt o admiratoare a limbii. Mi se spune adesea că limba scrierilor mele ar fi într-un fel sau altul. Nu cred că am o limbă a scrierilor mele. Limba e doar ceea ce li se întîmplă oamenilor. Pentru mine, doar în acest context poate fi caracterizată limba drept acceptabilă sau inacceptabilă, estetică sau inestetică. Pe mine mă interesează cum pot spune anumite lucruri şi din asta decurge limba personajelor mele. Dar eu n-am o limbă a scrierilor mele, ci sînt nevoită să împrumut limba celor care nu scriu. Din aceasta, din obişnuitul limbajelor indivizilor rezultă neobişnuitul situaţiei, ceea ce face textul să mijlocească o imagine poetică sau să fie literar. Pe de altă parte, asta mă şi motivează să scriu, asta îmi dă satisfacţia scrisului. Nu cred că am o poetică personală. Nici dictatura nu are o poetică; dac-ar avea, ar fi groaznic. Dictatura e doar o nenorocire, iar prezentarea literară a acestei nenorociri ţine şi de structura psihică a fiecărui om, de stilul lui, de personalitatea lui.

Literatura nu era politică, ci un sprijin

Cum se împacă atunci literatura cu rolul ei social? Nu este ea o formă de rezistenţă?

Da şi nu. Există şi autori care servesc dictatura. Cuvîntul „rezistenţă“ este foarte teoretic. Ce înseamnă el? Nu pot vorbi despre rezistenţă, în cazul meu, pentru că aş fi fost disidentă sau aş fi fost angajată politic, ci pentru că am fost mulţumită de atitudinea mea la acel moment, ca individ, ca membru al societăţii. Sigur că literatura transmite şi această atitudine. Dar dacă aş fi colaborat cu sistemul, atunci aş fi scris, în mod evident, un alt tip de literatură. În acest sens, modul în care am trăit a determinat şi literatura mea. Dar eu n-am intenţionat să fac rezistenţă prin literatură. Ar însemna să fi făcut şi eu propagandă. Ar fi fost literatură de comandă, doar că pe invers. Or, comanda socială este întotdeauna îndoielnică. Ea nu duce la nimic bun. Aveam atîtea exemple care dovedesc falsitatea acestei literaturi. Pe cînd Thomas Bernhard, Oskar Pastior, Günter Eich sau chiar Marquez – toţi aceştia nu au scris în primul rînd literatură angajată politică, ci una existenţială. Adevărata rezistenţă, în cazul meu, a venit ca reacţie la frica pe care mi-a insuflat-o Securitatea. Cel puţin în cazul meu, literatura nu era politică, ci un sprijin, o regăsire. Ar fi fost fatal pentru scrierile mele să prezinte sus şi tare mesajul politic pe care aş fi vrut să-l transmit. N-am încercat să dau texte perfecte din punct de vedere poetic – ar fi fost ceva fals –, ci doar să-mi confirm prin scris sentimentele, chiar dacă nu le expuneam în mod direct. E complicat... rezistenţa prin literatură e un subiect complicat.

Tot ce spuneţi sugerează că şi literatura are parte de „dureri la naştere“, condiţionate din interior sau din exterior. Cum vedeţi relaţia dintre cenzură, în timpul dictaturii, şi autocenzură, azi?

Nu cred în autocenzură, există mulţi autori care spun că, scriind printre rînduri în timpul dictaturii, le reuşea o expresivitate ieşită din comun. E o prostie! În dictatură există tot atîta literatură de duzină cîtă este şi în regimurile democratice. Diferenţa constă doar în mulţimea de oameni distruşi. Un singur individ căzut victimă unui regim e mai important decît o operă literară. N-ar trebui să fie atins nici măcar un singur om, doar ca să se cîştige subiecte literare bune. Este opinia mea. Primatul este al vieţii. Viaţa şi demnitatea individului trebuie să rămînă intacte, abia apoi vine literatura, printre altele... Eu a trebuit, scriind, să învăţ să trăiesc, nu invers. Voiam să trăiesc după standardele la care visam, atîta tot. Scrisul a fost o modalitate de a exprima ceea ce nu puteam trăi efectiv, dar nu voiam să scriu literatură contra regimului, nici măcar să fiu disidentă. Regimul m-a făcut disidentă. Ei m-au numit aşa. Eu voiam doar să trăiesc în această ţară, doar că sistemul era absurd şi a compromis toate aşteptările individului. Nu voiam să demonstrez ceva anume. Marasmul era atît de evident, cotidianul atît de tragic, încît n-am putut să înghit aşa ceva: faptul că trebuia să mă umilesc pentru a face cumpărături, la muncă în fabrică sau în şcoală... era groaznic... Cenzura era generalizată, nu doar presa, nu doar literatura – totul era cenzurat. Farmacia era cenzurată, căci nu găseai vată sau aspirină; alimentarele erau cenzurate, căci nu era lapte sau carne; toată ţara era cenzurată. Viaţa însăşi era cenzurată. Aşadar, literatura nu suporta de una singură efectele dictaturii şi doar schimbarea societăţii în sine ar fi putut schimba şi faţa literaturii. De aceea zic că nu există o limbă specifică literaturii sau unui autor. Există doar limba cotidiană, a indivizilor şi în această limbă se produc tragediile.

Nu sînteţi de acord deci cu Heidegger, cum că limba vorbeşte omul şi nu invers...

Nu, omul vorbeşte limba, clar! Şi Heidegger e un caz complicat. Poate că ar trebui să vedem de ce spune el aşa ceva...

Relaţia incestuoasă cu limba română

Nu există oare reflexe involuntare de limbaj?

Există o limbă care trădează, evident! Faptul că Iliescu a vorbit ani de zile, după 1989, o limbă înţesată de formule staliniste nu înseamnă că limba l-a vorbit pe el, ci doar că el vorbea aşa. Însă relaţia este destul de echivocă. Limba ne arată cum e omul, iar noi nu putem să nu remarcăm.

Limba are totuşi un rol central în opera dumneavoastră. Spuneţi într-un pasaj: „Dacă tăcem, sîntem nesuferiţi; dacă vorbim, sîntem ridicoli“. Cum să înţelegem asta – este limba un inconvenient?

Tăcerea nu este uşoară, este o problemă complicată, ea echivalează, de fapt, cu vorbirea, căci şi tăcerea are multe semnificaţii, în funcţie de cum, cînd, cu cine tăcem. Nu e mereu opusul vorbirii. Tăcerea devine neplăcută, pentru că ne face insuportabili altora şi nouă înşine. Vorbirea ne face mai plăcuţi sau mai neplăcuţi – însă în tot cazul suportabili. Ea anihilează insuportabilitatea cărnii sau măcar o escamotează. Vorbind, ne ajutăm pe noi înşine să rezistăm, dar preţul este că ne expunem.

Nutriţi o anumită fascinaţie faţă de limba română. Într-un loc, explicaţi metafora „cerul gurii“ şi spuneţi că expresivitatea ei este inegalabilă, că posibilităţile germanei ar fi, în comparaţie cu această expresie, sărace. Am observat această fascinaţie şi la Oskar Pastior. De unde vine ea şi ce efecte are asupra creaţiei?

Este o fascinaţie firească, ea vine din relaţia incestuoasă pe care am avut-o cu limba română. Cînd se concurează două limbi în biografia unui om, cînd trebuie să înveţi, să citeşti în limba ţării tale, deşi nu este limba ta maternă, atunci devii foarte sensibil, faci ochii mari, îţi ascuţi urechile. Iar paralelismul lingvistic m-a făcut foarte atentă la expresivitatea limbii române, la diferenţe. Pentru români, învăţarea acestei limbi e gratuită şi, prin urmare, nu suscită mare interes pentru toate subtilităţile ei. Dar eu a trebuit să mă întreb: ce înseamnă o expresie ca „pînă-n pînzele albe“? E vorba de rufe atîrnate la uscat, de pînzele unei corăbii? Bănuiesc că un român nu se întreabă automat aşa ceva. Însă mie mi se întîmplă acest lucru cu expresiile care nu au un corespondent logic în germană. Flori precum lăcrămioarele mă duc cu gîndul la „lacrimi mici“, pe cînd corespondentul german este Maiglöckchen – „clopoţei de mai“. Numai pe baza acestui exemplu se poate vedea cît de diferite sînt aceste limbi, lucrurile înseşi fiind altfel definite. Nu e vorba doar de cuvinte diferite, ci de lumi diferite. Deci de credinţe şi superstiţii diferite, care stau în spatele acestor cuvinte. La români, dacă zăreşti o stea căzătoare înseamnă că cineva a murit, pe cînd la germani acelaşi lucru te invită să-ţi pui o dorinţă, cu mari şanse de împlinire. Sau cuvîntul „fazan“, care la germani simbolizează omul îngîmfat, iar la români un fraier, un naiv. Iată ce poate face limba! Sentimentul meu a fost, la un moment dat, că româna corespunde mai mult psihicului meu şi este, în afară de asta, şi mai poetică. Am găsit în limba română mai multe resurse decît în limba mea maternă. Cine ştie? Poate că dacă aş fi fost româncă şi ar fi trebuit să învăţ germana, aş fi găsit în germană resurse nebănuite... Cred că fiecare limbă are de toate, dar în diferite zone ale ei. Unele excelează în metafore, altele în vocabular, altele în gramatică sau în muzicalitate. În română trebuie să fii atent să nu-ţi rimeze involuntar textul, atît de bogată în rime este, pe cînd în germană te căzneşti să găseşti o rimă. Pînă la urmă e frumos că fiecare limbă are altă structură. Dar mai e şi muzica unui popor. Eu sînt înnebunită după Maria Tănase. Am tradus textele cîntecelor ei – sînt de un lirism extraordinar, e normal să mă fi fascinat. O metaforă precum „bătrîneţe, haine grele“ este minunată. Pe cînd muzica populară germană este insuportabilă. Ceea ce am ascultat eu în satul natal sau în Germania în materie de folclor este stupid şi inexpresiv. Iată de ce am fost fascinată, iată de ce am vrut să învăţ limba română, fiind chiar prima generaţie din familia mea care a făcut acest lucru, părinţii avînd doar cunoştinţe minimale de română. Chiar regret faptul că nu am învăţat-o mai bine, cît timp am lucrat la Tehnometal în Timişoara, unde nu comunicam decît în română...

Am mereu nevoie de cotidian

E perioada în care aţi scris primele texte. Aţi descris situaţia din acea fabrică; era, spuneţi dumneavoastră, un ambient foarte animat, cu mult zgomot, multă agitaţie, care v-ar fi impulsionat să scrieţi. Or, publicul asociază, de obicei, situaţia concretă a creaţiei literare cu un turn de fildeş...

Nu e genul meu. Nu m-am izolat niciodată cu scopul de a scrie. E vorba aici şi de obişnuinţă. Am început în felul acesta şi aşa am rămas. Dacă m-aş fi retras undeva, atunci n-ar fi funcţionat. Am mereu nevoie de cotidian, de ceea ce se întîmplă în jurul meu. Dacă îmi propun să mă ocup de cine ştie ce problemă specială, care necesită reflecţie îndelungată, atunci mă inhib. Mă închid în mine. Toată întreprinderea îmi devine îndoielnică. Ce fac eu aici? Adesea am avut sentimentul că scrisul devine absurd, că propoziţiile îmi scapă din mînă, că mai bine m-aş apuca de altceva, că mi s-a făcut lehamite de literatură. Sînt cei doi versanţi ai creaţiei literare: dependenţa de scris şi lehamitea. E un „du-te vino“. Nu poţi fi mereu mulţumit, trebuie să te întrebi cum poţi scrie mai bine şi cum exprimi mai bine un lucru, cînd e o propoziţie reuşită. Partea cea mai ciudată a literaturii este că doar invenţia, doar ficţiunea poate reda realitatea prin vorbe. Literatura nu e reproducere la scara 1:1. Aşa ceva nu merge. Trebuie să născoceşti ceva, să inventezi, iar dacă ficţiunea e reuşită, atunci ea redă în modul cel mai pregnant realitatea.

„Cuvintele stăteau gata pregătite în faţa mea“

Critica a accentuat mereu faptul că limba scrierilor dumneavoastră este foarte plastică. În ultimii ani, aţi manifestat un interes deosebit pentru colaje, cum este şi volumul Este sau nu este Ion. Cum aşa?

E o îndeletnicire veche deja de zece ani. Eram la Roma, la vila Massimo, şi acolo am început să fac colaje. Am ajuns la asta citind ziare în timp ce călătoream, cît eram pe drum. Nu voiam să trimit apropiaţilor banalele vederi pe care le cumperi de la chioşcuri, aşa că scriam două-trei propoziţii cu litere decupate din ziare, din reviste. Dacă tot trebuia să scriu un cuvînt inexpresiv, precum conjuncţia „deci“, atunci măcar s-o fac într-un aranjament grafic interesant. Făceam asta cît mergeam cu trenul, apoi am început să fac şi acasă colaje şi mi-am făcut o masă, sertare, dulapuri cu litere, un întreg atelier ordonat alfabetic. Mi-a adus o lejeritate incredibilă în lucru. Cuvintele stăteau gata pregătite în faţa mea, aveam chiar impresia că nici nu sînt ale mele. Mă simţeam liberă.

Era un fel de delegare – mimată – a competenţelor auctoriale?

Da, dar şi surpriza în sine, puterea de a mă lăsa surprinsă de hazardul combinaţiilor posibile. Are mult de-a face cu viaţa însăşi, pentru că hazardul joacă un rol foarte mare, iar întrebarea „ce cuvînt găseşti pentru a exprima cutare lucru“ primeşte adesea un răspuns contrariant. Caut în sertar un anumit cuvînt şi îmi dau seama că altul, pe care-l găsesc acolo, ar fi mai bun, mai atrăgător. Ceea ce dă peste cap toată construcţia, toate rimele. În acest fel, o rimă nouă ajunge să exprime ceva ce nu ai anticipat, dar e tolerabilă, pentru că dă atîta coeziune formală textului.

 Este un lucru frumos să poţi constata apoi, pe masa de lucru, că intenţia iniţială a fost deturnată, mai ales că, uneori, avînd un maldăr de cuvinte şi litere în faţă, îţi ia săptămîni să te hotărăşti ce vrei să faci cu ele exact. Cînd le lipesc, în fine, pe carton, poezia e gata. Nu mai pot schimba nimic.

Face acest procedeu poezia mai uşor traductibilă?

Nu ştiu. Uneori, cartonul pe care lipesc cuvintele este atît de mic, încît nu-mi permite forme luxuriante. Trebuie să mă încadrez în spaţiul respectiv, ceea ce face poezia mai simplă. Cam acestea sînt posibilităţile şi premisele colajului: odată făcut, el nu mai poate fi desfăcut şi tocmai asta îl face atît de asemănător vieţii. Nu poţi întoarce trecutul. Pe cînd, dacă scrii un text propriu-zis, te poţi întoarce, răzgîndi, poţi şterge o parte sau tot, iar uneori ajungi la disperare. În plus, poţi termina un colaj într-un timp relativ scurt. Ceea ce nu se întîmplă cu o proză. Iar mie îmi place să termin repede, nu să mă chinui luni de zile sau ani cu texte de mari dimensiuni. Cu colajele poţi avea satisfacţia de a realiza ceva la fiecare două zile.

Interviu realizat de

Gabriel H. Decuble

Fragment din interviul acordat revistei Observator cultural,

publicat la data de 15 februarie 2007.