Dincolo de „Maracana” belgrădeană, acolo unde naţionala de fotbal a României a fost umilită de reprezentativa Serbiei, se întinde o ţară ca o rană.
În urmă cu zece ani, la graniţa de vest a ţării, la Moraviţa şi nu numai, se zăreau din nou, după o scurtă perioadă de relaxare, cârduri de Dacii, împinse de proprietarii lor peste graniţa cu Serbia, pentru ca autoturismele fabricate la Piteşti să-şi deschidă apoi pântecele cu preţioasa încărcătură de benzină. Românii profitau de embargoul la care Serbia fusese supusă în timpul războiului care a măcinat fosta Iugoslavie şi îşi rotunjeau veniturile. La rândul lor, sârbii se foloseau de benzina pe care nu aveau cum să şi-o procure altfel.
Controlul la intrarea în Serbia era unul de rutină pentru bişniţari. Am făcut greşeala să spun că sunt ziarist, în momentul în care aveam deja paşaportul în mână. Vameşul sârb mi l-a smuls şi a dispărut în ghereta sa. A apărut, câteva minute mai târziu, spunându-mi că, în calitate de jurnalist, am nevoie de o hârtie eliberată de Ministerul de Externe sau de Interne, nici măcar nu conta, de la Belgrad. Şi a dispărut din nou.
După câteva ore a apărut cu paşaportul în mână. Mi l-a întins şi mi-a spus: "Am vrut să vă şicanăm, dar am ajuns la concluzia că nu aveţi nicio vină. Dar să ştiţi că e urât ce au făcut conducătorii voştri. Nimeni nu i-a rugat să declare embargou Serbiei. Haide, drum bun şi să bată Serbia", mi-a spus vameşul. Era 18 august 1999, iar, pe "Maracana" belgrădeană, în acea seară se juca un meci istoric: Iugoslavia (ce mai rămăsese din ea) - Croaţia! Primul şi ultimul din istorie.
Timpuri noi, peisaje vechi
La zece ani distanţă de la acel episod, trecerea în Serbia nu mai e atât de anevoioasă. Trenul Bucureşti - Belgrad îţi aminteşte însă de vremurile de mult apuse. Într-un moment în care CFR-ul are în dotarea trenurilor compartimente "bussines", e greu de înţeles de ce pentru Belgrad nu s-au găsit câteva vagoane decente.
Sârbii au răspuns cu aceeaşi monedă. Şi, uite aşa, a rezultat un tren al tristeţii, murdar, fără săpun şi hârtie igienică la toaletă, fără posibilitatea de a-ţi cumăpăra ceva de mâncare sau de băut. Drumul Bucureşti - Belgrad, dinaintea meciului Serbia - România, a durat mai bine de 12 ore!
O toaletă fără graniţe
Undeva, la marginea Belgradului, trenul e tras pe o linie moartă, unde stă mai bine de o jumătate de oră, fără ca cineva să dea vreo explicaţie. Jos, sub pasarela pe care vagoanele au fost garate, se desfăşoară un spectacol sinistru. O piaţă de vechituri, pe care te-ai fi aşteptat să o descoperi în Africa ori în ţările sărace ale Asiei, îşi trăieşte cotidianul. Lucruri despre care refuzi să crezi că mai pot fi purtate vreodată sunt expuse spre vânzare. Haine, încălţăminte şi o mie de alte acareturi sunt întoarse pe toate feţele de potenţialii cumpărători, unii dintre ei chiar bine îmbrăcaţi. Majoritatea vânzătorilor sunt ţigani şi trăiesc în corturi lângă mica lor avere. În spate, un câmp ca o toaletă fără graniţe.
COMERŢ. Un târg de vechituri, situat la marginea Belgradului, oferă o privelişte apocaliptică, de neimaginat chiar şi pentru mulţi sârbi.
CICATRICILE PREZENTULUI
“N-am aşteptat solidaritate din partea nimănui”
Primul contact cu Belgradul e de-a dreptul şocant. Ajuns în gară, experienţa căpătată în România te îndeamnă să nu apelezi la taxiurile postate în faţa stabilimentului. Pentru un preţ corect, eşti nevoit să mergi mai bine de 500 de metri. Taximetriştii, unii de la volanul unor Dacii Solenza ori Logan, te felicită. "Pentru o cursă care, normal, ar fi făcut 10 euro, plăteaţi 100 dacă aţi fi luat vreo maşină din faţa gării", anunţă ei.
Lăsând în urmă gara şi împrejurimile, Belgradul îţi apare în toată măreţia lui. Capitala Serbiei pare, pe alocuri, ponosită, ca o femeie care nu mai are nici bani şi nici timp pentru a avea grijă de ea. Pe străzile largi şi pe autostrada care străbate Belgradul aleargă, alături de limuzine, vechile autoturisme ale sârbilor, Zastava şi Yugo, moştenite din perioada comunistă. Maşinile vechi şi cele de mâna a treia sau a patra aduse din Occident le trec în minoritate pe cele care respectă cât de cât normele Uniunii Europene cu care noi ne-am obişnuit deja. Dar îi pasă cuiva de UE, astăzi, în Serbia?
În căutarea viitorului pierdut
În depărtare, se zăreşte cupola catedralei Sfântul Sava, unul dintre cele mai mari lăcaşe de cult din lume. Podurile peste Dunăre, apărate cu scuturi umane de bombardamentele NATO, Parlamentul, Muzeul Naţional ori Parcul Kalemegdan te fac să uiţi de primirea avută mai devreme. Un tablou aparte îl reprezintă clădirile bombardate de avioanele NATO, printre care Ministerul de Interne sârb.
Begradul e, cu adevărat, o capitală europeană. Deşi suntem vecini, parcă de când lumea, puţini români îi cunosc cu adevărat pe sârbi. Excepţie fac bănăţenii, cei care au avut privilegiul, încă înainte de 1990, să treacă graniţa în ceea ce mulţi denumeau Paradisul Balcanilor. Cândva cu o influenţă extraordinară în politica europeană, dată de forţa întregii Republici Federative a Iugoslaviei, Serbia e acum o ţară care îşi caută viitorul.
Identitatea pe care sârbii spun că nu şi-au pierdut-o niciodată e motorul existenţei lor, iar mândria şi dârzenia ieşite din comun sunt trăsăturile de bază aici. "N-am fost niciodată supăraţi pe voi în toţi aceşti ultimi 20 de ani. Nu poţi fi supărat pe cineva care nu ştie exact despre ce e vorba. Sincer, n-am aşteptat solidaritate din partea nimănui. Nici măcar din partea voastră, a românilor", spune Slobodan Vuicici, un sârb trecut prin multe.
Firele invizibile
Pe vremea lui Iosip Broz Tito, sârbii erau invidiaţi de toţi ceilalţi locuitori din ţările blocului comunist. Chiar şi după moartea lui Tito, când au reizbucnit, mai întâi mocnit, conflictele interetnice ţinute sub control de mareşal, în Iugoslavia s-a trăit la fel de bine. "Salariul mediu era de 600 de dolari în Serbia, 800 în Croaţia şi 1.000 de dolari în Slovenia. Circulam liberi prin Europa, iar cu dinarii noştri, puteai cumpăra de oriunde", îşi aminteşte Vuicici.
După izbucnirea războiului în fosta Iugoslavie, haosul a cuprins o economie care, până atunci, era invidiată de mulţi. În 1994, salariul ajunsese la cinci mărci pe lună, iar embargoul a sufocat întreaga Serbie. Scăpată de sub control, inflaţia a atins cote incredibile. Sârbii ajunseseră să aibă bancnote cu nouă zerouri! "Cum am supravieţuit? Ne-am ajutat unii pe alţii", spun ei.
“I WANT TO PLAY”
Patru pachete de ţigări şi o pasiune infinită
"Şi noi am trecut prin comunism, dar, spre deosebire de alţii, care au dus-o greu, noi ne-am simţit ca americanii", îşi începe povestea Slobodan Vuicici, unul dintre cei mai influenţi şi respectaţi oameni de afaceri din fosta Iugoslavie. Vuicici e omul care i-a pus perfuzii naţionalei Serbiei în timpul embargoului de la începutul anilor ‘90, când Iugoslavia era măcinată de războaie şi bombardată de NATO. Exclusă de la Euro 1992, naţionala plavilor a fost marginalizată de UEFA şi de FIFA, asemeni unui bolnav de ciumă. "I want to play" a fost sloganul prin care sportivii supuşi unui embargou pe cât de stupid, pe atât de crud, au încercat în acea perioadă să impresioneze opinia publică din afara graniţelor Serbiei.
Strigătele de ajutor ale sportivilor au rămas, însă, fără răspuns. Vecinii s-au făcut că nu aud. Datorită notorietăţii de care se bucura, tot naţionala de fotbal a fost cea care a spart gheaţa. "Brazilia şi Argentina ne-au trimis câte un fax prin care ne anunţau că ne primesc să jucăm cu ele. Am plătit, în plină criză financiară cauzată de embargoul la care era supusă ţara, 375.000 de mărci germane pentru turneul din America de Sud. Toată lumea a spus că sunt nebun", povesteşte Vuicici.
Meciurile cu Brazilia, de la Porto Alegre, şi cu Argentina, de la Buenos Aires, au fost singurele disputate, în perioada 1992-1995, de naţionala Iugoslaviei restrânse! Echipa rămăsese şi fără antrenor, bosniacul Ivica Osim renunţând la echipă după 53 de meciuri.
„Omul trebuie să moară dintr-un motiv”
Proprietar al unui adevărat imperiu media, care se ocupă în principal cu drepturile de televizare ale competiţiilor sportive, Vuicici a fost diagnosticat acum doi ani cu cancer. Viciul său, fumatul, l-a împins până pe marginea prăpastiei. A lăsat o perioadă ţigările, pentru a se reapuca de acest "sport" cu şi mai multă îndârjire. Fumează fără încetare. Unul, două, trei, patru pachete de ţigări pe zi. Nimeni nu le mai ţine evidenţa. Trage cu poftă din ţigară şi pare să spună: "Omul trebuie să moară dintr-un motiv". Cu o educaţie occidentală, Vuicici şi-a jucat perfect rolul în fosta Iugoslavie, atât pe vremea lui Tito, cât şi după moarte acestuia, atât în timpul embargoului, cât şi astăzi, când Serbia pare să tragă în piept aer proaspăt şi să simtă în nări, asemeni unui armăsar de rasă, vântul schimbării. În bine, pentru că de schimbări Serbia nu a dus lipsă niciodată în istoria sa.
Un Mecena neconvenţional
Nu îi place să vorbească despre ajutorul financiar pe care firmele sale îl acordă, într-un fel sau altul, tuturor echipelor naţionale din fosta Iugoslavie. Vuicici consideră, probabil, că Dumnezeu i-a dat bani ca să-i ajute pe cei care au nevoie cu adevărat de sprijin. Îndrăgostit de fotbal, face naveta între capitalele fostelor republici iugoslave, acolo unde e primit, fără excepţie, ca un rege. Modest, nu dă doi bani pe aspectul exterior.
Mereu preocupat, Vuicici nu vrea să vorbească despre el. O fac în schimb colaboratorii şi prietenii lui. La sfârşitul meciului Serbia - România, scor 5-0, care a parafat calificarea plavilor la Campionatul Mondial de anul viitor, Vuicici a fost felicitat de toată lumea.
În Serbia, nimeni nu a uitat că, odată, când nimeni nu mai dădea bani pentru naţionala Serbiei, când cursul valutar se schimba din cauza inflaţiei de cinci ori pe zi, un om a băgat o avere într-o naţională muribundă, din care făceau parte, printre alţii, Vladimir Jugovici, Miroslav Djukici, Dejan Savicevici, Predrag Mijatovici, Dragan Stojkovici şi Sinişa Mihailovici. Toţi au fost idolii actualei generaţii a echipei naţionale a Serbiei. "Am crescut cu ei. Toţi aceşti fotbalişti ne-au influenţat cariera. Poate dacă ei n-ar fi fost ajutaţi să menţină viu spiritul naţionalei noastre, noi n-am fi ajuns vreodată aici", a mărturisit, pentru evz.ro, Miloš Krasici, cel mai bun om de pe teren sâmbătă, la Belgrad, în meciul Serbia - România.
La firmele sale, Vuicici are angajaţi sârbi, croaţi, sloveni, macedoneni, muntenegreni, bosniaci. Nu face nicio diferenţă între oamenii săi. Are chiar şi un român, de etnie bulgară, Florin Ruse, fără ajutorul căruia n-am fi reuşit să realizăm acest reportaj.
SĂRBĂTOARE. Trei tinere au ieşit în stradă pentru a sărbători calificarea istorică a naţionalei Serbiei la Campionatul Mondial de fotbal.
BELGRAD-NOVI SAD-SKOPJE
Lacrimile călătoresc pe undele radio
"Ca să înţelegeţi cine suntem şi ce vrem, trebuie doar să ne ascultaţi şi să trăiţi, măcar câteva zile, printre noi", spune Vuicici. Începe mai întâi cu istoria Serbiei şi a Iugoslaviei. Nu pare subiectiv. Nici măcar atunci când spune că Serbia de azi s-a născut în Kosovo. "Kosovo e inima Serbiei", spun sârbii. Acolo unde, acum, 90 de procente din populaţie e albaneză.
În sudul Serbiei, în drum spre Skopje, capitala Macedoniei, am descoperit mai multe sate, înfiinţate de sârbii izgoniţi din Kosovo. Printr-o dramă şi mai mare au trecut sârbii din Croaţia ori Bosnia. Războiul din anii ‘90 a dezrădăcinat din Croaţia peste 350.000 de sârbi care trăiseră până atunci în linişte alături de croaţi, bosniaci ori sloveni. „Din punct de vedere psihic, aceşti 350.000 de oameni au fost omorâţi”, crede Vuicici. În Sarajevo, din 140.000 de sârbi, au mai rămas acum doar 12.000. Conflictul iscat după declararea independeţei fostelor republici iugoslave a dus la atrocităţi inimaginabile, cărora le-au căzut victime, în primul rând, oameni nevinovaţi. Grozăviile acelor ani au avut ca punct de plecare conflicte vechi şi drept forţă motrice grupurile ultranaţionaliste din toate taberele.
Speranţa din spatele portativelor
Pe tot teritoriul condus odată de Tito, din Slovenia până în Macedonia, din Banatul sârbesc şi până pe malul Mării Adriatice, descoperi lucruri pe care nu le-ai fi aflat altfel decât mergând acolo şi stând de vorbă cu oamenii. Foştii locuitori ai Iugoslaviei au mult mai multe în comun decât un război care i-a devastat mai ales sufleteşte, amputându-le inimile pentru câteva generaţii.
Din Slovenia până în Macedonia, din Banatul sârbesc şi până pe malul Mării Adriatice muzica e cea care le reaminteşte mai ales sârbilor şi macedonenilor că nu s-au rupt definitiv de croaţi, sloveni şi bosnieci. Pe terasele din Belgrad, în cârciumile din Novi Sad, la radiourile din Skopje cântă, laolaltă, sârboaica Ceca, bosniacul Dino Merlin, grupul croat Magazin sau nemuritorul cântăreţ macedonean Toše Proeski, decedat pe 16 octombrie 2007, la doar 26 de ani, într-un stupid accident de circulaţie. Toše reuşise să vrăjească cu vocea sa întreaga regiune a Balcanilor. La moartea sa a fost doliu în toată fosta Iugoslavie. Pe "YouTube", "Zajdi Zajdi", una dintre melodiile care l-au făcut celebru, a fost accesată de peste trei milioane de ori!
"Doar 12 la sută din populaţie a participat la războiul din fosta Iugoslavie. Acest procent spune multe. Oamenii nu şi-au dorit asta, dar au fost târâţi fără voia lor într-un război fără noimă", spune Slobodan Vuicici, care îl acuză pe Slobodan Miloşevici, fostul preşedinte al Iugoslaviei, că a dus ţara la dezastru.
DOUĂ LUMI, FAŢĂ ÎN FAŢĂ
„Libertatea ne-am trăit-o atunci când voi trăiaţi în frig şi în întuneric”
Cu un şofer bun şi cu mult noroc, drumul de la Belgrad la Skopje, capitala Macedoniei, poate fi străbătut în doar două ore şi jumătate. Serbia are peste 400 de kilometri de autostradă. O parte e moştenită dinainte de 1989. În ciuda problemelor financiare, sârbii construiesc noi tronsoane de autostradă.
În apropiere de Skopje, pe partea dreaptă, se zăreşte Racinovo, o localitate populată de albanezi. E uşor de recunoscut după minaretele moscheilor. "Acolo, nici poliţia macedoneană nu are curajul să intre. Îşi ia şpaga şi pleacă. Este incredibil ce se întâmplă", spune Robert, un tânăr macedonean care îşi omoară timpul făcând din când în când pe ghidul. Voluntar! "Prin Racinovo se desfăşoară poate cel mai mare trafic de droguri şi de ţigări de contrabandă din Europa. Şi toate sub oblăduirea americanilor", îşi continuă Robert tirada.
Deşi este mic, Skopje este un oraş superb. Curat, îngrijit, cu clădiri construite cu gust după anii ’90, dispuse elegant lângă blocurile comuniste. Pe una dintre înălţimile ce străjuiesc oraşul, autorităţile macedonene au instalat o cruce uriaşă care poate fi văzută de la zeci de kilometri. Inclusiv din Racinovo! "Şi ăştia se mai întreabă de ce naiba nu se înghit ortodocşii cu musulmanii", comentează amuzat Goran, un sârb care vine des în Macedonia, cu treburi.
Şapte vize şi o rană imensă
La plecare, alegem să părăsim fosta Iugoslavie prin Bulgaria. Drumul e mai scurt. Pentru câteva zeci de euro, se găseşte destul de repede o maşină care să te ducă de la Skopje până la graniţa cu Bulgaria. Şoferul, un tip la vreo 58 de ani, ne ţine şi loc de ghid. "Ajungem la timp, staţi liniştiţi. Mi-am luat măsuri de siguranţă. Ştiţi, la noi, dacă ai depăşit viteza regulamentară fie doar şi cu un kilometru poliţia te amendează cu 300 de euro", ne explică conducătorul auto. La trecerea prin diversele localităţi trece în revistă, pe scurt, istoria locului. Când vorbeşte despre Tito, ochii i se înceţoşează.
"Erau vremuri bune. Munceam şi aveam bani. Umblam peste tot prin Europa. Acum, ca să străbat ţara pe care altădată o traversam fără probleme, am nevoie de şapte vize", spune cel care se recomandă Dule Stojanovski. Dule are o poveste de viaţă impresionantă. Ne-o spune pe scurt, la despărţire, la graniţa cu Bulgaria. Dule a fost una dintre marile speranţe ale fotbalului iugoslav.
A jucat la Vardar Skopje şi a fost component al naţionalei de tineret a fostei Iugoslavii, unde concurenţa era una extraordinară. "Am fost coleg de generaţie cu Surjak, cu Peruzovici şi Katalinici, care, mai târziu, au jucat în naţionala mare", mărturiseşte Dule. S-a lăsat de fotbal la doar 26 de ani. "Din cauza băuturii. Beam în acea vreme numai coniac cu cola. Ca un nebun", povesteşte Dule Stojanovski.
Ceea ce ne desparte
Lăsăm în urmă Macedonia. "Bine aţi venit în UE", ne întâmpină un bulgar. "Vreţi o maşină?", ne abordează el. Îl refuzăm şi, în drum spre România, constatăm că Bulgaria arată mult mai modest decât oricare fostă republică ex-iugoslavă. În schimb, bulgarii sunt în UE, în timp ce sârbii şi macedonenii sunt ţinuţi la uşă.
"Noi, libertatea ne-am trăit-o atunci când voi trăiaţi în frig şi în întuneric. Dacă vom mai avea parte din nou de ea, vom considera că e un dar de la Dumnezeu. Ştiţi care e diferenţa dintre noi, sârbii, şi voi, românii? Voi nu aţi decis niciodată singuri. Noi, întotdeauna. Voi trebuie să respiraţi aşa cum vă cere UE. Cred că, până la urmă, Serbia şi Macedonia vor fi primite în Uniunea Europeană. Nu văd alt deznodământ", încheie, optimist, Slobodan Vuicici.
EPILOG
Zoran, omul care a doborât un F117
Zoran e unul dintre cei care s-au aflat pe frontul din Bosnia de partea sârbilor. Amintirile îl cotropesc uneori şi nu vrea să discute prea multe despre întâmplările trăite pe front. Prietenii se uită la el cu admiraţie. În Bosnia, Zoran a făcut parte dintr-o baterie antiaeriană care a intrat în istoria conflictului din fosta iugoslavie după ce a reuşit să doboare un avion american F 117. Pilotul aeronavei de luptă, care s-a catapultat, a fost recuperat după mai multe zile de americani. Episodul, de un dramatism rar, a fost transpus pe peliculă de cineaştii americani. Celebrul canal de televiziune "Discovery" a realizat şi el un documentar senzaţional pe această temă.
Acest reportaj nu ar fi fost posibil fără ajutorul domnului Florin Ruse.Foto: Adi Dobre / EVZ
Corespondenţă din Serbia şi Macedonia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu