Alexandr Dughin. Manifestul Alianței Revoluționare Globale

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Veți observa imaginea imperială și globală. Cu prietenie, Dan Culcer
Textul lui Dughin se poate citi în legătură cu existența (discretă? ) a Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură la Bucureşti. | Российский центр науки и культуры в Бухаресте

Din care extragem începutul unei pagini pentru rusofoni. vineri, 26 februarie 2016

Один континент - общие угрозы

Сергей Нарышкин об итогах 20-летия союза России с Европой и двух годах конфронтации

Manifestul Alianţei Revoluţionare Globale

Ian 18, 2017 1353 Viewed admin 14 responds

Textul pe care îl publicăm mai jos este un document programatic al unui grup de intelectuali angajați plenar în lupta de idei contra ordinii mondiale instituite în ultimele decenii. El este rodul elaborărilor gânditorului rus Aleksandr Dughin, dar și a altor militanți împotriva strării de lucruri impuse la scară mondială de către ”stăpânii discursului” (Israel Shamir), opozanții ireconciliabili ai Sistemului fiind de diferite naționalități și confesiuni, din diferite țările ale lumii. Documentul respectiv poate fi găsit în rusă și engleză pe www.granews.info, el mai fiind publicat în versiunea română în culegerea ”Misiunea Eurasianistă”, apărută la Chișinău în 2016. Dar așa cum este vorba despre un tiraj limitat, am considerat potrivit să îl republicăm și în versiune electronică pentru un număr mai larg de cititori. Același text este inclus și în antologia ”Aleksandr Dughin. Destin Eurasianist”, care urmează să apară în curând la Chișinău și București. (Iurie Roşca)

Manifestul Alianţei Revoluţionare  Globale
Program, principii, strategie
Nemulţumiţi din toate ţările, uniţi-vă!
Partea întâi. Situaţia sfârşitului

1. Suntem părtaşi la sfârşitul unui ciclu istoric. Toate procesele care constituie fluxul istoriei au ajuns într-un impas logic.
2. Sfârşitul capitalismului. Evoluţia capitalismului a ajuns la limita sa naturală. Nu a mai rămas decât o cale pentru sistemul economic mondial – să se prăbuşească. În contextul evoluţiei progresive a instituţiilor pur financiare mai întâi băncile, apoi structurile de capital din ce în ce mai complexe şi mai sofisticate, sistemul capitalismului modern a ajuns în pragul unei rupturi complete de realitate, de echilibrul dintre ofertă şi cerere, de raportul dintre producţie şi consum şi de legătura cu viaţa reală. Întreaga avere a lumii este concentrată în mâinile oligarhiei financiare mondiale din cauza manipulării complexe prin intermediul piramidelor financiare artificiale. Această oligarhie nu a dus numai la devalorizarea muncii, ci şi a capitalului asociat bazelor pieţei, consolidat prin rentă financiară. Toate celelalte forţe economice sunt înrobite de această elită impersonală, transnaţională şi ultraliberală. Indiferent de modul în care percepem capitalismul, acum este clar faptul că acesta nu trece pur şi simplu printr-o nouă criză, ci că întreg sistemul este pe cale să se prăbuşească. Indiferent de modul în care oligarhia globală încearcă să ascundă de masele populare globale, tot mai mulţi oameni încep să suspecteze inevitabilitatea acestui colaps, precum şi faptul că respectiva criză financiară mondială, care a fost generată de căderea pieţei creditelor ipotecare şi a instituţiilor bancare importante din America, nu reprezintă decât începutul unei catastrofe mondiale. Această catastrofă poate fi amânată, însă nu poate fi oprită. Economia mondială, în forma în care operează în prezent, este sortită eşecului.
3. Sfârşitul resurselor. În situaţia demografică actuală, având în vedere creşterea constantă a populaţiei la nivel mondial, cu precădere în ţările din Lumea a Treia, umanitatea se apropie de epuizarea resurselor naturale ale planetei. Acestea nu sunt necesare doar pentru păstrarea nivelelor actuale de consum, ci pentru pura supravieţuire la un nivel absolut minimalist. Ne apropiem rapid de limitele dezvoltării economice, iar foametea, degradarea şi epidemiile mondiale vor deveni noua normalitate. Am depăşit capacitatea de alimentare cu resurse ale Pământului. Prin urmare, ne confruntăm cu o catastrofă demografică iminentă. Cu cât se nasc mai mulţi copii, cu atât mai mare va fi suferinţa în final. Problema respectivă nu presupune o soluţie simplă, iar a ignora existenţa acesteia înseamnă a păşi cu ochii închişi în scenariul cel mai defavorabil al suicidului nostru colectiv, suicid cauzat de propriul nostru sistem economic şi de creşterea necontrolată a acestuia.
4. Sfârşitul societăţii. Sub influenţa valorilor occidentale şi americane, atomizarea societăţilor mondiale, unde oamenii îşi pierd legăturile sociale, este în plină desfăşurare. Cosmopolitismul şi noul nomadism au devenit cele mai comune stiluri de viaţă, în special pentru generaţia tânără. Acest lucru, coroborat cu instabilitatea economică şi catastrofa ecologică, provoacă valuri de imigranţi fără precedent, care distrug societăţi întregi. Legăturile culturale, naţionale şi religioase sunt fracturate, raporturile sociale sunt compromise, iar conexiunile naturale sunt tăiate. Trăim într-o lume a mulţimilor singuratice – societăţi atomizate de cultul individualismului. Singurătatea cosmopolită devine un standard, iar identităţile culturale sunt sortite imploziei. Societăţile sunt înlocuite de nomadism şi de răceala Internetului, care dizolvă comunitățile istorice şi organice. În acelaşi timp cultura, limba, moralitatea, tradiţia, valorile şi familia ca instituţie sunt pe cale de dispariţie.
5. Sfârşitul omului. Împărţirea omului în elementele sale componente devine o tendinţă predominantă. Identităţile umane sunt împrăştiate în reţele virtuale, preluarea unor roluri on-line a devenit un joc al elementelor dezorganizate. În mod paradoxal, atunci când persoana îşi abandonează integritatea, aceasta profită de mai multe libertăţi, însă respectivele libertăți au un preț – pierderea sinelui adevărat. Cultura postmodernă împinge în mod obsesiv oamenii spre lumile virtuale ale ecranelor electronice şi îi îndepărtează de realitate, prinzându-i într-un flux de halucinaţii subtil organizate şi inteligent manipulate. Aceste procese sunt dirijate de către oligarhia globală, care caută să adoarmă vigilența maselor mondiale, să le facă programabile şi controlabile. Niciodată individul nu a fost atât de glorificat ca în prezent. Dar în acelaşi timp, niciodată oamenii nu s-au asemănat atât de mult în ceea ce privește comportamentul, obiceiurile, aspectul exterior, tehnicile şi gusturile. În goana după respectarea „drepturilor omului” a dispărut însuși Omul. În curând omul va fi înlocuit de un post-om: un mutant, un produs al clonării, un biorobot, un replicant, un cyborg.
6. Sfârșitul națiunilor și popoarelor. Lumea globală distruge în mod sistematic orice specific national, nimicește rând pe rând statele suverane, comite tot mai des imixtiuni în treburile interne ale țărilor. Oligarhia globală râvnește să răstoarne orice bariere naționale, ce împedică omiprezența ei. Corporațiile tansnaționale caută să-și pună propriile interese de-asupra intereselor naționale și administrațiilor de stat, cee ce conduce la dependența față de niște sisteme dinafară și pierderea independenței. Astfel, în locul diversității unor țări independente se constituie structura unui guvern mondial, care se sprijină pe oligarhia financiară globală. Drept nucleu al acestui guvern mondial apar țările și monopolurie occidentale, în care treptat se integrează elita economică și parțial cea politică din țările non-occidentale. În felul acesta, o parte a elitelor naționale devine complice al globalizării, trădând interesele prorpiilor cetățeni, popoare și țări.
7. Sfârșitul cunoștințelor. Mass-media globală creează sistemele de dezinformare totală, organizate în interesul oligarhiei globale. Numai ceea ce este comunicat de către media globală este considerat a fi ”realitate”. Iar felul cum este prezentat un eveniment sau un fenomen e perceput în mod automat de către comunitatea globală drept ”cel mai evident adevăr” (Conventional Wisdom). Opiniile de alternativă, deși pot fi difuzate în segmentele rețelelor intercative de comunicare, rămân la periferie, deoarece de susținere financiară se bucură doar acele fluxuri informaționale, care servesc intersele oligarhiei globale. Iar atunci când opiniile critice ating un anumit nivel, devenind pericuoase, se recurge la instrumentele clasice ale represiunii : presiuni financiare, trecere sub tăcere, demonizare, persecutare juridică și fizică. Într-o astfel de societate întregul sistem al cunoașterii devine un câmp al modelării globale, operate de către elitele globale.
8. Sfârșitul progresului. Pe parcursul ultimelor secole omenirea a trăit cu credința în progres și speranța într-un viitor mai bun. Drept chezășie a acestei viziuni erau considerate dezvoltarea tehnicii, acumularea de cunoștințe și descoperirile științifice, evoluția umanisumului și afirmarea echității sociale. Progresul părea unul garantat și de la sine înțeles. Însă în secolul XXI această credință este împărtășită doar de către cei naivi sau de către cei care în mod conștient închid ochii în fața stării de fapt reale (în schimbul unor remunerări sau privilegii). Credința în progres este dezmințită de întreaga evoluție a lucrurilor. Lumea nu devine mai bună, ci dimpotrivă, degradează în mod vertiginos sau cel puțin rămâne la fel de crudă, cinică și nedreaptă ca și în trecut. Descoperirea acestui adevăr conduce la falimentul viziunii umaniste. Dublele standarde ale lumii occidentale, drapate cu lozinci stridente despre drepturile omului și libertate, nu sunt văzute doar de către niște orbi ; de fapt, în spate stă setea egoistă de a coloniza și a controla, devenită una banală. Progresul nu doar nu este garantat, ci devine puțin probabil. Dacă lucrurile vor merge în aceeași direcție, atunci se vor adeveri cele mai pesimiste, catastrofale și apocaliptice prognoze.
9. În general, asistăm la sfârșitul unul colosal ciclu istoric, al cărui parametri de bază sunt epuizați, răsturnați, iar speranțele legate de acesta sunt înșelate și anulate. Sfârșitul lumii nu este undeva în viitor, el se desfășoară sub privirile noastre, suntem observatorii și participanții la acest proces. Și nimeni nu este în stare să prezică dacă va urma sfârșitul civilizației contemporane sau sfârșitul întregii lumi. Însă proporțiile catastrofei sunt atât de mari, încât nu putem exclude că lumea globală occidentocentristă, aflată în agonie, îi va târî după sine în prăpastie pe toți ceilalți. Situația devine și mai dramatică, deoarece în actuala stare de lucruri și având în vedere puterea globală a oligarhiei transnaționale toate procesele catastrofale nu pot nici să continuie (nivelul critic deja este atins), nici să înceteze (forța inerției este prea mare), nici să-și schimbe cursul (viteza tendințelor de bază nu permite efectuarea unei manevre burște de schimbare a traiectoriei).
10. Starea de lucruri existentă este intolerabilă : nu doar așa cum e, ci și ca direcție pe care a luat-o. Astăzi e o catastrofă, iar mâine va urma în mod sigur moartea. Omenirii i s-a furat viitorul. Dar omul se deosebește de animal prin faptul că posedă un orizont istoric. Și chiar dacă la ora actuală omul nu sesizează dramatismul situației create, cunoștințele lui despre trecut și previziunile asupra viitorului reproduc în fața lui perspective roze sau, dimpotrivă, terifiante. Știind unde ne-am aflat ieri și văzând direcția spre care ne îndreptăm azi, nu putem să nu percepem această traiectorie drept un rău, o amenințare, o provocare, o lovitură. Și doar cei care au fost lipsiți de gândirea istorică și transformați în niște consumatori ai unor fluxuri agresive de reclamă și dezinformare, aflați într-o eternă stare de distracție, cei care au fost rupți de procesul educațional și de transmiterea codurilor culturale ar putea să nu observe cât de groaznică este actuala stare de lucruri. Să nu recunoască faptul că trăim în zona unei catastrofe globale ar putea doar un animal sau un mecanism consumator, un biorobot.
11. Cei care au păstrat măcar niște fărâmituri ale unui intelect independent și liber nu pot să nu se întrebe : care este cauza stării de lucruri existente ? Care sunt originile și mecanismele declanșatoare ale catastrofei ? Astăzi este clar că acestea trebuie căutate în pasiunea excesivă a civilizației occidentale pentru dezvoltarea tehnică, în individualism, în goana după libertate cu orice preț, în materialism, egoism, cultul banilor și în ideologia burghezo-capitalistă în ansamblu, precum și în încrederea rasistă a societăților occidentale că această cale ar fi una universală, optimă și obligatorie pentru toate popoarele lumii. Dacă la început această pasiune dădea rezultate pozitive – aducea dinamism, deschidea potențialul umanismului, lărgea spațiul libertății, îmbunătățea condițiile materiale ale oamenilor, le deschidea noi perspective, atunci după ce și-au atins apogeul, aceleași tendințe și-au vădit efectele adverse : tehnica se transforma dintr-un instrument într-un principiul autosuficient (perspectiva revoltei mașinilor) ; individualismul adus până la extremă îl lipsea pe om de propria esență ; libertatea își pierdea subiectul ; închinarea în fața materiei conducea spre degradare spirituală, egoismul distrugea societatea ; atotputernicia banilor maginaliza nu doar munca, ci și însuși spritul întreprinzător al capitalismului ; ideologia liberală nimicea orice formă de solidaritate socială, culturală și religioasă. Și dacă în țările Occidentului aceste procese decurgeau din însăși logica dezvoltării lor istorice, atunci în alte părți ale lumii aceleași principii erau impuse cu forța, prin intermediul unor practici coloniale și imperialiste, fără a se ține cont de specificul culturilor locale. Pornind pe această cale în epoca modernă, Occidentul nu doar și-a determinat sieși un final lamentabil, ci și a provocat un prejudiciu iremediabil tuturor celorlalte popoare de pe glob. Acesta a devenit unul global și universal, tocmai de aceea nimeni nu poate pur și simplul să se dea la o parte, să se izoleze de el. Situația poate fi schimbată doar dacă vor fi smulse rădăcinile întregului spectru al acestor fenomene catastrofale. Și cu toate că în societățile non-occidentale starea de lucruri diferă întrucâtva, nimic nu poate fi schimbat doar prin ignorarea Occidentului. Prea adânci sunt rădăcinile răului. Acestea trebuie să fie conștientizate pe deplin, înțelese, identificate și plasate în centrul atenției. Pentru că este cu neputință să combați consecințele fără a înțelege cauzele.
12. Actuala stare de lucruri catastrofală are niște cauze anume, precum există și cei care sunt cointeresați în asta, care doresc continuarea ei, care au tras foloase de pe urma ei, care se căpătuiesc din asta, care sunt responsabili de ea. Este vorba de cei care o susțin, o consolidează, o apără, dar și o împiedică să-și schimbe cursul. Este vorba despre oligarhia mondială, care însumează nucleul politic, financiar, economic și militar-strategic al elitei globale (cu precădere occidentale), precum și despre o rețea largă care îi servește interesele: intelectuali, top-manageri, media-magnați, care formează anturajul fidel al acesteia. În totalitatea ei oligarhia globală și servitorii acesteia reprezintă clasa conducătoare a globalismului. Din ea fac parte toți conducătorii politici ai SUA, ai celor mai mari țări NATO, magnații financiari și economici și agenții globalizării care îi servesc, toți laolaltă formând o enormă rețea planetară, prin intermediul cărei sunt distribuite resurse către cei care sunt loiali cursului mondial al proceselor de bază. Tot aici trebuie adăugate și fluxurile de manipulare informațională, activitățile de lobbying politic, cultural, intelectual și de viziune, culegerea de informații, penetrarea în strcturile unor state naționale care încă nu sunt desuveranizate definitiv, precum și coruperea directă, mituirea, exercitarea de influență, capmanii de hăituire a indezirabililor etc. Această rețea globală este consitutită dintr-o multitudine de nivele, care includ atât misiuni politice și diplomatice, cât și companii transnaționale și managerii acestora, structuri media, entități comerciale, industriale și de consum globale, ONG-uri și fundații etc. Catastrofa în care ne aflăm și care se îndreaptă spre punctul său culminant este o creație umană: există forțe cointeresate ca situația să fie așa cum e și nicidecum altfel. Aceștia sunt arhitecții și managerii unei lumi globale egocentrice și hipercapitaliste. Oligarhia globală și agentura ei de rețea reprezintă rădăcina răului. Răul este întruchipat în clasa politică globală. Lumea e așa cum e deoarece există cineva care vrea ca ea să fie anume așa, și depune în acest sens eforturi susținute. Această voință constituie chintesența răului istoric. Dar dacă lucrurile stau anume așa, iar pentru actuala stare de lucruri cineva poartă răspundere, atunci opoziția și dezacordul cu statu-quo-ul capătă un destinatar concret. Oligarhia globală se pomenește în postura de dușman al întregii omeniri. Ea chiar reprezintă acest dușman. Iar de aici putem trage următoarea concuzie : însăși existența dușmanului ne dă o șansă de a-l învinge, iar prin urmare și șansa de salvare și de depășire a catastrofei.

Program, principii, strategie

Imaginea unei lumi normale

1. Ni se induce ideea (este vorba de hipnoză și propagandă) precum că altfel (decât este acum) ”nu poate fi”. Sau că orice altă alternativă va fi ”și mai rea”. Laitmotivul cunoscut, potrivit căruia ”democrația are multe neajunsuri, dar toate celelalte regimuri politice sunt într-atât de proaste, încât e mai bine să îndurăm tot ce există”, este o minciună și propagandă politică. Lumea în care trăim este una inacceptabilă, inadmisibilă, ea se îndreaptă spre o catastrofă inevitabilă, iar căuitarea unei alternative reprezintă însăși condiția supraviețuirii. Dacă nu vom distruge actuala stare de lucruri, dacă nu vom schimba direcția de dezvoltare a civilizației, dacă nu vom înlătura de la putere și nu vom nimici oligarhia globală ca sistem și ca forțe, grupuri, instituții, corporații și chiar persoane concrete, atunci vom deveni nu doar victime, ci și complici ai sfârșitului iminent. Afirmațiile, potrivit cărora ”totul nu este chiar atât de rău”, că ”au fost perioade și mai proaste” și că ”totul se va redresa cumva de la sine” etc. nu sunt decât niște forme de sugestionare premeditată, de hipnoză, menite să paralizeze rămășițele unei gândiri libere, ale unei analize independente și lucide. Oligarhia globală nu poate admite ca supușii ei să îndrăznească a gândi independent, fără trimiteri la normele impuse cu viclenie de către aceștia. Elita respectivă nu acționează direct, așa cum se întâmpla în regimurile totalitare din trecut, ci de o manieră fină, cu perfidie, prezentându-și dogmele ca pe ceva de la sine înțeles și chiar ca pe un rezultat al alegerii libere a fiecărui om. Însă demnitatea umană constă anume în capacitatea de a alege să spună actualei stări de lucruri ”da” sau ”nu”. Nimic și niciodată, în nicio circumstanță nu poate determina un om să spună în mod automat un ”da”. Putem spune un ”nu” oricărui lucru, oricând și în orice circumstanțe. Refuzându-ne acest drept, elita globală ne interzice demnitatea umană. Prin urmare, ea se contrapune nu doar omenirii, ci și omeniei, esenței omului. Chiar și acest fapt în sine deja ne dă dreptul de a ne răscula împotriva ei, dreptul la un ”nu” categoric rostit în față ei și a întregii stări de lucruri, de a respinge sugestiile ei, de a ne trezi din hipnoza ei, de a afirma o altă lume,  o altă cale, o altă ordine, un alt sistem, un alt prezent și un alt viitor. Lumea care ne înconjoară este inacceptabilă. Ea este rea din toate punctele de vedere. Ea este una nedreaptă, catastrofală, ticăloasă, mincinoasă, neliberă. Ea trebuie distrusă. Avem nevoie de o altă lume. Ea va fi nu una mai rea, așa cum ne sperie oligarhia globală și slugile ei fidele, ci una mai bună și salvatoare.
2. Și atunci care ar fi lumea cea dreaptă, ordinea mondială dorită ? În ce constă norma, de la care pornim pentru a aprecia ceea ce există ca pe o patologie ? Imaginea unei lumi normale poate fi extrem de diferită în viziunea unor forțe diferite, care nu acceptă actuala stare de lucruri. Și dacă e să ne adâncim în detaliile unor proiecte de alternativă, atunci în tabăra adepților unei alternative globale vor apărea în mod inevitabil dezacorduri, unitatea lor se va clătina, voința de a opune rezistență va fi paralizată, concurența dintre proiecte va surpa unitatea forțelor, atât de necesară pentru rezistență. Tocmai de aceea trebuie să vorbim despre o lume normală, despre o lume mai bună cu o precauție maximă. Cu toate acestea, există anumite principii și puncte de pornire, care nu pot fi puse la îndoială de către cineva întreg la minte. Să încercăm a le dibui.
3. Este necesar un model economic, unul de alternativă față de sistemul capitalist speculativ și financiar ce s-a constituit la ora actuală. Alternativa poate fi văzută atât în capitalismul industrial real, cât și în economia islamică, atât în socialism, cât și în proiectele ecologiste, atât în legătura directă cu sectorul real al producției, cât și în căutarea unor mecanisme economice totalmente noi, incusiv noile tipuri de energie, de organizare a muncii etc. O economie normală va fi una diferită de cea care există astăzi.
4. În condițiile insuficienței resurselor, problema distribuției acestora trebuie să fie rezolvată în baza unei palnificări la scara întregii omeniri, iar nu în baza luptei egoiste de control asupra acestora. Războialele pentru resurse, atât cele economice, cât și cele militare, trebuie să fie curmate. Umanitatea se confruntă cu pericolul dispariției, iar în fața unei asemenea amenințări suntem datori să adoptăm o altă atitudine față de chestiunea resurselor. În astfel de jocuri nu pot exista câștigători. Vom avea de pierdut cu toții. Într-o lume normală, în fața unei asemenea primejdii, toată lumea trebuie să răspundă în mod solidar, nu fiecare separat.
5. O stare mai bună a existenței umane constă nu în fărâmițarea și risipirea în niște indivizi atomizați, ci în păstrarea unor structuri sociale colective, care asigură transmiterea culturii, cunoștințelor, limbilor, practicilor, credințelor. Omul este o ființă socială, tocmai de aceea individul liberal este unul fatal și criminal. Avem datoria să păstrăm societatea umană cu orice preț. Iar asta înseamnă că valorile comunitare trebuie să prevaleze asupra celor liberal-individualiste.
6. Într-o societate care trebuie să se realizeze, omul trebuie să-și păstreze demnitatea, identitatea, esența, integritatea, precum și acele structuri fără de care personaliatea lui nu se poate afirma – familia, munca, instituțiile publice, dreptul de a participa la făurirea propriului destin etc. Tendințele ce conduc spre dispersarea omului și spre înlocuirea lui cu alte specii trebuie curmate și respinse. Omul este o ființă care trebuie păstrată și chiar reconstituită.
7. Este normală acea societate, în care popoarele, națiunile, statele se păstrează ca niște forme tradiționale ale existenței umane, create de către istorie și tradiție. Acestea pot suferi anumite schimbări sau transformări, dar ele nu trebuie lichidate sau amestecate într-un cazan de topire global. Diversitatea popoarelor și a statelor repreznită zestrea istorică a omenirii. Dacă le-am anula, am ajunge la anularea istoriei și la sfârșitul diversității, a libertății și a avuției culturale. Prosesele globalizării trebuie oprite imediat.
8. O societate normală se bazează pe posibilitatea de a obține și a transmite cunoștințe, pe capacitatea deschisă de cunoaștere a lumii, a existenței, a omului în baza tradițiilor, experienței, descoperirilor și a unor căutări în deplină libertate. Domeniul cunoașterii nu trebuie să fie un teren al unor înscenări virtuale, al hipnozei de masă practicate prin intermediul presei sau un spațiu de manipulare a conștiinței la scară globală. Surogatele media și strategiile virtuale, care substituie realitatea, trebuie să fie înlocuite cu o înțelegere lucidă și independentă, bazate pe niște coduri deschise, pe intuiție, creație și experiență. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesar să fie distrusă actuala dictatură a mass-media, să fie spart monopolul elitelor globale de control asupra conștiinței colective.
9. O societate normală trebuie să aibă în față un orizont pozitiv al viitorului. Dar pentru a atinge scopul stabilit, este necesar să se renunțe la prejudecata că lucrurile se desfăsoară de la sine în modul cel mai bun sau, dimpotrivă, la ideea că oricum catastrofa este iminentă. Esența istoriei umane constă în faptul că ea este una deschisă, că ea include în sine componenta voinței umane și posibilitatea realizării libertății umane. Asta face ca viitorul să fie o zonă a posibilului : el nu va fi de la sine nici mai bun, nici mai rău, deoarece poate fi făurit de către om și într-un fel, și în altul. Totul depinde de faptul ce vom alege și ce vom întreprinde. Dacă, însă, vom renunța la alegere și la o făurire izvorâtă din voință, viitorul s-ar putea să nu se întâmple deloc. Sau acesta nu va fi unul uman.

O societate normală trebuie să fie diversă, policentrică. Ea trebuie să conțină o multitudine de posibilități deschise, o multitudine de culturi. Normal este un dialog deschis și liber. Fiecare societate își poate alege echilibrul între componentele spirituale și cele materiale. Însă, așa cum ne demonstrează istoria, dominația totală a materialismului conduce întotdeauna spre catastrofă. Uitarea dimensiunii spirituale a omului este fatală pentru el. Actuala turnură burscă spre un materialism exagerat trebuie să fie compensată printr-o turnură bruscă spre principiul spiritual. Iar dominația totală a banilor asupra tuturor celorlalte valori este absolul inaceptabilă. Valorile pot fi cele mai diferite, dar în nicio societate nomală banii nu trebuie ridicați la cea mai înaltă treaptă. În acest sens, orice societate, în care rolul banilor nu este atât de important ca în societatea noastră, este prin definiție mai aproape de normalitate, mai dreaptă și mai acceptabilă decât cea în care trăim astăzi. Iar cine este de altă părere, este fie bolnav, fie agent de influență al oligarhiei globale. Echitatea și armonia sunt mult mai importante decât succesul personal și setea de căpătuire. Majoritatea culturilor consideră în mod univoc lăcomia și goana după bunăstarea individuală drept un păcat sau cel puțin o slăbiciune. În schimb dreptatea, grija pentru binele comun reprezintă una dintre cele mai răspândite valori. O societate dreaptă este mai aproape de normalitate decât una bazată pe egoism. Normală este acea ordine mondială, în care este recunsocut echilibrul de forțe, dreptul unor societăți și culturi diferite de a avea propria cale. Anume asta este normalitatea. Iar această normalitate, chiar și în cea mai generală și aproximativă formă, contrastează în mod izbitor cu tot ce ne înconjoară. Actuala stare de lucruri nu este una normală, este o patologie. E destul să distrugem hipnoza oligarhiei globale și toate lucrurile se vor limpezi.

3. Într-o societate normală nu putem să ne lipsim cu desăvârșire de putere. Într-o formă sau alta, ea a fost, este și va exista întotdeauna. Ea este prezentă în acea lume globală care există la ora acutală. Această putere îi aparține oligarhiei globale, care doar o drapează cu aparențele ”democraței”, ”participării”, ”înmulțirea centrelor de luare a deciziilor”. Oligarhia globală reprezintă puterea în toate sensurile, doar că ea este nu una directă, ci indirectă, acționând nu prin constrângere frontală, ci printr-un control mai fin. Ea este mai puțin brutală decât alte forme ale puterii, dar mai perfidă, mai mincinoasă și mai ticăloasă, rămânând nu mai puțin crudă și totalitară. Uneori ea se prezintă sub forma unui paradoxal anarhism totalitar, oferindu-le maselor deplina libertate, dar cu păstrarea controlului asupra conținutului și paramentrilor acestei libertăți. Se poate face orice, dar exclusiv în conformitate cu regulile stabilite. Aceste reguli sunt dictate de către oligarhia globală. Într-o societate normală puterea trebuie să aparțină nu unei elite politico-finanicare anonime, care împinge omenirea spre peire, dar celor mai buni – celor mai puternici, mai deștepți, mai înzestrați spiritual și mai drepți, eroilor și înțelepților, iar nu rețelei de globaliști corupți, mincinoși și uzurpatori. Puterea întotdeauna presupune proiectarea unei multitudini de voințe asupra unei singure instanțe. Constituirea acestei instanțe trebuie să se desfășoare în conformitate cu tradițiile istorice, sociale, culturale, iar uneori și religioase ale fiecărei societăți. Nu există nicio formulă generală de constituire a unei puteri optime. Democrația poate funcționa într-o societate, dar suferă eșec în altele. Monarhia poate fi armonioasă, însă poate degrada și într-o tiranie. Conduerea colectivă poate avea atât rezultate pozitive, cât și negative. Nu există nici un fel de rețete universale, potrivite pentru toată lumea. Însă orice putere (și chiar absența acesteia) este mai bună decât cea care există astăzi și care a instaurat un control total asupra întregii omeniri.
4. Norma decurge dintr-o istorie concretă a unei anume societăți umane. Ea nici nu poate fi altfel. Popoarele și societățile capătă norme, modele, idealuri, legi în urma unor lungi suferințe, tatonări, greșeli, evaluări, experiențe ; ele șlefuiesc aceste norme timp de secole. Tocmai de aceea fiecare societate are dreptul său inalienabil la propria normă. Și la propriile sale valori. Și nimeni altcineva nu este în drept să condamne această normă în baza experienței istorice a propriei societăți. Dacă anumite popoare și state nu se dezvoltă după calapoadele vecinilor, înseamnă că ele nu pur și simplu nu pot, ci nu doresc să facă asta, apreciind timpul istoric și scara succeselor și a eșecurilor în conformitate cu alte criterii. Acest adevăr trebuie recunsocut odată și pentru totdeauna. Trebuie să se renunțe definitiv la orice prejudecăți coloniale și rasiste : dacă o anume societate nu seamănă cu a noastră, asta nu înseamnă câtuși de puțin că ea ar fi mai rea, mai înapoiată sau primitivă; ea pur și simplu este alta, iar această alteritate reprezintă însăși esetnța ei, pe care avem datoria să o recunoaștem. Doar o astfel de abordare este normală. Globalismul, occidentocentrismul și universalismul reprezintă o gravă patologie, care trebuie eradicată. Patologia respectivă este cu atât mai periculoasă și chiar criminală, cu cât aceste norme universale sunt stabilite de către o elită globalistă nelegitimă, autoproclamată, care a uzurpat puterea planetară. Câte societați – atâtea norme, anume în asta constă norma generală, adică absența oricărei norme comune pentru toți, libertatea și dreptul la alegere.

Imperativul revoluției

1. În fața actualei stări de lucruri, conștientizate ca un rău intolerabil, ca o patologie și o situație ce conduce spre catastrofă și spre pieirea umanității, este necesar să fie avansat un ideal, o normă, un proiect de alternativă, care să cuprindă ceea ce astăzi nu există, dar care trebuie să existe. Însă oligarhia globală nu va ceda sub nici o formă puterea din proprie inițiativă. Ar fi naiv să ne imaginăm că lucrurile stau altfel. Prin urmare, sarcina constă în a-i smulge din mâini puterea, a i-o rupe cu forța. Această sarcină poate fi realizată doar cu o singură condiție: dacă toate forțele care sunt nemulțumite de actuala stare de lucruri vor acționa de comun acord. Acest principiu al acțiunii în comun constituie un fenomen unic anume pentru istoria contemporană, care a devenit una globală. Oligarhia globală își instaurează dominația la nivel planetar. Caracterul ei global nu reprezintă o calitate secundară a acesteia, ci reflectă însăși esența ei. Această oligarhie globală atacă toate popoarele, națiunile, statele, culturile, religiile, societățile, nu doar un anume tip, nu anumite regimuri, nu numai anumite ținte de atac luate aparte. Această elită întreprinde o ofensivă frontală și totală, rânvnind să transforme întregul spațiu planetar în zona propriului control. Dar în acest spațiu sunt situate societăți diferite, culturi diferite, popoare diferite, religii diferite. Acestea încă nu și-au pierdut definitiv specificul. Globalizarea le aduce moarte tuturor acestora, iar ei încă mai sunt în stare să realizeze asta sau să simtă la nivel intuitiv. Însă pentru a reuși să facă o opoziție eficientă oligarhiei globale, este evident că nici o țară luată aparte nu dispune de forțe. Chiar dacă s-ar uni forțele unei sau altei culturi sau al unei comunități regionale ce depășește granițele unei țări, oricum forțele ar fi inegale. Și doar dacă întreaga omenire va conștientiza necesitatea unei opoziții radicale globalismului, vom căpăta șansa să transformăm lupta noastră în una eficientă și aducătoare de rezultate. O acțiune comună nu reclamă de la noi să luptăm pentru aceleași idealuri sau să fim solidari cu acele norme care trebuie să vină în schimbul actualei catastrofe și patologii. Aceste idealuri pot fi diferite și chiar până la un anume punct conflictuale, însă trebuie să conștientizăm cu toții că dacă nu vom reuși să stârpim oligarhia globală, atunci toate aceste proiecte (oricare ar fi ele) vor rămâne nerealizate și vor pieri definitiv. Și dacă vom reuși să manifestăm destulă minte, voință, luciditate și curaj pentru a acționa de comun acord împotriva oligarhiei globale în cadrul Alianței Revoluționare Globale, atunci vom avea o șansă și o posibilitate deschisă nu doar să purtăm o luptă de la egal la egal, ci chiar și să învingem. Diferențele dintre societățile noastre și normele lor vor avea valoare doar după ce vom doborî oligarhia globală. Iar până atunci contradicțiile pe marginea proiectelor vor fi doar în avantajul oligarhiei globale, care acționează în conformitate cu eternul principiu imperial ”desparte și stăpânește”. În cadrul revoluției globale există doar două aspecte: unitatea a ceea ce urmează a fi nimicit și diversitatea a cee ace urmează a fi afirmat.
2. Revoluția secolului XXI nu poate fi o simplă reeditare a revoluțiilor din secolele XIX și XX. Revoluțiile anterioare uneori apreciau corect neajunsurile acelor regimuri, împotriva cărora erau îndreptate. Însă panorama istorică nu permitea conștientizarea celor mai universale și adânci rădăcini ale răului. Pe lângă loviturile aplicate unor trăsături de-a dreptul patologice ale orânduirii social-politice și asupra puterii nedrepte, înstrăinate și uzurpate, interveneau și anumite elemente secundare, care nu meritau o respingere atât de dură. Revoluțiile precedente deseori aruncau și copilul odată cu apa din covată, iar lovind răul, aduceau atingere și unor aspect care, dimpotrivă, meritau să fie păstrate și restabilite. În fazele anterioare răul pur rămânea camuflat, iar uneori chiar aceste revoluții purtau în sine ceva din acel duh, acele repere și acele tendințe, care au și condus la ora actuală spre despotismul financiar și mediatic al oligarhiei globale. În plus, revoluțiile de altă data se desfășurau în condiții locale, și chiar acolo unde pretindeau la un caracter global, nu dispuneau de această anvergură. Doar la ora actuală s-au copt condițiile necesare pentru ca această revoluție să devină una cu adevărat globală. Asta deoarece sistemul, împotriva căruia este îndreptată, a devenit cu adevărat unul global (nu doar la nivel de proiect). O altă trăsătură a revoluțiilor precedente consta în faptul că acestea propuneau niște modele social-economice de alternativă, care de cele mai multe ori pretindeau la universalitate. Dacă vom repeta această cale astăzi, atunci îi vom respinge în mod inevitabil pe cei, care concep ideea de normă altfel (prin prisma propriei societăți, a propriei istorii, a propriei culturi) și care își doresc un alt viitor decât și-l doresc alți revoluționari, angajați în lupta împotriva oligarhiei globale. Iată de ce revoluția secolului XXI trebuie să fie una cu adevărat planetară și pluralistă ca scopuri finale. Toate popoarele lumii trebuie să se ridice contra ordinii mondiale existente în mod solidar, de comun acord, dar în numele unor idealuri diferite și pentru afirmarea în practică a unor norme diferite. Ca să avem un viitor, trebuie să-l concepem ca pe un buchet complex de posibilități, care sunt împiedicate să se realizeze de către actualul sistem mondial și oligarhia globală. Dacă nu vom distruge acest sistem cu eforturi comune, în numele unor scopuri și orizonturi diferite, nu vom obține nici un buchet, nici măcar un singur viitor sau câteva forme ale acestuia. Să lăsăm ca fiecare societate să lupte pentru propriul proiect al viitorului. Revoluția secolului XXI va fi una de succes doar atunci când în cadrul ei vor lupta contra dușmanului comun toate popoarele de dragul unor scopuri diferite.
3. Acele spectacole, pe care le urmărim în cadrul așa-numitelor ”revoluții color”, nu conțin nimic cu adevărat revoluționar. Ele sunt organizate de către oligarhia globală, sunt pregătite și susținute de către rețelele acesteia. ”Revoluțiile color” sunt îndreptate practic întotdeauna împotriva acelor societăți și regimuri politice, care se opun în mod activ sau pasiv oligarhiei globale, îi contestă interesele, tind să păstreze un anume grad de independență în raport cu aceasta în domeniul politic, în strategie, în chestiunile regionale sau în economie. Iată de ce ”revoluțiile color” au loc selectiv și se sprijină pe rețeaua mass-media globalistă. Este vorba despre niște parodii la revoluții, ele servind exclusiv unor scopuri contrarevoluționare.
4. Noua revoluție trebuie să fie orietată spre doborârea radicală a oligarhiei globale, spre nimicirea elitei mondiale, spre distrugerea înregii ordini legate de ea sau, mai exact, a acestei dezordini dirijate. Nimicind nervul răului, noi vom elibera istoria popoarelor și a societăților de vampirul parazitar al oligarhiei planetare. Doar o astfel de soluție poate deschide o perspectivă pentru edificarea unui viitor de alternativă. Revoluția trebuie să fie una prin definiție globală. Oligarhia globală este îmrăștiată pe întregul teritoriu al planetei. Ea există nu atât sub forma unei structuri ierarhizate având un centru, un nucleu bine definit, cât sub forma unui câmp de rețea difuz, răspândit în toată lumea. Centrul de luare a deciziilor nu se află neapărat acolo unde sunt concentrate centrele vizibile ale conducerii politice și strategice ale Occidentului, adică în SUA și în alte centre ale lumii occidentale. Specificul elitei globale constă în faptul că localizarea ei este una în continuă mișcare și curgere, iar centrul de luare a deciziilor este unul dinamic și dispersat. Tocmai de aceea este extrem de dificil de a aplica o lovitură contra nucleului oligarhiei globale doar prin concentrarea asupra localizării ei teritoriale. Pentru a învinge acest rău de rețea, este necesar să fie smulsă din rădăcină prezența lui sincronică în diferite puncte ale pământului. În plus, este necesar să penetrăm în interiorul acestei rețele, pentru a semăna panică, a crea disfuncții, a introduce viruși și a provoca procese distructive. Distrugerea totală a oligarhiei globale reclamă din partea forțelor revoluționare însușirea tehnicilor de rețea și a protocoalelor de comunicații în cadrul rețelei globaliștilor. Omenirea trebuie să dea o luptă împotriva globalismului pe propriul ei teritoriu, iar astăzi întregul teritoriu al globului a devenit o zonă aflată într-un fel sau altul sub controlul dușmanului. Iată de ce lupta pentru nimicirea elitei globale trebuie să fie nu doar una comună, ci și sincronizată în cele mai diverse puncte ale planetei, rămânând una asimetrică. În plus, revoluția presupune în cazul dat o strategie de desfășurare a unui război de gherilă pe teritoriul ocupat de inamic. În particular, asta înseamnă că lupta trebuie să se desfășoare și în spațiul virtual. Revoluția cibernetică și practica luptei radicale în spațiul virtual trebuie să fie o parte componentă a revoluției secolului XXI.
5. Dintre toate ideologiile epocii moderne, la ora actuală s-a păstrat doar una, cea întruchipată de liberalism sau de liberal-capitalism. Anume în aceasta este concentrată în momentul de față matricea ideologică și de viziune a oligarhiei globale. Această oligarhie globală este una declarat sau camuflat liberală. Liberalismul îndeplinește o funcție dublă : pe de o parte, el servește drept hartă filosofică pentru consolidarea, păstrarea și extinderea puterii oligarhiei globale, adică se prezintă în calitate de ghid pentru politica ei globală, iar pe de altă parte el permite să fie racolați la scară largă în orice punct al planetei voluntari și colaboraționiști ai acestei elite, camarila ei; acceptând liberalismul, cele mai diverse persoane – conducători politici, funcționari, industriași, traderi, intelectuali, comunitatea științifică, tineretul din orice țară formează în mod automat acel mediu, din care este recrutat personalul de deservire al globalismului, prin intermediul căruia sunt create rețele, este colectată informația, sunt formate centre de exercitare a influenței, este făcut lobby pentru tranzacții și decizii în favoarea corporațiilor transnaționale, sunt promovate alte opearțiuni strategice în scopul instaurării dominației globale a oligarhiei mondiale. Principala țintă de atac a revoluției trebuie să o constituie anume liberalii în toate manifestările lor: în calitate de exponenți ai unor orientări ideologice, politice, economice, filosofice, culturale, strategice, tehnologice. Liberalii reprezintă acea pojghiță sub care se ascunde oligarhia globală. Orice lovitură aplicată liberalismului și liberalilor are toate șansele să afecteze părțile sensibile ale oligarhiei globale, organele ei vitale. Lupta totală cu liberalismul și liberalii constituie vectorul strategic primordial al revoluției globale. Revoluția trebuie să poarte un caracter radical antiliberal, deoarece anume în liberalism este concentrat nucleul răului. Orcie alte viziuni politice pot fi tratate în calitate de posibilă alternativă, aici nefiind nici un fel de limitări. Singura excepție este liberalismul, care trebuie să fie nimicit, strivit, doborât, eliminat.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Le Vatican invite Paul Ehrlich, auteur de “La Bombe P” sur la « surpopulation »

13 janvier 2017 17 h 00 min·

On nous aurait dit cela il y a deux ou trois ans, personne n’y aurait cru, tous auraient ri. L’auteur de La Bombe P, le livre qui a déclenché la lutte contre la « surpopulation », Paul Ehrlich, a été officiellement invité à s’exprimer lors d’une conférence organisée, par le Vatican et au Vatican, du 27 février au 1er mars prochains, sous le titre « L’extinction biologique ». L’objectif du colloque est de réfléchir à « la manière de sauver le monde naturel ». L’annonce de la conférence, par le biais d’une présentation totalement évolutionniste de l’histoire de la Terre, évoque un « déséquilibre insoutenable » entre la population humaine et des ressources naturelles, l’homme consommant aujourd’hui, selon les organisateurs, 156 % de ce que la terre peut supporter. Un mouvement de surconsommation déclenché il y a 500 ans, aux termes de cette présentation. De la surconsommation à la surpopulation, il n’y a qu’un pas, logique, inévitable.

Parmi les invités, on note la présence d’autres personnalités qu’il eût été inimaginable d’inviter au Vatican il y a quelques années. Ainsi, le Dr John Bongaarts, vice-président du Population Council basé à New York, parlera de l’état présent et futur de la population. Le Population Council, fondé par John D. Rockfeller III en 1952, s’enracine dans le mouvement eugéniste et se spécialise dans la recherche sur les contraceptifs et leur diffusion : c’est lui qui a développé le stérilet en cuivre, aux effets abortives précoces, les implants contraceptifs Norplant, Jadelle et Mirena, et Roussel-Uclaf lui a cédé gratuitement les droits de la pilule abortive RU 486 – le « pesticide anti-humain » comme l’appelait le Pr Lejeune – en 1994.

Paul Ehrlich, le « pape » de la surpopulation au Vatican

Mais il y a des degrés dans le scandale. Si un Bongaarts s’inscrit clairement dans le mouvement anti-humain qui est au cœur de l’idéologie environnementaliste, Paul Ehrlich est réellement en son cœur : c’est lui qui a été le vecteur principal du « changement de paradigme » à travers lequel l’homme a été considéré depuis des années 1970 comme l’ennemi de la nature, pour ne pas dire de la Terre-Mère, qui par son seul nombre et par son exploitation des ressources naturelles met en péril l’ensemble.

Cela a justifié la diffusion de la contraception, de l’avortement, de toutes ces pratiques de la culture de mort que de nombreuses institutions internationales ont imposées dans le monde entier. Voilà qui a justifié la mentalité de refus de la vie tout comme la politique de l’enfant unique en Chine, les stérilisations forcées en Inde ou au Pérou, la propagande incessante pour les contraceptifs de longue durée aussi bien en Occident qu’en Afrique…

Le rouleau compresseur de la pensée d’Ehrlich a dévasté le respect de la vie partout dans le monde, et ce malgré l’incroyable somme de prédictions fausses de l’anti-populationniste. Son livre de 1968 annonçait la famine avec 100 à 200 millions de morts par an entre 1970 et 1980. L’extinction de l’humanité faisait partie de ses nombreuses annonces d’apocalypse dont aucune ne s’est réalisée. Pour la décennie suivante, lui ou ses semblables prévoyaient 4 milliards de morts, dont 65 millions d’Américains victimes d’une famine de masse sans précédent. Ehrlich prônait le contrôle de la population comme « seule » solution, appelant de ses vœux la stérilisation forcée.

Les Académies pontificales invitent les ennemis de l’homme

Le lamentable échec de ses prédictions pseudo scientifiques n’ont pourtant pas vacciné les gens de l’établissement environnementaliste contre ces nouvelles annonces : ils ont trop besoin de lui et la vérité importe peu. Car le prophète de malheur continue : aujourd’hui, ses prédictions tournent autour du réchauffement climatique et de l’extinction des espèces. Et Paul Ehrlich continue de prôner l’avortement, et même l’avortement sélectif des filles, voire l’infanticide, pour les « protéger » de l’avenir pourri qui les attendrait dans un monde surpeuplé, comme il l’a dit dans un entretien en 2011.

L’invitation de ce malthusien frénétique par l’Académie pontificale des sciences et par l’Académie pontificale des sciences sociales co-organisatrices de la conférence, en présence de Mgr Marcel Sanchez Sorondo et avec la participation du cardinal Peter Turkson, est aberrante. On ne peut croire à une volonté de confrontation ou de mise en cause des thèses de cet homme qui est un adversaire irréductible de tout ce en quoi croit l’Eglise. Cela ne peut se faire, et surtout dans un cadre ecclésial, de donner la parole à ses pires ennemis afin qu’ils puissent tenter de convaincre un auditoire quel qu’il soit, en recommandant le mal, le péché et la mort…

De la surpopulation à la haine de l’homme – et de Dieu

Car au-delà des nombreux crimes auxquelles l’idéologie répandue par Paul Ehrlich a donné lieu, au-delà de sa contestation virulente de la morale chrétienne du mariage et de la procréation, il se pose en adversaire radical du premier commandement donné par Dieu à l’homme dans le jardin : « Croissez et multipliez-vous. »

En répandant l’idée selon laquelle la Terre serait trop petite pour l’homme, que Dieu se serait trompé en lui recommandant de la « remplir », en faisant de l’homme non le roi et le centre de la création mais son ennemi insidieux et aujourd’hui mortel, c’est la voix du premier non serviam qui s’exprime. La haine de l’être. C’est signé…

Anne Dolhein

Ruxandra Cesereanu. Gulag și Holocaust în conștiinţa românească - Context European si mondia

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Gulag și Holocaust în conștiinţa românească - Context European si mondial

Autor: Ruxandra Cesereanu

Descrierea proiectului care sta la baza simpozionului de la Cluj din 25-26 mai 2007. Programul simpozionului, o sinteza a acestuia, precum si fragmente din unele lucrari prezentate sunt publicate pe site. Lucrarile vor fi publicate integral in Nr. 13 al Caietelor Echinox, editate de Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Universitatea Babes-Bolyai, si care urmeaza sa apara in noiembrie 2007.

Proiectul ?Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca ? Context european si mondial? vizeaza doua momente cheie din traumele politice ce au marcat Europa in secolul XX. De-abia dupa prabusirea comunismului, Romania a putut sa isi recupereze memoria trecutului recent si sa isi evalueze pozitia fata de acesta. Pe de o parte, numai in ultimii ani, datorita infiintarii unei Comisii de Studiere a Holocaustului in Romania, s-a reusit elaborarea unui Raport emblematic pentru victimele regimului fascist din Romania din perioada 1940-1944. Pe de alta parte, trecutul comunist al romanilor si ranile produse de acesta sunt luate abia acum in vizor in mod adecvat, contabilizand perioada 1944-1989.
In acest sens, proiectul de fata propune o panorama sintetica a reactiilor sociale, politice, morale ale romanilor fata de cele doua tare ale secolului XX, comunismul si nazismul. El pune in dezbatere chestiunea totalitarismului, cu cele doua extreme ale sale (stanga si dreapta), intr-un demers comparatist de anvergura, folosind ca model, pe de o parte Raportul de Studiere a Holocaustului ]n Romania (sub presedintia lui Elie Wiesel), iar pe de alta parte Raportul Comisiei de Investigare a Dictaturii Comuniste in Romania, conduse de politologul Vladimir Tismaneanu.
Proiectul prevede ca, in cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului de la Facultatea de Litere, sa functioneze doua ateliere, unul investigand Holocaustul, iar celalalt Gulagul romanesc, precum si reactiile fata de acestea la nivelul autoritatilor si al mentalitatii publice. Un al treilea atelier se va ocupa cu realizarea unui film documentar despre supravietuitorii Gulagului si Holocaustului in Romania. Demersul este pluridisciplinar, iar strategia vizeaza integrarea cercetarii romanesti in cercetarea internationala de varf, aducand o contributie proprie la analiza violentelor politice, etnice si rasiale din secolul trecut, avand in vedere ca secolul XXI continua sa fie marcat de memoria acestor traume.

Termenii Gulag si Holocaust (un termen echivalent pentru Holocaust este acela de Shoah) au devenit astazi emblematici pentru ideea de extremism de stanga si de dreapta. Este vorba despre niste termeni-efigie, deoarece continutul lor s-a amplificat fata de acceptia originara. Astfel, Gulagul (termenul este preluat din limba rusa si semnifica Directia Generala de Munca a Lagarelor din URSS) este utilizat metonimic pentru a desemna spatiul prototipal al detentiei comuniste sub toate formele ei (lagar de munca, inchisoare, colonii de munca, deportare). Holocaustul (termenul provine din greaca veche si inseamna Sacrificiu) este utilizat pentru a desemna spatiul si timpul (dar si metoda) in care au fost exterminati in principal evreii odata cu instaurarea regimurilor de tip nazist, inainte si in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Daca in cazul Gulagului s-au folosit metode variate, Holocaustul are drept specific metoda de exterminare in special a evreilor prin intermediul camerelor de gazare (de aici, propunerea, venita din partea unor istorici dupa care termenul Holocaust insemnand Sacrificiu este inadecvat, intrucit evreii nu s-au sacrificat singuri, ci au fost sacrificati, ca respectivul termen sa fie inlocuit cu cel de Shoah, care inseamna Catastrofa).
Paralela intre comunism si nazism este binevenita pentru a intelege sistemul totalitar si consecintele sale. Istoricul acestui paralelism este sinuos, insa, de-a lungul secolelor XX si XXI. Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial a existat o punere in pagina a celor doua totalitarisme, apoi, de la jumatatea secolului XX, Holocaustul a fost proclamat a fi oroarea secolului, paralelismul intre Gulag si Holocaust fiind considerat inadecvat. La sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI au inceput sa apara cercetari care demonstrau ca cele doua extremisme au mai multe puncte comune decat deosebiri. In acest sens, s-a sustinut si demonstrat ca Pactul Ribbentrop-Molotov, intre Germania nazista si imperiul sovietic stalinist, nu a fost o intamplare, ci a subliniat tocmai afinitatile celor doua isme si ingemanarea lor. Acest pact a demonstrat o reflectare in oglinda a comunismului si nazismului. Obsesia pentru puritate ideologica ori rasiala si solutia lichidarii adversarilor vizau si intr-un caz si in celalalt confectionarea unui om nou pe care atat comunismul cat si nazismul ravneau sa-l obtina in eprubeta social-politica a vremurilor respective.
Hannah Arendt, in Originile totalitarismului (1951), a fost cel dintai cercetator care a facut paralela intre comunism si nazism, intre Gulag si Holocaust, considerand ca acestea au depins decisiv de panslavism, respectiv de pangermanism. Hannah Arendt a deconstruit structura comunismului si nazismului prin intermediul catorva coeficienti precum existenta maselor atomizate, functionarea propagandei, teroarea, existenta Partidului Unic, existenta Conducatorului ca lider totalitar, existenta Politiei politice si functionarea sistemului concentrationar. Alti analisti de marca, precum Alain Besancon (1980), Francois Furet (1995) si Ernst Nolte, au facut, la sfarsitul secolului XX, acelasi paralelism. Alain Besancon, in Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism si unicitatea Shoahului, a evidentiat faptul ca deconstructia nazismului a beneficiat de o bibliografie impresionanta la nivel international, in timp ce aceea a comunismului a fost deficitara. Alain Besancon a fost interesat in analiza sa comparativa de o paralela amanuntita intre comunism si nazism la nivel de represiune, factorii comparati fiind concentrarea victimelor in spatii aparte, operatiunile mobile de ucidere, tehnica masacrului (promovata atat de comunismul de tip leninist-stalinist, cat si de nazismul de tip hitlerist), deportarea, executia judiciara, anonimatul impus victimelor si reducerea acestora la conditia de cifra, distrugerea morala, mentala si sufleteasca a victimelor. Un alt istoric, Pierre Chaunu, a afirmat ca bolsevismul si nazismul au constituit niste gemeni heterozigoti, iar asertiunea sa a facut cariera in istoria paralelismului adecvat intre cele doua extremisme. In ceea ce ii priveste pe Francois Furet (autorul lucrarii Trecutul unei iluzii) si Ernst Nolte (autorul lucrarii Fascismul in epoca sa, 1963), acestia au sustinut la sfarsitul secolului XX o celebra polemica pe marginea comunismului si nazismului, publicata sub titlul Fascism si comunism. Polemica (1998) a pornit de la afirmatia lui Ernst Nolte cum ca nazismul ar fi fost o reactie stricta la comunism si ca, daca comunismul leninisto-stalinist nu ar fi existat, nici nazismul hitlerist nu ar fi luat nastere. Francois Furet a respins vehement aceasta idee, precizand faptul ca o catastrofa istorica (precum nazismul) nu poate fi explicata cauzal prin intermediul altei catastrofe istorice (comunismul).
In ultima decada, cercetarile au capatat noi nuante. Spre exemplu, la inceputul mileniului trei un alt cercetator, Bernice Glatzer Rosenthal, a publicat lucrarea Noi mituri. De la Nietzsche la Stalin (2001), in care sustine ca filosofia supraomului (care a fost de obicei atasata strict nazismului) este valabila si pentru bolsevici. Atat comunismul, cat si nazismul au incercat sa inculce ideea de om nou, indusa ideologic, dar si practicata cu forta, prin intermediul unui entuziasm ideologic destructiv la nivelul societatii. In Romania, doua reviste cu precadere au publicat texte de comparatism politic despre comunism si nazism, este vorba de revistele 22 si Observator Cultural. Alaturi de acestea as mai mentiona, de asemenea, revistele Memoria, Magazin istoric si nu in ultimul rand Caietele Echinox. Revista 22 a publicat, de pilda, in 2003, eseul cercetatorului Martin Malia, preluat din The National Interest, si intitulat tocmai Despre nazism si comunism. Martin Malia afirma ca indiferent de ideologie, genocidul este genocid, si ca intre comunism si nazism exista un semn de egalitate din acest punct de vedere. Intre cercetatorii romani care s-au pronuntat asupra unei paralele intre comunism si nazism, comparand implicit Holocaustul si Gulagul (la nivelul memoriei ororii) trebuie amintit in mod special Caius Dobrescu, al carui eseu intitulat chiar Holocaust si Gulag, publicat in 2004, in revista Observator Cultural, a fost binevenit pentru analiza profunda implicata la nivel de mentalitate. Caius Dobrescu este interesat, in analiza sa, mai ales de receptarea occidentala a Holocaustului (versus nereceptarea Gulagului in spatiul occidental, decat la nivel minimal) si, in oglinda, de receptarea Gulagului in Estul european (versus nereceptarea Holocaustului decat la nivel minimal in fostele tari comuniste). Tensiunea nascuta intre comemorarea Holocaustului, demonstreaza Caius Dobrescu, si comemorarea Gulagului nu este doar o disfunctie de suprafata, o neintelegere pasagera, ci reveleaza o diferenta profunda de dispozitii interioare, de modele de comprehensiune si de identificare empatica tinand de forme de societate in care secularizarea a luat cursuri diferite. Ceea ce desparte cele doua pozitii este modalitatea in care suferinta provocata a fost conceputa, rememorata si retraita pana astazi. Un alt autor care a incercat o sinteza, e adevarat, doar asupra regimurilor comuniste si a ororilor produse de acestea, este Vladimir Tismaneanu in volumul sau Stalinism pentru eternitate (2005). De altfel Tismaneanu a fost numit, in aprilie 2006, de catre presedintele Traian Basescu, in functia de coordonator al unui colectiv de istorici menit sa intocmeasca un Raport privind victimele comunismului din Romania.
Prin proiectul Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca ? Context european si mondial, propus in cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului de la Facultatea de Litere, se urmareste racordarea la cercetarile de mentalitate de ultima ora, care sa explice traumele declansate de functionarea totalitarismului cu cele doua directii ale sale. Proiectul are ca scop initial realizarea unui simpozion international pe tema propusa, si, ca scop final, realizarea unei baze de date la nivel national si international, necesara intelegerii problematicii complexe a urmarilor legate de violentele politice, rasiale, etnice. Interactiunea culturala, protectia drepturilor fundamentale ale omului, lupta impotriva rasismului si intolerantei, construirea unui climat de intelegere si respect reciproc privind unitatea si diversitatea culturala, globalizarea cunoasterii, afirmarea libertatii umane sunt alti coeficienti luati in dezbatere. Nu in ultimul rand, proiectul de fata atinge arii tematice prioritare precum politica externa a Romaniei, modele de integrare europeana, relatia intre cultura romaneasca si cultura europeana, politici regionale si politici europene, relatia intre identitatea nationala si identitatea europeana.

Yossef Abraham. MORALA CANIBALULUI

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

 

MORALA CANIBALULUI

Câteva zile ne despart de încheierea președinţiei lui ibn Hussein Obama, lider din lumea a treia care a condus timp de opt ani cea mai dezvoltată ţară din lume. Fiecare poate să- l aprecieze cum vrea – el, desigur, se vede un succes formidabil, alţii nepreafiind de acord cu el – dar putem să căutăm anumiţi indici obiectivi. Ca orice om (sau neom), președintele ibn Hussein a avut parte de succese și de eșecuri, dar nu întotdeauna așa cum le prezintă el.

Chiar la începutul președinţiei sale, ibn Hussein a primit premiul Nobel pentru pace! Nu e vorba aici de ideile sale, care pot fi apreciate într -un fel sau altul, ci de faptul simplu, că încă nu apucase să facă nimic. Dar aici e vorba de o ideologie anume…

Odată, de mult, „socialiștii” își puneau speranţele în „clasa muncitoare” (și partidul lui Hitler era „muncitoresc”); dar speranţele acestea s -au dovedit a fi neîndreptăţite: muncitorilor, în majoritate, nu le pasă de ideologii, ci de îmbunătăţirea situaţiei lor, socială și materială; ceea ce nici Hitler, nici Musolini, nici Stalin n -au făcut.

Așa încât noii „revoluţionari”, în turnurile lor de fildeș, au găsit un nou obiect al speranţei: sălbaticii din „lumea a treia”, a căror ură faţă de civilizaţia umană este neîmpăcată, care nu pot fi cumpăraţi cu bunuri materiale, și care, desigur, vor acţiona neobosit pentru a distruge omenirea. Ibn Hussein era din acest punct de vedere o pleașcă deosebită: politician american, cu charismă, care știe să vorbească și mai ales să mintă, în spiritul „corectitudinii politice”.

Să vedem ce -a făcut.

Ideea lui e, că Occidentul trebuie să vină înaintea naţiunilor „lumii a treia”, mult exploatate și dispreţuite, și să -și ceară iertare; așa că s -a dus la Cairo și a ţinut un discurs, bine ponderat și plin de minciuni. Citez.

«I’m a Christian, but my father came from a Kenyan family that includes generations of Muslims. As a boy, I spent several years in Indonesia and heard the call of the azaan at the break of dawn and at the fall of dusk. As a young man, I worked in Chicago communities where many found dignity and peace in their Muslim faith.»

[Eu sunt creștin, dar tatăl meu vine dintr o familie kenyată care numără generaţii de musulmani. Copil fiind, am trăit câţiva ani în Indonezia și am auzit chemarea muezinului când se crăpa de ziuă și când cădea seara. În tinereţe, am lucrat în comunităţi din Chicago în care mulţi găseau demnitate și pace în credinţa lor musulmană.]

Fiul unui musulman e musulman; crescut și educat într -o ţară musulmană, și trăind mai apoi printre musulmani… Tot felul de idioţi au încercat să anuleze investitura prezidenţială a lui ibn Hussein, susţinând că nu s- ar fi născut în Statele Unite (ceea ce era o prostie); dar nimeni nu s -a gândit să- i ceară să prezinte certificatul de botez (sau să -și dea jos pantalonii și să arate că e circumcis, pentru un politician african nu e rușine). Da’ce – nu- i frumos să ceri așa ceva!

Mai apoi:

«The Holy Koran teaches that whoever kills an innocent is as -- it is as if he has killed all mankind. (Applause.) And the Holy Koran also says whoever saves a person, it is as if he has saved all mankind.»

[Sfântul Coran ne învaţă că oricine ucide un nevinovat e ca și cum — ca și cum ar fi ucis omenirea întreagă (…) Şi Sfântul Coran ne mai învaţă că oricine salvează o fiinţă umană, e ca și cum ar fi salvat omenirea întreagă.]

Minte ca un musulman; mai rău, le spune musulmanilor, prin coduri, cum să se poarte. Textul în cauză, tradus în engleză, e precum urmează:

(5:32)

«On that account: We ordained for the Children of Israel that if any one slew a person - unless it be for murder or for spreading mischief in the land - it would be as if he slew the whole people: and if any one saved a life, it would be as if he saved the life of the whole people. Then although there came to them Our apostles with clear signs, yet, even after that, many of them continued to commit excesses in the land.»

[Tot despre aceea: Am poruncit Fiilor lui Israel că dacă cineva ucide un om – afară dacă numai e pentru omucidere sau împrăștierea răului în ţară – e ca și cum ar fi ucis omenirea întreagă, și dacă cineva salvează o viaţă, e ca și cum ar fi salvat omenirea înteagă. Atunci chiar dac -au venit la ei apostolii Noștri cu semne vădite, da, chiar după aceea, mulţi dintre ei au continuat să -și facă de cap pe Pământ.]

Nu e interesant? Apostolii „noștri”, ca și ibn Hussein, care e „creștin”; dar asta n- are importanţă. Important e ce urmează în „sfântul” Coran, 5:33:

«The punishment of those who wage war against God and His Apostle, and strive with might and main for mischief through the land is: execution, or crucifixion, or the cutting off of hands and feet from opposite sides, or exile from the land: that is their disgrace in this world, and a heavy punishment is theirs in the Hereafter.»

[Pedeapsa pentu cine se războiește cu Dumnezeu și trimisul Său, și se ridică cu sila și puterea pentru a face răul pe Pământ este: execuţia, sau răstignirea, sau tăierea mâinilor și picioarelor sale din ambele părţi, sau alungarea din ţară; aceasta e nenorocirea lor pe lumea aceasta, și -i mai așteaptă o pedeapsă grea în lumea de apoi.]

De pe buze îi picură mierea; dar el prezintă sursa evreiască – prezentată de Coran ca evreiască – drept musulmană! Însă adevăraţii cunoscători ai Coranului știu ce urmează, și înţeleg bine mesajul: în fruntea Statelor Unite ale Americii se află un musulman, și el vă susţine. Ideologia „statului islamic” este bine insinuată aici.

Într -adevăr, în scurtă vreme a izbucnit „primăvara arabă”, care a făcut, până acum, sute de mii de morţi, și a dus la milioane de refugiaţi – care nu -s mai buni decât cei care i -au alungat de acasă. Milioanele acestea vin în Europa, și fac ce ce știu: jefuiesc, violează și asasinează, dezechilibrând astfel civilizaţia umană. Pentru ibn Hussein, este un succes. Alt succes este exacerbarea tensiunii inter-rasiale în Statele Unite.

A mai rămas un Stat în Orientul Mijlociu, pe care ibn Hussein n -a reușit să- l distrugă: Israelul. Are el grijă… Consiliul de Securitate se întrunește, sub presiunea lui ibn Hussein, și adoptă o rezoluţie anti -israeliană – picură mierea din ea, doar despre pace e vorba – care va fi adoptată de „conferinţa de pace” de la Paris, a cărei decizie va fi sancţionată definitiv de Consiliul de Securitate… Un cerc vicios, care nu va mai putea fi anulat, și care, ca și discursul mieros de la Cairo, va duce la o vărsare grozavă de sânge. Après moi le déluge, după mine potopul; tactica pământului pârjolit. Ce -i pasă – vina va fi aruncată în spinarea lui Netaniahu și a lui Trump.

*

Dar ibn Hussein a mai avut parte și de eșecuri.

El a fost ales prin votul tribal al negrilor – când președintele Statelor Unite este kenyat, și votul acolo devine tribal – și prin corectitudine politică: nu- i frumos ca un alb să voteze împotriva unui negru, ca un evreu (sau creștin) să voteze împotriva unui musulman. Dar când a încercat să continuie această tradiţie, a eșuat lamentabil.

Negrii, care nu obișnuiau să voteze în alegerile din Statele Unite, chiar dacă nimeni nu -i mai împiedica, s -au trezit dintr -o dată, când a fost vorba de a aduce un negru la putere; dar altul ca ibn Hussein nu s- a mai găsit… Ibn Hussein a intervenit, și și -a somat alegătorii, să voteze pentru Hillary, cum votaseră pentru el… Însă acum, fiind vorba de o întrecere între două feţe palide, negrii și -au pierdut interesul în alegeri, și nu prea s -au mai prezentat.

Un alt eșec a fost în privinţa femeilor. Hillary Clinton a făcut cele mai murdare figuri pentru a- l înjosi pe Trump, considerând că tot ce e scris în bibliografia feministă e adevărat, și că femeile americane sunt ușor de momit; mare i- a fost dezamăgirea. Femeile americane au făcut dovadă de maturitate politică, și au votat pentru Trump, cu zecile de milioane.

Alt grup care a făcut dovadă de maturitate politică a fost cel al hispanicilor, pe care Hillary Clinton a încercat să- i sperie, că Trump îi va expulza… Şi ei au votat în masă pentru Trump.

Rămâne problema personalităţii (sau a lipsei de personalitate) a candidatei. Aici nu e vorba de opinii, ci de probleme… hai să le zicem fiziologice. Hillary Clinton era binecunoscută pentru problemele ei de sănătate, atacurile cerebrale de care suferise; în timpul campaniei electorale, ea s -a prăbușit în transmisie directă. În loc să se interneze într -o casă de bătrâni, voia să fie președintă. (Aici trebuie să subliniem amestecul lui Bill Clinton, căruia îi fusese rezervat un rol de seamă sub halucinata președinţie a lui Hillary: un președinte care- și teminase funcţia, și care, după legea americană, nu mai poate participa în viaţa politică, încerca astfel să pună mâna, ilegal, pe putere).

*

Nu putem ști ce va fi.

Trebuie să- i urăm lui Trump mult succes; de bunăstarea Statelor Unite ţine bunăstarea lumii întregi. Desigur, revoluţionarii din turnul de fildeș nu se vor lăsa, și vor face orice, pentru a- i cauza eșecul; Domnul să ne ferească. Probleme nu lipsesc, în orice colţ al lumii; dar, mai întâi, el trebuie să asigure muncă și onoare muncitorilor americani, care l -au adus la putere.

Prin metode extreme, Mussolini și Hitler au pus capăt haosului din ţările lor; dar nebunia, ideile fixe, i -au făcut să piardă tot ce câștigaseră. Prin metode și mai extreme, Stalin a transformat Rusia, dintr -o ţară înapoiată, într -o supraputere mondială; dar imperiul răului, pe care- l crease, s- a prăbușit în cele din urmă.

Prin metode extreme, Augusto Pinochet a reușit (la cererea Parlamentului și prin voinţa poporului) să -și scape ţara (Chile) de tirania „mântuitorului de pe celălalt mal” (aceasta- i semnificaţia numelui Salvador Allende); dar el a avut cap, și, când poporul n -a mai fost interesat de metode de urgenţă, a renunţat la puterea absolută, și a continuat să -și servească poporul, ca politician.

Slavă Domnului! În Statele Unite, n -a fost nevoie de metode extreme, și democraţia a funcţionat. Alegerea lui Trump înseamnă mai mult decât schimbarea legală a președintelui; e vorba de o schimbare de direcţie. Spălarea în masă a creierului populaţiei (Stanisław Lem, Congresul futurologilor) s- a dovedit imposibilă; ca și ea, „Planeta maimuţelor”. Succes.

Yossef Abraham 

Nicolas Trifon. Géopolitique de la Russie : des rives du Dniestr à celles du fleuve Amour

Blog • Géopolitique de la Russie : des rives du Dniestr à celles du fleuve Amour

Nicolas Trifon | dimanche 8 janvier 2017

AddThis Sharing Buttons

Share to Facebook2Share to TwitterShare to Google+Share to PinterestShare to LinkedInShare to EmailShare to ImprimerShare to Plus d'options...

« L’Occident ne voulait pas admettre la Russie dans son club mais il ne voulait pas non plus entrer en conflit ouvert avec elle. Ce qui paraissait préférable, c’était de repousser la clôture du pré carré de Moscou plus à l’est (...) Ce fut une erreur, car ce fut à ce moment-là, précisément, en 1992-1993, que se trouvait l’occasion d’agir volontairement et de trouver la clé de la solution au ‘’problème russe’’ en accueillant cette grande nation dans le club occidental », fait remarquer l’historien et diplomate moldave Oleg Serebrian dans son livre La Russie à la croisée des chemins qui vient de paraître en français.

Franchement, je n’ai jamais été attiré par la géopolitique. Mon sentiment est que ceux qui pratiquent cette discipline sont davantage préoccupés par le repérage et l’interprétation des facteurs géographiques, au sens large du terme, qui favorisent en dernière instance un Etat, une région, une partie de l’humanité, pénalisant ainsi un autre Etat, une autre région ou encore l’autre partie de la même humanité pour des raisons le plus souvent extérieures aux actions entreprises par les responsables de cet Etat et des membres des sociétés qui composent cette humanité. Pour moi, l’insistance avec laquelle l’accent est mis sur les facteurs présentés de manière souvent péremptoire comme objectifs conforte les attitudes fatalistes. Aussi, ai-je toujours tenté de donner la priorité à la critique et, quand la possibilité se présente, au désamorçage des mécanismes de domination qui, au nom de facteurs prétendument objectifs, empêchent les individus de s’exprimer et de se réaliser en fonction de leurs besoins et de leurs désirs.
Associer la géopolitique aux projets criminels de domination planétaire des nazis par exemple ce serait faire un mauvais procès à certains représentants respectables de cette discipline. C’est ce qui s’est passé après-guerre en France, tout au moins avant l’apparition en 1976 de l’excellente revue Hérodote éditée par Yves Lacoste. Cependant un autre phénomène, en rapport avec l’actualité de ces deux dernières décennies, m’a rappelé la problématique de l’incidence de la géopolitique dans la politique. Je me réfère au poids croissant accordé à la géopolitique en Russie. Les débats à caractère éthique et politique – ouverts et pluriels – portant sur le contenu de la démocratie, le projet de société et l’évaluation du passé qui ont eu lieu notamment pendant la seconde moitié des années 1980 ont été progressivement marginalisés par des spéculations toujours plus hardies, catastrophistes les unes, grisantes les autres, sur l’avenir et le destin de la Russie. Avec l’arrivée de Poutine au pouvoir, les considérations de ce type formulées par ses conseillers, des personnages souvent tout aussi cyniques qu’habiles et même brillants, sont devenues dangereuses. Au service du pouvoir, les scenarii géopolitiques élaborés par des hommes tel le fameux Aleksender Dughin m’ont paru tout aussi nocifs que la dialectique qui justifiait naguère les abus commis sous le régime communiste.
Malgré mes réserves pour la géopolitique, dans le contexte des événements en Ukraine en 2014, j’ai été amené à me demander si les problèmes surgis en cette occasion ne devraient pas être abordés avant tout sur le terrain justement de la géopolitique. Dans ce sens, la lecture du livre d’Oleg Serebrian m’a apporté une réponse à laquelle je ne m’attendais pas. Dans un texte relativement court, dense par la multitude d’informations apportées mais rédigé dans un langage clair qui le rend abordable au lecteur non spécialisé, O. Serebrian reconstitue le processus historique, culturel et intellectuel qui a conduit la Russie « à la croisée des chemins ». Il part de données précises, des constats réalistes, argumente en adoptant un ton neutre même si ses propres positions sur les questions essentielles sont fermes. Tant le registre spéculatif que les démonstrations paradoxales sont évités, en sorte que le lecteur n’est pas assailli d’injonctions pathétiques et peut se forger sa propre opinion.
« Le futur géopolitique de la Russie ne se décide ni sur les rives du Dniepr, ni sur celles du Dniestr, mais sur celles du fleuve Amour. » [1] Cette boutade résume bien la thèse de l’auteur qui suggère que c’est surtout à la frontière orientale avec la Chine que se joue à moyen et long terme le sort de ce pays. L’intérêt des considérations d’ordre géopolitique de l’auteur sur les trois voies possibles pour la Russie de demain qui figurent dans la conclusion du livre résulte des démonstrations qui les précèdent, des données exposées méthodiquement dans les chapitres consacrées aux « rêveries » de la Russie de hier alimentées par les idéologies panslaviste, eurasiste et internationaliste ainsi qu’aux relations de ce pays au cours de l’histoire avec les Juifs, les Allemands, les Américains et les Chinois.
L’histoire, reconstituée ici avec un louable soin pédagogique, joue un rôle clef dans le portrait de cette Russie, de ce monde qui demeure une grande inconnue pour ceux qui le regardent de dehors, malgré le grand nombre d’informations disponibles à son sujet. Une histoire guère linéaire, suffisamment complexe et imprévisible (Qui a prévu l’implosion du régime communiste en URSS ?) pour que chacune des trois voies mentionnées dans la conclusion, à savoir impériale, eurasiste et européenne, soit possible.

« L’Occident ne voulait pas admettre la Russie dans son club… »

Paru d’abord en roumain [2] en novembre 2014, l’ouvrage est désormais disponible en français. Il est bienvenu dans un cas comme dans l’autre, tant le public français que roumain ayant beaucoup à apprendre sur ce monde pour des raisons certes différentes. Souvent allergique lorsqu’il s’agit de son voisin tant redouté de l’est, le public roumain préfère s’en tenir à des stéréotypes méprisants tandis que le public français, davantage attiré par la Russie, a tendance à se contenter de stéréotypes bienveillants, pas toujours clairvoyants aussi. Pour être clair, il faudrait préciser « le public roumain de Roumanie », en laissant de côté le public roumain de la République de Moldavie, pays que l’auteur a représenté en France et auprès de l’Unesco entre 2010 et l’été 2016. Le monde russe est nettement mieux connu et compris dans l’ancienne république soviétique et il serait bon qu’en Roumanie on fasse davantage d’efforts pour dépasser la suffisance superficielle dont on fait preuve quand il est question de la Russie, ce monde avec lequel les Roumains ont plus de points communs dans certains domaines qu’avec le monde occidental dont ils veulent se rapprocher. Ceux qui voient dans la Russie seulement une barbarie asiatique avec laquelle il faut rompre à tout prix ont quelque peu tendance à oublier que si ce pays s’engage dans une voie impériale ou eurasiste, la Roumanie risque de rencontrer pas mal d’obstacle dans son engagement européen. Le destin de la Roumanie, et pas seulement de la Roumanie, est étroitement lié à celui de la Russie, nous rappelle O. Serebrian quand il constate par exemple que : « L’Occident ne voulait pas admettre la Russie dans son club mais il ne voulait pas non plus entrer en conflit ouvert avec elle. Ce qui paraissait préférable, c’était de repousser la clôture du pré carré de Moscou plus à l’est, dans les limites (nullement étroites par ailleurs) de la Communauté des Etats indépendants. Il est probable qu’en 1992 Washington croyait que la non-ingérence dans la zone de la CEI serait suffisante pour calmer la ‘’rage de dents’’ du Kremlin. Ce fut une erreur, car ce fut à ce moment-là, précisément, en 1992-1993, que se trouvait l’occasion d’agir volontairement et de trouver la clé de la solution au ‘’problème russe’’ en accueillant cette grande nation (ainsi que tous les pays ex-communistes de l’est de l’Europe) dans le club occidental. » [3]
Pour conclure, je dirais que ce petit traité de géopolitique présente un triple avantage : il ne se cantonne pas à la personne de Poutine, il s’appuie sur une riche bibliographie de langue russe, d’un accès difficile en dehors de ce pays, et resitue le « cas » de la République de Moldavie, même s’il est assez rarement évoqué, dans le contexte de l’espace ex-soviétique.
Un seul regret, la géoculture, annoncée dans le sous-titre du livre, est moins présente dans la démonstration de l’auteur que la géohistoire et la géopolitique. Cependant, sur ce thème, O. Serebrian propose une explication assez ingénieuse du mode dans lequel sont perçues de l’extérieur les réalités postsoviétiques que je citerai in extenso en guise de conclusion : « Encore plus compliquée s’avère la définition de ce que serait l’espace géoculturel russe. Avant toute chose et en aucun cas, celui-ci ne doit être confondu avec une Russie politico-géographique ou ethno-géographique. Même si l’appréciation de ses limites ne saurait être qu’arbitraire, pour les établir il faut prendre en considération plusieurs critères comme l’utilisation de la langue russe comme langue maternelle ou seconde langue, le degré d’influence des médias russes (ou de langue russe) sur l’opinion publique, l’appartenance à l’Eglise orthodoxe russe, mais aussi des facteurs moins perceptibles de l’intérieur, tels que l’onomastique, les habitudes gastronomiques, la façon de s’habiller et de se comporter de la majorité de la population et jusqu’au paysage urbain. Ces faits sautent aux yeux d’un étranger, générant un enchaînement d’associations d’idées qui, à la fin, se matérialisent en hétéro-identification : la grande partie de la population des pays comme la République de Moldavie, le Kazakhstan ou le Kirghizstan ne s’(auto)identifie ni à la Russie, ni aux Russes, ni même au monde slave. Cependant, assez souvent, ceux de l’extérieur des frontières de l’ex-URSS (hétéro)identifient leurs habitants en tant que Russes. Tout ceci s’explique par le fait qu’un ensemble géoculturel se désassemble (et se construit) beaucoup plus lentement qu’in espace politico-géographique. » [4]

AddThis Sharing Buttons

Share to Facebook2Share to TwitterShare to Google+Share to PinterestShare to LinkedInShare to EmailShare to ImprimerShare to Plus d'options...

Notes

[1] Oleg Serebrian, La Russie à la croisée des chemins : géohistoire, géoculture, géopolitique, préface Christian Daudel, Paris, L’Harmatan, 2016, 183 p., p. 135.

[2] Rusia la răspântie, Chişinău, Editura Cartier, 2014.

[3] Oleg Serebrian, op. cit., p. 120.

[4] Id., p. 22.