Anti-românism și anti-semitism
Spuneam deunăzi că noi, românii, trebuie să conștientizăm existența anti-românismului ca factor în istoria noastră modernă și mai ales în ziua de azi. E cazul să luăm exemplul evreilor, al liderilor evrei din Israel și din comunitatea internațională iudaică, în a căror strategie este obligatoriu cuprinsă și preocuparea de a face față activităților anti-semite. O preocupare oficial recunoscută și activă prin nenumărate instituții și strategii. Nu cunosc exact în ce constau aceste activități anti-semite, dar nu mă îndoiesc că ele există și au o tradiție milenară, multi-milenară. Se poate spune că anti-semitismul apare odată cu primele manifestări în istorie ale iudaismului. Evreii au avut un talent aparte de a stârni reacții de respingere, de distanțare din partea comunităților etnice cu care au venit în contact. Nu mă încumet să intru în detaliile acestui subiect deja analizat de persoane și autori mult mai bine informați decât mine. Bibliografia este imensă, incluzând o sumedenie de autori „anti-semiți” dintre cei mai prestigioși! Firește, replica evreilor nu lipsește. O replică deseori punitivă, chiar disproporționată! Face parte din strategia evreiască de combatere și descurajare a adversității sistematice față de valorile și interesele lumii iudaice.
Ne poate fi de folos modelul iudaic?
Este prima întrebare pe care ne-o punem și la care ne grăbim să dăm un răspuns: Nu! Nu prea ne folosește la ceva replica dată de evrei celor care le-au pus în primejdie interesele, însăși existența. Experiența și tradițiile evreice nu ne pot fi de folos atunci când ne organizăm și noi pentru a face față activităților anti-românești. Aceste activități nu sunt o reacție cât de cât justificată la un comportament românesc provocator, agresiv cât de cât! În vreme ce anti-semitismul este deseori provocat de un motiv simplu și binecuvîntat: vinovăția iudeilor! Copios invocată de promotorii anti-semitismului! Comportamentul evreilor, al unor evrei, desigur!, a justificat cât de cât reacția celorlalți, a „goimilor”, o reacție deseori exagerată sau chiar nejustificată de fapt, iscată de felurite tehnici de dezinformare și manipulare, la care nu se pricep numai evreii! Anti-semitismul se manifestă vizibil, în public și deseori cu multă publicitate, invocând cauze reale sau inventate. Pretexte deseori, dar nu totdeauna!
Asta în vreme ce activitățile anti-românești se desfășoară într-o deplină clandestinitate, fără a fi percepute de marele public, nici chiar de serviciile gândite să apere societatea românească de orice fel de agresiune, inclusiv de agresiunile discrete, bine conspirate. Aceste servicii „inteligente” își fac și nu-și prea fac datoria în fața agresiunilor anti-românești mascate în fel și chip. De-a lungul istoriei aceste servicii și-au făcut datoria cu sincope care pun la îndoială onorabilitatea celor care le-au condus. Bunăoară dacă ne referim la serviciile secrete de azi, la SRI, SIE etc, va trebui să consemnăm o „sincopă” care nu ne și nu le onorează deloc! Nu e de mirare, aceste servicii se trag din Securitatea comunistă, aripa trădătoare, cea care a organizat lovitura anti-națională din decembrie 1989. A existat și o aripă patriotică, naționalistă în Securitate, ca și-n armată, înainte de1990, dar aceasta a fost scoasă din joc de Iulian Vlad și acoliții săi, care au organizat „revoluția” din decembrie 1989! După 1990 acțiunile anti-românești s-au desfășurat în toată voia. Cu „voie de la poliție”! Și de la guvern, ba chiar și de la Parlament, interesele elementare ale românilor, ca etnie majoritară în România, fiind neglijate sau sabotate chiar, fără nici o rezistență din partea clasei politice.
Cine a promovat sau a tolerat activități anti-românești după 1990? Toți președinții României de care am avut parte, toți prim-miniștrii și așa mai departe în jos, în ierarhia guvernării. O unanimitate înfricoșătoare. Pe cât de înfricoșătoare, pe atât de dezgustătoare!
Ca să dăm și exemple și ca să nu fiu acuzat de partizanat politic mă pot referi la situația românilor care trăiesc ca minoritate etnică în țările din jurul României. Acești români sunt dintotdeauna ținta unei politici de des-naționalizare, de asimilare etnică forțată, fără ca guvernanții de la București să reacționeze cât de cât la de-românizarea românilor minoritari în statele învecinate! Indiferent de partidul aflat la putere, guvernul României a fost mereu nepăsător cu privire la soarta acestor frați români!
În România în schimb legislația și practica în materie de minoritâți etnice este extrem de generoasă, românii oferind minorităților etnice chiar un regim de descriminare pozitivă, cu avantaje care fac ca condiția de minoritar etnic să fie în multe cazuri de preferat condiției de etnic român majoritar. Bunăoara în „secuime”, în județele Harghita și Covasna. Nu este rău că s-a ajuns la această situație, cu condiția ca guvernanții români să discute cu guvernanții omologi din statele vecine de pe poziția acestei situații, reclamând ca românii minoritari etnici din țările învecinate să se bucure de un regim de reciprocitate, să li se aplice măsurile pe care statul român le practică în raport cu minoritățile etnice din România.
După semnarea păcii la Trianon în 1920, în România rămâneau să trăiască peste un milion de minoritari maghiari, iar în Ungaria un număr de circa 400.000 de români rămâneau să trăiască ca cetățeni maghiari de etnie română, în vecinătatea imediată a graniței noastre de Vest.
Nota bene: dacă puterile aliate și-ar fi respectat promisiunile făcute României în 1916 înainte de intrarea noastră în război împotriva puterilor centrale, granița noastră de vest ar fi trebuit să fie pe Tisa și i-ar fi cuprins pe majoritatea românilor care au rămas să trăiască în Ungaria de după Trianon. Azi, după 100 de ani de la Trianon, numărul maghiarilor din România este mai mare ca în 1920, iar numărul românilor din Ungaria s-a redus la circa 40.000 de suflete. În suta de ani scursă, nu a existat nicio preocupare a guvernanților de la București pentru protejarea românilor din Ungaria, pentru contracararea politicii maghiare de des-naționalizare a românilor. Guvernanții s-au arătat a fi preocupați, timorați chiar, de propaganda internațională făcută de Budapesta pe tema regimului de des-naționalizare la care ar fi fost supuși maghiarii din România, temă prezentă și azi în textele de propagandă revizionistă maghiară, o propagandă pe cât de mincinoasă, pe atât de insistentă și de penetrantă, de convingătoare pentru persoanele și entitățile neinformate.
Românii din Ungaria nu au dispărut, dar sunt timorați de atitudinea guvernanților maghiari și preferă să se declare maghiari pentru a nu-și complica existența. Dar sunt gata să-și afirme adevărata identitate națională dacă ar simți un sprijin energic de la București! Acest sprijin încă mai este așteptat de zeci de mii de români din Ungaria!
De ce nu și-au respectat marile puteri promisiunile făcute României pentru a o convinge să iasă din neutralitate și să intre în război de partea Antantei? După părera mea a contat mult și un fapt care nu fusese luat în calcul în 1916: după 1 Decembrie 1918 România s-a prezentat la Conferința de pace revendicând un teritoriu mult sporit prin desprinderea Basarabiei de imperiul țarist, de imperiul sovietic. România Mare era mai mare decât o visaseră politicienii români la intrarea în război în 1916! O Românie cu granița de Vest pe Tisa ar fi fost o Românie îndreptățită să aibă această frontieră. Așa cum era îndreptățită să aibă pe Nistru granița de Est. Iar îndreptățirea o dădea principiul naționalității, al populației majoritare. Între cele două rîuri emblematice, de la Nistru pân la Tisa, românii erau net majoritari în 1918. În virtutea numărului lor mai mare, a faptului că românii sunt poporul cel mai numeros din Europa de Est.
Am
enunțat în felul acesta unul din motivele care explică apariția
anti-românismului. Faptul că suntem neamul cel mai numeros din această
parte a lumii ne acordă, cel puțin teoretic, un statut de care dacă noi
nu prea suntem conștienți, dacă nu știm să facem caz de acest statut,
ceilalți însă, vecinii noștri, își dau seama mai bine decât noi ce
valoare are acest statut și mulți reacționează omenește, adică
lăsându-se pradă păcatului omenesc numit invidie, pizmă!
Nu trezim simpatia nimănui prin faptul că suntem țara cea mai mare din
Europa răsăriteană, cu atât mai mult nu devenim mai ușor de suportat
pentru dreptul nostru de a lărgi teritoriul național românesc chiar
dincolo de Nistru! În momentul de față suntem singura țară din Europa,
poate chiar din lume, care, prin aplicarea principiilor de drept
internațional, avem perspectiva de a ne lărgi hotarele prin unirea cu
Basarabia, cu Republica Moldova. Această perspectivă, atât de
îndreptățită, nu găsește prea mulți susținători nici printre puterile
decidente ale momentului istoric. Multe din aceste puteri sunt
confruntate la ele acasă cu tendințe
centrifuge, cu perspectiva secesiunii revendicată de forțe politice
separatiste, care se pronunță răspicat în acest sens. Bunăoară Marea
Britanie, Spania, Franța, Italia, Rusia în Europa.
Cu
ceva ani în urmă numărul mare de români din Balcani făcea ca limba
română să fie lingva franca în acest colț de lume, locuit de un mozaic
de popoare, dintre care noi valahii, noi românii, am fost și suntem
poporul cel mai numeros, cel mai important. Nu avem dreptul să ne sfiim
de a recunoaște acest lucru și de a ne purta în consecință! N-am făcut-o
până acum! Și rău am făcut! O greșeală care ar putea să ne coste mult
dacă nu o îndreptăm cât mai curând!
Primul
pas reclamat de situația de fapt este să purcedem la o campanie
susținută și permanentă de salvare a românității fraților noștri
trăitori ca minoritari la sud, la vest, la nord și la est de frontierele
politice ale statului numit România. Aceste frontiere nu coincid cu
fruntariile neamului românesc!
Suntem
și vechi pe teritoriul ocupat de comunitățile de români. Acolo unde
sunt consemnați de istorie românii sunt populație autohtonă. Sunt primii
ocupanți! Ai sentimentul că în virtutea acestui fapt românii și-au ales
țara, au ales ținuturile care să le fie vatră, baștină străbună. Drept
care țara lor, terra nostra,
este deosebit de frumoasă și de îndestulătoare ca resurse naturale
necesare unui trai îmbelșugat! Strămoșii noștri au știut să aleagă!
Pământul românesc ne oferă această posibilitate, a belșugului dobândit
ușor prin muncă, motiv foarte serios ca să fim pizmuiți pentru țara
noastră, să trezim elanul cotropitor sau acaparator al străinilor, al
vecinilor.
Am
fost în permanență asediați de neprieteni care au râvnit la ce este al
nostru în mod definitoriu, în primul rând teritoriul, pământul! În
momentul de față, adică după 1990, agresiunea la care suntem supuși se
desfășoară în forme inedite, practicate pentru prima oară în istorie.
Fără declarații de război, fără trupe militare masate la graniță sau
deja intrate în țară, nici nu ne dăm seama că suntem o țară pe cale de a
fi ocupată. Unii analiști consideră că deja suntem ocupați și că ni s-a
impus condiția de colonie. Nu e clar a cui colonie suntem, avem mai
mulți stăpâni, iar cei care ne-au impus acest regim colonial nu sunt un
stat, nu au statut politic, ci sunt companiile multinaționale care s-au
instalat în România în condițiile perfect legale ale economiei de piață,
așa cum ni s-a spus că trebuie să fie regimul post-comunist de care am
vrut să avem parte după „revoluția” din decembrie 1989, fără să ne fie
clar care este reversul economiei de piață!
Așadar
trebuie să concluzionăm, să conștientizăm că suntem o țară agresată,
deja ocupată, cu o suveranitate națională mult redusă față de 1990, și
că este imperios necesar să avem o reacție de apărare întru totul
legitimă. Este sarcina fiecărui partid, a fiecărui om politic, a
fiecărui formator de opinie publică, să mediteze la acest subiect și să
pună umărul la găsirea și implementarea soluțiilor. Este timpul
colaborării frățești. Nu mai avem voie să ținem seama de antipatii și
ideosincrazii. Corabia noastră este în plină furtună și toți pasagerii,
strâns uniți în jurul mateloților, trebuie să se facă utili cu ceva
pentru cauza comună care se cheamă salvarea Patriei.
Salus Patriae suprema lex!
Ion Coja
15 octombrie 2021
