Alexandru Racu. Postmodernism în cămaşă verde

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Postmodernism în cămaşă verde
http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/
Posted on martie 13, 2011 by Alexandru Racu
Într-o postare recentă de pe blogul său (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html), Claudiu Târziu ne calomniază pe mine, pe Mircea Platon şi pe Gheorghe Fedorovici, atunci când insinuează că, alături de „oamenii de stânga”, noi i-am include automat în categoria „legionari” pe cei care „resping ecumenismul, se opun încălcării libertăţilor civile, propagandei gay şi pe cei care-şi iubesc ţara”, adică „pe ortodocşii autentici”. Acuzaţia trădează lipsa unei minime onestităţi, ţinând cont de faptul că, nu doar că nu am făcut niciodată aşa ceva ci dimpotrivă, unul dintre noi, mai exact Mircea Platon, a fost acuzat în mod aberant de legionarism tocmai datorită poziţiei sale ortodoxe şi conservatoare. La fel cum aberantă este includerea în categoria conservatori marca Dan Voiculescu a celor ca noi care punctează pozitiv (conform criteriilor lui Claudiu Târziu) la rubricile de mai sus dar negativ la rubrica legionarism. În acest sens, nu văd nicio diferenţă între Mihail Neamţu care deducea legionarismul lui Mircea Platon din ataşamentul acestuia pentru România veche şi Claudiu Târziu care deduce „voiculescianismul” lui Mircea Platon din distanţarea elegantă (şi argumentată teologic) de legionarism a acestuia din urmă. Ţinând cont de toate cele de mai sus, nu pot decât să concluzionez că, potrivit lui Claudiu Târziu, cine critică legionarismul (sau, mai exact, cine-i contestă „esenţa” creştină, cine contestă capacitatea acestei „esenţe” de a rămâne pură în ciuda amestecării ei cu diverse esenţe sau reziduuri cu caracter obscur) nu este „ortodox autentic” şi, pe cale de consecinţă, nici bun român. Mai mult, nu ştiu cum se face că de fiecare dată, tributul pe care Mircea Platon trebuie să-l plătească pentru cerbicia sa dogmatică este acuzaţia de complicitate la crimă. Din fost complice al „Decemvirilor”, Mircea Platon a devenit, ca să parafrazez un vers socialist al lui George Bacovia, complice la „crimele burgheze”.
Mai mult, Claudiu Târziu susţine că eu critic legionarismul când de pe poziţii creştine când de pe poziţii antifasciste, de parcă poziţia creştină nu ar fi prin definiţie atât antifascistă cât şi anticomunistă, iar poziţia legionară nu ar fi prin definiţie profascistă şi pronazistă (intersectându-se ideologic cu fascismul italian şi naţional-socialismul german din mai multe, necreştineşti, puncte de vedere), adică pseudocreştină. Dacă preopinentul susţine că anticomunismul legionarilor era fundamentat teologic, îmi poate răspunde pe ce fel de teologie se fundamenta pronazismul legionarilor (care, în opinia tuturor „istoricilor de calibru” pe care îi invocă Claudiu Târziu, fără să-i citeze, şi a oricărui om cât de cât obiectiv care a citit texte fundamentale de doctrină legionară, se justifica nu doar printr-un calcul geopolitic ci întâi de toate prin afinităţi ideologice mărturisite şi asumate ca atare de doctrinarii Legiunii)? Pe teologia intersectării preferenţiale dintre svastică (simbol stângist conform lui Claudiu Târziu dar de dreapta conform lui Răzvan Codrescu, ambii autori tratând de altfel în mod reducţionist un fenomen politic a cărui complexitate îi depăşeşte) şi cruce? Atât cuplul Răzvan Codrescu/Claudiu Târziu cât şi actuala elită neoconservatoare, cu care se interesectează ocazional, cultivă, după cum îmi spunea Mircea Platon, libertatea de a acţiona fără criterii. Astfel, azi contează ceea ce ne uneşte, nu ceea ce ne desparte, iar mâine e invers: contează ceea ce ne desparte, nu ceea ce ne uneşte. Contează ceea ce ne convine. Privirea de ansamblu a realităţii care clarifică atât ceea ce ne desparte cât şi ceea ce ne uneşte nu contează. Când, năzuim (dar nu la fel ca legionarii) să ne suim şi noi pe un pisc de unde se poate vedea întreaga panoramă, suntem acuzaţi că flegmăm pe morminte. Legionarii în schimb flegmau pe placa comemorativă a lui I. G. Duca de la Sinaina şi „călcau pe mişei”. Aşadar, contează decupajul. Iar de decupat, decupăm după cum ne convine.
Noi (eu, Gheorghe Fedorovici şi Mircea Platon) nu am zis că, la capitolul creştinism, legionarii stăteau bine în teorie şi prost în practică. Legionarii au stat prost atât la capitolul practică cât şi la capitolul teorie. Mai mult decât atât, erorile practice ale legionarismului sunt intrinsec legate de viziunea lor religioasă eronată.
În ciuda celor afirmate de Claudiu Târziu, legionarii nu s-au aflat nici în legitimă apărare şi nici în stare de război. Pentru Claudiu Târziu, nu este nevoie de nicio instanţă legitimă obiectivă, politică sau religioasă, care să decreteze starea de război sau să confirme starea de legitimă apărare. Este suficient ca legionarul „să se considere într-un război sau în legitimă apărare”. Dacă e să mergem pe principiile acestui subiectivism anomic, că tot veni vorba de lipsa de criterii (subiectivism care se transformă automat, urmând logica proprie oricărui totalitarism, în autoritate infailibilă a Căpitanului) atunci orice paranoic, precum a fost Corneliu Zelea Codreanu, poate decreta cu de la sine putere că „fiinţa neamului este ameninţată”, poate face o listă neagră cu duşmani ai poporului (aşa cum au făcut legionarii care plănuiaau să asasineze rabinii, politicienii şi bancherii din Bucureşti, pe baza probelor extrase din Protocoalele Înţelepţilor Sionului) şi poate acţiona în consecinţă. Atât eu cât şi Claudiu Târziu, ca şi oricine pe lumea asta, putem, teoretic, să devenim ţintele unor astfel de indivizi, care sunt ferm convinşi de faptul că noaptea ne transformăm în vârcolaci şi intrăm prin casele oamenilor cu scopul de a consuma carne şi sânge de creştin. În astfel de condiţii, orice stat are nu doar dreptul ci şi datoria să ia măsuri de protejare a cetăţenilor săi precum şi a reprezentanţilor statului. Că în relaţia cu Mişcarea Legionară statul român de la acea vreme a dat deseori dovadă de lipsă de înţelepciune şi de exces de zel (mergând până la samavolnicie), fiind motivat deseori nu (sau nu doar) de dorinţa de a proteja drepturile democratice ale cetăţenilor ci de interese oligarhice, acesta este un fapt pe care s-ar putea să-l nege conservatorii lui Dan Voiculescu. Dar nu eu. Nu m-am revendicat niciodată de la liberalismul interbelic (singurul lucru pe care îl afirm este că a fost în cele din urmă mai puţin nociv decât alternativa legionară, deşi liberalismul a reprezentat teza care a împins întreaga Europă interbelică către antiteza fascistă[1]) şi am criticat în mod sistematic liberalismul. Nici nu am afirmat că istoria PNŢ-ului ar fi neîntinată. Este doar mult mai puţin necreştină ca istoria Mişcării. Distincţia simplistă – stat democratic interbelic bun/legionari răi – nu îmi aparţine. În schimb, este evident faptul conform căruia Claudiu Târziu operează cu reversul acestei distincţii care este la fel de simplist. Potrivit lui Claudiu Târziu, legionarii buni (de esenţă creştină) au fost ,,împinşi către nişte accidente sângeroase” (Doamne ce mai seamănă cu discursul lui Lenin!) de către nişte democraţi care nu erau cu adevărat democraţi pentru că nu îi lăsau să se manifeste pe „paşnicii” legionari care mărturiseau deschis că vor să desfiinţeze democraţia românească interbelică (atâta câtă era) şi să „îndepărteze primejdia jidănească”.
Situându-se pe terenul aceloraşi reducţionisme istorice la care adaugă şi reducţionismele teologice, Claudiu Târziu nu înţelege că obiecţia creştină faţă de legionarism nu ţine de violenţă ci de condiţiile canonice în care aceasta are loc. Confuziile lui Claudiu Târziu nu sunt străine de un antisemitism teologic siropos cu tentă marcionistă (a se vedea insultele la adresa reginei Estera, cinstită de Biserică şi în  care părinţii Bisericii văd o prefigurare veterotestamentară a Maicii Domnului, insulte postate pe blogurile domnilor Codrescu şi Târziu anul trecut cu ocazia zilei internaţionale a femeii[2]), care îmbină pacifismul antiveterotestamentar cu toleranţa faţă de extrem de agresivul antisemitism legionar. Ca atare, rânduiala canonică e înlocuită de sentiment şi de şantajul sentimental (aceeaşi dispoziţie retorică pe care o întâlnim şi în discursul ecumeniştilor), iar sentimentalismul a convieţuit întotdeauna foarte bine cu formulele autoritare aberante. Însă Vechiul Testament şi Noul Testament nu se exclud ci se completează (mai exact, primul se desăvârşeşte prin cel de-al doilea). Astfel, Noul Testament conţine pe lângă îndemnul lui Hristos de a întoarce obrazul celui care îţi trage o palmă şi acest text al Sfântului Pavel din Epistola către Romani: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul” (Romani 13, 1-4).
Ca atare, nu este nimic păcătos în faptul că autoritatea politică (şi cu atât mai mult cea care a conlucrat cu Biserica în cadrul simfoniei bizantine) foloseşte forţa pentru a pedepsi fărădelegea, pentru a apăra suveranitatea legitimă în faţa uzurpatorilor şi pentru a apăra hotarele ţării. Păcatul apare doar atunci când violenţa suveranului este îndreptată împotriva unor oameni nevinovaţi din punct de vedere legal şi moral sau când este folosită într-un război de agresiune. Iar dacă e să vorbim de politică creştină, distincţia între om vinovat şi om nevinovat, între război legitim şi război ilegitim se face după canoanele Bisericii, nu după cum îl taie pe fiecare capul sau după cum rezultă din Protocoale.
Aceste principii au fost întotdeauna afirmate de Biserică. În acest sens, contrar celor crezute de relativistul de dreapta Claudiu Târziu, în Biserică nu s-a schimbat nimic (chiar dacă în „civilizaţia creştină”, pe care atât Teodor Baconsky cât şi Răzvan Codrescu o confundă cu Biserica, rânduielile Bisericii nu au fost întotdeauna respectate). Nu am fost cândva medievali iar acum suntem „europeni”. Am fost tot timpul şi vom rămâne creştini ortodocşi, independent de faptul că în Evul Mediu aveam pedeapsa cu moartea iar acum nu o mai avem, pentru că, în ciuda a ceea ce crede Răzvan Codrescu, continuitatea tradiţiei nu ţine de continuitatea pedepsei cu moartea, ci de continuitatea limitelor prin care Biserica circumscrie sfera de autoritate a statului (apărându-şi astfel contituţia dogmatică, deturnată în mod pervers de cei care, asimilând Biserica civilizaţiei, deviază implicit de la hristologia ortodoxă şi o iau pe calea pseudoeshatologiei)[3].
În măsura în care Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a recurs la violenţă în neascultare faţă de Biserică sau pentru satisfacerea unor porniri păcătoase (vorbesc la nivel ipotetic deoarece nu sunt expert în subiectul Ştefan cel Mare), sfinţenia voievodului trece în mod inevitabil prin focul curăţitor al pocăinţei, pocăinţă care presupune şi să recunoşti, ortodox, păcatul ca păcat şi nu să-l asimilezi jertfei, aşa cum făceau în logică gnostică legionarii. Trebuie să ştii cum să te pocăieşti iar Biserica trebuie să te înveţe. Nu să tacă. Altminteri, aşa cum bine sublinia domnul Gheorghe Fedorovici, păcatul nepocăit rămâne păcat în veci, iar într-o astfel de ipoteză atât Ştefan cel Mare cât şi orice alt creştin, nu numai că nu poate deveni sfânt dar nici nu se poate mântui. În fine, aspectul esenţial care îl diferenţiază pe Ştefan cel Mare de Corneliu Zelea Codreanu este faptul că primul acţiona în interiorul paradigmei teologico-politice bizantine în timp ce cel de-al doilea acţiona în interiorul unei paradigme teologico-politice care a fost caracterizată în mod inspirat de Mircea Platon drept „nebuloasă” (în care se îngrămădesc de-a valma elemente ortodoxe, catolice, fasciste, naziste, gnostice, etc.). Există aşadar o diferenţă radicală între un suveran creştin care acţionează cu binecuvântarea Bisericii şi un terorist, adept al unei doctrine cel puţin bizare, care, pe fondul vidului de legitimitate teologico-politică al democraţiei moderne şi în baza fixaţiior lui maniacal-paranoice, porneşte fără binecuvântarea Bisericii, o cruciadă îndreptată împotriva sistemului democratic şi a „jidanilor”, cruciadă al cărei scop final este instaurarea unui regim ultramodern. Această diferenţă nu este anulată de faptul conform căruia Corneliu Zelea Codreanu se revendică de la Ştefan cel Mare. Ea există dincolo de bunele intenţii (bune intenţii cu care, spun englezii, este pavat drumul către iad) ale lui Codreanu şi dincolo de calităţile lui personale. Nu este nimic necreştinesc în a a face politică, dar nu orice politică este creştină. Iar pentru ca o politică să fie creştină, ea trebuie să pornească din deplinătatea Bisericii şi să sfârşească în aceeaşi deplinătate; nu de la o icoană abţibild, decupată din întregul Ortodoxiei (dogmatic, canonic şi liturgic)  şi ataşată ca „logo” creştin pe corpul unei gnoze a cărei finalitate este ingineria socială totalitară.
Despre natura criminală a antisemitismului legionar, care a debutat cu asimilarea cuzistei „ştiinţe a antisemitismului” de către Corneliu Zelea Codreanu şi a sfârşit cu apelul lui Traian Herseni la „purificare rasială a poporului românesc” prin eugenie, am scris şi nu am de gând să mai repet[4]. La fel ca în multe alte cazuri, în loc să demonteze argumentele oponenţilor săi cu eventuale contra-argumente, Claudiu Târziu (ca de altfel toţi neolegionarii cu care am avut ocazia să polemizez) se face că nu aude (sau poate chiar nu aude?) şi contiună să-şi repete mantrele extrase din Cărticică. După cum bine a subliniat Mircea Platon, nu ştiu ce dezbatere intelectuală s-ar putea purta cu cineva care face referire la „istorici de mare calibru” dar citează doar de pe mişcarea.net. La fel, deşi i s-a tot repetat (cu trimiteri precise) faptul conform căruia condamnările interbelice ale antisemitismului legionar nu au fost nici puţine şi nici irelevante, Claudiu Târziu continuă să repete faptul conform căruia antisemitismul legionar nu era condamnabil „în epocă” şi, pe cale de consecinţă, nu este condamnabil nici în sine. De unde ar putea rezulta că sunt condamnabili oameni ca Maniu care au condamnat „în epocă” ceea ce potrivit criteriilor lui Claudiu Târziu nu era condamnabil. Condamnabili sunt doar oamenii care refuză să meargă cu valul. De aici şi până la dispreţul faţă de fraierii care nu ştiu să se descurce nu mai este decât un pas.
Claudiu Târziu mă (ne) acuză că aş suferi de scenarită atunci când indic faptul că Fundaţia Creştin Democrată a lui Teodor Baconsky primeşte sprijin din zona Asociaţiei ROST. Nu sufăr de scenarită şi nici de hipermetropie, astfel încât să nu pot să citesc pe blogul domnului Răzvan Codrescu faptul că acesta declară că „îl susţine necondiţionat pe Teodor Baconsky”[5]. Evidenţele vorbesc de la sine. Nu mai trebuie să speculez eu. Ajunşi la acest punct, mi se va spune din nou că Răzvan Codrescu îl susţine pe Teodor Baconsky deoarece sunt prieteni şi mi se va reproşa că n-am cunoscut niciodată sublimul sentiment al prieteniei, că am o inimă de piatră, că nu sunt duhovnicesc, etc. Mă rog, aceeaşi miorlăială penibilă.
Nu am făcut o statistică cu legionarii din Biserică. Ceea ce a semnalat domnul Gheorghe Fedorovici a fost o lipsă de reacţie din partea Sinodului şi a multor creştini care sunt datori să spună lucrurilor pe nume. Fapt care nu echivalează cu aderarea la legionarism. Oricum ar fi, cert este că în Biserică, legionarii au fost întotdeauna o minoritate. Pe de altă parte, argumentul numeric (fie că vorbim de mulţi sau fie că vorbim de majoritatea, atât în ceea ce priveşte numărul clericilor care au aderat la Legiune cât şi în ceea ce priveşte proporţia de legionari dintre preoţii arestaţi de către comunişti) nu spune nimic despre creştinismul Mişcării Legionare (la fel cum irelevant este celebrul argument al „intelectualilor”), întrucat nu există nicio relaţie necesară între număr şi adevăr, nici nu a fost teoretizată o astfel de relaţie în învăţătura Bisericii Ortodoxe. Adevărul nu se află neapărat acolo unde este majoritatea şi cu siguranţă nu se află acolo unde este minoritatea care ţipă mai tare. De altfel, au mai existat şi alte mişcări care s-au dedat la acţiuni criminale (şi pe o scară mult mai largă) în care au fost implicaţi mulţi clerici, ca de exemplu mişcarea ustaşilor din Croaţia, mişcare ai cărei membrii au fost la rândul lor persecutaţi de regimul comunist. Dar cum comuniştii i-au persecutat atât pe creştini, cât şi pe democraţi, cât şi pe fascişti/legionari (iar în contextul de după război, principalele victime ale represiunii comuniste au fost mişcările de extremă dreaptă), arestarea unui mare număr de preoţi legionari nu implică automat (desigur, nici nu exclude) faptul că acei preoţi au fost arestaţi pentru mărturisirea creştină şi nu pentru activitate legionara (lucrurile trebuie cercetate de la caz la caz). Şi chiar dacă ar fi fost arestaţi sub pretextul aparteneţei la Mişcarea Legionară, dar în realitate pentru mărturia lor creştină (aşa cum s-a întâmplat deseori), sau dacă au fost arestaţi pentru ambele motive (care în mintea cominterniştilor şi falangiştilor de ieri şi de azi se reduc la unul singur, căci nu-i aşa, svastica însăşi este o cruce, doar că un pic mai întortocheată?), eventualitatea acestor cazuri nu presupune nici consubstanţialitatea şi nici compatiblitatea crezului creştin şi a crezului legionar. Avem de-a face cu o evidentă eroare de logică. Ceea ce nu neagă faptul că tratamentul aplicat legionarilor de către comunişti a fost unul criminal, nici nu neagă faptul că mulţi dintre legionari, independent de relaţia lor cu creştinismul şi sfinţenia, au făcut proba unui caracter deosebit în timpul represiunii comuniste. Iar în noile condiţii, când nu se mai punea problema impunerii unei guvernări legionare ci doar a rezistenţei naţionale (armată, duhovnicească sau doar psihică) în faţa totalitarismului impus de o armată invadatoare, sigur că legionarii care au ales calea rezistenţei (în condiţiile în care mulţi alţii au ales să intre în structurile represive ale regimului comunist) se cuvine să fie consideraţi eroi ai neamului (aşa cum de altfel sunt consideraţi, în ţările lor, şi comuniştii din mişcările de rezistenţă din ţările ocupate de Axă, comunişti printre care s-au găsit de altfel şi multe caractere).
Există însă o mare diferenţă între o şcoală a caracterelor şi Biserica lui Hristos (diferenţă care este ocultată prin înlocuirea criteriilor ortodoxe cu criterii care aparţin, în cel mai bun caz, unui pietism de tip protestant). Biserica nu e nici şcoală a caracterelor şi nici nivelul trei al iniţierii masonice, în care intră cei care au parcurs cu succes experienţa iniţiatic-formatoare legionară, continuându-şi ascensiunea către marele secret al Căpitanului care se va revela în ceasul biruniţei legionare. În Biserică se curăţă păcatele pentru a se putea îndumnezei omul. Diferenţa dintre o şcoală a caracterelor şi Biserică este normal să se reflecte în diferenţa dintre felul în care ne cinstim eroii şi felul în care ne cinstim sfinţii. Şi asta pentru că, dacă pe de o parte caracterele se pot forma în multe locuri (au existat şi există caractere şi la budişti, şi la hinduşi, şi la musulmani la fel cum au existat şi comunişti, nu doar legionari, care au făcut probă de caracter), şi dacă de suferit suferă toată suflarea omenească, mântuirea nu poate avea loc decât în Biserică. Nici caracteul şi nici suferinţa nu-ţi garantează mântuirea. Îmbisericirea nu reprezintă o prelungire automată a formării caracterului, nici nu reprezintă un drept pe care ţi-l conferă caracterul sau suferinţa personală, ci reprezintă darul lui Hristos pe care noi nu-l merităm în niciun fel şi pe care îl putem primi doar în smerenia lepădării necondiţionate de tot ceea ce în noi nu este compatibil cu Duhul lui Hristos, adică doar în smerenia ascultării depline de Biserică. În Biserică nu poţi intra dacă pui condiţii, nici nu poţi impune ceva sau pe cineva conştiinţei Bisericii în virtutea meritelor personale (ale tale sau ale persoanei pe care vrei să o impui) care pot fi titanice, dar care, merite fiind, întotdeauna coabitează cu defectele şi, mai presus de toate, nu mântuiesc. La fel cum nici părintele Justin nu va reuşi să ne impună, nouă tuturor care formăm trupul lui Hristos, fixaţiile sale legionare, în ciuda meritelor şi harismei sale indiscutabile (care, în treacăt fie spus, îl face mult mai agreabil, chiar şi atunci când greşeşte, decât legionarii de a doua sau a treia generaţie). Va reuşi (dacă va continua pe aceeaşi linie) în schimb să provoace nişte tragedii în rândurile unor oameni curaţi la suflet dar slabi şi să ajungă instrumentul unor oamenii rău intenţionaţi şi care în sinea lor socotesc curăţenia sufletească drept o dovadă de prostie. Adică va reuşi să perpetueze tragedia legionară.
Pe de altă parte însă, Biserica „impune” condiţii (termenul fiind impropriu pentru că, în fapt, Duhul Sfânt nu impune nimic ci invită doar şi se retrage de îndată ce este respins, de îndată ce o dată cu smerenia dispare şi dragostea) celui sau celei care devine fiu sau fiică a ei. În fapt, impune o singură condiţie: ascultarea desăvârşită manifestată prin lepădarea completă şi necondiţionată a orice este în tine (concepţie sau atitudine) care nu este compatibil cu Duhul lui Hristos şi cu tradiţia Bisericii, aşa cum nu este compatibil legionarismul integral (adică legionarismul real) sau restul de legionarism care rămâne după ce decupăm din acesta din urmă experienţa temniţelor comuniste sau munca voluntară şi acţiunile caritabile din perioada interbelică (metoda istorică a lui Claudiu Târziu şi a tuturor neolegionarilor pe care i-am întâlnit). Hristos spune că acela care „pune mâna pe plug şi se uită înădrăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62), la fel cum acela „care iubeşte pe mamă sau pe tată” (Matei 10, 37) mai mult decât pe El nu este vrednic de dragostea Lui. Deseori, însăşi familia căreia îi datorăm cei şapte ani de acasă sau, mai exact, adevărata formare a caracterului, ne lasă drept moştenire lucruri care nu sunt compatibile cu învăţătura Bisericii şi poate deveni piatră de poticnire pe calea către Hristos. Iar dacă aşa stau lucrurile cu familia, care este o comunitate organică şi baza oricărei existenţe umane, cu atât mai mult ne putem aştepta la efecte pernicioase clocite în cuib, cuib care nu este o comunitate organică, fiind în schimb o invenţie sectantă (după cum bine a subliniat Mircea Platon) a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Acest adevăr fundamental (deplina smerenie, tradusă în deplina lepădare a sinelui, care include lepădarea rătăcirilor veacului de care se întâmplă să ne fi ataşat) l-au înţeles şi l-au pus în practică toţi sfinţii. Altfel nu ar fi fost sfinţi. Iar pentru ca faptul cu pricina să poată căpăta transparenţa mărturisitoare ce i se cuvine, avem nevoie de o Biserică ce mărturiseşte şi de o ierarhie ce îşi apără turma de rătăcire, nu de o Biserică care ştie să se acomodeze la „spiritul epocii” şi să condamne cam ceea ce condamnă şi epoca. Nu avem nevoie nici de o biserică trendy, nici de o biserică „nostalgică” (şi cu atât mai puţin de duhovnici nostalgici), ci de o Biserică ancorată în „veacul ce va să vie”. Ca atare, canonizările se pot complica şi pot deveni smintitoare, deseori nu din vina unor suflete sincere gata să renunţe la tot, ci din vina unei Biserici (în primul rând a unei ierarhii) care nu le învaţă la ce anume trebuie să renunţe. Care nu le învaţă la timp, iar atunci când le spune, ei deja s-au mutat dincolo. De lucrul acesta trebuie ţinut cont şi nu trebuie uitat că, într-adevăr, Dumnezeu caută la inima omului. Pe de altă parte, românii, inclusiv Biserica Ortodoxă, trebuie să înveţe să-şi asume atât responsabilitatea colectivă cât şi responsabilitatea istorică. Iar concepţia unei istorii segmentate foucaltian în paradigme incomensurabile, nu doar că ne absolvă de orice responsabilitate (ceea ce mulţi îşi doresc) ci ne şi deconectează de la orice comuniune autentică pe care o putem avea cu sfinţii din trecut.
Recurgând la un şantaj psiho-emoţional care nu ar avea niciun efect dacă aş fi un „voiculescian” care a) nu respectă caracterul, b) nu respectă suferinţa, c) nu se teme ca nu cumva să socotească drept sfânt un om care nu a fost sfânt sau, dimpotrivă, să nu acorde cinstirea cuvenită unui sfânt (în ciuda a ceea ce ar putea să creadă Claudiu Târziu, aceasta este altminteri singura mea temere, care nu este de dată recentă şi se trage direct din frica de Dumnezeu), Claudiu Târziu mă acuză că aş fi un educator care urmează tradiţia reeducatorilor din anii ’50. Atacul este brutal. Mai mult, aici intrăm într-o zonă pentru a cărei parcurgere mărturisesc că nu mă simt pregătit duhovniceşţe şi nici măcar psihologic, ţinând cont de faptul că sunt confruntat cu oameni trecuţi la cele veşnice sau oameni foarte bătrâni (nişte bătrâni care sunt instrumentaţi sistematic în lipsa argumentelor teologice şi de bun simţ) care au îndurat zeci de ani torturi la care eu este foarte posibil să cedez în câteva ore. Dacă punem problema în termenii aceştia, dar nu văd în ce măsură este îndreptăţit Claudiu Târziu să o facă (mă rog, Dumnezeu cunoaşte măsura fiecăruia), lupta este inegală iar eu nu pot să o port. Va trebui să mă retrag într-o sihăstrie (ceea ce nu intră în planurile mele) iar, cu ajutorul lui Dumnezeu, după vreo patruzeci de ani să revin asupra subiectului. Pentru moment nu pot să spun decât atât (şi consider că, în ciuda neputinţelor şi păcatelor mele, este de datoria mea să o spun). Biserica Ortodoxă Română (şi nu mă refer aici doar la ierarhie, nici nu judec ex-cathedra, aşa cum am mai fost acuzat) poartă responsabilitatea faptului că încă nu abordează transparent şi canonic, printr-un studiu teologic şi istoric extrem de bine documentat şi de riguros, o problemă pe care trebuia să o abordeze de acum şaptezeci de ani (dacă ar fi făcut-o, ferm şi părinteşte, poate ar fi prevenit tragedia multor oameni care au vieţuit pe parcursul ultimelor două generaţii) şi de care nu se poate eschiva la nesâfrşit: problema Mişcării Legionare.
În momentul în care B.O.R. va face acest lucru, implicit va putea să abordeze în mod transparent fenomenul legionar cu criterii dogmatice şi canonice (criterii care să înlocuiască autoritatea lui Mircea Eliade sau a unor filozofi talentaţi şi sinceri, dar care altminteri ne mărturisesc cu candoare că relaţia lor cu Tainele Bisericii este „sublimă dar lipseşte cu desăvârşire”). Astfel, pe baza acestor criterii (nu pe baza teoriei lui Claudiu Târziu conform căreia „Mişcarea e creştină”) se vor putea începe cercetările de la caz la caz pentru a se putea stabili în mod clar unde anume a fost Duhul desăvârşitei lepădări de sine (care implică lepădarea de tot ceea ce este necreştinesc în legionarism) şi a desăvârşitei ascultări de Biserică. Acest Duh, cred eu, trebuie dibuit, dincolo de afirmaţiile mai mult sau mai puţin conjuncturale, mai mult sau mai puţin clare, mai mult sau mai puţin informate sau a căror autenticitate este mai mult sau mai puţin chestionabilă, afirmaţii cu care altminteri pot să jongleze toţi oportuniştii.
Personal, eu cred că mai trebuie să avem răbdare până la acest ceas al maturităţii eccleziale româneşti, care ne va elibera definitiv de timpul mitic al biruinţei legionare şi va inaugura timpul înţelegerii episodului legionar, care coincide cu timpul asumării păcatelor noastre colective, ca neam creştin ortodox confruntat cu dificultăţile sau chiar aporiile inerente modernizării. Cert este că în Biserica Ortodoxă Română nu se poate încă discuta despre Mişcarea Legionară cu calm şi cu cărţile (de teologie) pe masă. Nu se poate discuta cu oameni care mai întâi afirmă că singura miză este adevărul iar apoi când li se spune, documentat, adevărul (care unora le provoacă inevitabil durere iar altora doar le strică socoteala), în loc să îţi demonstreze unde ai greşit (îţi spun de fapt că ai greşit pentru că ai spus prea mult adevăr, că ai aprins becul în miez de noapte în camera în care dorm copiii sau bătrânii) te flegmează pe motiv că, ţinând morţiş să ai dreptate (a se citi: ţinând morţiş să spui adevărul) răneşti sentimentele bătrânilor. Nu se poate discuta atâta timp cât se schimbă tot timpul criteriile de judecată şi se amestecă în continuu conceptele, atâta timp cât, asemeni Mitropolitului Corneanu, neolegionarii nu fac distincţie între sentiment şi adevăr. Motiv pentru care consider că trebuie să mai aşteptăm niţel şi să ne rugăm. Se spune că bufniţa Minervei zboară în amurg dar noi încă ne găsim în plină forfotă a amiezii. Ba mai mult, o forfotă care în ultima vreme tinde să degenereze în atmosferă de balamuc. Blogosfera ortodoxă se fărâmiţează pe zi ce trece şi vibrează de injurii scrâşnite, pe anumite bloguri au început deja să se posteze demisii din B.O.R. de către anumiţi abolvenţi de teologie, a reînviat stilismul iar unele obşti se refugiază în Grecia, iar duhovnicul neamului îndeamnă la ruperea căsătoriei pe motiv de cip. Adăugăm la acestea criza economică şi presiunea tot mai accentuată (şi care va continua să se accentueze) a globalizării precum şi faptul că în ultimii ani s-au mutat la Domnul o serie de duhovnici renumiţi. În fine, Patriarhia pare mai puţin interesată să abordeze în mod temeinic tema legionară (şi să apere turma de minciună pentru a putea canoniza ulterior sfinţii care au lepădat acea minciună) care în ultima vreme a provocat dezbateri atât de pătimaşe, atât în societatea civilă cât şi în Biserică, şi mult mai interesată de chestiunea creditului menit să finanţeze construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Este adevărat pe de altă parte că trebuie ţinut cont şi de faptul că, în ceea ce priveşte chestiunea legionară, ierarhia are de dezamorsat o bombă. Drept pentru care, trebuie să dea dovadă şi de multă atenţie pastorală şi, mai presus de toate, de multă dragoste.
Închei aici asigurându-i pe cititori de faptul că am fost bine intenţionat în cele pe care le-am scris şi cu speranţa (însoţită de rugăciune) că efectul va fi pe măsura intenţiei. Îi asigur de asemenea pe cei cu care am polemizat că, dincolo de dezacordurile noastre, nu există, în ceea ce mă priveşte, resentimente de ordin personal. Cred sincer că ne-ar prinde bine tuturor o pauză în care să ne concentrăm mai mult pe post, rugăciune şi slujbele Bisericii, mai ales că vedem şi cum bate la uşă Apocalipsa japoneză (că tot veni vorba de torpilele japoneze îndreptate împotriva Apocalipsei). Eu îi întind prieteneşte mâna fratelui Claudiu Târziu (deşi voi fi acuzat fie de ipocrizie, fie de naivitate) invitându-l nu să se supună judecăţilor mele, invitându-l nu la o împreună-supunere faţă de judecăţile vreunui Căpitan, ci la smerită ascultare comună faţă de judecata Bisericii, care, prin intermediul Sfântului Sinod, este mult mai îndreptăţită decât noi doi să lămurească chestiunea care face obiectul polemicilor noastre de ceva vreme. Inevitabil, va veni şi ziua în care lucrul acesta se va face după care se va trece la următoarea etapă. Însă nu se pot sări etapele. Mai mult, trebuie să înţelegem faptul conform căruia consecinţa inevitabilă a încercării de a eluda ordinea firească a lucrurilor este dezordinea generalizată. Atâta timp cât se înlocuieşte raţiunea ortodoxă cu isteria sentimentală, atâta timp cât se cultivă în numele iubirii ecumenice (fie ea internaţională sau naţională) libertatea de a acţiona fără criterii, atâta timp cât se operează cu mistificări istorice jenante şi se recurge la tehnica autismului în lipsă de contra-argumente, atâta timp cât subiecte extrem de delicate încap pe mâna unor grupuri de oameni care au vieţuit toată viaţa în amestecul obscur de teoria combinaţiei şi teoria conspiraţiei, atâta timp cât incultura dogmatică şi cultura antidogmatică îşi dau mâna, rezultatul nu poate fi decât smintitoarea repetare la nesfârşit a tragicomediei legionare.
Alexandru Racu