Radu Mareş, Când ne vom întoarce, Editura Limes, Cluj-Napoca, 464 p.
Radu MAREȘ Când ne vom întoarce
Nu-i mare filozofie să observi că în ultima perioadă aproape fiecare an a fost decretat, la vremea bilanţului şi al statisticilor, drept un an al prozei. 2010 n-a făcut nici el excepţie în acest sens, deşi un număr mare de cărţi valoroase au aparţinut poeziei (semnalment, acesta, că marasmul social şi economic favorizează scrisul de calitate şi că singura industrie care duduie pe timp de criză e literatura?). Mai vizibil totuşi ca niciodată a fost, anul trecut, relieful foarte interesant al prozei româneşti actuale. Alături de scriitori mai tineri sau doar recent consacraţi în roman precum Radu Pavel Gheo, O. Nimigean sau Dora Pavel, au revenit cu cărţi consistente „veterani” ai prozei precum Gabriela Adameşteanu sau Radu Mareş. De mult n-a mai fost atât de puternică impresia că, cel puţin în roman, avem o literatură stratificată şi complexă, la care contribuie scriitori de toate vârstele şi din toate generaţiile. Lucru banal, însă care merită amintit într-o logică strict evoluţionistă dacă ţinem cont că de la optzecişti încoace, fiecare generaţie urmăreşte să înlocuiască total, fără drept de apel, formula predecesorilor. Romanul are şansa să omogenizeze conflictele generaţioniste, demonstrând că nu există formule vetuste în sine, ci doar autori nepricepuţi sau cărţi ratate.
Dacă, la capitolul veterani autoarea „Provizoratului” s-a bucurat însă de lungi şi atente comentarii (n-au lipsit nici intervenţiile de critica criticii pornind de la cronici), aproape neobservat a trecut, în schimb, cel mai recent roman al lui Radu Mareş, „Când ne vom întoarce”. Sigur că de vină e atât slaba putere de difuzare a unei edituri de provincie, cât şi inerţia criticii, cum acuză Daniel Cristea-Enache, printre singurii care au atras atenţia asupra valorii romanului. La acestea trebuie adăugată, însă, şi dificultatea de încadrare a romancierului Radu Mareş, care nu numai că nu s-a înregimentat în vreun pluton generaţionist, dar nici n-a făcut concesii de formulă. De la debutul din 1972, cu „Anna sau pasărea paradisului”, prozatorul a traversat cam trei vârste literare, fiecare cu modele şi poncifele ei, fără a se lăsa vreo clipă corupt. Romanele şaizeciste ale obsedantului deceniu, recuperarea realismului integral-minimalist al şaptezeciştilor, dar şi puternica patină textualistă, au ocolit în aceeaşi măsură scrisul lui Radu Mareş.

Un basm modern

De aici, probabil, şi senzaţia, izbitoare încă de la primele pagini ale celui mai recent roman, de scriitură proaspătă şi autonomă, la suprafaţa căreia nu se întrevăd niciunul dintre ridurile cantonărilor sau, dimpotrivă, a modificărilor prea accelerate de formulă. O mână sigură, viguroasă şi tânără, ghidează încă scrisul prozatorului la patru decenii după debut. De la prima carte până azi, Radu Mareş îşi concepe romanele ca pe nişte experienţe totale, în care realismul cel mai strict se amestecă, într-o formulă subtilă, cu scriitura livrescă, fără ca vreunul dintre cei doi poli să dezvolte o antiteză supărătoare. Apoi, ca orice prozator de proporţii, Radu Mareş posedă o bună tehnică a acumulării şi a dozării tensiunii. Ceea ce pare, la început, povestea unui personaj singular, devine, sub imperiul permanentelor translaţii de perspectivă şi evoluţii în adâncime (prozatorul îşi ia tot timpul narativ necesar pentru a epuiza o problematică), destinul simbolic al unei comunităţi. Fapte vizibile cu ochiul liber şi în „Când ne vom întoarce”. Căci, deşi romanul are în centru formarea – deopotrivă existenţială şi profesională – tânărului Gavril M., nou administrator al unei ferme bucovinene, firele naraţiunii se complică într-atât, încât romanul devine o frescă extrem de credibilă a ultimilor ani din interbelicul românesc.
Cucereşte, încă, de la început, dincolo de scriitura îngrijită (nicio frază din acest roman de aproape 500 de pagini nu pare lăsată la voia întâmplării), atmosfera idilică, de basm modern, în care prozatorul învăluie figura personajului central. Proaspătul administrator al fermei nu e un simplu funcţionar, ci, ca în naraţiunile simbolice, un personaj providenţial de rang nobiliar – „domnişorul”, cum îl alintă cu neîncredere temută sătenii –, menit să revitalizeze o lume aflată în paragină. De aici, aspectul profund ritualizat al unei societăţi în care fiecare „actant” pare să aibă un rol prestabilit. Ceea ce nu înseamnă că mişcările din interiorul microcosmosului rural sunt previzibile sau că personajele lui Radu Mareş pot fi catalogate drept schematice sau plate. Dimpotrivă. Ceremonialul unei scriituri menite să cântărească tacticos fiecare nuanţă vine ca o mănuşă pitorescului acestei lumi. Sub forma unui ritual de iniţiere e descrisă instalarea tânărului Gavril M. la frâiele fermei. Ţiganca Tina, mare meşteră în vrăji şi femeia ce veghează din umbră destinul bărbaţilor de la conac, moş Onofrie, contabilul ciufut şi plin de tabieturi, dar extrem de serios şi de generos, sau armăsarul sălbatic Nuşka, devenit colportorul pornirilor instinctive ale lui Gavril – sunt clasici tovarăşi de drum ai eroului civilizator, dar în acelaşi timp personaje extrem de bine individualizate, care fac din fiecare pagină un spectacol de subtilitate.
De la figuri episodice până la eroii centrali, Radu Mareş creează psihologii complexe, fără a face niciodată psihologie propriu-zisă. Gesturile şi acţiunile sunt surprinse compartamentist, de unul sau mai mulţi ochi exteriori, astfel încât ele dobândesc un aer straniu, imprevizibil, dar implacabil în acelaşi timp. De altfel, avem în Gavril M. unul dintre cele mai interesante personaje ale literaturii române din ultimii ani. Fire întreprinzătoare şi curajoasă, excelent administrator al fermei părăsite, tânărul bucovinean e, în acelaşi timp, o personalitate neguroasă, asediată de vise şi aspiraţii greu de pătruns. Pe cât de ferme sunt mişcările la lumina zilei ale eroului, pe atât de indecise şi de labile sunt stările lui interioare, de vreme ce chiar momentele de împlinire sunt descrise astfel: „Mai târziu, visând toate astea din nou, va descoperi mirat cât de greu e să faci ordine într-o stare care n-are nimic precis, dar nu poate fi decât fericirea”.

Sentimentul legionar al fiinţei

Ermetismul personajelor face ca translaţia dinspre basm şi simbolic spre coşmarul istoriei (începutul celui de-al Doilea Război Mondial) să pară cât se poate de naturală. Înainte de a fi roman al formării, „Când ne vom întoarce” e o meditaţie profundă asupra căderii în istorie prin ideologie. O cădere ireversibilă şi implacabilă, dar care poartă marca opţiunilor individuale. Romanul lui Radu Mareş surprinde, prin fiecare dintre personaje, toate frământările sociale şi ideologice ale României interbelice. Desigur că, în acest context, ascensiunea legionarismului (a extremismelor în general) constituie focarul principal al reflecţiei. Ciudat e, însă, că nicăieri prozatorul nu surprinde doctrine, evenimente politice (avem foarte puţine ecouri ale acţiunilor Căpitanului), şi totuşi o tensiune aproape iraţională începe să-şi facă simţită prezenţa în psihologia şi în preocupările eroilor centrali. Apropierea accentuată faţă de religie, fervoarea construcţiei unei Românii noi, teama şi repulsia faţă de străini nu sunt militantisme, ci adeziuni secrete, aproape inconştiente ale eroilor – pe care prozatorul le adună ca într-un jgheab pentru a pregăti lovitura de teatru a istoriei.
Meritul imens al lui Radu Mareş e de a arăta, fără a o spune niciodată direct, programatic, că linia de demarcaţie dintre patriotismul constructiv al unei naţiuni extrem de tinere (ilustrat de profesorul Volcinshi, dar şi de Gavril M. sau de domnişoara Katria, protagoniştii unei caste istorii amoroase) şi extremismul ideologic e aproape insesizabilă. Ambiguitatea acestei demarcaţii – nu sunt surprinse în roman înregimentări concrete – e de regăsit în însăşi ambiguitatea ireductibilă a psihologiei eroilor centrali. În Profesor, dar şi în cuplul Gavril-Katria, se întâlnesc în acelaşi timp vitalismul şi elanul construcţiei (agronomul e ctititorul unei biserici, iar profesorul proiectantul grădinii botanice de la Cernăuţi) cu atracţia pentru anihilarea străinului, violenţă sau moarte. „Când ne vom întoarce” constituie un convingător răspuns ficţional – deci indirect, ambiguu şi personal – la întrebarea pe care şi-o pun obsesiv istoricii, psihologii, sociologii sau filozofii de mai bine de jumătate de secol: cum a fost posibilă „rinocerizarea” atâtor individualităţi sau, în varianta personajului central din roman, „cum apare în suflet nevoia unei alte credinţe?”.
Bref: basm şi roman parabolic, frescă a României interbelice şi meditaţie asupra sensului istoriei, poveste erotică şi catalog de porniri iraţionale, „Când ne vom întoarce” e unul dintre cele mai complexe şi frumoase romane scrise la noi în ultimii ani. Ar fi păcat ca, aşa cum critica (inclusiv subsemnatul) l-a ratat în evaluările şi discuţiile de anul trecut, premiile Uniunii Scriitorilor – pe listele cărora a fost de curând nominalizat – să-i refuze şi ele cea mai înaltă distincţie. O merită cu prisosinţă.