Iulian Apostu. Zydokomuna: evreii si comunismul. Cazul Romaniei (1944-1965)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

http://www.calameo.com/read/000949189a84b182cb924

În completare critică sau polemică, a se vedea :

De unde vine minciuna “Teohari Georgescu = Burăh Tescovici” de Vladimir TISMANEANU (19-9-2010)
Plus cele patru ecouri la intervenția lui V. T. mai jos reprodusă.
Sursa : http://acum.tv/articol/17459/

«Prima data am intalnit aceasta inventie intr-o carte despre Pitesti (cred ca nu ma insel). Apoi am vazut-o repetata in varii locuri, a circulat intens si s-a transformat in certitudine pentru unii. Niciunul dintre ministrii de interne nu a fost evreu: Teohari Georgescu, Alexandru Draghici, scurt timp Pavel Stefan, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu.
Evident ca, mai ales in anii 50, in Securitate au lucrat numerosi evrei, maghiari, ruteni etc Dar majoritatea coplesitoare a activului Securitatii era de origine pur romaneasca. Romani au fost Aurel Mois si Nicolae Plesita, Mihai Gavriliuc si Nicolae Doicaru, Aristotel Stamatoiu si Emil Macri, Neagu Cosma si Iulian Vlad. Ceea ce nu inseamna ca in Securitate n-ar fi lucrat Alexandru Nikolski, Pantiusa-Bodnarenko, Grigore Naum, Erwin Voiculescu, Misu Dulbergher-Dulgheru, Willhelm Einchorn si Koloman Ambrus. Dar acestia erau acolo ca militanti comunisti, total devotati PMR si lui Stalin, nu ca evrei, rusi sau maghiari.»

Sub pana lui V. T. , ca și altor comentatori evrei, devine ridicolă această precizare rituală, care vrea să inducă opinia că prin simplul fapt că deveniseră comuniști, evreii și-ar fi pierdut «evreitatea». Nu știm exact ce ar fi ea. Dar acceptând că un asemnea calificativ ar putea fi definit științific, din raționamentul precedent al lui V.T. am putea deduce că «românitatea» unui comunist român dispare prin aderarea la P.C.R. ? 
E vorba de o solidaritate de grup, printre altele. Astfel de solidarități sunt curente în viața socială. La Paris anumite meserii sunt curent practicate de gurpuri etnice imigrate. Nu fiindcă ar fi acestea ghettoizate sau li s-ar refuza accesul la alte meserii, ci fiindcă se crează rețele de într-ajutorare care permit astfel de regrupări. Analiza unor liste de meserii practicate de portughezi de pildă, dovedesc supra-reprezentarea acestora printre portarii de case în mediul urban parizian sau în meseriile legate de construcții de imobile, zidari etc. Așa a fost la un moment dat cu provincialii francezi din regiunea Auvergne, foarte mulți dintre comercianți de cărbune fiind auvergniați (les bougnat). Italienii lucrau în cariere de calcar sau marmură, polonezii imigranți erau minieri în Nord.

Toate relațiile politice din cadrul aparatelor de partid din țările comuniste dovedesc că etnia comunistului nu putea fi ignorată și nu era ignorată de acesta. 

“În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în mîinile evreilor, aşa încît, în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate 2% din populaţia ţării deţinea peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian se puteau găsi şi cîţiva arabi.” (din raportul de uz intern “Evreii din Romania: o minoritate care dispare” al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti, datat 26 febr. 1964, sustras de Securitate din clădirea ambasadei, reprodus în versiunea tradusă de Securitate în Marius Oprea 2002b şi Solomovici 2004: 509-13) 

Cazul Pătrășcanu nu s-a soldat cu o crimă politică doar fiindcă individul era un concurent real sau potențial al lui Gh. Gheorghiu-Dej, ci fiindcă încălcase public tabuul fățarnic privitor la ignorarea sau ascunderea aspectului național în canonul comunist. Lucrețiu Pătrășcanu fusese, în acțiunea privitoare la situația Ardealului, mai întâi român și apoi comunist. 
Mulți comuniști evrei sau unguri au păstrat sensibilitatea nevrotică și etnică a comunității din care proveneau. Sigmund Freud ca și Maurice Halbwachs (evrei amîndoi) ne ajută să intuim sursele acestei sensibilități nevrotice. Ea există și la români, bazată pe evenimentele colective traumatice ale ocupării (cedării) Ardealului de Nord, respectiv a Bucovinei de Nord și a Basarabiei.

În ambele cazuri, pentru maghiari de la 1918 încoace, adică după pierderea Ardealului și desmembrarea monarhiei dualist, pentru evrei de la dispersare dar mai ales după fiecare alungare, memoria colectivă a fixat datele «Catastrofei» ca date simbolice comemorative, la care se face o referire continuă. Memoria colectivă, studiată de Halbwachs se definește cel puțin în două feluri : ca memorie individuală, influențată de cadrele sociale în care este încastrată, sau ca memorie colectivă, de grup, depășind memoriile idividuale. 

Este evident că acest tip de memorie nu se poate transmite decât prin educație, sub aspect informal în cadrul familiei, sub aspect de construct coerent, în cadrul școlii sau bisericii. Este ceea ce s-a întâmplat în toate cazurile evocate.

Aceste evenimente sunt «simboluri comemorative» care apar, după Freud, ca «simptome histerice» Sigur, histeria este o boală inventată, în sensul că se numeau prin acest termen boli diferite a căror sursă patologică nu era cunoscută.

«Este interesant si simptomatic — continuă V. T. — faptul ca pe diverse forumuri sunt postate aceste liste, cu “Burah Tescovici” la loc de frunte, menite sa genereze impresia ca dictatura comunista a fost una “iudeo-bolsevica”. Regasim aceleasi mituri in Polonia, in Ungaria, in Rusia. Am scris despre ele in cartea mea “Fantasmele salvarii: Democratie, nationalism si mit in Europa postcomunista” (trad.rom. la Polirom, nou paperback, Princeton University Press, 2009). Au scris in acelasi sens istoricii Jan T. Gross si regretatul Tony Judt. In Polonia mitul la care ma refer se numeste “zydokommuna”.»

« Sa mai adaug ca numele in cauza “Burah Tescovici” este neverosimil. Cum absurde sunt alegatiile care il evreizeaza pe Avram Bunaciu ori pe Miron Constantinescu (acesta, sustin maniacii antisemitismului onomastic, s-ar fi numit de fapt Meir Kohn). Cât il priveste pe adevaratul Teohari Georgescu, venea dintr-o familie românească. Sora sa, Lenuța Păsculescu, a fost șefa de cabinet a Anei Pauker. Prima soție a fost o ilegalistă evreică, Elena Samoilă (au avut o fiică, Anca, a studiat medicina – in anii 80 a emigrat impreuna cu sotul ei). A doua sotie, Mariuca, fusese inainte măritată cu Grigore Geamănu, cel care avea să fie ani de zile secretarul Consiliului de Stat. Au avut doi băieti gemeni, iar Măriuca a refuzat să se despartă de Teohari când acesta a fost mazilit.»

Acest articol a fost publicat duminică, 19 septembrie 2010 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.
Ecouri
Iulian Apostu:(25-11-2010 la 07:52)

In sablonul erorii de argumentare argumentum ad ignorantiam (i.e. o afirmatie ar fi falsa doar pentru ca nu exista probe in sustinerea ei, viciu de logica denuntat de sintagma anglo-saxona “the absence of evidence isn’t evidence of absence”), unii autori din literatura de specialitate contesta originea evreiasca a lui Teohari Georgescu, sustinand ca nu ar exista documente (a se citi probe certe, de tipul celor admisibile in instanta) in favoarea acestei afirmatii. Pentru neavizati si sfertodocti: dincolo de informatiile care circulau oral dupa razboi privind persoana, exista si o nota informativa intocmita in 1946 de catre misiunea politica britanica in România si destinata centralei Foreign Office-ului (Public Record Office, FO371/59190/R7847/6181/37, reprodusa în Deletant, 2001: 34-5, nota 22 si citata si în Jelea, 2001: 124) care sustine ca numele real al lui Georgescu este Burah Tescovici (vezi si Andreescu, Nastasa si Varga, 2003: 186, nota 1), el fiind botezat ortodox si recasatorit cu evreica fosta croitoreasă Eugenia Samoila. Imediat dupa razboi, cumnatul sau, generalul Nicolae Parvulescu, a fost subsecretar la departamentul pentru aprovizionare al MAI, iar fratele sau a fost seful Militiei districtului 31 Bucuresti.

Intervine și directorul publicatiei ACUM.TB, Stefan N. Maier:(5-12-2010 la 17:52)

«Rămâne întrebarea: “în ce ar fi constat “evreitatea” acțiunilor lui Teohari Georgescu, presupunând ca acesta ar fi fost, totusi evreu?”Ar putea cineva raspunde? In caz contrar întreaga dispută este sterilă și servește doar delimitării antisemiților de lumea civilizată…»

Culcer : De unde se poate deduce că semiții și filosemiții reprezintă lumea civilizată. Cei neutri, cei care refuză aceste false diviziuni, nu vor fi civilizați? Evreitatea constă în solidaritatea etnică a cărei manifestare curentă se poate observa în activitatea publiciștilor de la ACUM.TV., par exemple.
Firește, nu acestea sunt întrebările necesare. Ci acelea privitoare la cauzele suprareprezentării, la începuturile revoluției bolșevici și apoi la începuturile perioadei coloniale sovietice, în aparatele de administrație, represiune, ale statului ocupat, România, a unor minorități care aveau toate elementele definitorii pentru colaboraționism și care acționau fie direct, fie cu ajutorul cozilor de topor, români, firește, sau de alte naționalități minoritare, în cadrul sistemului «comprador». Termenul este definit în analizele sociopolitice dedicate colonialismului.

Mi se pare semnificativă tăcere sau agresivitatea cu care au fost întâmpinate câteva cărți care răspund măcar în parte acestor întrebări. E vorba de cele semnate de Alexandr Soljenițân (rus), Două secole împreună,  și de Youri Slezkine (american probabil rusofon cu origini evreiești din Rusia), Secolul evreiesc. 

Voi observa în treacăt că experimentul kibuțim în Israel și respectiv, experimentul etno-social construit de Stalin sub numele de Regiunea autonomă evreiască Birobidjan, din cadrul URSS, sunt de fapt primele expresii ale comunismului național, pe care l-au inventat deci Bernard Lazare, fost comunist, Stalin, în «complicitate» nevoită cu capitaliștii evrei din Europa occidentală.

george:(31-10-2011 la 11:54)

Re Iulian Apostu

Nota mentionata de tine (daca chiar a existat aceasta nota) era «bazata» pe zvonuri tendentioase din presa anului 1946, zvonuri fara nici un fel de suport real.[Presa din România era supusă cenzurii, nu văd cum ar fi putut apărea astfel de zvonuri. Dan Culcer] Cei care lansau astfel de zvonuri cautau sa atate sentimente antisemite ale populatiei. In numeroase note secrete ale reprezentantelor diplomatice ale unor state occidentale din acea vreme (note care au fost publicate ulterior) se vede o necunoastere crasa a realitatilor romanesti.Ex intr-o nota adresata de aceasta data Departamentului de stat al SUA un slujbas al Legatiei SUA afirma ca «cel mai crud» instrument al Moscovei era …. Bodnaras si ca toata banda de comunisti in frunte cu Gheorghiu Dej si Ana Pauker tremura in fata lui.Nici vorba de asa ceva. Gheorghiu Dej era seful lui Bodnaras iar acesta (Bodnaras) nu iesea din cuvantul lui fiind unul din oamenii in care Dej avea cea mai mare incredere, iar Ana Pauker avea in acele vremuri o pozitie mult mai puternica decat a lui Bodnaras. In aceasi nota se afirma alt neadevar -ca Dej s-ar fi nascut in orasul … Dej.(fals s-a nascut in Bârlad)

Sunt criticate detalii, cu indignare «proletară», prin care iarăși se induce neîncrederea asupra ansamblului cercetării lui Iulian Apostu.

Vladimir Tismaneanu:(31-10-2011 la 12:44)

Dl Apostu mi-a trimis prin e-mail linkul la o lucrare a sa aparuta pe un site cu numele “Zydokomuna”. Pe lunga lista de nume pe care le propune ca argument pentru rolul decisiv al evreilor in diversele aparate de partid, securitate, ideologic, sindicate etc, sunt erori usor demonstrabile: Ghizela Vass nu era maghiarofona (era basarabeanca); Eduard Mezincescu era suta la suta etnic roman (nu Mesinger!); Simion Babenco, un timp sef al Gospodariei de Partid, era ucrainian, nu evreu; Alexandru Barladeanu era roman basarabean, nu s-a numit niciodata Goldenbert; Mihail Levente nu a fost evreu, nici Avram Bunaciu (a se citit amintirile lui Petre Pandrea), nici Gavril Birtas (etnic maghiar); sora mamei mele, Cristina Luca, nu a fost expulzata din Franta in 1945, a revenit la inceputul acelui an in tara din proprie initiativa, evident cu aprobaarea conducerilor PCF si PCR, a lucrat la ORTF, impreuna cu Ilarie Voronca, a revenit la Paris, la Conferinta de Pace din 1946, fiind corespondenta ziarului “Scânteia; a fost decorata cu “Medaill de la Resistance”; Iosif Banc nu a fost evreu (cititi memoriile lui D.Popescu, C. Burtica, “Dictionarul membrilor CC al PCR”; idem in cazul Maxim Berghianu (acesta era de origine etnic german).
Despre afirmatiile legate de Teohari Georgescu si presupusul nume despre care se poarta discutia, cred ca ne cam pierdem vremea. Am cunoscut-o bine pe Lenuta Samoila, i-am intalnit pe gemenii nascuti din a doua casatorie a lui T.G. cu Mariuca, fosta sotie a lui Gr. Geamanu. L-am intalnit pe fratele lui TG, am vorbit despre el cu cel putin doi fosti inalti ofiteri din MAI intervievati de mine pentru cartea “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”. Teohari Georgescu nu s-a numit niciodata “Burah Tescovici” nu era evreu. Nu voi lungi ceea ce devine ridicol: dl Apostu nu doreste sa scrie adevarul, domnia sa are o teza de demonstrat si in rest, “too bad for the facts”. »

V. T. continuă cu turnătoria directă: 

«Inteleg ca dl Apostu este cadru academic. In lumea academica occidentală asemenea erori (de fapt falsificari) ar trebui recunoscute public si corectate de urgenta. Nu comentez orientarea net tendentioasa a textului aparut pe site-ul al carui nume este explicit si direct antisemit. Si-a trecut dl Apostu in CV-ul academic aceasta publicatie? Este “Zydokomuna” recunoscuta de ISI? Este Facultatea de Sociologie a Universității din București onorată de asemenea “contribuții”?

Subiectul este iarăși ocolit de comentator. Nu erorile acestea, dacă ele sunt erori, definesc contribuția lui Iulian Apostu la studierea documentată a chestiunii. Analiza lui Apostu poate fi dusă mai departe. Nimic nu permite să afirmăm că ea este fără prihană, dar este prima sinteză pe această temă, care înlocuiește listele și indignările inutile. Ea este de preferat altor intervenții teziste, foarte adesea pro domo sua, care vor mereu să demonstreze că rolul evreilor implicați în comunism au fost secundar și în nici un caz nu definea convingerile comunității. Poate. Dar oportunismul a existat nu doar la români, aș putea susține că proporțional acesta era mai activ la minoritari, dintre care mulți au dovedit că nu au fost comuniști loiali dar au folosit comunista mască pentru a lucra în sensul intereselor comunitare. Și în cadrul acesta al oportunismului exagerarea criminală putea fi prcticată mai ușor împotriva unor persoane care nu apațineau comunității evreiești, decât împotriva corelegionarilor, a căror presiune de grup a modelat desigur comportamentele activiștilor de partid evrei, într-un sens sau în altul. Faptele vorbesc. Desigur cercetarea acestora este departe de a fi încheiată. Ea nu trebuie limitată doar la rolul evreilor în comunismul real. 

Alte grupuri de minoritari sau de români au avut roluri diverse, în funcție de regiuni și de statutul politic care li se acorda sau li se retrăgea, de către conducerea restrânsă a Partidului, sub influența imitației «revoluționare» sau ordinelor moscovite. 

«Spaniolii», cum erau uneori numiți foștii voluntari comuniști în Războiul civil din Spania, basarbenii, rutenii, evreii maghiarii, țiganii, grecii comuniști sau rezistenți, refugiați politici etc. 
Observ, nu în treacăt, că după 1990 liderii comunității evreiști au încurajat nu doar cercetările privitoare la istoria evreilor ci și pe acelea privitoare la «romi». Un interes științific pentru problema «romă» este normal. E o comunitate puțin cunoscută, privită printr-un filtru al prejudecăților, ca o unitate fără diversitate, pe baza părții ei vizibile, cerșătoria, înșelătoria, violența, sărăcia endemică și incultura, evitarea muncilor curente. Această imagine este restrictivă și mai ales falsă. 
Am lucrat la Paris, în calitate de ghid, plătit cu 500 de euro pe zi vreme de patru sau cinci zile, pentru un țigan bogat din București, specializat în tranzacții imobiliare. Purta un trening de fâș de la Nike și păstra banii în buzunarul pantalonului într-un teanc din care scotea bancnotele în fiecare seară pentru mine. Cumpărase două ceasuri de mână din Place Vendomme, în buricul Parisului, cu 30 000 de euro bucata. Am fost interpret în conversația dintre el și vânzătorul parizian dintr-un magazin de lux.
Am discutat pe un trotuar, lângă turnulEiffel, cu un țigan care era pândar în echipa unui jucător de alba-neagra. Printre altele mi-a spus că echipa lor putea câștiga între 200 și 2000 de euro pe zi. Desigur în funcție de clienți, adică în funcție de zonă, de pasiunea cartoforului sau tâmpenia acestuia. Poliția e neputincioasă.

Explozia demografică a acestei etnii în România, susținută prin efectul colateral al măsurilor de încurajare a nașterilor, respectiv de interdicție a avorturilor, în perioada Ceușescu, nu și-a epuizat efectele. Nu doar savanții țigani (care există, am publicat un interviu cu unul dintre ei prin 1993, se numea Marcel Courthiade și este profesor universitar) se ocupă de cercetarea «holocaustului țiganilor» ci mai ales evreii care și-au găsit în această temă, suprareprezentată și ea în istoriogafia recentă, o oportunitate de a relua tema lor preferată și de a evita acuza care li se adresase că ar fi excesiv de etnocentrici. 
Pentru perioda la care se referă Apostu există arhive destule. Dar nu și bani pentru a plăti cercetătorii necesari. Fundațiile care finanțează actualmente cercetarea în România au alte priorități.Ele au orientat cercetarea după 1990 pe linia priorităților proprii. Și din păcate nu există alte resurse, statul român fiind absent. El nu-i mai reprezintă pe români. 

(Iată linkul care duce la cartea de peste 300 de pagini la care ne referim: http://www.calameo.com/read/000949189a84b182cb924)