Esti aici:
| Basarabia necunoscută CONVERTIT DE STALIN LA LATINITATE |
Am scris despre exilaţi veniţi la noi, în Basarabia, am scris despre exilaţii care au plecat de la noi în Vest, dar n-am scris aproape nimic despre cei care au plecat dincolo de Nistru. Destinul lor parcă ne-ar fi indiferent. În realitate, prezintă un mare interes pentru istoria şi cultura noastră. În Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată de sovietici peste Nistru, în 1924, basarabenii au fost primiţi şi priviţi cu suspiciune. În perioada 1936-1938, aproape toţi au fost supuşi represiunii sau chiar exterminaţi ca agenţi ai României, ai Japoniei, ai Germaniei etc. Procesul trebuie studiat sub mai multe aspecte, ca să putem înţelege ce se întâmplă acum în teritoriul de dincolo de Nistru.
Ion Ocinschi este unul dintre puţinii supravieţuitori. A trecut prin mâinile NKVD-ului în mai multe rânduri. S-a întâlnit cu Stalin, dar şi cu conducătorii de partid ai Ucrainei, care insistau ca în Republica Autonomă să se treacă la alfabetul latin. Rezultatele acestei „latinizări“, încheiate în 1937, au fost tragice. Din întâmplare, Ocinschi a scăpat, fiind trimis în exil. La sfârşitul anului 1931, biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Ucraina a recomandat printr-o decizie ca scrisul moldovenesc să fie trecut la grafia latină. Ion Ocinschi, care era preşedintele Comitetului Ştiinţific Moldovenesc (o filială a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.), a fost împuternicit de către Comitetul Regional de partid să realizeze această hotărâre. Abrogarea hotărârii a venit la 29 mai 1938, când s-a trecut din nou la alfabetul chirilic. Regimul sovietic impunea tăcere celor care ieşeau din Gulag. Ocinschi n-a putut povesti tot ce suportase în închisoare şi în lagăr. Era intelectual, filosof, nu putea fi convins uşor că linia aleasă era greşită. Comunist, a fost exclus din partid în 1933. A crezut însă că partidul nu poate greşi şi că tot ce se întâmpla era o eroare de moment. În 1958 încearcă reabilitarea şi reprimirea în partid, convins că etapa greşelilor a fost depăşită, că Congresul XX a pus punct manipulării staliniste. De aceea, când a fost chemat la Ministerul Securităţii Republicii Moldova, l-au trecut fiorii, exact ca prima oară. De astă dată însă, anchetatorii nu-i căutau nod în papură, ci încercau să se dumirească asupra unui aspect lingvistic: afabetul latin în Republica Autonomă şi limba română în cărţile şi manualele din Transnistria. Vroiau să afle adevărul ştiinţific, ca apoi să-i reabiliteze, post-mortem, pe toţi scriitorii şi oamenii de cultură care activaseră în Republica Autonomă. Fără cunoaşterea acestui adevăr, fără recunoaşterea că introducerea alfabetului latin fusese legitimă, iar limba română o necesitate, n-ar fi fost în stare să se pronunţe asupra nevinovăţiei acestora.
În Arhivele Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova se află şi acest document, o mărturie despre cele întâmplate în anii 1930-1934. Este o stenogramă a interogatoriului luat lui Ion Ocinschi, păstrată în dosarul cu nr. 3.815 al scriitorului Dumitru Milev, deschis în 1937. Precizările din paranteze drepte ne aparţin.
Iurie Colesnic
Proces-verbal al interogatoriului 17 august 1956, or[aş] Chişinău Eu, anchetatorul superior al C.S.S. [Comitetului Securităţii de Stat pe lângă Consiliul de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti], căpitanul Karpunin, acţionând în conformitate cu art. 160-165 al C.P. [Cod Penal] al R.S.S. Ucrainene, am anchetat în calitate de martor pe Ocinschi Ivan Vasilievici, născut în 1888, originar din localitatea Secureni, raionul Secureni, regiunea Cernăuţi, moldovean, cetăţean al U.R.S.S. din părinţi muncitori, fără de partid, studii superioare, domiciliat la Bălţi, str. Lenin, casa nr. 34, ap. 29, candidat în filologie, docent la Catedra de literatură rusă şi străină a Institutului Pedagogic din Bălţi. Despre răspunderea ce-o poartă pentru refuzul de a depune mărturie sau pentru depunerea de mărturii false a fost avertizat conform articolelor 89, 87 şi 90 al C.P. al R.S.S. Ucrainene.
Întrebare: De mult locuiţi în Moldova [R.S.S.M.]? Răspuns: Am locuit în Moldova din 1909 până la 15 februarie 1918, apoi din 1930 până în 1934; am revenit, 10 august 1955.
– Ce aţi lucrat aflându-vă pe teritoriul Moldovei din 1909 şi până în 1918 şi din 1930 până în 1934?
– Din 1909 până în 1917 am fost învăţător la şcolile primare din satele Cruglic, Măşcăuţi şi Hârtopul Mare din judeţul Orhei. Din martie 1917 am fost membru al Comitetului de plasă, iar mai apoi al Comitetului Executiv Gubernial al Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor din Basarabia, în secţia ţărănească. La 15 februarie 1918 am părăsit Moldova în componenţa detaşamentului lui Kotovski [Grigori Ivanovici (1881-1925), originar din Hânceşti, liderul rebeliunii contra Sfatului Ţării de la 1 ianuarie 1918, ulterior conducătorul unor formaţiuni militare bolşevice, care urmăreau în 1917-1918 instaurarea puterii comuniste în Basarabia; a comandat apoi o divizie de cavalerie a Armatei Roşii; membru al C.C. al P.C.(b)U.S., unul dintre fondatorii în 1924 ai Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului]. În drum spre Iampol, m-am îmbolnăvit de tifos şi am rămas pentru tratament la Iampol. După însănătoşire, am fost adjunctul preşedintelui Comitetului Revoluţionar Judeţean. După aceea am activat în Kiev, ocupând diferite posturi de răspundere. În 1930, Kosior [prim-secretar al C.C. al P.C.(b) din Ucraina] m-a trimis la Tiraspol în calitate de preşedinte al Comitetului Ştiinţific Moldovenesc, ocupând concomitent şi postul de redactor responsabil al revistei Octombrie. Am îndeplinit aceste funcţii până la plecarea mea din Moldova, adică până în 1934. De la finele lui 1931 până în august 1933 am fost membru al Biroului Regional al P.C.(b) din Ucraina şi deputat al C.E.C. [Comitetul Executiv Central]. În aceeaşi perioadă, având gradul de profesor, am fost şef al Catedrei de Istorie şi Materialism Dialectic la Şcoala Regională de Partid şi la Institutul Pedagogic, colaborând intens cu presa periodică. La sfârşitul lui august 1933, am fost exclus din partid. La şedinţa Biroului Regional care a discutat excluderea mea n-am participat. În acea vreme, timp de 21 de zile, am stat sub arest la GPU, unde eram interogat în privinţa participării mele la activităţile unei organizaţii contrarevoluţionare. Deşi eliberat mai apoi de sub arest, în partid n-am fost reabilitat. Am făcut o cerere de restabilire. În 1935 am fost chemat la C.C. al P.C.(b) din Ucraina şi mi s-a comunicat că am fost exclus din partid pe motivul pierderii vigilenţei bolşevice. În prezent fac din nou demersuri pentru a fi restabilit în partid, deoarece consider că excluderea mea e absolut nejustificată.
– Care era misiunea Comitetului Ştiinţific Moldovenesc al cărui preşedinte aţi fost?
– Comitetul Ştiinţific Moldovenesc avea ca sarcină primordială misiunea de a realiza politica naţională leninistă în domeniul culturii. Pentru înfăptuirea ei în Comitet activau următoarele secţii: istorică, literar-filologică, etnografică. Un anumit timp au activat secţiile de istorie a partidului şi filosofie. Comitetul a îndeplinit un mare volum de lucru trecând scrisul moldovenesc la alfabetul latin, trecere realizată la sfârşitul anului 1931 şi începutul lui 1932.
– În ce împrejurări a trecut Moldova la alfabetul latinizat [sic!]?
– La finele anului 1931 secretarul Regionalei Moldoveneşti, Plăcinda, a anunţat membrii biroului regional că „Biroul Politic al C.C. al P.C.(b) din Ucraina a recomandat că scrisul moldovenesc să fie trecut la grafia latină“. În conformitate cu recomandarea în cauză, Comitetul Regional de partid a emis o hotărâre, care prevedea trecerea la grafia latină şi acea hotărâre a fost confirmată la plenara Comitetului Regional de partid. Mie, ca preşedinte al Comitetului Ştiinţific Moldovenesc, mi s-a propus să realizez acea hotărâre, adică să elaborez morfologia alfabetului latinizat. Eu personal, precum şi Andreescu Mihail, Spesov Petru şi alţii (unele nume de familie nu le mai ţin minte), fiind membri ai Comitetului Ştiinţific Moldovenesc, n-am fost de acord cu trecerea scrisului moldovenesc la grafia latină. Nu eram de acord, deoarece pentru latinizarea alfabetului optaseră pe vremuri şi activiştii reacţionari din Sfatul Ţării: Inculeţ, Erhan şi alţii, precum şi moşierii români Stroescu [Magazin istoric, nr. 1/1997; 5/2004], Herţa şi alţii, pe care i-am cunoscut în anii treizeci. Noi eram ferm convinşi că Moldova Sovietică nu poate merge pe acelaşi drum cu România boierească şi deci nu doream latinizarea pentru care optau ei. În afară de aceasta, lucrând învăţător în perioada 1909-1917 în satele moldoveneşti, m-am convins că ediţiile tipărite cu caractere chirilice, adică ruseşti, erau înţelese de populaţie, pe când cărţile tipărite cu caractere latine nu erau acceptate. Din aceste motive, eu ca preşedinte al Comitetului Ştiinţific, n-am întreprins nimic ca să facem imediat trecerea la alfabetul latin, ci am găsit de cuviinţă ca, împreună cu Andreescu şi Spesov, să ne adresăm cu o scrisoare către Kosior, care pe atunci era primul secretar al C.C. al P.C.(b) din Ucraina, adresându-i rugămintea să ne explice dacă a fost în realitate o hotărâre a biroului politic despre trecerea scrisului moldovenesc la alfabetul latin (Plăcinda a anunţat acest lucru oral, fără să prezinte vreun document din partea C.C., deşi eu îl rugasem). În scurtă vreme după expedierea scrisorii, m-a chemat la el Kosior şi am plecat împreună la Moscova, în audienţă la I.V. Stalin. În audienţă la Stalin am fost eu şi Kosior. În timpul discuţiei el ne-a întrebat de ce până acum n-am trecut încă la alfabetul latin şi ne-a vorbit despre faptul că noi nu înţelegem importanţa acestei acţiuni. Stalin ne-a explicat că latinizarea scrisului moldovenesc poate fi unul din fenomenele de apropiere între poporul moldovenesc şi cel românesc şi a influenţei lor reciproce. El a menţionat că din cauza deosebirii sistemelor statale din Moldova şi România, între moldoveni şi români lipsesc relaţiile culturale şi latinizarea scrisului este una din formele care ar înlesni întărirea acestor relaţii. Totodată, el considera că limba moldovenească nu este o limbă ca atare, ci doar unul din dialectele limbii moldo-române. Tot el ne-a atras atenţia şi asupra faptului că Uniunea Sovietică este învinuită că în Moldova e utilizat caracterul (sic!) chirilic, în felul acesta făcându-se rusificarea populaţiei cu scopul de a lichida total cultura moldovenească naţională. El spunea că nu trebuie să ne temem de latinizare, deoarece aceasta constituie numai forma, pe când cel mai important moment e conţinutul şi e de datoria noastră să urmărim ca el să fie socialist. El accentua că cultura moldovenească şi cea română trebuie să se apropie una de alta şi nicidecum să se separe. În încheiere, Stalin a menţionat, ca printre altele, că timpul lucrează pentru noi şi nu e exclusă posibilitatea ca Moldova şi România să devină cândva un stat unic, iar întărirea relaţiilor culturale va putea apropia acele timpuri. El vedea în latinizarea scrisului moldovenesc una din formele consolidării acelei legături. În încheierea discuţiei el ne-a propus să trecem imediat la realizarea în fapt a hotărârii biroului politic al C.C. al P.C.(b) din Ucraina. În urma acelei discuţii cu Stalin am ajuns la concluzia că latinizarea scrisului moldovenesc va contribui la apropierea dintre truditorii din R.A.S.S. Moldovenească şi cei din Basarabia şi România şi va înlesni pătrunderea ideilor leniniste şi în aceste teritorii. Reîntors în Tiraspol, am scris câteva articole despre necesitatea latinizării alfabetului moldovenesc. Am vorbit pe aceeaşi temă la postul de radio, am avut un referat la plenara regională de partid şi am întocmit morfologia alfabetului latin. La sesiunea a treia a C.E.C. a R.A.S.S. Moldoveneşti a fost adoptată hotărârea despre latinizarea scrisului moldovenesc. Morfologia şi ortografia scrisului moldovenesc cu caractere latine, elaborate de mine, au fost aprobate de Comisariatul poporului pentru învăţământ al R.A.S.S.M. Vreau să remarc că primele broşuri, reviste, care au apărut cu caractere latine n-au fost acceptate categoric de populaţia R.A.S.S.M. din cauza că aici toate tipăriturile se făceau cu caractere chirilice, cele latine fiind necunoscute populaţiei, iar introducerea lor nu a fost anticipată de o perioadă de pregătire. De aceea noi tipăream revistele în ambele alfabete. Au fost întreprinse în paralel şi o serie de măsuri în vederea familiarizării populaţiei cu noile caractere.
– O dată cu latinizarea scrisului moldovenesc nu avea oare loc şi o românizare forţată a limbii moldoveneşti?
– Nici un fel de românizare a limbii moldoveneşti nu se făcea. Trebuie să remarc însă că atunci când se traduceau anumite texte şi nu găseam echivalente potrivite în limba moldovenească, completam aceste goluri din contul limbii române, folosite de scriitorii şi poeţii progresişti. Aşa, spre exemplu, am împrumutat multe expresii din operele lui Caragiale, Vlahuţă, Eminescu şi alţii. Îmi amintesc că m-am pomenit într-o situaţie delicată pe când traduceam Trei izvoare şi trei părţi componente ale marxismului de V.I. Lenin, căci limba moldovenească era săracă în termeni politici şi filosofici şi am apelat la arsenalul culturii româneşti. Vreau să subliniez faptul că îmbogăţirea limbii moldoveneşti se făcea nu numai pe contul limbii române, ci, în primul rând, pe contul limbii ruse.
– În perioada 1924-1937 în Moldova au fost tipărite lucrările scriitorilor români burghezi? Au fost cumva cazuri când lucrările lor au fost incluse în manuale?
– Atâta timp cât eu m-am aflat în Moldova asemenea cazuri n-au fost şi nici de la alţii n-am auzit să se fi întâmplat.
– Vă sunt cunoscute persoanele Chior Pavel Ivanovici, Baluh Mihail Alexeevici, Milev Dimitrii Petrovici şi Fleşler-Anenski Moisei Solomonovici?
– Da, pe toate persoanele numite mai sus le-am cunoscut.
– În ce relaţii v-aţi aflat cu ele?
– Relaţiile noastre întotdeauna au fost normale, relaţii de serviciu.
– Povestiţi-mi ce ştiţi despre ei, caracterizaţi-i din punct de vedere profesional şi politic.
– Pe Chior l-am cunoscut din momentul sosirii mele în R.A.S.S. Moldovenească, adică din 1930. Până la sosirea mea în R.A.S.S.M. el a fost preşedintele Comitetului Ştiinţific Moldovenesc şi de la el am luat în primire conducerea Comitetului. După aceasta el a fost numit comisar al poporului pentru Învăţământ, dar în acest post s-a aflat puţin timp, căci, după câte îmi amintesc, a plecat la Moscova la învăţătură. În ce an a fost aceasta nu mai ţin minte. Din conversaţiile cu Chior am înţeles că el opta pentru păstrarea specificului limbii moldoveneşti. Analizând cronicile moldoveneşti şi cele româneşti el a ajuns la concluzia că terminologia cronicilor moldoveneşti e mult mai bogată şi că românii au împrumutat mulţi termeni ştiinţifici şi literari de la moldoveni. Pornind de la această premisă, el a tipărit prin anul 1929 sau 1930 un dicţionar moldo-rus sau poate rus-moldovenesc, nu-mi amintesc precis. Acest dicţionar pentru timpul acela era progresist şi a jucat un rol pozitiv. Chior, după părerea mea, a fost şi un jurnalist talentat, apărea des în paginile publicaţiilor, reacţiona prompt la problemele stringente ale acelor timpuri. Teoretic însă era mai slab pregătit, de aceea uneori comitea şi erori ideologice (esenţa lor nu mi-o mai amintesc, deoarece a trecut de atunci multă vreme), ştiu numai că l-am criticat de câteva ori în presă pentru nişte greşeli. Vreau să spun că el avea o reacţie sănătoasă la critică şi-şi recunoştea greşelile. Se remarca prin faptul că dorea să-şi aprofundeze cunoştinţele, de aceea ruga mereu să fie trimis la învăţătură. Despre Chior mi-a rămas o impresie bună, ca despre un om ce făcea progrese şi căruia i se deschideau mari perspective. Comunistul Chior a luptat activ pentru linia generală a partidului. Pe Baluh l-am cunoscut tot din timpurile sosirii mele în Moldova, adică în 1930. Unde lucra nu mai ţin minte, dar îmi amintesc că de nenumărate ori era invitat de Colegiul de redacţie al revistei Octombrie să redacteze articolele tipărite cu caractere latine, deoarece era un cunoscător al scrisului cu aceste caractere. Cunoştea bine gramatica şi literatura românească. Era foarte corect în obligaţiile de serviciu. Remarcasem că aproba latinizarea. Era un comunist ce se situa ferm pe poziţia leninistă şi avea o bună pregătire teoretică. Pe Dumitru Milev l-am cunoscut tot în 1930. La momentul sosirii mele în R.A.S.S.M. el era un scriitor cu merite. Prozator. În povestirile sale reflecta viaţa ţăranilor din Basarabia, care se aflau sub asuprirea boierilor români, şi revolta lor împotriva regimului. Deosebit de reuşită era lucrarea Două lumi, de o înaltă ţinută artistică şi cu un conţinut socialist sănătos. Era membru al Colegiului de redacţie al revistei Octombrie şi membru al Comitetului Ştiinţific Moldovenesc. Îşi iubea munca şi era foarte conştiincios, acorda o mare atenţie problemei de educare şi creştere a unei noi generaţii de tineri scriitori. Din povestirile lui Milev ştiam că în trecut fusese ofiţer al armatei ţariste. Era un fapt din biografia lui pe care nu-l ascundea. Era membru al P.C.(b)U[crainei]. Ca membru de partid lua parte activă la viaţa organizaţiei republicane. Adeseori era trimis de Comitetul regional de partid să participe la campaniile de colectare, de însămânţare, de îndreptare a greşelilor care s-au comis în timpul colectivizării. Nu s-a abătut de la direcţia trasată de partid. Pe Anenski l-am cunoscut în perioada aflării mele la Tiraspol, adică în anii 1930-1934. Era preşedintele Comitetului Executiv Orăşenesc, membru al Biroului Regional. De câteva ori mi-a fost dat să ascult dările de seamă pentru lucrul efectuat. Am ascultat cuvântările lui la plenarele regionalei de partid. Am tipărit articolele lui în revista Octombrie. Ştiu că publica des materiale în presa locală şi chiar cea centrală. El producea impresia unui mare om de stat, cu o experienţă bogată de serviciu în organele sovietice. Cuvântările lui erau întotdeauna concrete şi foarte bine argumentate. După câte ţin eu minte, era un leninist convins.
– Da’ pe Buciuşcanu Gavriil Ivanovici l-aţi cunoscut?
– Da. L-am cunoscut încă în 1917, pe timpul când activam împreună în secţia ţărănească a Comitetului Executiv Gubernial de Deputaţi ai Muncitorilor, Ţăranilor şi Soldaţilor din Basarabia. Când, în 1918, eu părăseam Basarabia, el mai rămânea acolo. Mai târziu ne-am reîntâlnit la Tiraspol, în anii 1930-34.
– În ce fel de relaţii aţi fost?
– Relaţiile noastre întotdeauna au fost bune.
– Povestiţi-mi ce ştiţi despre Buciuşcanu, ce puteţi spune despre el din punct de vedere profesional şi politic?
– Ştiu că Buciuşcanu era eser [membru al Partidului Socialiştilor Revoluţionari, care a activat între 1901-1923, până în 1917 în ilegalitate, reprezenta interesele micii burghezii] pe când se afla în Basarabia. Anume ca reprezentant al lor a şi fost trimis în secţia ţărănească a Comitetului Executiv Gubernial din Basarabia, deputatul căruia eram şi eu. Acest Comitet a fost ales în luna august 1917. Am fost, de câteva ori, martorul criticilor aduse de el politicii reacţionare a Sfatului Ţării în şedinţele comitetului. Luările lui de cuvânt erau tăioase şi ucigătoare pentru Sfatul Ţării. Mai târziu, cum v-am mai spus, m-am întâlnit cu Buciuşcanu la Tiraspol, în anii 1930-34. Împrejurările în care el s-a pomenit pe teritoriul sovietic nu-mi sunt cunoscute. În ce calitate activa în timpul sosirii mele la Tiraspol nu-mi amintesc. Ştiu numai că până la sosirea mea el a fost comisarul poporului pentru Învăţământ în R.A.S.S.M. Mai ştiu că a pregătit un dicţionar tehnic moldovenesc, o lucrare foarte necesară, dar nu ştiu dacă a fost tipărită ori nu. Contractul de editare a dicţionarului l-a încheiat cu C.S.M. [Comitetul Ştiinţific Moldovenesc] şi eu i-am dat un avans în contul onorarului. Buciuşcanu îmi producea impresia de activist politic matur, devotat cauzei partidului.
– Ce mai puteţi adăuga la cele comunicate mai sus?
– Nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu