duminică, 22 septembrie 2013

Mai arătaţi-mi o ţară! de Marin Neacșu

Mai arătaţi-mi o ţară!

Scris de : Marin Neacșu     2013-06-06     

 
Pe data de 1 Iunie 1946 a fost ucis Mareşalul. Pe data de 2 iunie 1889 după unele surse, se născuse. Pe data de 20.05.2013 a murit istoricul Gheorghe Buzatu, unul din puţinii istorici care a avut curajul să mai scrie despre Mareşal şi să vadă în el ceea ce a fost adică un mare patriot.
Întâmplător sau nu, despre nici unul din ei presa nu a scris, televiziunile nu au prezentat nici măcar câteva cuvinte, de parcă nici nu ar fi existat. Dacă despre Antonescu este de înţeles teama presei vândute de a scrie, dar nu înţeleg ce au avut cu marele istoric Gheorghe Buzatu. De ce nu a pomenit nimeni despre el nici cât un rezultat al meciului România –Trinidad Tobago? Despre soarta lui Becali, săracul puşcăriaş care plăteşte cu bani grei televiziunile şi politicienii să îi susţină cauza, să introducă legea amnistierii colective şi să îl scoată din puşcărie deşi are de ispăşit două condamnări, discută toţi „democraţii” de două săptămâni de au făcut clăbuci ca dero şi nu dau semne de oboseală. DespreAntonescu sau Buzatu, nimic. Am uitat căMareşalul Antonescu a salvat ţara şi că regele când i-a încredinţat conducerea ţării, a afirmat:“Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.”
Au uitat toţi că EL a fost singurul care a acceptat să îşi asume preluarea puterii, într-o perioadă nu critică ci dezastruoasă pentru ţară, singurul care a avut curajul să se înhame la o muncă aproape fără şanse de izbândă, strivit între două forţe din est şi vest care doreau supunerea României, dar nu a luat puterea că a vrut el, ci rugat de rege, nu prin loviluţie, nici prin furt electoral.
Drept mulţumire, românii se fac că uită şi ziua naşterii şi ziua uciderii lui, pentru că aşa vor alţii. Mai mult, ARMATA, prin conducătorii ei, face un gest de trădare naţională, punând la dispoziţia celor care au ordonat uciderea memoriei Mareşalului, arhivele militare dintre anii 1938 -1964 pentru a studia ce? În Comunicatul de presă al MApN se spune că au făcut aceasta, pentru a “extinde accesul reprezentanţilor Consiliului Memorial al Holocaustului din SUA la inventarele şi documentele referitoare la perioada 1938-1964, din depozitele de arhivă ale M.Ap.N.” CareHolocaust? Unde? Când? A decretat un trădător de ţară că în România a fostHolocaust şi acuma gata, am devenit toţicriminali şi vine cine vrea să ne studieze arhivele pentru că vrea să vadă unde suntcriminalii de război? Ce porcărie mai e şi asta? Şi dacă Holocaustul a avut loc conform celor care îl revendică în perioadarăzboiului, ce treabă au ei cu arhiva până în 64? Pe cine abureşte domnul Duşa? SauHolocaustul a ţinut până în 64? Pentru cei care încearcă să pună în spatele Mareşalului victime ale bolşevicilor şi cominterniştilorevrei, le dau spre citire, ca să nu mai caute în arhive, ordinul Mareşalului dat armatei pe timpul războiului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.”Acest om, acest commandant, acest patriot, erou al neamului, este scos în afara legii de un guvern românesc, la cererea altor conducători de ţări care se vor conducătorii lumii şi declarat “vinovat de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.”
Aşa prevede la cererea duşmanilor de ţară, OG- 31 din 2002. Să nu îţi vină să vomiţi? Iar mai marii ţării, de atunci şi până acuma, oamenii de cultură, istoricii,ARMATA, presa, televiziunile, toţi tac şi acceptă această umilire a nemului, acestă crimă oribilă contra valorilor, eroilor nemului romnânesc. Toţi tac!
Antonescu, criminal de război? Culmea culmilor. Pentru ce? Pentru că şi-a slujit ţara?
Atunci hai să vedem cum îşi tratează “criminalii” celelalte ţări:
1.  SUA
  • Generalul Custer, cel care a masacrat şi făcut să dispară triburi şi neamuri întregi de indieni vechii locuitori ai americii de nord, a acţionat şi-a făcut cunoscut cunoscut principiul conform căruia “un Indian bun este un Indian mort!”. Asta l-a ghidat, asta a pus în practică. Şi este considerat erou al SUA, îi poartă numele 6 oraşe din 6 state americane, nu ştiu câte cimitire, o rezervaţie militară naţională şi Divizia 85 Infanterie. Antonescu nu a spus ca un evreu bun este un evreu mort, nici nu a ordonat decimarea evreilor, în cel mai rău caz le-a dat voie să plece din România, ca să nu fie prinşi de Gestapo şi totuşi este declarat criminal de război. Mai nou, dacă le-ai dat voie evreilor să îşi scape pielea, se cheamă Holocaust.
  • Hiroşima .80000 de japonezi civili omorâţi în primele ore ale dimineţii de 06.08.1945, de o bombă aruncată dintr-un avion americat, condus de Paul Tibbets, la ordinul preşedintelui SUA de la acea vreme, Harry Truman. Încă 190000 de oameni au murit apoi ca urmare a efectelor secundare ale bomei atomice. Enola Gay este avionul care a purtat bomba ucigaşă nume dat după mama lui Tibbets. Deci ambii, mamă şi fiu asasini, criminali în masă şi totuşi, imediat după încheierea misiunii, pilotul asasin este decorat de generalul Karl Spaatz cu “Distinguished Service Cross” şi va ajunge după această faptă general de brigadă în armata americană. A murit la 92 de ani, onorat de întreagă americă, nimeni niciodată nu a dat o HG şi nu l-a găsit “ vinovat de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.” Dimpotrivă, se spune că prin crima comisă a adus pace. A adus pace “MY ASS” cum ar spune chiar ei, americanii. De Truman ce să mai spun? A dat ordin să fie aruncate două bombe atomice peste Japonia. Şi, cui îi pasă? Saddam a fost omorât numai pentru că se bănuia că le are, dar nici asta nu mai contează.
 
1.  Anglia
Francis Drake, cel mai celebru pirat al vremurilor, traficant de carne vie, cum li se spune acum celor care comercializează fiinţe vii, sau sclavi cum li se spunea atunci prin secolul al XVI-lea, a fost folosit mai pe faţă, mai pe ascuns de regina Angliei Elisabeta I care pe de o parte îl ridica la rang de Sir, pe de alta spunea că nu are nici o legătură cu actele lui de piraterie la adresa vaselor spaniole care se întorceau cu aur şi sclavi din „lumea nouă”. A murit la 56 de ani de dizenterie, dar onorat şi adulat, este considerat un erou al Marii Britanii, deşi a fost un negustor de sclavi, pirat, asasin plătit. Nimeni nu l-a declarat în afara legii, nimeni nu a cerut să fie studiată arhiva pentru a se vedea pe cine a omorât, pe cine a luat în sclavie, câţi africani au avut de suferit de pe urma „călătoriilor” lui.
 
3. Spania
Francisco Pizarro, conquistador spaniol, cuceritorul, sau masacratorul a zeci de mii de incaşi, a decimat pur şi simplu populaţiile băştinaşe din America de Sud, pentru a le lua aurul, a distrus dovezi ale civilizaţiilor maiaşe şi incaşe din răzbunare şi pentru a spori averea sa personală şi a reginei Spaniei. Numai într-o bătălie, în timpul atacului din Cajamarca în 1532 sunt ucişi între 2 000 și 8 000 de amerindieni. Nu cere nimeni să vadă arhivele Spaniole, sau ale Ecuadorului, pentru a vedea măcar dacă au fost 2000 sau 8000 de morţi? Nu s-a înfiinţat nici un Consiliu Memorial alHolocaustului din America Latină pentru a afla numele asasinilor incaşilor pentru a culpabiliza Spania? Nu, dimpotrivă, familia lui Pizzaro s-a întors în Spania după ce acesta a fost ucis s-a stabilit la Trujillo unde a construit un palat pe care Becali l-ar pimui, iar numele lui Pizzaro este venerat şi respectat, are statui în Spania şi toată America de Sud, nimeni nu a scos tablourile care îl reprezintă din muzee, cum a fost scoase tablourile lui Ioan Antonescu până şi din Academia Militară unde fusese commandant.
4. Franţa
Napoleon Buonaparte , un ăla mic şi crăcănat, dacă e să ne luăm după statură, născut în 1769 la Ajjacio, corsican de origine, ofiţer al armatei franceze se face remarcat în câteva lupte, apoi în 1799, la 30 de ani a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul al Franţei. Deci un uzurpator de tron care –vezi Doamne- lupă pentru democraţie, şi cere moarte nobilimii şi regilor care reprezentau simbolul răului, dar în 1804 se proclamă împărat uitând că a luptat pentru „democraţie” şi îşi numeşte fraţii regi prin diferite ţări cucerite. Inutil să mai pomenim câte războaie a purtat dintr-o ambiţie personală. Câţi oameni au murit din cauza ambiţiei lui,întreaga lume cade pe spate şi acum când îi aude rostit numele. Epoca lui este slăvită pentru că a adus Franţa acolo unde nu ajunsese în toată istoria ei de până atunci, nimeni nu îi întinează memoria, nici austriecii, nici ruşii, nici englezii, nici polonezii, nimeni, deşi a provocat pierderi imense în vieţi omeneşti aproape tuturor ţărilor Europei. Nu îl declară nici un stat criminal de război? A fost legalizată invazia unui stat de către alt stat sau ce se întâmplă?
Exemplele ar putea continua la nesfârşit, cu zeci, sute, mii de cazuri din întreaga lume. Nici chiar Stalin, despre care toţi spun că a comis crime şi a ordonat suprimarea a sute de mii de oameni, nu a fost declaratcriminal, Ruşii îl adoră, nimeni nu cere să se vadă arhivele ruse, nici nu ar îndrăzni, deşi motive sunt. Numai Hitler şi toţi cei care au avut contact sau au trăit în perioada lui şi i-au fost aliaţi sunt blamaţi. Şi nici ăia toţi. Horthy este considerat erou la Unguri, Mussolini nu a fost dezavuat de italieni, italienii îi pot păstra tablourile şi statuile, nu a cerut nimeni să fie date jos, în noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV. A fost înmormântat în secret, dar nu din ură, ci de teamă ca populaţia, simpatizanţii să nu facă pelerinaj la mormântul lui. În 1957-1958, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat și înmormântat lângă Predappio.
Pe lângă toate aceste personaje, Mareşalul Antonescu este sfânt. Oricum este un sfânt.
La noi nu se ştie şi nu se spune unde a fost înmormântat Mareşalul Antonescu, şi nici nu se va mai afla vreodată, arhivele Ministerului Apărării au fost date “spre studiu” celor care i- au asasinat memoria.
Mai arataţi- mi o ţară în lumea asta care îşi bate joc de eroii săi.
Mai arataţi-mi o ţară în care conducătorii ei să îşi bată joc de valorile, tradiţiile, istoria, dovezile arheologice ale nemaului aşa cum se întâmplă în România.
Mai arataţi-mi o ţară căreia guvernanţii să îi vândă pământul, sănătatea, apele, aprobând otrăvirea pământului cu cianuri şi metode de exploatare criminale.
Mai arataţi-mi o ţară în care să se aprobe un plan de intoxicare, cancerizare a populaţiei printr-un Codex Alimentarus criminal.
Mai arataţi-mi o ţară în care un ambasador al unei ţări străine să propună procurorii ţării, sau să facă legi ale statului în care este un simplu trimis cu sarcini diplomatice, nu de guvernare.
Mai arataţi-mi o ţară în care preşedintele să spună că nu interesele naţionale contează, ci interesele străine.
Mai arataţi-mi o ţară în care minoritatea conlocuitoare să facă legea şantajând puterea politică şi legislativă cu retragerea voturilor dacă nu li se dă autonomie.
Mai arătaţi-mi o ţară în care toate guvernele  să îşi bată joc de sistemul de sănătate şi de  învăţământ purtându-se aşa cum nici domnitorii fanarioţi nu s-au purtat deşi guvernau într-o ţară străină.
Mai arataţi-mi o ţară în care preşedintele şi candidatul la funcţia de prim ministru, pentru că asta era Ponta când a semnat actul de supunere, cu Băsescu, să facă un act de mână, “instituţional” prin care să îşi împartă puterea.
Mai aratai-mi o ţară în care populaţia să fie atât de indiferentă, atât de tembelizată atât de dezumanizată, atât de iraţională, atât de depersonalizată, atât de devalorizată, încât să plângă pe umerii unui cioban condamnat de trei ori, pentru fraudă, fals în declaraţii, sechestrare de persoane, dar să se facă că nu ştie când s-a născut şi a murit unul din cei mai mari patrioţi ai ei, sau că a murit unul din istoricii ei.
Arataţi-mi vă rog încă o ţară unde să se întâmple toate astea, înainte să îmi pleznească inima de ruşine că fac parte din cel mai îndobitocit popor!
 

joi, 19 septembrie 2013

Industrie du mensonge et guerre impérialiste par Domenico Losurdo



Industrie du mensonge et guerre impérialiste
par Domenico Losurdo


Joseph Goebbels aimait à dire qu’il est plus simple de faire croire en un énorme mensonge qu’en un petit, c’est ce que la CIA a mis en application au cours des dernières années en inventant de faux massacres pour justifier de guerres. Le philosophe Domenico Losurdo revient sur la facilité avec laquelle nous nous faisons berner.
RÉSEAU VOLTAIRE | URBIN (ITALIE) | 12 SEPTEMBRE 2013
ESPAÑOL DEUTSCH


Vraie photographie du faux massacre de Timisoara

Dans l’histoire de l’industrie du mensonge comme partie intégrante de l’appareil militaro-industriel de l’impérialisme, l’année 1989 est un tournant. Nicolae Ceaucescu est encore au pouvoir en Roumanie. Comment le renverser ? Les médias occidentaux diffusent massivement dans la population roumaine les informations et les images du « génocide » opéré à Timisoara par la police précisément de Ceaucescu.
Les cadavres mutilés

Qu’était-il arrivé en réalité ? Se prévalant de l’analyse de Guy Debord sur la « société du spectacle », un illustre philosophe italien, Giorgio Agamben, a magistralement synthétisé l’affaire dont il s’agit :
« Pour la première fois dans l’histoire de l’humanité, des cadavres enterrés depuis peu ou alignés sur les tables des morgues ont été déterrés à la hâte et torturés pour simuler devant les caméras de télévision le génocide qui devait légitimer le nouveau régime. Ce que le monde entier avait sous les yeux en direct comme la vérité vraie sur les écrans de télévision, était l’absolue non-vérité ; et, bien que la falsification fût parfois évidente, elle était de toute façon authentifiée comme vraie par le système mondial des médias, pour qu’il fût clair que le vrai n’était désormais qu’un moment du mouvement nécessaire du faux. Ainsi vérité et fausseté devenaient indiscernables et le spectacle se légitimait uniquement au moyen du spectacle.
Timisoara, à cet égard, est l’Auschwitz de la société du spectacle : et de même qu’il a été dit que, après Auschwitz, il est impossible d’écrire et de penser comme avant, ainsi, après Timisoara, il ne sera plus possible de regarder un écran de télévision de la même manière » [1].

L’année 1989 est celle où le passage de la société du spectacle au spectacle comme technique de guerre se manifestait à l’échelle planétaire. Quelques semaines avant le coup d’État c’est-à-dire de la « révolution de Cinecittà » en Roumanie [2], le 17 novembre 1989 la « révolution de velours » triomphait à Prague avec un mot d‘ordre d’inspiration gandhienne : « Amour et Vérité ». En réalité, un rôle décisif était joué par la diffusion de la fausse information selon laquelle un étudiant avait été « brutalement tué » par la police. C’est ce que révèle vingt ans plus tard, avec satisfaction, « un journaliste et leader de la dissidence, Jan Urban », protagoniste de la manipulation : son « mensonge » avait eu le mérite de susciter l’indignation de masse et l’écroulement du régime déjà périclitant [3]. Quelque chose de similaire se produit en Chine : le 8 avril 1989 Hu Yaobang, secrétaire du PCC jusqu’au mois de janvier 1987, a un infarctus au cours d’une réunion du Bureau politique et meurt une semaine plus tard. Son décès est corrélé, par la foule de la Place Tienanmen, au dur conflit politique qui avait aussi émergé au cours de cette réunion [4] ; cet homme devient en quelque sorte la victime du système qu’il s’agit de renverser. Dans les trois cas, l’invention et la dénonciation du crime sont appelées à susciter la vague d’indignation dont le mouvement de révolte a besoin. S’il rencontre un plein succès en Tchécoslovaquie et en Roumanie (où le régime socialiste avait émergé de l’avancée de l’Armée Rouge), cette stratégie échoue dans la République populaire chinoise issue d’une grande révolution nationale et sociale. Et cet échec devient alors le point de départ d’une nouvelle guerre médiatique plus massive, déclenchée par une superpuissance qui ne tolère pas de rivaux ou de potentiels rivaux, et qui est toujours pleinement en cours. Mais il n’en demeure pas moins que ce qui définit le tournant historique est en premier lieu Timisoara, « l’Auschwitz de la société du spectacle ».
« Publiciser les nouveaux-nés » et le cormoran

Deux ans après, en 1991, survenait la première guerre du Golfe. Un journaliste étasunien courageux a mis en lumière de quelle façon s’est déroulée « la victoire du Pentagone sur les médias » c’est-à-dire la « colossale défaite des médias opérée par le gouvernement des États-Unis » [5].

En 1991 la situation n’était pas facile pour le Pentagone (et pour la Maison-Blanche). Il s’agissait de convaincre de la nécessité de la guerre une population sur laquelle pesait encore le souvenir du Vietnam. Alors ? Divers expédients vont réduire drastiquement la possibilité pour les journalistes de parler directement avec les soldats ou de chroniquer directement du front. Dans la mesure du possible tout doit être filtré : la puanteur de la mort et surtout le sang, les souffrances et les larmes de la population civile ne doivent pas faire irruption dans les maisons des citoyens des USA (et des habitants du monde entier) comme à l’époque de la guerre du Vietnam. Mais le problème central, et plus difficile à résoudre, est ailleurs : comment diaboliser l’Irak de Saddam Hussein, qui quelques années auparavant encore s’était rendu méritant, aux yeux des USA, en agressant l’Iran issu de la révolution islamique et anti-étasunienne de 1979, et enclin à faire des prosélytes au Proche-Orient. La diabolisation se serait avérée d’autant plus efficace qu’on aurait en même temps rendu la victime plus angélique. Opération rien moins qu’aisée, et pas seulement du fait que la répression contre toute forme d’opposition sévissait durement et impitoyablement au Koweït. Il y avait quelque chose de pire. Les travaux les plus humbles étaient pour les immigrés, soumis à un « esclavage de fait », et un esclavage de fait qui prenait souvent des formes de sadisme : les cas de « Serbes défenestrés, brûlés ou aveuglés ou bien tabassés à mort » ne suscitaient pas d’émotion particulière [6].

Et pourtant… Généreusement ou fabuleusement récompensée, une agence publicitaire trouvait remède à tout. Elle dénonçait le fait que les soldats irakiens coupaient les « oreilles » aux Koweitiens qui résistaient. Mais le coup de théâtre de cette campagne était ailleurs : les envahisseurs avaient fait irruption dans un hôpital « en sortant 312 nouveaux-nés de leurs couveuses et en les laissant mourir de froid sur la pavement de l’hôpital de Koweït City » [7]. Brandie à l’envi par le président Bush, réaffirmée au Congrès, avalisée par la presse la plus autorisée et jusque par Amnesty international, cette information si horrible, mais si circonstanciée aussi, au point d’indiquer avec une précision absolue le nombre de morts, ne pouvait pas ne pas provoquer une bouleversante vague d’indignation : Saddam Hussein était le nouvel Hitler, la guerre contre lui était non seulement nécessaire mais urgente même et ceux qui s’y opposaient ou étaient récalcitrants devaient être considérés comme des complices, plus ou moins conscients, du nouvel Hitler ! L’information était évidemment une invention savamment produite et diffusée, et pour cela justement l’agence publicitaire avait-elle bien mérité son argent.

La reconstruction de cet épisode se trouve dans un chapitre du livre cité ici, avec un titre approprié : « Publiciser les nouveaux-nés » [8]. À la vérité, ceux qui furent « publicisés » ne furent pas seulement les nouveaux-nés. Au tout début des opérations guerrières on avait diffusé dans le monde entier l’image d’un cormoran qui se noyait dans le pétrole dégorgeant des puits que l’Irak avait fait sauter. Vérité ou manipulation ? Était-ce Saddam qui avait provoqué la catastrophe écologique ? Et y a-t-il vraiment des cormorans dans cette région du globe et en cette saison de l’année ? La vague d’indignation, authentique et savamment manipulée, engloutissait les dernières résistances rationnelles.
La production du faux, le terrorisme de l’indignation et le déchaînement de la guerre

Faisons un nouveau bond en avant de quelques années, jusqu’à la dissolution ou, plutôt, le démembrement de la Yougoslavie. Contre la Serbie qui, historiquement avait été le protagoniste du processus d’unification de ce pays multiethnique, se déchaînent une après l’autre, pendant les mois qui précèdent les bombardements véritables, des vagues de bombardements médiatiques. En août 1998, deux journalistes, l’un étasunien et l’autre allemand, « rapportent l’existence de fosses communes avec 500 cadavres d’Albanais parmi lesquels 430 enfants, aux alentours d’Orahovac, où d’âpres combats ont eu lieu. La nouvelle est reprise par d’autres journaux occidentaux qui lui donnent un grand écho. Mais tout est faux, comme le démontre une mission d’observation de l’Union européenne » [9].

Mais cela ne provoque pas pour autant une crise dans la fabrique du faux. Aux débuts de l’année 1999 les médias occidentaux commençaient à harceler l’opinion publique internationale avec les photos de cadavres entassés au fond d’un ravin et parfois décapités et mutilés ; les légendes et les articles qui accompagnaient ces images proclamaient qu’il s’agissait de civils albanais désarmés massacrés par les Serbes. Mais :

« Le massacre de Racak est terrifiant, avec des mutilations et des têtes coupées. C’est une scène idéale pour susciter l’indignation de l’opinion publique internationale. Quelque chose semble étrange dans les modalités de la tuerie. Les Serbes habituellement tuent sans procéder à des mutilations […] Comme l’enseigne la guerre de Bosnie, les dénonciations d’exactions sur les corps, signes de torture, décapitations, sont une arme de propagande bien répandue […] Peut-être ne sont-ce pas les Serbes mais les guérilleros albanais qui ont mutilé les corps » [10].

Ou, peut-être, les cadavres des victimes d’un des innombrables affrontements avaient-ils été soumis à un traitement ultérieur, de façon à faire croire à une exécution à froid et à un déchaînement de furie bestiale, dont était immédiatement accusé le pays que l’OTAN s’apprêtait à bombarder [11].

La mise en scène de Racak n’était que le sommet d’une campagne de désinformation obstinée et sans pitié. Quelques années plus tôt, le bombardement du marché de Sarajevo avait permis à l’OTAN de s’ériger en instance morale suprême, qui ne pouvait pas se permettre de laisser les « atrocités » serbes impunies. De nos jours, on peut lire jusque dans le Corriere della Sera que « ce fut une bombe à la paternité assez douteuse qui provoqua le massacre de Sarajevo, faisant éclater l’intervention de l’OTAN » [12]. Avec ce précédent, Racak nous apparaît désormais comme une sorte de réédition de Timisoara, une réédition qui s’est prolongée plusieurs années. Et pourtant, même dans ce cas, le succès ne faisait pas défaut. L’illustre philosophe qui en 1990 avait dénoncé « l’Auschwitz de la société du spectacle » qui avait eu lieu à Timisoara, rejoignait cinq ans après les rangs du chœur dominant, tonnant de façon manichéenne contre « le subit glissement des classes dirigeantes ex-communistes dans le racisme le plus extrême (comme en Serbie, avec le programme de "purification ethnique") » [13]. Après avoir analysé avec acuité la tragique indiscernabilité de « vérité et fausseté » dans le cadre de la société du spectacle, Agamben finissait par la confirmer involontairement, en accueillant de façon expéditive la version (c’est-à-dire la propagande de guerre) diffusée par le « système mondial des médias », qu’il avait précédemment désigné comme source principale de la manipulation ; après avoir dénoncé la réduction du « vrai » à « un moment du mouvement nécessaire du faux », opérée par la société du spectacle, il se limitait à conférer une apparence de profondeur philosophique à ce « vrai » réduit justement à « un moment du mouvement nécessaire du faux ».

Par ailleurs, un élément de la guerre contre la Yougoslavie, plus qu’à Timisoara nous ramène à la première guerre du Golfe. C’est le rôle des public relations : « Milosevic est un homme qui s’esquive, il n’aime pas la publicité, il n’aime pas se montrer ou tenir des discours en public. Il semble qu’aux premières annonces de désagrégation de la Yougoslavie, Ruder&Finn, la compagnie de relations publiques qui travaillait pour le Koweït en 1991, alla le trouver pour lui présenter ses services. Elle fut congédiée. Ruder&Finn fut par contre immédiatement embauchée par la Croatie, par les musulmans de Bosnie et par les Albanais du Kosovo pour 17 millions de dollars par an, afin de protéger et encourager l’image des trois groupes. Et elle fit un excellent travail !
James Harf, directeur de Ruder&Finn Global Public Affairs, affirmait […] dans une interview : "Nous avons pu faire coïncider, dans l’opinion publique, Serbes et nazis […] Nous sommes des professionnels. Nous avons un travail à faire et nous le faisons. Nous sommes payés pour faire la morale" » [14].

Venons en maintenant à la seconde guerre du Golfe : dans les premiers jours de février 2003 le secrétaire d’État étasunien, Colin Powell, montrait au parterre du Conseil de sécurité de l’ONU les images des laboratoires mobiles de production d’armes chimiques et biologiques, que l’Irak aurait eues en sa possession. Quelques temps après, le premier ministre anglais, Tony Blair, augmentait la dose : non seulement Saddam Hussein avait ces armes, mais il avait déjà élaboré des plans pour les utiliser et était en mesure de les activer « en 45 minutes ». Et à nouveau le spectacle, plus encore que prélude à la guerre, constituait le premier acte de guerre, en mettant en garde contre un ennemi dont le genre humain devait absolument se débarrasser.

Mais l’arsenal des armes du mensonge mises en acte ou prêtes à l’usage allait bien au-delà. Afin de « discréditer le leader irakien aux yeux de son propre peuple » la CIA se proposait de « diffuser à Bagdad un document filmé dans lequel on révélait que Saddam était gay. La vidéo aurait dû montrer le dictateur irakien en train d’avoir un rapport sexuel avec un jeune garçon. Il devait avoir l’air d’être filmé par une caméra cachée, comme s’il s’agissait d’un enregistrement clandestin ». On étudiait aussi « l’hypothèse d’interrompre les retransmissions de la télévision irakienne avec une édition —fictive— extraordinaire du journal télévisé contenant l’annonce que Saddam avait démissionné et que tout le pouvoir avait été pris par son fils redouté et haï, Uday » [15].

Si le Mal devait être montré et stigmatisé dans toute son horreur, le Bien devait apparaître dans tout son éclat. En décembre 1992, les Marines étasuniens débarquaient sur la plage de Mogadiscio. Plus exactement ils y débarquaient deux fois et la répétition de l’opération n’était pas due à d’imprévues difficultés militaires ou logistiques. Il fallait démontrer au monde entier que, avant même d’être un corps d’élite militaire, les Marines étaient une organisation bénéfique et charitable qui ramenait l’espoir et le sourire au peuple somalien dévasté par la misère et par la faim. La répétition du débarquement-spectacle devait l’amender de ses détails erronés ou défectueux. Un journaliste et témoin expliquait :
« Tout ce qui est en train d’arriver en Somalie et qui va se produire dans les semaines prochaines est un show militaro-diplomatique […] Une nouvelle époque dans l’histoire de le politique et de la guerre a vraiment commencé, dans la nuit bizarre de Mogadiscio […] L’ "Opération Espoir" a été la première opération militaire non seulement filmée en direct par les caméras de télévision, mais pensée, construite et organisée comme un show télévisé » [16].

Mogadiscio était le pendant de Timisoara. À quelques années de distance de la représentation du Mal (le communisme qui s’écroulait enfin) faisait suite la représentation du Bien (l’Empire étasunien qui émergeait du triomphe obtenu dans la Guerre froide). Les éléments constitutifs de la guerre-spectacle et de son succès sont désormais clairs.


Certains thèmes abordés dans ce texte ont été traités dans le dernier chapitre de Le langage de l’empire. Lexique de l’idéologie étasunienne. A paraître le 13 septembre 2013 aux Editions Delga.
Domenico Losurdo

Traduction
Marie-Ange Patrizio





[1] Mezzi senza fine. Note sulla politica, par Giorgio Agamben, Bollati Boringhieri, Turin, 1996, p. 67, et cité in Le langage de l’Empire. Lexique de l’idéologie étasunienne, par Domenico Losurdo, Delga, Paris, 2013, p. 313

[2] La fine delle democrazie popolari. L’Europa orientale dopo la rivoluzione del 1989, par François Fejtö, Mondadori, Milan, 1994, p. 263.

[3] « A rumor that set off the Velvet Revolution », par Dan Bilefsky, in International Herald Tribune du 18 novembre 2009, pp. 1 e 4., cité in Losurdo 2013, p. 313.

[4] La Chine, par Jean-Luc Domenach et Philippe Richer, Seuil, Paris. 1995, p. 550.

[5] Second Front. Censorship and Propaganda in the Gulf War, par John R. Macarthur, Hill and Wang, New York, 1992, p. 208 et 22.

[6] Macarthur 1992, p. 44-45.

[7] Macarthur 1992, p. 54.

[8] Selling Babies.

[9] « La via verso la guerra », par Roberto Morozzo Della Rocca, in Supplément au n. 1 (Quaderni Speciali) de Limes. Rivista Italiana di Geopolitica, 1999, pp. 11-26.

[10] Morozzo della Rocca, 1999, p. 24, et cité in Losurdo 2013, p. 314.

[11] Racak. De l’utilité des massacres, tome II, par Fréderic Saillot, L’Harmattan, Paris, 2010, p. 11-18

[12] « Le vittime e il potere atroce delle immagini », par Franco Venturini, in Corriere della Sera du 22 août 2013, pp. 1 et 11.

[13] Agamben 1995, p. 134-35.

[14] « Milosevic visto da vicino », par Jean Toschi Marazzani Visconti, Supplément au n. 1 (Quaderni Speciali) de Limes. Rivista Italiana di Geopolitica, 1999, pp. 27- 34.

[15] « La Cia girò un video gay per far cadere Saddam », par Enrico Franceschini, in La Repubblica, 28 mai 2010, p. 23.

[16] « Quello sbarco da farsa sotto i riflettori TV », par Vittorio Zucconi, in la Repubblica du 10 décembre 1992.

duminică, 8 septembrie 2013

Un cod al acțiunii politice de masă. Sugestii pentru protestatarii din Piaţa Universităţii -Julius Constantinescu

În fine, cîteva sugestii de bun simt al unui om cu mintea organizată. Felicitări celui care a redactat acest cod al acțiunii politice de masă.

Fiindcă în 1995, în calitate de lider al studenţilor din Cluj, am organizat şi condus o manifestaţie de stradă ce a adunat 25.000 de oameni, deci ceva mai mare decât cea la care participaţi voi în aceste zile, îmi permit, cu prietenie, să vă dau câteva sugestii. Vă rog să reţineţi că atunci, împreună cu colegii mei din celelalte centre universitare, am reuşit să schimbăm legea învăţământului, în condiţiile în care acei ani, unii dintre voi poate îşi amintesc, au fost nişte ani de îngheţ pentru România. Şi sunt convins că şi voi, generaţia un pic mai tânără decât a mea, veţi reuşi să întoarceţi din drum odiosul proiect de lege pe care Guvernul României îl oferă, cu atâta generozitate, companiei Gold Corporation.


Iată, aşadar, ce cred că ar trebui făcut în acest sens:

1. Intraţi în cadrul instituţional. Identificaţi-vă nişte lideri şi întocmiţi o listă de revendicări. Nimeni nu negociază cu strada, cineva va trebui să vă reprezinte în discuţiile cu orice autoritate a statului. Oricât de mult v-ar seduce ideea de „manifestaţie spontană, fără lideri”, aşa nu veţi ajunge niciodată faţă în faţă cu factorii de decizie. De asemenea, este foarte important să aveţi o listă articulată de revendicări, scrisă, pe care să o puteţi înmâna autorităţilor statului – aşa, aveţi o bază de discuţie.

2. Faceţi presiuni să fiţi primiţi la negocieriNu are nici un rost să protestaţi în Piaţa Universităţii, oricât de mult v-ar plăcea acest simbol (care, fac o paranteză, nu a rezolvat niciodată nimic). Dacă vreţi să fiţi primiţi de premierul României, protestaţi în Piaţa Victoriei – la Universitate vă poate primi cel mult ministrul Agriculturii. Nu vă mişcaţi de-acolo până nu vă primeşte, în cele din urmă nu va avea de ales.

3. Discutaţi cererile cu cei care pot lua decizii în privinţa lor. N-are nici o logică să discutaţi cu ministrul Economiei despre problemele de mediu sau cu premierul despre autorizaţia pentru manifestaţie, nu ţin de competenţa lor. La fiecare autoritate a statului la care intraţi, discutaţi strict problemele punctuale care pot fi rezolvate acolo.

4. Urmăriţi traseul instituţional şi stadiul problemeiÎn momentul de faţă, de pildă, proiectul legislativ al Guvernului se află la Parlamentul României. Obţineţi o autorizaţie de la primărie şi pichetaţi Parlamentul pentru a pune presiune pe parlamentari – de la Casa Poporului, vă asigur, nu se aud scandările din Piaţa Universităţii.

5. Faceţi lobby pe lângă autorităţile statuluiEste inutil să rostogoliţi la nesfârşit mesajele în aceleaşi medii, acolo au ajuns deja. Identificaţi orice parlamentar care vă poate ajuta – nu sunt cu toţii cretini şi nu toţi sunt obedienţi. Daţi-le un alt proiect de lege, daţi-le amendamente dorite, ei au puterea de a le supune la vot în Parlament. Abia acum, când aveţi un cadru intituţional în care vă mişcaţi, vă va folosi cu adevărat presiunea străzii. Abia acum puteţi scanda, fluiera, huidui – când vor vota, vor şti că îi aşteptaţi afară.

6. Continuaţi protestele şi demersurile pe lângă autorităţi până când problema se soluţioneazăSub presiunea străzii, e foarte probabil ca Guvernul şi Parlamentul să amâne luarea unei decizii. Odată dispersaţi protestatarii, vor aştepta o vreme ca lucrurile să se liniştească şi agenda publică să o apuce în altă direcţie. Decizia o vor da pe 24 decembrie, pe 2 ianuarie, într-o perioadă de vacanţă. Şi aşa ajungem la ultimul punct.
7. Rezolvaţi problema în Bucureştidacă o mută la Roşia Montană aţi pierdut. Dacă Guvernul şi Parlamentul dau undă verde exploatării, problema se mută la Roşia Montană – la Bucureşti nu veţi mai avea ce rezolva după ce semnăturile vor fi pe avizele necesare. Iarla Roşia Montană nu veţi mai lupta cu nişte politicieni atenţi, totuşi, la voturi, ci cu o corporaţie cu toate avizele legale. Or, corporaţiile sunt mai puţin sensibile la opinia publică, o să staţi legaţi mult şi bine cu lanţuri de poarta întreprinderii, ei îşi vor vedea de treabă. În plus, cam cât o să puteţi sta acolo? O zi, două, zece? Şi apoi?

Acolo, în Piaţa Universităţii, se află ceea ce ar fi trebuit să fie acum, dacă generaţia de dinaintea mea n-ar fi ţinut România pe loc atâţia ani, clasa medie a acestei ţări: oameni tineri, educaţi şi calificaţi, care se raportează la valorile europeane. Organizaţi-vă, coordonaţi-vă, luptaţi instituţional, folosiţi presiunea străzii exact atât cât trebuie şi veţi reuşi – nu uitaţi că în faţa voastră se află doar nişte politicieni care, chiar dacă momentan au uitat pe cine reprezintă acolo, tremură pentru voturile de mâine şi pentru carierele lor. Dacă bunul simţ li s-a gripat de mult, siliţi-i să ţină cont de voi.

Au mai fost siliţi şi altădată. Deci, se poate.


vineri, 6 septembrie 2013

Daca mai aveţi ceva de pierdut - înseamnă că încă nu e totul pierdut...

Vă rog să citiți acest gândem selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
Cu prietenie, Dan Culcer