Cristian Bădiliță: „Când ești înjurat și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, dormi foarte bine și lucrezi cu spor”
Cristian Bădiliță
Sunteți deja un „caz” aflat în bătaia puștii din două direcții: una pe linie politico-religioasă, cealaltă pe linie politico-(in)culturală, vizibile, pe de o parte, în reacțiile la adresa dumneavoastră venite din partea unor teologi, clerici, comentatori ortodocși, cealaltă în reviste culturale.
Trebuie să recunosc că rar mi se întâmplă să fiu martor la asemenea visceralitate precum cea întâlnită în reacțiile care vă privesc. Reușiți nemaipomenit să polarizați reflexele cititorilor sau ale celor care vă ascultă, astfel încât rar se întâmplă să întâlnești oameni „neutri” față de Cristian Bădiliță (mă refer la cei care sunt „în temă”): pe Bădiliță îl iubești sau îl urăști cu același patos.
Iată un exemplu din partea lui Răzvan Codrescu în 2008, pe blogul dânsului: „În pofida aparențelor, filologul remarcabil din el n-a fost niciodată dublat de un teolog pe măsură, ci doar de un eseist filozofant certat cu dreapta credință, adept al unui gnosticism eclectic și resentimentar, pe un fond deconcertant de laxitate morală (fatal, de obicei, talentelor fără caracter)”.
Sunteți, așadar, un candidat perfect pentru execuție, dar, din punctul meu de vedere, acest gen de reacții spune mai mult despre autorii lor și despre patologia culturală și religioasă din România decât despre dumneavoastră. Mai întâi, să ne întoarcem ad fontes. Când ați intrat prima dată „în vizor”? Cum și prin ce ați început să deranjați și să tulburați apele în direcțiile despre care vorbeam?
Aș evita să vorbesc numai despre „cazul” meu, presupunând că aș fi unul. Cred că merită să facem o radioscopie a câtorva grupuri culturale și teologice din România, ca un exercițiu rațional și necesar de igienă mintală. Orice critică e justificată în cadrul unor parametri.
Nu mă interesează criticile aduse de un ins 1) nepregătit; 2) urechist; 3) de rea-credință. Ați citat un fragment din atotștiutorul „polimat” Răzvan Codrescu. Îi cunosc, pe citite, realizările culturale și pot spune cu mâna pe inimă că fără ele cultura sau teologia română n-ar intra în colaps.
Asta nu înseamnă că disprețuiesc sau minimalizez ceea ce a făcut. Câteva traduceri utile și elegante, care se adaugă altor traduceri. Câteva eseuri supărate, dintr-o perspectivă desuetă, care mi-au stârnit jenă, fără să mă învețe nimic. Oricum, dl Codrescu nu are nici calificare de teolog, nici calificare de biblist, nici calificare de patrolog sau de filolog clasic pentru a da verdicte în aceste domenii.
Aștept și accept verdicte de la colegii mei occidentali, de la un Lorenzo Perrone, de la o Monique Alexandre, de la un Charles Kannengiesser, de la un Angelo di Berardino. Accept oricând critici și sfaturi în materiile de mai sus de la o Francisca Băltăceanu, de la un Ioan I. Ică jr., de la un Marius Cruceru sau de la un Petre Guran. Dl Codrescu să-și dea cu părerea în privința „teologilor” Ciachir, M. Platon, Târziu. Pasajul citat de dumneavoastră nu provine doar dintr-un fond ideologic, ci și dintr-un fond murdar.
Este dl Codrescu duhovnicul meu personal, încât să-și îngăduie să vorbească de „laxitate morală” sau de „talent fără caracter”? Lucrurile astea nu mai țin de critică, ci sunt calomnii, jigniri la persoană, deloc creștinești. Dacă aș avea amor propriu, aș apela direct la un avocat. Dar ce folos?
Sufletele nu se vindecă la tribunal, ci la o clinică de suflete. Dacă acest om are un duhovnic și crede în taina vindecătoare a spovedaniei, atunci își va retrage jignirile și-și va cere iertare. Nu mie, ci lui Dumnezeu. Jignirile nu sunt critică, nici pamflet. Sunt mizerie morală.
Dar, ca peste tot în România, tocmai cel care practică imoralitatea, jignind fără să-i pese, te acuză de „laxitate morală”. Cât despre faptul că aș fi certat cu „dreapta credință”, aceasta e o veșnică și deja plictisitoare acuză ce mi se aduce de ani de zile, din partea unor inculți naționaliști, care 1) deformează termenul de orthodoxie (dreapta credință) după propriile lor șabloane militărești; 2) caută să-și justifice, într-un fel, lipsa de educație religioasă.
Dacă eu sunt certat cu „dreapta credință”, atunci sunt „certați cu dreapta credință”: autorii Noului Testament, Părinții pustiei și ai Bisericii, din care am tradus sute de pagini, marii teologi ortodocși ai secolului XX Pavel Evdokimov, Olivier Clément, Elisabeth Behr Sigel, Jaroslav Pelikan, Lev Gillet, Nicolae Steinhardt, Kallistos Ware, Boris Bobrinskoi, Michel Evdokimov, Michel Stavrou.
E foarte ușor să dai cu piciorul în ce are ortodoxia mai profund, mai șlefuit, mai uman și, la urma urmei, mai civilizat numai pentru că nu ai făcut niciodată efortul apropierii de adevăratul univers al ortodoxiei. Pentru asta îți trebuie, pe lângă țâfnă, și ceva greacă, și ceva latină, o metodă adecvată de lectură, o cunoaștere serioasă, plecând de la surse, nu de la prejudecăți, a istoriei creștinismului, dar, mai ales, un strop de cinste sufletească.
Un Michel Stavrou, un Boris Bobrinskoi încremenesc de durere în fața urâțeniei, a imoralității și a prostiei unor curente ortodoxiste din țările est-europene, inclusiv din România. Nu-și pot da seama cum de asemenea inși se pot numi ortodocși, se pot împărtăși cu seninătate sau face semnul crucii cu conștiința împăcată. Aceasta e problema ortodoxiei românești: lipsa de cuviință, care-i dublată, în majoritatea cazurilor, de ignoranță.
Dacă tot vine vorba de ignoranță, nu o dată v-am văzut „tras de urechi” pentru că îndrăzniți să scrieți numele Mântuitorului cu un singur „i”.
Asta pare să fie „cea mai importantă chestiune” teologică a multora dintre ortodocșii români. Dar ei fac rău nu doar Bisericii lui Cristos; în primul rând, își fac rău lor înșiși. Cum te poți mântui plin de ură și resentiment, găinărindu-ți sufletul la nesfârșit? E o tristețe cumplită.
Dar de ce credeți că sunteți nedigerabil pentru acești oameni? De ce nu vă puteți ține limba și restrânge interesele intelectuale în Apus? Ce „interese” de mărire vă mână? Haideți să-i lăsăm din nou să vorbească pe detractorii dumneavoastră. Teodor Baconsky în Dilema veche, octombrie 2007: „Visul prea omenesc nutrit de Cristian Bădiliță este acela ca lumea să vorbească despre el. Vrea notorietate, celebritate, demnitate. Şcolit prin Franța și Spania, omul a practicat poligrafia, reușind să tipărească o sumă de cărți în cele mai diferite genuri (de la studiile patristice și cele dedicate gnosticismului antic până la poezie, jurnal sau eseu). Până spre 40 de ani, C.B. a tot căutat să rămână în «Occident», numai că n-a izbutit să obțină acolo vreo poziție academică serioasă. Aproape necunoscut în Hexagon, el a dus o existență publică intermitentă, bazată pe colocvii transalpine, fără ca o catedră la o mare universitate apuseană să-i legitimeze definitiv competențele. Ar fi putut deveni un al doilea Ioan Petru Culianu sau un alt Victor Ieronim Stoichiță. Pentru a satisface niște ambiții atât de exigente, ar fi trebuit să participe la toate concursurile menite să-i consolideze statutul. Un atare obiectiv a fost însă ratat. Evident, nimeni, cu excepția lui însuși, nu poartă vina acestui eșec profesional”.
Hahaha. Genial. Aș fi tentat să spun doar atât: „Acesta e Baconsky”. De la creștinismul kalașnikov, Codrescu, am trecut la creștinismul caviar. Ar fi vai de suflețelul și de tărtăcuța noastră dacă am trăi exclusiv pentru o catedră în Occident, sau pentru o carieră tip Culianu sau Stoichiță (cu modelele astea m-a terminat!).
Trăiesc în Occident de douăzeci de ani pentru că aici îmi place să trăiesc. Nu-i suficient? Sincer, nu mă miră lipsa de inteligență a lui Baconsky, mă miră pretinsul lui „atotștiutorism”. Baconsky știe exact ce vreau eu. Oare de unde? Ne-am făcut noi vreodată confidențe, ne-am spovedit unul altuia? Din câte-mi aduc eu aminte, niciodată.
Dar, din moment ce el spre asta tânjește sau tânjea, înseamnă că toată lumea cu doctorat la Sorbona trebuie să tânjească precum Baconsky. Avem de-a face cu aceeași tehnică stalinistă a insinuării… certe. Băieții care l-au distrus pe Goma „știau” că acesta era un dușman iremediabil al României. Iar ei „erau” România. Goma era „tătar”, nu avea nici o legătură cu România.
Băieții care au distrus Biserica Greco-Catolică știau precis că „ăștia” erau niște „trădători” care urmăreau subminarea Bisericii strămoșești și, în final, distrugerea întregii țări, chiar dacă greco-catolicii făcuseră și România Mare, și primele școli în limba română, și primele studii serioase despre istoria neamului românesc.
Băieții care l-au distrus pe Dorin Tudoran „știau” că este homosexual, chiar dacă totul nu era decât o invenție gogonată. În fond, de ce să nu „știe” Baconsky mai bine decât mine ce vreau eu? Doar el e Bădiliță, nu? Dar de ce „știe” atât de bine Baconsky ce vreau eu?
Pentru că la un moment dat l-am întrebat, în presă, de ce nu locuiește, ca toți ambasadorii de până la el, în clădirea Ambasadei din Paris și închiriază, pe bani publici, un apartament care costa, pe lună, cât cinci salarii de profesor universitar. Iată de ce „mă știe” Baconsky atât de bine. Cât privește cariera mea, alții sunt îndrituiți s-o judece, un Norelli, un Kannengiesser, nu un puișor de stalinist ajuns belfer pedelist.
Să încercăm să clarificăm un alt aspect, metodic și cronologic. Poziționările dumneavoastră sunt clare. Dar tot Teodor Baconsky afirmă că „nu știe decât să muște mâna care îl mângâie”, având în vedere că în trecut erați în aceeași „tabără” cu unii dintre cei pe care îi criticați astăzi acerb pentru diferitele compromisuri la nivel politic sau intelectual, printre care amintesc nume grele: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, sus-numitul Teodor Baconsky, Adrian Papahagi. Ca o ironie, Mihail Neamțu, un alt acut detractor bădilițian de astăzi, vă punea, într-un articol în Dilema, din 2006, într-o triadă alături de Adrian Papahagi și Toader Paleologu, cu care ștergea pe jos. Ce s-a întâmplat în decursul anilor? Cum i-ați cunoscut și ce au însemnat, profesional și personal vorbind, aceste relații pentru dumnevoastră? Ce a dus la această ruptură dureroasă și intensă? Păreți genul de om care își arde corăbiile, „nu mai lasă loc de bună ziua”, cum se spune, iar această intransigență incapabilă să închidă ochii la impostură trebuie să provină din niște principii călăuzitoare, nu din atitudinea unui tip „tot mai singur și mai ulcerat” (Răzvan Codrescu), a unui „taliban intelectual” (Andrei Cornea, în 2005, Dilema veche), a unui om permanent „cu capsa pusă”. Ce este atât de grav, în opinia dumneavoastră, în compromisurile pe care le reproșați celor amintiți mai sus?
Toader Paleologu, Adrian Papahagi, Petre Guran mi-au fost prieteni foarte apropiați și, multă vreme, la Paris. Erau oameni serioși, ne întâlneam aproape zilnic fie în bibliotecă la „École normale”, fie la câte unul dintre noi. Din 1995 până prin 2009 mi-au fost cei mai apropiați prieteni.
Paleologu, un excelent specialist în filozofie modernă și în filozofie politică, autor al unei teze fermecătoare despre Carl Schmitt, Guran, remarcabil bizantinolog, Papahagi, anglist excepțional și medievist. Neamțu, cu care n-am avut prea mult de-a face, e un penibil arivist, dar ambițios și harnic. M-a frecventat cât eram „profitabil”, apoi, când a văzut că-și poate șterge nasul de unul singur, a devenit „anti”.
Toader Paleologu, inteligent, dar și enervant de sforar, vrea puterea, și o spune direct, fără rețineri, așa că a intrat în politică. Acum, vrerea omului nu poate fi discutată. E ca în amor. Vreau femeia cutare, ea îmi place, mă dau peste cap să o cuceresc.
Spre deosebire de ceilalți tăntălăi, care s-au înhămat, din arivism, la căruța acestui comunist inestetic de la Cotroceni, Paleologu nu s-a supărat niciodată când i-am spus ce gândesc despre aventura lui politică. N-a ținut să-mi arate cât de „greșit” judec eu lucrurile și cât de bine intenționați sunt ei. Cu un anumit cinism mi-a dat de înțeles că altfel nu putea avansa în cariera politică.
Ce nu pot eu accepta sub nici o formă, în cazul deraierii foștilor mei prieteni, este participarea la o campanie de uzurpare și întinare a simbolurilor Pieței Universității din 1990. Să vii, în 2006, în 2007, în 2010, și să spui că tu, Guran, sau că tu, Neamțu, reprezinți idealurile Pieței Universității, când n-ai nici o legătură cu ce s-a întâmplat în 1990, e o murdărie fără seamăn și de neiertat.
În 1990, președintele acestor maimuțici „revoluționare” făcea parte din guvernul comunist împotriva căruia noi am organizat Piața Universității. Mai grav, din guvernul care a organizat mineriada împotriva noastră. Încă și mai grav, Guran, Neamțu și ceilalți ortaci cotroceniști cunosc aceste lucruri. Au întinat conștient.
Prin urmare, impardonabil. Cum credeți că ne-am simțit, cei care am fost, trei luni de zile, în 1990, fie în balcon, fie pe caldarâmul Pieței, văzând cum cea mai dureroasă, dar și cea mai sublimă parte din existența noastră e scuipată de acești găinari?
Mihail Neamțu l-a înlocuit între timp pe Marius Oprea la IICCR. Ce legătură are el cu acest domeniu?
Dragă domnule Vereș, România arată cum arată, foarte trist, în primul rând, din cauza mizeriei morale a intelectualilor. Acest oacheș de la Cotroceni, căruia nici nu doresc să-i pronunț numele, a făcut zob, în doar câțiva ani, până și ultima fărâmă de solidaritate care mai exista între intelectuali.
Dar intelectualii sunt o specie penibilă. Există și excepții, foarte rare. Eu nu mai dau doi bani pe ei de multă vreme. Dacă vreți să vedeți, prin contrast, ce-i un intelectual, uitați-vă la filmulețul de pe YouTube făcut la Cotroceni, prin 2007, cred, când Vasile Paraschiv, un simplu muncitor, îi înapoiază președintelui Mangă decorația, spunându-i verde-n față: „Nu primesc decorații de la un comunist”.
Alături de Vasile Paraschiv, ușor în dreapta ecranului, e un intelectual, mândru nevoie mare de insigna pionierească dăruită de președintele comunist, și care zâmbește, așa, ironic, la adresa „nespălatului” Paraschiv. Îți vine să-l iei de fălci și să-l pupi, nu alta. Spunându-i: „Trăiască și puiască intelectualii, ei sunt pâinea și sarea dictaturilor”.
Vi se poate răspunde că și dumneavoastră sunteți intelectual.
Nu, eu nu sunt intelectual. Eu sunt poet, patrolog, eventual pomicultor, care uneori scrie și articole în „presa proprie”. Nu știu ce înseamnă „intelectual”. Termenul apare, în Franța, în timpul „afacerii Dreyfus”, așadar, foarte recent, în secolul XIX. În timpul „afacerii” existau intelectuali pro Dreyfus și contra Dreyfus. Nu doar pro, așa cum se sugerează astăzi. Jaurès, Léon Daudet, scriitori importanți, ultracelebri în epocă, au fost contra.
Acum, că am ajuns la acest punct, haideți să discutăm puțin despre rolul intelectualului în viața cetății, în special în viața politică. Cred că ce s-a întâmplat după 1990 este simptomatic. Are voie intelectualul să fie înregimentat politic? Cum poate, așadar, și cum trebuie să influențeze intelectualul țara în care trăiește?
Să presupunem că acest termen, „intelectual”, are un sens precis, deși, repet, în mintea mea e o etichetă de circumstanță. Dar să încercăm să-i dăm un sens. Pozitiv.
Intelectual ar fi un om de carte (condiție obligatorie), recunoscut și apreciat de breasla sa, de cei din domeniul său (la nivel mondial) care, la un moment dat, într-un moment de cumpănă a istoriei (cum a fost, de pildă, afacerea Dreyfus), intervine energic, curajos, în arena publică, denunțând argumentat o nedreptate sau o samavolnicie.
Așa au procedat Paul Goma și Ion Negoițescu în 1977, când s-au raliat mișcării lui Havel împotriva samavolniciilor comuniste. Așa s-a întâmplat în 1990, când foarte mulți intelectuali s-au raliat spontan la Proclamația de la Timișoara. Intelectualul intervine sau trebuie să intervină atunci când ceva nu merge, atunci când libertatea obștii e pusă în pericol.
Dar mereu s-au găsit, pe lângă opozanți la impostură, și susținători ai imposturii. În anii 1980 Ceaușescu își avea soborul lui de adoratori, în frunte cu Eugen Barbu, Ion Zamfirescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Vadim Tudor etc. După 1990, și Iliescu și-a găsit „faliții” lui, în cap cu Răzvan Theodorescu, Augustin Buzura, Eugen Simion, propulsat direct în fruntea Academiei, pentru servilism, Fănuș Neagu, Păunescu etc.
Din 1990 până prin 2006 o franjă a intelectualității noastre, ceva mai cu bun-simț decât restul, s-a ținut tare-n opoziție, dar uite că a dat peste ei ucigă-l toaca și au cedat și ei până la urmă. Ce caută Liiceanu, sau Pleșu, sau Patapievici lângă acest lumpen uns cu toate duhorile comuniste, suflându-i în ciorbă de dimineața până seara? Asta e complet inacceptabil.
Voiau să facă politică, n-aveau decât să înființeze un partid propriu, ori să-și ofere „serviciile” singurului partid civilizat și necomunist din România, partidul tradițional liberal. Poza de grup Patapievici, Liiceanu, Udrea, Blaga, Mangă spune totul despre halul în care au decăzut acești intelectuali.
La un moment dat nu făcea Patapievici reclamă pentru un post de manele? Asta a ajuns: manelistul Patapievici. Eu, firește, mi-am arătat și cu această ocazie „arivismul” (subtilul Baconsky dixit), încheind-o cu ei tocmai când au pus mâna pe putere. Așa-s eu, un arivist împielițat.
Recunosc că m-a amuzat să vă văd citat, de către Paul Cernat, ca tradiționalist îmbibat de naționalism-spiritualist!
Aici intrăm în altă zonă, grație căreia îi voi reabilita, măcar la nivel cultural, pe foștii mei prieteni Patapievici, Pleșu, Baconsky, Guran sau Papahagi. Dl contabil Cernat are boala structuraliștilor, care-i o boală marxistă. El nu vede individualități, persoane, ci doar grupuri, structuri.
Metoda e aceeași cu cea practicată de talibanii ortodoxiști, numai că, de data aceasta, avem de-a face cu o specie diferită, anume, talibanii pașoptiști, „luminați”, „în pas cu vremurile”, care poartă un surâs adolescentin lipit cu scotch pe buze. Dl Cernat are competență pe o anumită felie, destul de îngustă, a literaturii române. Dacă într-adevăr și-ar cunoaște meseria, ar ști unde și care-mi este locul.
La un moment dat îl lua peste picior pe „naivul” Dan C. Mihăilescu pentru că acesta mă compara cu „ditamai” omul de cultură Antohi. Dan C. Mihăilescu pica drept aiurit. Cum adică, dom’le, acest nimeni Bădiliță poate sta alături de grandiosul Antohi? Nu intru acum în biografia „doctorului” Antohi, între timp prealămurită, însă dl Cernat ar trebui pe viitor, atunci când simte că se va face de râs, să-și consulte ori soția, dacă posedă, ori un bun dicționar (poate chiar Internetul).
Da, domnule Cernat, n-am fost coleg cu Antohi nici la școala de informatori de Securitate, nici la Filologie clasică, nici la Teologie, nici la Madrid, nici la Trento, nici la Sorbona. Cât despre înregimentarea alături de Ciachir, Hurduzeu, Platon etc., înregimentare ignară, de dragul etichetei, de ce n-aș accepta-o, „de nervi”?
În fond, e de o mie de ori mai onorabil să stai în compania lui Hurduzeu și a lui M. Platon, cu toate aiurelile lor, decât în aceea a lui Lefter sau Cernat. Problema ține tot de nivelul de cultură. Dl Cernat habar nu are cu ce se mănâncă nici teologia, nici filozofia antică, nici spiritualitatea, nici măcar marea literatură a lumii, care trebuie citită în original. Dar pune etichete.
Ca și cum D. Ciachir, „tradiționalist” în trena lui Nae Ionescu, dar, mai ales, în cea a lui Eugen Barbu, ar fi totuna cu Hurduzeu, specialist în Cioran și în literatura franceză modernă, cu Sorin Dumitrescu, pictor abstract, iconar inclasabil, sau cu mine, biblist și patrolog format în câteva centre universitare occidentale, unde, sub nici o formă, n-am studiat „estetica” lui Lefter și-a lui Crohmălniceanu.
Dacă nu ai habar, cum dai verdicte, cum pui etichete sau faci catalogări? Firește că dl Cernat n-a citit nici una dintre cărțile mele sau, dacă a citit vreuna, n-a priceput nimic. Barbey d’Aurevilly, un dandy reacționar și un genial pamfletar, vorbește, în „Les ridicules du temps”, despre o anumită categorie de inși specifică societăților democratice: „les effacés”, „cei șterși”. Băieți de treabă, progresiști, democrați, atei „luminați”, bine situați în frontul existenței, pupând ce trebuie, închinându-se cui trebuie, la fel de siguri pe mediocritatea lor precum creștinul pe Înviere.
Barbey îl pune pe acest „effacé” undeva între „l’imbécile relatif” și „l’homme d’esprit”. Tagma specialiștilor în fleacuri de felul observatoriștilor semiculturali din România reprezintă perfect „les effacés de nos jours”, iar, alături de ei, un Paleologu jr., un Papahagi, un Patapievici sau chiar un Hurduzeu sunt adevărate personalități culturale.
Dacă e să vorbim despre etichetări, aș aminti autocaracterizarea dumneavoastră ca „anarhist de dreapta”, formulă regăsită în „Godul nordian”. Ce înseamnă asta?
Sincer, acum trei sau patru ani, când am notat sintagma în „Godul nordian”, nu știam că ea a fost deja „consacrată” printr-un volum din celebra colecție „Que sais-je”. Dar autorul acestui volum, François Richard, definește „anarhismul de dreapta” ca pe o atitudine culturală și politică, în opoziție cu anarhismul „tradițional”, de stânga, și în contrapunct cu reacționarismul de dreapta.
Pentru Richard, „anarhiștii de dreapta” se definesc printr-o atitudine aristocratică, un anumit estetism sau, dacă vreți, o formă de gratuitate în fața existenței, prin refuzul imposturii democratice, prin nerecunoașterea nici unei autorități tutelare (stat, Biserică, instituție, ideologie), prin negarea egalitarismului și prin denunțarea „intelectualilor” ca fiind nocivi, întrucât ar fi ideologi, narcisiști, lipsiți de simțul realității. Richard îi include aici pe Barbey D’Aurevilly (deși acesta e catolic, ba chiar ultra), Léon Bloy, discipol al lui Barbey, iar din secolul XX, pe Darien, Léautaud, Céline, Bernanos, Léon Daudet, Jean Anouilh, Marcel Aymé, Louis Pauwels și Michel-Georges Micberth, un pamfletar de geniu care-a făcut oarecum vâlvă în Franța anilor 1970.
Deși sunt în corespondență cu Micberth și-i gust stilul, nu agreez „anarhismul” lui de dreapta, dar antireligios. Din acest grup descris de Richard mă atrag Barbey d’Aurevilly, Léon Bloy, Marcel Aymé. Dar și în cazul lor am unele rezerve, mai ales față de viziunea „eclezială” a primilor doi.
La aceștia însă eu adaug un grup, pe care-l socotesc mult mai interesant, al anarhiștilor creștini, între care nu-i citez acum decât pe Jacques Ellul, pe Ivan Ilich și pe Ammon Hennacy. Dat fiind că lucrez la o cărțulie despre anarhismul creștin și de dreapta, n-aș vrea să mă lungesc prea mult.
Poate că aceste câteva elemente îi vor ajuta pe cei cu adevărat interesați de analiza culturii române la o mai bună orientare și o mai nuanțată catalogare. Mă socotesc anarhist, pentru că nu-mi plac înregimentările de nici un fel și sunt un libertar feroce. Dar „de dreapta”, pentru că-mi lipsește complet doaga „stângă”. Cum poți fi de stânga după ce ai trăit ani de zile într-o dictatură de stânga?
Cred că această etichetare sistematic greșită, despre care am vorbit, este un simptom al stării nefericite în care se găsește cultura română – din „fericire”, aici nu mai suntem singurii, vorbim despre un fenomen universal –, anume, schizofrenia culturii de azi. Teologilor le lipsește bagajul literar sau filozofic profan, iar umaniștii nu mai au cultură teologică ori religioasă. Vorbiți-ne despre această problemă și, pornind de aici, aș dori să extindeți puțin analiza la situația de ansamblu a culturii române.
Dacă deschideți o ediție recent adnotată din „Divina commedia”, o să vedeți că 90% din note sunt filologice, literare şi istorice. Dacă deschideți o ediție de la începutul secolului XX sau de dinainte, o să vedeți că lucrurile sunt mult mai echilibrate.
Deși nu lipsesc referințele filologice sau istorice, prevalează totuși referințele teologice. Dante n-a fost numai teolog, firește, dar pentru el „Divina commedia” e și un tratat de teologie în versuri.
Dar haideți să ne rezumăm doar la literatura română, unde avem… milioane de specialiști. Câți dintre criticii noștri de astăzi au consacrat studii serioase unor autori precum Heliade Rădulescu, Arghezi – există monografia lui Balotă și atât –, Vasile Voiculescu, Gala Galaction, chiar Damian Stănoiu, Ioan Alexandru, Mircea Ciobanu etc., care nu sunt doar importanți scriitori, ci și oameni îmbibați de cultură teologică? Firește, nu fondul lor teologic îi face mari scriitori, dar nu se poate scrie despre nici unul dintre ei dacă nu ai o solidă cunoaștere a teologiei creștine.
În privința lui Eliade lucrurile stau la fel. Nu poți departaja opera literară de cea științifică sau eseistică. De aceea nu avem încă o monografie serioasă, integratoare, despre Eliade. Autorul acestei virtuale monografii trebuie să aibă cel puțin jumătate din anvergura culturală a lui Eliade.
Nu e suficient să știi ce-i cu proza fantastică pentru a scrie despre proza celui care și-a dedicat aproape întreaga viață istoriei religiilor. Singurul care s-a apropiat de o asemenea monografie ideală, dar schițându-i numai contururile, a fost Ioan Petru Culianu. Nu întâmplător. Culianu avea o dimensiune eliadescă. De aceea, Eliade, în versiunile românești, e redus în mod sistematic la câteva etichete penibile, între care primează aceea de „fost legionar”. E ca și cum l-ai reduce pe Heidegger la „fost simpatizant nazist”.
Din principiu nu citesc nici un text despre Eliade scris de un ins care nu cunoaște bine măcar una dintre marile religii ale lumii, apoi, două, trei culturi, la sursă, istoria filozofiei și care n-a citit TOT Eliade. În ce privește schizofrenia culturală în care trăim azi, depășirea ei presupune un efort prometeic. Dar dacă nu dispui de această energie, măcar ai bunul-simț, elementara modestie de a te abține să-ți dai cu părerea și de a pune verdicte.
Nimeni în Occident nu mă taxează drept „taliban” fiindcă sunt specialist în patristică și nici drept „guru apocaliptic” fiindcă am scris o teză despre Anticrist. O fac inculții și aroganții din România. De altminteri, apropo de teza despre Anticrist, ortodoxiștii mă taxează drept „ateu”, pur și simplu.
Când ești înjurat și dintr-o extremă, și din cealaltă, și de talibanii atei, și de talibanii teocrați, chiar dacă nu te simți prea în siguranță pe stradă, dormi foarte bine și lucrezi cu spor.
Otniel VEREȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu