Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

“Am citit cărţi ca să pot să supravieţuiesc în lume” – interviu cu Ovidiu Hurduzeu – partea I

Scris de Jen • 3 April 2008 â

• Interviuri scriitori

Ovidiu Hurduzeu. Născut în Bucureşti la 12 iunie 1957. După ce absolvă Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine în 1981, activează doi ani ca profesor în satul Vintileanca, lângă Mizil. Din 1983 până 1988 lucrează ca redactor la Editura Politică. În 1988 părăseşte România şi, după un popas în Italia, se stabileşte în SUA. În 1993, Master în literatura franceză la San Jose State University. În 1997, doctorat in French and Humanities (dublă specializare) cu teza “Henri Michaux, Emil Cioran: Le paradigme de l’irrealise“. Predă cursuri de Humanities la Stanford şi literatură comparată la California State University, Monterey Bay. După propriile declaraţii, de America îl leagă cerul Californiei şi grădina cu trandafiri, iar de România… totul. Cărţi publicate: Culori vii, forme frumoase (Albatros, 1988), La Roma totul este OK (1993), Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley (Timpul, 2005), Unabomber: Profetul ucigaş (Logos, 2007). Articole şi studii publicate în Idei în dialog, Convorbiri Literare, Rost, Presa Alternativă.
Partea I, în care se vorbeşte despre ideologii, propagandă, conformisme de tot felul şi cărţi care deschid ochii…

Silviu Man (bookblog.ro): Domnule Ovidiu Hurduzeu, un mare literat român spunea odată : “Nu pot scrie despre bătături când ţara moare de infarct”, principiu pe care-l urmaţi şi Dvs. Scrisul-diagnostic este însă neprofitabil, atrage antipatii, blamuri şi anateme, cel puţin în imediat. Ce poate spera atunci un autor care scrie necanonic, fără centura de siguranţă a vreunei ideologii ori morale comune?
Ovidiu Hurduzeu: În societăţile moderne, fără excepţie, universul intelectual este dominat de simbioza dintre propagandă şi ideologie. Dintre cei doi termeni, propaganda este cel prevalent. De fapt, ce este o ideologie? Dintre multele definiţii care s-au dat , eu prefer pe cele care o prezintă drept un set de idei acceptate necondiţionat de un anumit grup social. Nu sunt idei oarecare. Ca să fie acceptată necondiţionat, o ideologie trebuie să promoveze idei îndrăgite de cei care le îmbrăţişează acum. De pildă, ideologia globalismului promovează idei-şablon cărora oamenii nu le mai caută nici originea, nici valoarea. Se mulţumesc cu termeni de genul “societate deschisă”, “confort”, “toleranţă” care sună bine, le gâdilă plăcut conştiinţa. O astfel de ideologie nu i-ar fi spus nimic unui muncitor de acum două secole.

Astăzi nici o ideologie n-ar avea sorţi de izbândă dacă n-ar fi diseminată pe scară largă în chip de “opinie publică”. Propaganda este cea care cristalizează ideologia. De aici importanţa mass-media care s-a transformat dintr-un mijloc neutru de comunicare într-unul propagandistic, de schelet formator al opiniei publice. Propaganda prin mass-media poate influenţa cum vrea conţinutul unei ideologii, aşa că nu mai putem vorbi de “ideologii pure”. Moartea ideologiilor înseamnă de fapt asimilarea lor în sistemele propagandistice moderne. Întrucât trăim într-un univers propagandistic, a scrie necanonic azi înseamnă, pur şi simplu, să te plasezi în afara ideologiilor oficiale. Aceasta are două consecinţe. Îţi taie accesul la mass-media. Desigur, poţi publica pe Internet, bloguri, presa alternativă. Problema este că, într-o societate de masă, doar mass-media îţi oferă legitimitate, doar în chip de “voce oficială” poţi impune idei. O altă consecinţă, poate şi mai gravă. Te adresezi unui public deja “formatat”. Un public obişnuit să reacţioneze pavlovian la idei, acceptând, în general, doar ceea ce i se pare cunoscut, bătătorit. Ideea o tratează ca pe o marfă, autorul e un “brand”.
Dar nu tot ce-i necanonic este anatemizat. Există în lumea de astăzi un nonconformism subvenţionat, foarte profitabil. De pildă, printre tinerii occidentali se poartă moda stângismului luminat, modã importatã şi-n România. Este “cool” să te declari “antirasist”, apărător al drepturilor homosexualilor etc. Sunt atitudini care merg EXACT în direcţia aşteptărilor Sistemului. În România, când icoanele sunt scoase din şcoli şi UE vrea să-i facă pe toţi “europeni”, eşti “non-conformist” dacă te declari român ortodox, mergi la biserică şi te închini alături de babele evlavioase. Prin scrisul meu nu vreau să promovez cu orice preţ non-conformismul, ci spiritul critic. Scopul principal al propagandei şi al ideologiilor postmoderne este să distrugă puterea de judecată individuală. Să-i integreze pe toţi într-o mare familie prosperă dar cu o condiţie: individul să se depersonalizeze lăsându-i pe alţii să judece pentru el – pe experţi, analişti politici, vedete mediatice etc.

“Lectura ar trebui să aibă un efect transfigurativ”"

Silviu Man: “Propagandă”, “ideologie”, “Sistem”, “depersonalizarea individului”… Nu aduc aceşti termeni a conspiraţionism, într-o vreme în care ni se repetă în fiecare zi că avem drepturi, că suntem liberi să gândim ce vrem, că “sky is the limit”?… Exemplificaţi.
Ovidiu Hurduzeu: Conspiraţionismul vede în propagandă şi ideologie mijloace coercitive. Societăţile democratice postmoderne nu sunt represive, nu reprimă dorinţele şi aspiraţiile individuale ci, dimpotrivă, le exacerbează. Advertising-ul, ca sistem de propagandă, este menit să-l transforme pe individ într-o “maşină doritoare” (Deleuze). Retorica autonomiei personale, omniprezentă, cum bine aţi remarcat, creează hedonism în masă, mai ales printre tineri. Ce-şi doresc tinerii de astăzi? “Să se realizeze” – dacă se poate, imediat. Gratificare personală instantanee. Cei mai mulţi dintre ei sunt motivaţi doar de propriile lor dorinţe. Societăţile tradiţionale reprimau o astfel de atitudine considerând-o dăunătoare coeziunii sociale. În epoca noastră, “maşina doritoare” fiind motorul consumismului, individualismul narcisist a devenit factor de integrare socială! Tânărul trebuie să devină consumator. Nu consumă bunuri materiale, idei, imagini prefabricate, moralitate şablon de dragul economiei mondiale, ci pentru a se împlini pe sine.
Odinioară un tânăr “se realiza” doar după ce înfrunta rezistenţa societăţii; astăzi, împlinirea prin “consum” oferă plăceri imediate, nu cere decât un efort de adaptare, cum ar fi respectarea normelor impuse de muncă într-o mare corporaţie. Aşa se explică de ce, în ciuda libertăţii sale, tânărul cool este cu precădere un conformist. Repliat asupra lui însuşi este incapabil să confrunte lumea în realitatea ei, să o supună unei judecăţi critice. E liber, dar nu acordă acestei libertăţi nici o valoare, o consideră “dreptul său”, consideră că i se cuvine, aşa cum i se cuvine orice altă marfă.
Silviu Man: Pentru a putea trăi, aţi practicat numeroase meserii fără legătură cu vocaţia Dvs. Cum de nu v-au putut depărta de lecturi şi de scris? Cum de v-aţi mai interesat şi de altceva în afară de propria supravieţuire?
Ovidiu Hurduzeu: Dacă vrei cu adevărat să citeşti, nu-ţi trebuie condiţii speciale. Nu poţi să scrii un roman în metrou, în drum spre birou, dar poţi prea bine să-l citeşti pe Balzac. Oamenii din ziua de astăzi, mai ales tinerii, nu mai citesc fiindcă lectura nu mai este pentru ei o necesitate interioară. Dacă ar vrea neapărat să citească o carte, ar găsi timpul şi “dispoziţia” necesare – aşa cum găsesc timp să sporovăiască la mobil sau să stea ore întregi “online”. Pentru mine, problema s-a pus exact invers. Am citit cărţi ca să pot să supravieţuiesc în lume. În comunism, am citit ca să nu-mi pierd sănătatea mentală, în capitalism să nu devin un “sclav fericit”. Am scris o carte după ce am citit o sută de alte cărţi. În mod ideal, lectura ar trebui să aibă un efect transfigurativ, să fie o fereastră către un “altceva” care să-l schimbe “din temelii” pe cititor. Să-i ofere o perspectivă complet diferită decât cea a lumii în care este obişnuit să trăiască. Iată de ce sunt foarte selectiv, citesc doar cărţile care reuşesc să mă surprindă la fiecare nouă lectură.
Cum selectăm o carte este de o importanţă covârşitoare – cititorul în calitatea sa de consumator este supus manipulărilor de tot felul. Eu, prin educaţia primită, atât în România, cât şi în universităţile din SUA (Universitatea Stanford, mai ales) fusesem programat să devin un conformist. Lecturile “alternativă” mi-au deschis însă ochii, m-au ajutat să privesc lumea dintr-o perspectivă radical diferită. A fost ca o trecere de la fizică newtoniană la cea cuantică.
Silviu Man: Care sunt acele cărţi care deschid ochii?
Ovidiu Hurduzeu: Cărţile care mi-au deschis ochii le-am descoperit relativ târziu. Fiind “specialist” în literatură am citit foarte mult din obligaţie profesională. Balzac sau Baudelaire erau subiecte de examen pentru mine, nicidecum lecturi pentru minte şi suflet. “Bibliografia obligatorie” mi-a oferit o educaţie solidă, m-a ajutat să aprofundez anumite subiecte dar m-a purtat totdeauna pe cărări bătătorite. Cărţile deschizătoare de drumuri noi le-am citit după 1990. Pentru timpurile de azi sunt lucrări “politic incorecte”, Dintre autorii români aş cita Mihai Eminescu, Opere Politice (Editura Timpul, Iaşi), Petre Ţuţea – Omul. Tratat de antropologie creştină (Editura Timpul, Iaşi), opera Părintelui Dumitru Stăniloaie, Ernest Bernea (cu “Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român“, editată de Humanitas), interbelicii Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Cioran, Nichifor Crainic. Dintre autorii străini, traduşi în româneşte, marii gânditori din spaţiul Ortodoxiei, Pavel Florenski, Berdiaev, Christos Yannaras şi catolicul Miguel De Unamuno.
O carte îndrăgită este Societatea spectacolului a filozofului anarhist Guy Debord, tradusă în româneşte fără nici un ecou (Guy Debord, fondatorul “Internaţionalei Situaţioniste”, este reprezentantul stângii neinstituţionalizate, virulent anticomuniste, antiteza Noii Stângi care bântuie şi prin România, derivată din Şcoala de la Frankfurt, Foucault, Freud, Lancan etc.). Sunt doar câteva titluri. Cărţile care mi-au deschis cu adevărat ochii n-au fost traduse în româneşte. Mă refer în primul rând la Jacques Ellul, unul dintre marii gânditori ai secolului XX. Deşi a scris vreo 40 de cărţi, în jurul lui se menţine pe plan internaţional o adevărată conjuraţie a tăcerii. Prin Ellul, intelectual inclasabil, am descoperit valenţele critice ale creştinismului. La technique ou l’enjeu du siecle, La metamorphose du bourgeois, Propagandes, La subversion du christianisme, L’autopsie d’une revolution sunt cărţi-dinamită care te conduc direct la rădăcina răului social.