Izabela Vasiliu-Scraba. Mircea Ciobanu-Poet la vremea lui AHAB

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Sursa: www.isabelavs.go.ro

Isabela Vasiliu-Scraba, POET LA VREMEA LUI AHAB. Poezii incifrate de Mircea (Sandu) Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa

Motto: „...era un scriitor de mâna întâia, cu un stil care ne îmbogățea limba, cu moduri de gândire și de viziune care au adus trăsături singulare la vasta, la pasionanta frescă a literaturii românești dinainte de 1944” (N.I. Herescu despre Dan Botta, în rev. „Destin”, Madrid, nr.12/1962).

Intr-un fragment din Praznicul mare (amplu poem încifrat de Mircea Ciobanu, așezat și la începutul Istoriilor (vol. I-VI, 1977-1993) ne pare a fi înfățișată risipirea rodului spiritualității interbelice românești, asemuită cu mormane de struguri lăsați în părăsire după un presupus cataclism. Mustul scurs din grămezile abandonate (asemănate unui imens cadavru desupra căruia plutesc, - precum deasupra locurilor unde au fost îngropate comori -,  „flame spectrale”) ar fi ajuns în ape freatice și de acolo în fântâni si iazuri. Din imensul stârv țâșnesc „păsări cu zbor turbat”. „Ceața de-alcool străveziu” naște legiuni de viermi roșii care ivesc „legiuni muribunde de fluturi” (Mircea Ciobanu, Praznicul mare). Criticul literar Marian Popa, în cel de-al doilea volum al eruditei sale Istorii a literaturii..., nu-i vede înțelesul așa cum l-am decriptat noi  (1). Pentru Marian Popa ar fi vorba de o simplă descriere a unei realități neinteligibile, „prezentată relațional în cheie ermetică”, vol. II, 2001, p.500). Or, tema împărtășirii din rodul spiritualității românești interbelice apare și în Dies irae (http://www.scribd.com/doc/235388665/Mircea-Sandu-Ciobanu-Dies-Irae ), poezie pe care probabil chiar Mircea (/Sandu) Ciobanu i-a sugerat-o profesorului Dan Duțescu s-o traducă în engleză (2).

Trecută de autor în ciclul „Suită pentru ieșirea din noapte” (M. Ciobanu, Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 310), desigur din noaptea abrutizării ideologice dinainte de scurta liberalizare a anilor 1968-1969 prin care însuși Mircea (Sandu) Ciobanu a debutat odată cu scriitorii care au supraviețuit exterminării de după gratii sau cu unii dintre interziși (precum C-tin Noica, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Alexandru Paleologu, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Vasile Pârvan, N. Iorga, Gh. Brătianu, St. Meteș, Ion Moga, Silviu Dragomir, Ion Nistor, etc., etc., vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. Romania 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000) a căror opere reintrau timid în cultura românească după mai bine de două decenii de totală interdicție.

In Ziua Marii Judecăți (Dies irae), scriitorii români de după 1944 nu vor fi întrebați: „câte cărți au scris?”. Doar: „Ce-au pus în ele?”, cum remarcase însuși filozoful Constantin Noica  (3). O întrebare mai mult decât delicată, ea având darul de a-i elimina pe cei plasați după criterii extra-culturale în rând cu marii lor înaintași. La Ziua Judecății, profitorii culturii comuniste vor trebui să suporte privirile mustrătoare ale „drepților, temuți părinți” aduși la viață prin cercetatea tomurilor scrise de ei, volume care dau „altoi” în „resturi” de „atingere îndelungată” (Mircea Ciobanu, Dies irae , în vol. Patimile, Ed. Eminescu, București, 1991, p. 43). Ca în toate surprinzătoarele sale interpretările de gândire simbolică, Mircea Ciobanu răstoarnă perspectiva din cântarea religioasă Dies irae: în locul îndurării solicitate Domnului nostru Iisus Hristos la trecerea marelui prag, poetul imaginează condamnarea impostorilor din domeniul cultural sugerată prin „frica de rug”. Focul are în această poezie o dublă trimitere, la început către „spirit” viu, care „arde”, iar la sfârșit către focul cel veșnic în care ard păcătoșii la locul „scrâșnirii dinților”.

În viziunea grea de sens a risipirii rodului spiritualității interbelice când semi-analfabetul de Iosif Chișinevschi devenise „țarul culturii românești”, roșul legiunilor de viermi nu mai trebuie explicitat. Extrem de transparent e comunicată și ideea „zborului” (fără perspectivă) a mulțimii de fluturi muribunzi ieșiți din viermii cei roșii. Dar iată și poezia: „Ah, am văzut mai demult/  într-o repede-amiază de toamnă,/  nu prea departe, spre vii, părăsite gorgoane de struguri./  Mustul sub ele, băltind, îmbuibase pământul;/  galbene seve și roșii,/  trândave seve săpaseră șanțuri pe clinele văii./  Cheaguri cât palma zvâcneau, și dospeli, înspre iazul din vale,/  iazul din vale creștea -/  apele lui, îndoite cu mult, le-am văzut/ răsuflând peste maluri./ /  Drojdie sporul de must se făcu peste ape./ /  Apele fierb – nu doar apele fierb,/  chiar și fântânile fierb în adâncuri!/  chiar și pe fundul canalelor freamătă mâlul!/  -astfel strigam, pe când dulcile/  dealuri de struguri scădeau sub rotirea-nsetatelor stoluri./ /  Ca dintr-un mare cavavru vedeam înălțându-se /  păsări cu zborul turbat,/  cețuri de-alcool străvezii; legiunile viermilor roșii/  fluturi nășteau –legiuni muribunde- și flame spectrale” (Mircea Ciobanu, Praznicul mare).

Intr-un articol compus cu cele mai bune intenții („Mircea Ciobanu nedormitul”) am găsit fragmente din poezia intitulată Fiara însoțite (de astă dată) de comentarii de-a dreptul comice, destinate studenților de la litere care află din decriptarea poemului Fiara că poetul Mircea Ciobanu s-a lăsat inspirat de vița de vie, vin, darul betiei si ruinarea sănătății celor căzuți în patima beției. Mai mult decât fragmentele prezentate în articolul postat pe internet în 2013 n-am găsit să citesc, dar, știindu-l pe Mircea Ciobanu gânditor religios, imediat mi-a venit în minte imaginea viței de vie din icoanele ortodoxe, unde – când nu simbolizează Euharistia, ca în icoana pe sticlă  din camera de lucru a lui Cioran (4) -, vița de vie simbolizează lumea aflată sub oblăduirea „vierului” Hristos (apud. Părintele Arsenie Boca, Omul, zidire de mare preț, Ed. Credința strămoșească, 2009).

In poemul lui Mircea (Sandu) Ciobanu lumea capătă înfățișări monstruase, cu o viță de vie devenită „fiară”. Vitalitatea o face să câștige tot mai mult teren parcă spre a obloni cât mai bine orice deschidere spre lumea lui Dumnezeu. Vița sălbatică crescută pe ziduri ajunge să împiedice până și pătrunderea luminii în spațiul ferestrelor. Asemănarea rețelei pe care o construiește planta-fiară cățărătoare cu gratiile de pușcărie este evidentă („Iată s-a-nfipt în canaturi și-n timp ce coboară/  Face grilaje și trainice noduri -/  Fereastra odăii de scris/  Stă sub o umbră mai deasă acum decât norul de-aseară”). Limpede apare si sensul prorocirii după care cuvintele nu-și vor mai putea păstra multă vreme menirea lor de a comunica prin ele Adevărul. Scriitorii trebuie să se grăbească, fiindcă timp mult nu le-a mai rămas să poată consemna că „Afară, lumina/ încă se cheamă lumină. Amiaza/  Numele nu și-a pierdut” (Mircea Ciobanu, Fiara).

Opinia editorului Mircea Ciobanu (1940-1996) despre posibilitatea romancierilor de a spune acele adevăruri  pe care istoria oficială le ocultează (iar când nu mai poate să le ascundă le deformează) era pe 14 iunie1975 indosariată de Securitate (vezi Cartea albă a Securității, București 1996, p. 75). Ca poet el încifrase în versuri încă din volumul Patimile (1968) unele adevăruri despre exterminarea prin schingiuire a deținuților politici, exterminare pe care oficialii cripto-comuniști o ascund și astăzi, mai cu seamă în „interfața” Wikipediei.ro pe care o păzesc cu strășnicie să nu se abată de la normele falsurilor istorice cu care a defilat jumătate de secol ideologia comunistă. Categoria de „martir al temnițelor comuniste” e ștearsă instantaneu de mafia din umbra acestei enciclopedii on-line, nu pentru că n-ar fi existat asemenea martiri (istoria a dovedit-o cu prisosință!) ci din grija de a nu simpatiza cu sutele de mii de victime ucise după gratii acum când se clocește o lege pentru interzicerea pronunțării numelor de foști deținuți politic altfel decât pentru punerea lor la zid.

Ca romancier, Mircea Ciobanu scrisese tot în anul de grație 1968 despre „liantul” fricii care înlesnește procesul de integrare al indivizilor „într-un organism unitar”, despre dificultatea de a „simpatiza cu victimele” care nu-ți sînt rubedenii sau cunoscuți, despre memoria mulțimii care „n-are bătaie lungă”, observând cum „rațiunea îmblânzită învață să contemple cele mai dezgustătoare alterări ale înfățișării umane” (Martorii, 1968).

În Trapezunt (pe care Marian Popa o transcrie în două variante), Mircea Ciobanu sugerează  pragul disperării („bolnav de viață fie altul”) și chiar trecerea pragului vieții (verificată prin apropierea de gură a unei oglinzi („ceața gurii...la ceasul oglindirii”) în timpul bestialelor anchetări a unor oameni nevinovați („varul... e singura părere de zăpadă”).  Titlul de Trapezunt (5) ne pare a indica „Imperiul”, sau „Regatul morții” în care deținuții coboară după inimaginabile schingiuiri (6).  Poetul Mircea Ciobanu - cu o tehnică a încriptărilor mai greu de dibuit de cenzura comunistă-, enumără chiar și unelte de torturare „verigi și clești, rețele strânse, lanțuri” a deținuților politici a căror strigăte de durere umpleau spațiul („spre cheile cupolei...răspicat ecou de strigăt”). Iată poezia în a doua ei variantă:  „Impins de glasuri, dat pe mâna serii /  coboară treapta-ntâi. Sub Trapezunt, /  dreptatea coridoarelor te-alungă; /  ungherele te-ntâmpină și varul /  pe care-l ștergi cu umerii pe ziduri /  e singura părere de zăpadă /  a frigului din aer; o, meandre. /  La locul zis Al tragerii la sorți/  te-așteaptă ei cu gleznele-n lagună/ și ce va fi e suma împletirii/  și ce va fi e suma celor patru /  călătorii spre cheile cupolei/ a unui răspicat ecou de strigăt./  Verigi și clești, rețele strânse, lanțuri!/  Acolo unde viu cadranul spune/  rotirea-n loc și-ntoarcerea la curbă,/  bolnav de viață fie altul/  și ceața gurii altuia să lase/  alb semn că e, la ceasul oglindirii” (Mircea Ciobanu, Trapezunt, din vol. Patimile, ed. II-a 1979; ed. I-a 1968).

Criticului Marian Popa îi scapă luminarea înțelesului prin adăugarea în cea de-a doua variantă a două versuri cuprinzând ideea de „alb”. Ratând putința descifrării (descifrare care desigur i-ar fi periclitat tânărului autor de 28 de ani libertatea, cariera de scriitor și chiar viața), Marian Popa este de părere că cele două variante ale poeziei Trapezunt pot fi considerate poeme autonome ( Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. II, p. 501). Într-o lucrare de doctorat (sustinut in 2007) este menționata prefața scrisă de Mircea Ciobanu la vol.: Eminescu, Poezii, Ed. Prometeu, București, 1991 (Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010, p.265). In ea Mircea Ciobanu mărturisește indirect sacrificarea variantelor pentru a o găsi pe cea ideală, contrazicând astfel părerea lui Marian Popa despre lipsa unui „grad superior de explicitare” și despre diferența pur cantitativă a variantelor poeziei Trapezunt. Ajuns la concluzia „frustrării informaționale” în volume ticsite cu „banalitate solemnă, fluentă și pură” (p.500), criticul se arată căzut în cursa întinsă de romancierul Mircea Ciobanu care scria la 28 de ani criticilor săi că „autorul interzice posibilitatea interpretării ...face de prisos divagația și comentariul creator” (Mircea Ciobanu, Martorii, Cartea Românească, 1973, p.155).

In cursa întinsă de Mircea Ciobanu care „a dat limbii române o strălucire diamantină” (apreciere îndepărtată în Wikipedia.ro, unde înlăturată a fost și citarea volumului apărut în 2005 la Timișoara: Generația resurecției poetice. 1965-1970, de Ion Pachia Tatomirescu) îi aflăm căzuți pe toți wikipediștii care s-au împotmolit în spinoasa problemă a conjugării verbului „a fi”, unii scriind că Mircea Ciobanu „a fost”, alții că „este” poet, prozator și eseist, cu toții fiind însă de acord că poezia lui Mircea Ciobanu, de la Patimile, e „pură incantație muzicală, nemaiurmând un sens anume” (vezi fișa „Mircea Ciobanu” din Wikipedia.ro, cu variante intermediare din 2006 până pe 15 iunie 2014).

De opt ani de zile, wikipediștii gândesc la unison că odată cu volumul Patimile „critica a intrat... într-o criză de interpretare”. Din impas, ea n-a ieșit nici prin titulatura de doctor al Facultății de Litere din București  (7) făcută posibilă de politrucul ce-i fusese lui Ioșca Chișinevschi secretar(8) la vremea când nenumărați scriitori români erau trimiși după gratii pentru vini imaginare (repuse azi pe tapet la fel ca odinioară). Din criza de interpretare în care a eșuat jumătate de secol, critica n-a putut fi scoasă nici de universitarul clujan Ovidiu Pecican (wikipedistul „Dedi”), nici de universitarul bucureștean Sorin Lavric (wikipedistul „Torlena89”), ambii interesați nevoie mare de „pura incantație” a unui poet din vremuri secetoase cultural: „Am fost poet în vremea lui Ahab (...)/ Stam între dune, scriam pe nisip/ doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui/  neștiutoare de semne.” (Mircea Ciobanu, Vântul Ahab)

Note:

1.                                       In teza de doctorat despre Mircea (Sandu) Ciobanu, peisajul risipei de struguri ar indica rudimentar, prin simpla descriere cu alte cuvinte a imaginii, „cosubstanțialitatea vieții și a morții, risipa formelor vitale devenind un peisaj al morții perpetue...o alegorică transfigurare a vieții în devenirea ei” (Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2010, p.317).

2.                                       S-a nimerit să-l vizitez pe Dan Duțescu (căsătorit cu sora tatălui meu) chiar în ziua cand a tradus Dies irae a lui Mircea (Sandu) Ciobanu. Era foarte încântat de felul cum i-a ieșit traducerea, pe care venise la bucătărie să i-o citească și Violei (soția sa care pregătea masa si stătea la povești cu mine). Traducerea suna muzical, era reușită, el însuși fiind poet.

3.                                       vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm ; precum si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 sauhttp://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm    .   

4.                                       Icoana pe sticlă decorând la Paris camera de lucru a lui Emil Cioran i-a fost dăruită în primăvara anului 1968 de Ion Frunzetti (vezi vol. Cioran și Securitatea, Ed. Polirom, Iași, 2010, p.234), după cum informează Securitatea pe 4 aprilie 1968 agentul „Mănescu Viorel” (=Dumitru Dâncu, autor împreună cu soția Iuliana Fabritius Dâncu a volumului Pictura țărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, 1975, publicat si în germană și franceză). Preotul Zosim Oancea - paroh în Sibiel si prieten (din timpul detenției politice) cu Aurel Cioran -, a fost realizatorul Muzeului de icoane pe sticlă (care-i poartă numele si care în iulie 2014 nu expunea nici unul din volumele inițiatorului Muzeului). La vremea detenției, preotul Zosim Oancea (1911 – 2005) a stat în celula o perioadă cu Parintele Arsenie  (vezi pr. Zosim Oancea, Datoria de a mărturisi. Inchisorile unui preot ortodox, ediția I-a, 1995, ediția a II-a, 2004). Pentru că a ajutat cu hrană orfani de război si fii de preoți arestați, pr. Z. Oancea a fost închis de „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca) peste 15 ani: „Eu și generația mea am dus o viață de suferință și jertfă, dar nu ne-am pierdut încrederea în valorile noastre eterne. Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu și al altor oameni de bună credință este într-un fel o revanșă asupra călăilor generației mele. Am învățat mărturisirea, dar și iertarea, iar icoana ni s-a părut întotdeauna o împărtășire a ochilor și a sufletului din bunătatea și frumusețea care ne leagă și ne poartă pe toți  spre Cel ce a biruit lumea” (pr. Zosim Oancea). Pe internet, vocea înregistrată a preotului Zosim Oancea se poate auzi prezentând icoane pe sticlă din colecția sa donată Muzeului, înregistrare nedistribuită, așa cum s-ar fi cuvenit, la punctul de vânzare a Muzeului „Zosim Oancea” din Sibiel).

5.                                       Trapezuntul a fost stat succesor al Imperiului Bizantin.

6.                                       În decriptarea din doctoratul susținut în 2007, cetatea Trapezunt ar simboliza lumea întreagă. Poemul ar fi despre „suferința părăsirii de sine, care promite eliberarea din capcana timpului”. Sub cetate s-ar descinde în infern, aici fiind o „zonă a meandrelor” în care coboară un presupus condamnat, „iar această coborâre este un supliciu...instrumentele  torturii sînt, la nivel simbolic, treptele pătimirii, ale suferinței desprinderii de trup”. Ceasul oglindirii ar fi (după modesta si insignifianta decriptare răsplătită cu titlul de „doctor”) „momentul revelatoriu suprem al cunoașterii de sine. Viața devine în acest moment o boală  a cărei vindecare este ieșirea de sub dominația timpului” (p. 293).

7.                                         Prefața fostului secretar al analfabetului Ioșca Chișinevschi informează cititorul (tezei de doctorat pe care a îndrumat-o) că înainte de 1989 nu se putea spune că Mircea Ciobanu este gânditor religios,   părerea aparținându-i criticului Eugen Negrici, și că „simbolica cețoasă” din Martorii, ca și „lumea damnată” din creația poetului „anxios și zbuciumat” ar trimite la realitatea comunistă cu lipsa ei de repere (vezi Paul Cornea, Prefață la volumul Identitate și disoluție. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010). Or, să întemnițezi milioane de români și să exterminezi după gratii sute de mii cu intenția lipsită de orice echivoc de a-i depersonaliza (transformându-i în propagandiști ai regimului de teroare ideologică) nu denotă o „lipsă de repere” ci o feroce așezare a unor repere neclintite. Tocmai reperele bine bătute în cuie ar putea fi motivul pentru care numele poetului Mircea (/Sandu) Ciobanu a fost mereu ocolit în desele enumărări ale poeților din anii șaizeci, cum ocolit a fost și la enumărarea romancierilor reprezentativi.

8.                                         In nereușita lor încercare de a o scoate din detenție pe fosta universitară Alice Voinescu (faimoasă conferențiară dinainte de 1944), un grup de scriitori au făcut prin anii cincizeci un memoriu către Iosif Chișinevschi, „țarul culturii românești”.