Patrimoniul cultural din România este o chestiune de siguranță națională

interviu Şerban Sturdza vicepreşedintele Ordinului Arhitecţilor din România:

Autor: Vlad Ignat | 2493 vizualizări

    

Ignorat de autorități şi vânat acerb de investitorii imobiliari cu diferite interese, patrimoniul arhitectural, cultural și istoric al României se zbate între viață și moarte de mai bine de șaptezeci de ani. Soarta acestor clădiri cu o valoare de cele mai multe ori incomensurabilă ajunge să depindă de „hărnicia” hoţilor de fier vechi sau a funcționarilor dezinteresați și corupți. Reputatul arhitect Şerban Sturdza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, descendent al familiei boierești omonime, realizează în cele ce urmează o radiografie a situaţiei în care se află astăzi întregul patrimoniu naţional. Citiţi şi luaţi aminte.

interviu realizat de Vlad Ignat

Stimate domnule Sturdza, cum vedeți Dumneavoastră starea patrimoniului cultural, arhitectural și istoric al României în acest moment?

În ultimii douăzeci de ani s-a coagulat o problemă serioasă în această direcţie; iar ea se reduce, în principal, la o apreciere cantitativă a pierderilor suferite de patrimoniul național. Spun asta pentru că, după schimbarea survenită în 1989 între regimul comunist și perioada actuală, s-au făcut niște salturi mari, deseori, în defavoarea patrimoniului. Să ne amintim cum în primele șase luni de după Revoluție, granițele României au fost deschise și necontrolate. În acea perioadă, scurgerile obiectelor de patrimoniu, mai ales cel mobil, în străinătate au fost colosale. Chestiunea aceasta s-a soldat cu o pierdere importantă, incomensurabilă, din punct de vedere al valorilor pe care România le-a avut. Aceste obiecte au plecat din țară necontrolat, sub forme mai degrabă oculte decât legale.

„Structuri din case maramureșene au ajuns obiecte de mobilier în hoteluri occidentale”

Se pot compara cele două perioade atunci când vorbim despre pierderile de patrimoniu?

Din păcate, România nu a avut și nu are încă o evaluare amplă şi exactă a listei obiectelor de patrimoniu. Pot doar afirma, ca o constatare nesusținută de cifre, că pierderile suferite după 1990 sunt mai mari decât cele din perioada comunistă. Dacă înainte de Revoluție deciziile veneau dintr-un singur punct, prin legile și concepțiile unui singur om, democratizarea a răspândit metehnele acestei politici. Mulți oameni le-au preluat; și acum, după 23 de ani, aceștia au ajuns să decidă, cu același spirit și aceeaşi mentalitate, direcțiile actuale. Prin însumare, pierderile sunt foarte mari. Pe de o parte, pierderile sunt rezultatul furtului inadmisibil de mare, mai ales în perioada vidului legislativ de după 1989: de la aventura vestitelor monede dacice la obiecte de artă populară, la tablouri, la elemente și chiar structuri din case maramureșene, care au ajuns obiecte de mobilier în hoteluri occidentale (în Italia, de exemplu).

Pe de altă parte, pierderile s-au accentuat prin reorganizarea Comisiei Monumentelor și a șantierelor arheologice importante. Reorganizarea şantierelor a avut loc chiar la începutul perioadei Ceauşescu, iar ceea ce s-a moştenit în 1990 este, cel puţin în acest caz, un adevărat dezastru. Atunci s-au desfiinţat atelierele de restaurare şi toată structura judicioasă existentă. Până ca acestea să se reînfiinţeze, după 1990, a trecut o perioadă mare, în care nu s-au făcut operaţiuni de restaurare ample. După acest moment, operaţiunile s-au lovit de bugetele tot mai mici. În acest moment, Ministerul Culturii are doar șase angajați care au grijă de întregul patrimoniu al României, la care se adaugă alţi câţiva din deconcentratele aflate în teritoriu.

„În zonele urbane protejate se petrec cele mai mari şi mai dăunătoare afaceri imobiliare”

Care credeţi că sunt cele mai mari pierderi ale patrimoniului din această perioadă de după 1990?

Există pierderi punctuale, cum sunt vestigiile arheologice. Sunt şantiere arheologice care au fost pur şi simplu abandonate. Dar am să vă dau un alt exemplu, ceva mai controversat: Palatul Potlogi. Acesta este un edificiu brâncovenesc remarcabil, care a fost restaurat de două ori. De ce? Pentru că după ce s-a terminat o operaţie de restaurare a fost pur şi simplu părăsit; nu au ştiut ce funcţiune să îi dea. Aşa că, ulterior, a fost reluată restaurarea.

Aş mai putea da un exemplu în ceea ce priveşte defectuoasa organizare şi administrare a şantierelor de restaurare: Palatul Baroc din Timişoara (Muzeul de Artă). Şantierul nu s-a încheiat aici nici după 35 de ani. S-a constatat că este mult mai eficient, atunci când e un şantier mare, să se restaureze porţiuni mici şi să fie date în folosinţă pentru a nu se degrada până se termină lucrarea. De asemenea, este bine ca de la început să se cunoască funcţiunea pe care o va avea o clădire ce intră în renovare, tocmai pentru a evita perioadele în care aceasta nu e folosită. Se evită, astfel, şi lucrările în plus de reamenajare, care încarcă mult bugetul stabilit iniţial. Sunt monumente în România care se află sub schele de mulţi ani şi, pentru că nu au fost bani pentru continuarea lucrărilor, acestea au ajuns să se ruineze. Un exemplu este Sinagoga din Iaşi, dar pot aminti şi cazul Culei de la Şuici, care acum 20 de ani era un muzeu vizitabil, iar azi este o ruină în stare de colaps. Din păcate, sunt atât de multe exemple...

„Un şantier oprit este un loc numai bun de prădat”

 Mai sunt nişte probleme cu zonele urbane protejate. În loc ca aici să se dezvolte o politică de dezvoltare urbană coerentă, se întâmplă chiar pe dos. Din cauza unei interpretări greşite a legii se protejează aria, dar nu monumentele în sine. În aceste zone se petrec cele mai mari şi mai dăunătoare afaceri imobiliare. Se cumpără terenul cu o clădire care se dărâmă şi se construieşte acolo un proiect care nu are nicio legătură cu zona protejată. Aceste anomalii pot fi adesea cauzele a ceea ce putem numi metastaze urbane. Şi mai e şi cazul şantierelor oprite, cum e cel de la Sinagoga din Iaşi. Un şantier oprit este un loc numai bun de prădat, care oferă sursă de materie primă pentru diverse persoane. Pentru că legea trece cu vedere şi nu îi pedepseşte, acesta este luat ca exemplu. Apoi jaful se extinde şi asupra clădirilor din jur. Se recuperează lemnul de foc, materialul fieros şi, în cele din urmă, cărămida. Una peste alta, problema degradării patrimoniului naţional este una generalizată, iar vinovaţii nu pot fi arătaţi punctual.

Domnule Sturdza, de ce este importantă Lista monumentelor istorice?

Pe de o parte, patrimoniul unei națiuni reprezintă imaginea trasată în timp a acelei civilizații. Este dovada unei continuități istorice, iar dispariția sa ne-ar lăsa incapabili să ne justificăm existența ca popor. Este, dacă vreți, precum cămara de alimente a unei gospodării: pentru bunăstarea și confortul nostru, al locuitorilor, e bine să știm că avem și dulceață, și făină, și vin, și conserve. Într-o ţară în care nu ştii câte monumente ai, dacă ele sunt valoroase, în ce fel s-au născut ele şi nu înţelegi care este istoria strămoşilor tăi, se relativizează nu doar existenţa actuală, ci şi viitorul. Din acest motiv afirm că problema patrimoniului cultural din România este o chestiune de siguranță națională. Refacerea Listei monumentelor, care acum este pusă în discuţie într-un mod periculos, pentru că se afirmă că s-a întocmit după 1990 într-un mod subiectiv, poate da naştere unui fenomen similar cu cel din anii aceia, când am spus că s-au produs jafuri de proporţii astronomice. Dacă lista patrimoniului va fi fragilizată şi se va spune că lista actuală nu mai este valabilă pentru că sunt câteva erori acolo, până se va întocmi noua listă va exista un hiatus, un moment neclar, în care distrugerile vor fi aproape permise. Ceea ce se ştie în prezent este faptul că Ministerul Culturii nu are o Listă a monumentelor istorice la zi, cu o evidenţă clară asupra fiecăruia în parte. Aceasta este o deficienţă gravă, pentru că nu se cunosc parametrii acestei valori economice, care este patrimoniul naţional.

„Modul acesta de a pune problema, că patrimoniul este exclusiv în ograda Ministerului Culturii, este total greșit”

Dar cine este responsabil, până la urmă, pentru patrimoniul României?

Noi suntem o țară care are minister. Totuși, modul acesta de a pune problema, că patrimoniul este exclusiv în ograda Ministerului Culturii, deci e de datoria lui să îl întrețină și să-l valorifice, este total greșit. La baza ideii de patrimoniu național, noțiune rezultată din gândirea post-revoluționară din Franța, cetățeanul este prinicipalul beneficiar al acestei sume de valori moștenite. Cetățenii unei țări ar trebui să fie conștienți și mândri că fac parte dintr-o națiune cu un trecut și un patrimoniu. Totuși, în zilele noastre, problema se pune puțin altfel: ţările sau orașele posesoare de cât mai puține monumente istorice sunt aparent mai flexibile pentru afaceri și mai atrăgătoare pentru investitori, dată fiind lipsa de obstacole. Această chestiune ține de o latură a amoralității unei existențe lipsite de informație. Aceste realități, dublate de lipsa de specialiști în probleme de patrimoniu, creează o disproporție între „cerere” și posibila ofertă. În majoritatea orașelor din țară, foarte multe monumente au nevoie de intervenții prompte din partea unor autorități, însă penuria bugetară și lipsa specialiștilor duc la o blocadă din care avem cu toții de pierdut.

Există o colaborare în această direcție a Ordinului Arhitecților cu Ministerul Culturii?

Există doar o ofertă de colaborare. Ordinul Arhitecților din România s-a arătat, în repetate rânduri, interesat să sprijine acțiunile Ministerul Culturii, prin organizația noastră sau prin diferite ONG-uri și fundații. Ca arhitecți, suntem direct responsabili pentru starea patrimoniului și, de aceea, ne-am arătat dispuși de a colabora, chiar și în regim de voluntariat, cu instituțiile Statului, în interesul monumentelor de patrimoniu aflate în situații critice. De exemplu, de intervenţii minimale ar fi nevoie la bisericile de lemn, unde, odată refăcut acoperişul şi amenajat pământul din jurul fundaţiei, deci cu câteva mii de euro, li se poate prelungi viaţa cu 30 de ani. Astfel, cu puţin bani se pot salva multe edificii. Gândiţi-vă doar la culegerea de date, care poate fi făcută cu ajutorul studenţilor de la Sociologie, Arhitectură şi Antropologie şi care ar fi esenţială documentării Listei monumentelor istorice.

Ce credeţi despre Legea Monumentelor Istorice din România?

Fac parte din categoria oamenilor care nu acuză lipsa legislației din România. Avem legi, bineînțeles că nu sunt perfecte, însă necazul nostru cel mare vine din interpretarea strâmbă și părtinitoare a lor. Aceasta se face de cele mai multe ori cu bună-știință. Un exemplu din București, vizibil abia în ultima perioadă, este Hotel Concordia. Aici există un proprietar, altul decât statul, unde Administrația Municipală, potrivit legilor, are obligația să știe oricând ce se întâmplă, să ia măsurile necesare când situația e gravă și să intervină prompt. Pentru moment, Primăria Bucureștiului consideră că este suficient să afirme că respectiva clăire nu se află în administrația sa și, din acest motiv, renovarea este de datoria proprietarului căruia i-a fost retrocedată. O astfel de atitudine închide dialogul între proprietarii de astfel de clădiri și instituțiile statului. Primăria are dreptul şi obligaţia să informeze, să sprijine şi să ia măsuri punitive, dar dialogul trebuie să rămână deschis, astfel încât ambele părți să poată câștiga în urma revalorificării monumentului respectiv. Legea precizează că această inițiativă ar trebui să aparțină Municipalității, însă Primăria Capitalei ignoră această responsabilitate.

Există un model legislativ despre care considerați că s-ar putea aplica în România?

Este de datoria statului de a crea o legislație convenabilă, adaptată situației reale, care să îi ajute pe proprietarii de imobile de patrimoniu. Modelele occidentale de legislație prevăd facilități acordate acestor proprietari, precum împrumuturi preferențiale, scutiri de taxe sau parteneriate, prin intermediul cărora imobilul de patrimoniu ajunge să fie folosit de ambele părți. Se ușurează astfel sarcina proprietarilor care nu dispun de mijloacele materiale necesare unei astfel de renovări. România nu este pregătită încă pentru așa ceva și acest aspect al legii s-ar putea îmbunătăți. Inflexibilitatea autorităților în raport cu problemele patrimoniului și lipsa evidentă de voință au efecte devastatoare asupra imobilelor valoroase. Este necesar ca structura Ministerului Culturii să fie regândită, iar numărul celor ce se ocupă direct de patrimoniul național să fie dimensionat corect și remunerat pe măsură. De asemenea, este imperativ necesară evaluarea anuală a întregului patrimoniu național, în concordanță deplină cu situația din teritoriu. Un alt aspect care trebuie cercetat mai îndeaproape este relația dintre turismul local și peisajul cultural al fiecărui oraș. O mai bună conexiune între aceste două sectoare ar duce la o exploatare corectă și fructuoasă a valorilor de patrimoniu. Nu în ultimul rând, părerea Comisiei Monumentelor ar trebui să fie respectată întocmai; aceasta, după o reorganizare completă.

O altă problemă legislativă este distribuirea deloc echilibrată a fondurilor pentru conservarea patrimoniului. Putem folosi ca exemplu bugetele alocate orașelor Alba Iulia și Constanța. Aici se observă niște diferențe de fonduri deloc neglijabile, cu toate că ambele orașe au foarte multe imobile de patrimoniu valoroase. Există așadar unele preferințe, care sunt uneori greu de justificat rațional.

„Ultimii zeci de ani au împământenit mentalitatea conform căreia o casă nouă este mult mai performantă ca una veche”

Situația în care ne găsim este efectul nepăsării, al incompetenței sau al intereselor imobiliare?

Cu siguranță, toți cei trei factori influențează situația actuală. Nepăsarea este rezultatul lipsei de informație, atâta timp cât în societatea civilă, în mass-media și în aparatele statului nu există nimeni care să fie preocupat de elaborarea unei viziuni de ansamblu a valorilor pe care le avem. În plus de asta, limbajul lemnos, atât de fad și de neinteresant, nu poate fi asimilat cum trebuie. Britanicii, prin documentarele BBC, reușesc să facă din cercetarea unui sit arheologic un spectacol intrigant, cu toate că rămășițele Sarmizegetusei ar putea fi mai interesante și mai valoroase ca subiect.

Incompetența este evidentă și pornește de la ceva foarte clar: Facultățile de Arhitectură din România disociază în sistemul de învățământ arhitectura nouă de arhitectura veche în așa măsură și atât de iresponsabil, încât se ajunge la părerea generală a tinerilor absolvenți că tot ce este vechi nu este important pentru formarea unui arhitect. Catedrele de istorie și teorie a arhitecturii sunt aproape insesizabile în comparație cu cele de arhitectură. Astfel, arhitecții tineri dezvoltă un dispreț educat prin școală și un dezinteres pentru istorie şi tehnici și, în cele din urmă, pentru performanța trecutului. Totodată, la licee nu se discută despre istoria artelor sau, în general, despre valoarea artistică. Astfel, ajungem să avem de-a face cu persoane care își exercită efortul intelectual exclusiv către noutate, ignorând chiar baza lucrurilor, adică istoria, precedentul, experiența.

În final, incompetența vine de la refuzul de a vedea valoarea în amploarea și diversitatea ei, acolo unde ea există. Trebuie să înțelegem că a reutiliza este ceva obligatoriu. Este greu de acceptat ca un turist străin care ajunge într-un sat tradițional din Maramureș sau Bucovina să cunoască și să aprecieze mai bine ca un student sau absolvent român de Arhitectură valoarea obiectelor noastre de patrimoniu. Dacă adaugi acestei incompetențe interesele imobiliare se ajunge la rezultatele pe care le observăm zilnic în jurul nostru. Interesul imobiliar nu este un lucru care trebuie amendat. Clădirile reprezintă o extraordinară valoare care este dictată de piață, însă, în România, piața este orientată foarte prost. Ultimii zeci de ani au împământenit mentalitatea conform căreia o casă nouă este mult mai performantă ca una veche. Cu toate acestea, există colecționari de case vechi care și-au dat seama că un imobil de autor, cu o amprentă arhitecturală inclusă în patrimoniu, poate fi o investiție imobiliară long-therm (n. red. – pe termen lung), profitabilă și pe timp de criză.

Prințul Charles pare să iubească moștenirea noastră culturală...

Într-adevăr, Prințul Charles este un exemplu perfect de străin care urmărește valoarea culturală și o regenerare a zonelor noastre pitorești. El are o infuență foarte importantă asupra mentalului nostru colectiv, pentru că ne arată și ne învață ceea ce nu are trebui să disprețuim. Prin exemplul lui, multe lucruri se regenerează, dar, din păcate, acțiunile sale se rezumă la ținutul Transilvaniei.

„Unul dintre laminoarele fostei Uzine «23 August» (fostă Malaxa) din București a fost vândut piesă cu piesă în India, unde funcționează perfect și acum”

Patrimoniul industrial este cel mai vulnerabil în fața speculelor imobiliare?

Acesta este un subiect și un scandal în sine. Patrimoniul industrial al României este unul extrem de interesant însă și în această problemă suntem incapabili de a găsi o cale prin care să-l fructificăm într-un mod foarte inteligent și să-l transformăm într-o valoare generatoare de profit. Valorile înscrise în patrimoniul nostru industrial sunt delapidate continuu prin tăiere și vindere bucată cu bucată către colectorii de fier vechi. Este cunoscut faptul că unul dintre laminoarele fostei Uzine „23 August” (fostă Malaxa) din București a fost vândut piesă cu piesă în India, unde funcționează perfect și acum. Cele mai rezonante exemple sunt cel al complexului Morii lui Assan sau Hala Matache din Capitală. Aceste clădiri sunt conduse de ani de zile către un final tragic, din cauza intereselor imobiliare și a modului în care Primăria Generală a Bucureștiului sau Ministerul Culturii se implică în problemele de patrimoniu.

Cui îi convine această situație?

Interesele sunt normale, pentru că un oraș are viața și dinamica lui, este normal să se regenereze. Atâta timp cât interesele sunt cunoscute și balansate în așa fel încât să acopere nevoi diverse, nu avem o problemă. Însă realitatea conduce către o situație ale cărei efecte nu au nimic de-a face cu democrația. Interesul, în acest moment, este al oricui altcuiva decât al locuitorului unui spațiu.

Este necesar totuși să facem diferența între investitorii de bună credință și acei investitori imobiliari străini, puși pe distrugere într-o măsură mai mare decât ar fi dispuși să o facă la ei în țară. Când găsesc o corupție atât de bine împământenită, își permit anumite afaceri, care ar fi imposibile în țara lor. Ca președinte al Ordinului Arhitecților într-o legislatură anterioară, mi s-a întâmplat să întâlnesc dezvoltatori imobiliari internaționali, dezamăgiți de cât de ușor pot corupe funcționarii noștri. Se duceau să vadă care sunt opțiunile legale de construcție, ce este posibil în anumite zone și constatau că pragurile noastre sunt doar de natură financiară. Acele instituții emanau corupție.

Sunteți cunoscut ca un susținător al activismului civic, al ONG-urilor. Care este relația dumneavoastră cu aceste organizații?

Da, susțin cu tărie asta, datorită dovezilor pe care le am că ONG-urile au completat în cel mai favorabil mod politici considerate normale. Mai mult de atât, sunt convins că într-o țară aflată în criză, incapabilă să ofere locuri de muncă, oamenii tineri sunt obligați să-și caute debușee, care sunt esențiale dezvoltării. Mai cred că ONG-urile au reușit să furnizeze dovada eficacității acolo unde statul nu a putut să o facă. Am nenumărate exemple în care inițiative care nu țin de stat, ci de activismul civic, de oameni tineri cu specializări diverse, pot duce la unele rezultate foarte bune, care sprijină o politică mai coerentă decât cea a statului. Desigur, ONG-urile și fundațiile nu pot oferi soluția tuturor problemelor, dar pot funcționa ca jandarm și ca susținător al politicilor Ministerului Culturii. Statul ar trebui să-și dea seama că în urma unei colaborări mai strânse cu acest sector civic ar obține rezultate cel puțin duble față de cele actuale. Bucureștiul are mai multe ONG-uri care luptă pentru salvarea patrimoniului arhitectural decât numărul total al angajaților din Ministerului Culturii responsabili de aceste probleme. În sectorul ONG-urilor există voință, energie, inteligență și mobilitate. Tot ce trebuie Ministerul Culturii să facă este să se recunoască depășit de amploarea unor probleme și să ceară ajutorul societății civile. Am convingerea că unele lucruri se pot face doar cu ajutorul ONG-urilor. Cathedral Plaza poate servi ca exemplu al semnalului de trezire a conștiinței publice, însă am o rezervă în ceea ce privește nivelul de informare generală a locuitorilor acestui oraș.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer