Invitatii Ziare.com Radu Portocala: Brancusi tratat ca argument electoral
Foto: Arhiva
Romania sufera de un grav si vechi betesug: ea nu a izbutit niciodata sa recunoasca printre fiii sai pe cei sortiti faimei si nu s-a hotarat sa-i iubeasca decat cand a fost prea tarziu.
Si nu comunismul e de vina, cum ni se spune mereu, ci nepasarea cronica, blocajul zamislit de adanci complexe, incapacitatea de a descifra miscarile viitorului - toate aflate in chiar genele noastre, fara legatura cu regimurile politice. Daca ar fi sa intocmim lista romanilor - de la artisti la oameni de stiinta, de la literati la inventatori - care, inaintede instalarea comunismului, au trebuit sa se exileze pentru a se putea implini si pe care ii revendicam acum galagios, ne-ar speria lungimea ei. Si, in loc sa ne simtim stanjeniti de aceasta insiruire, ne mandrim cu faptul ca atat de multi au facut in strainatate ceea ce n-au putut face in tara.
"L-am dat Frantei pe Brancusi", suna lauda natanga a momentului, cu subintelesul ei de generozitate mioritica. De ce oare nu putem, intr-un suprem efort de luciditate, sa ne marturisim noua insine ca l-am impins mai degraba pe Brancusi la exil? Ca el nu ne-a interesat in 1903, cand a parasit Romania, dupa cum nu ne-ar fi interesat nici mai tarziu daca n-ar fi devenit celebru in Occident.
Lasand la o parte perioada comunista - si totodata penibila "condamnare" a sculptorului de catre Comitetul Central, caruia Academia, prin glasurile vehemente ale lui George Calinescu si Mihail Sadoveanu, i-a tinut isonul -, ne putem intreba ce a facut pentru Brancusi Romania revenita la "normalitate", Romania de dupa 1990. Raspunsul e simplu: nimic! Nici un muzeu, nici o casa memoriala, nici o manifestare artistica, nici macar un colocviu anual care sa-i poarte numele. Cine cauta "Constantin Brancusi" pe Internet descopera ca prima pagina Wikipedia care ii este consacrata e in franceza. Cea in romana nu e usor de gasit - dovada ca cititorii din tara si-au manifestat rar interesul pentru sculptor.
Dar daca oamenii si operele lor ne preocupa prea putin, suntem, in schimb, avizi de revendicari si ceremonii funebre. De unde succesul indoielnicei initiative guvernamentale de a transfera in Romania osemintele lui Constantin Brancusi.
Nascut in 1876, plecat din tara in 1903, ajuns in Franta in 1904, mort in 1957, Brancusi a trait 27 de ani in Romania si 53 de ani la Paris. Cu exceptia complexului de la Targu-Jiu, opera lui majora a fost creata in Franta. In 1951, dupa ce autoritatile de la Bucuresti au refuzat lucrarile pe care voia sa le lase mostenire Romaniei, el a cerut cetatenia franceza, exilul lui capatand astfel o dimensiune legala. Se pare chiar (dar in haosul care ne inconjoara nici macar asta nu s-a putut afla cu precizie) ca a renuntat la cetatenia romana. In 1956, cu un an inainte sa moara, si-a cumparat un loc de veci in cimitirul Montparnasse de la Paris, dand astfel posteritatii indicatia cea mai limpede cu putinta asupra locului unde dorea sa fie inmormantat.
Acum, dupa aproape 60 de ani, un guvern in pana de idei, inchipuindu-si fara indoiala ca a descoperit o formidabila tema de marketing electoral, isi propune sa-l reinhumeze in tara pe Brancusi. Fibra patriotica a multora va fi astfel magulita, iar onorariile extravagante cerute de avocatii francezi carora li s-a incredintat dosarul pot fi considerate drept cheltuieli de campanie platite din banii statului. O combinatie in care toata lumea castiga, numai Brancusi nu.
In cimitirul Montparnasse se afla mormintele a sute de personalitati ilustre, iar valoarea artistica a mormintelor a facut ca parcele intregi sa fie clasate in Inventarul Monumentelor Istorice. In fiecare zi, aleile ii sunt strabatute de nenumarati vizitatori, veniti sa se reculeaga sau, pur si simplu, sa regaseasca in acest loc al memoriei reperele trecutului. Brancusi odihneste aici in locul, in pamantul pe care el insusi l-a ales, iar aceasta vrere nu are nimeni dreptul sa i-o incalce.
Aduse in Romania, ce se va intampla cu osemintele lui? Vor fi inhumate la Bellu? Printre cei care au spus despre el ca "nu poate fi considerat un creator in sculptura fiindca nu se exprima prin mijloacele esentiale si caracteristice acestei arte" (George Calinescu), ca "a speculat prin mijloace bizare gusturile morbide ale societatii burgheze" (George Oprescu), ca "in jurul operelor lui Brancusi se grupeaza antidemocratii in arta" (Alexandru Graur)? Asta e mizerabila eternitate pe care vrea sa i-o ofere Romania - ultim si batjocoritor exil? Sau poate se socoteste nimerit sa i se ofere un mormant la Hobita, unde in cativa ani piatra funerara i-ar fi napadita de buruieni, nu departe de paraginita casa a copilariei lui? Ce importanta pot avea asemenea "detalii", din moment ce propaganda isi atinge scopul?
In Romania nu conteaza respectul pentru cei care au fost, ci foloasele pe care le pot trage unii sau altii din punerea in scena a umbrelor. Multi romani dorm inca in cimitirele lumii. De ce oare ii lasam inca in pace? Sa infiintam un Minister al Revalorizarii Mortilor, sa-i dezgropam pe toti, sa inchiriem avioane care sa transporte oase dinspre toate orizonturile, sa organizam mii de inmormintari cu discursuri inlacrimate si prapuri politici. Cata dreptate si-ar face Romania daca i-ar aduce inapoi,morti, pe toti cei care, vii, au fost impinsi s-o paraseasca!
Si nu comunismul e de vina, cum ni se spune mereu, ci nepasarea cronica, blocajul zamislit de adanci complexe, incapacitatea de a descifra miscarile viitorului - toate aflate in chiar genele noastre, fara legatura cu regimurile politice. Daca ar fi sa intocmim lista romanilor - de la artisti la oameni de stiinta, de la literati la inventatori - care, inaintede instalarea comunismului, au trebuit sa se exileze pentru a se putea implini si pe care ii revendicam acum galagios, ne-ar speria lungimea ei. Si, in loc sa ne simtim stanjeniti de aceasta insiruire, ne mandrim cu faptul ca atat de multi au facut in strainatate ceea ce n-au putut face in tara.
"L-am dat Frantei pe Brancusi", suna lauda natanga a momentului, cu subintelesul ei de generozitate mioritica. De ce oare nu putem, intr-un suprem efort de luciditate, sa ne marturisim noua insine ca l-am impins mai degraba pe Brancusi la exil? Ca el nu ne-a interesat in 1903, cand a parasit Romania, dupa cum nu ne-ar fi interesat nici mai tarziu daca n-ar fi devenit celebru in Occident.
Lasand la o parte perioada comunista - si totodata penibila "condamnare" a sculptorului de catre Comitetul Central, caruia Academia, prin glasurile vehemente ale lui George Calinescu si Mihail Sadoveanu, i-a tinut isonul -, ne putem intreba ce a facut pentru Brancusi Romania revenita la "normalitate", Romania de dupa 1990. Raspunsul e simplu: nimic! Nici un muzeu, nici o casa memoriala, nici o manifestare artistica, nici macar un colocviu anual care sa-i poarte numele. Cine cauta "Constantin Brancusi" pe Internet descopera ca prima pagina Wikipedia care ii este consacrata e in franceza. Cea in romana nu e usor de gasit - dovada ca cititorii din tara si-au manifestat rar interesul pentru sculptor.
Dar daca oamenii si operele lor ne preocupa prea putin, suntem, in schimb, avizi de revendicari si ceremonii funebre. De unde succesul indoielnicei initiative guvernamentale de a transfera in Romania osemintele lui Constantin Brancusi.
Nascut in 1876, plecat din tara in 1903, ajuns in Franta in 1904, mort in 1957, Brancusi a trait 27 de ani in Romania si 53 de ani la Paris. Cu exceptia complexului de la Targu-Jiu, opera lui majora a fost creata in Franta. In 1951, dupa ce autoritatile de la Bucuresti au refuzat lucrarile pe care voia sa le lase mostenire Romaniei, el a cerut cetatenia franceza, exilul lui capatand astfel o dimensiune legala. Se pare chiar (dar in haosul care ne inconjoara nici macar asta nu s-a putut afla cu precizie) ca a renuntat la cetatenia romana. In 1956, cu un an inainte sa moara, si-a cumparat un loc de veci in cimitirul Montparnasse de la Paris, dand astfel posteritatii indicatia cea mai limpede cu putinta asupra locului unde dorea sa fie inmormantat.
Acum, dupa aproape 60 de ani, un guvern in pana de idei, inchipuindu-si fara indoiala ca a descoperit o formidabila tema de marketing electoral, isi propune sa-l reinhumeze in tara pe Brancusi. Fibra patriotica a multora va fi astfel magulita, iar onorariile extravagante cerute de avocatii francezi carora li s-a incredintat dosarul pot fi considerate drept cheltuieli de campanie platite din banii statului. O combinatie in care toata lumea castiga, numai Brancusi nu.
In cimitirul Montparnasse se afla mormintele a sute de personalitati ilustre, iar valoarea artistica a mormintelor a facut ca parcele intregi sa fie clasate in Inventarul Monumentelor Istorice. In fiecare zi, aleile ii sunt strabatute de nenumarati vizitatori, veniti sa se reculeaga sau, pur si simplu, sa regaseasca in acest loc al memoriei reperele trecutului. Brancusi odihneste aici in locul, in pamantul pe care el insusi l-a ales, iar aceasta vrere nu are nimeni dreptul sa i-o incalce.
Aduse in Romania, ce se va intampla cu osemintele lui? Vor fi inhumate la Bellu? Printre cei care au spus despre el ca "nu poate fi considerat un creator in sculptura fiindca nu se exprima prin mijloacele esentiale si caracteristice acestei arte" (George Calinescu), ca "a speculat prin mijloace bizare gusturile morbide ale societatii burgheze" (George Oprescu), ca "in jurul operelor lui Brancusi se grupeaza antidemocratii in arta" (Alexandru Graur)? Asta e mizerabila eternitate pe care vrea sa i-o ofere Romania - ultim si batjocoritor exil? Sau poate se socoteste nimerit sa i se ofere un mormant la Hobita, unde in cativa ani piatra funerara i-ar fi napadita de buruieni, nu departe de paraginita casa a copilariei lui? Ce importanta pot avea asemenea "detalii", din moment ce propaganda isi atinge scopul?
In Romania nu conteaza respectul pentru cei care au fost, ci foloasele pe care le pot trage unii sau altii din punerea in scena a umbrelor. Multi romani dorm inca in cimitirele lumii. De ce oare ii lasam inca in pace? Sa infiintam un Minister al Revalorizarii Mortilor, sa-i dezgropam pe toti, sa inchiriem avioane care sa transporte oase dinspre toate orizonturile, sa organizam mii de inmormintari cu discursuri inlacrimate si prapuri politici. Cata dreptate si-ar face Romania daca i-ar aduce inapoi,morti, pe toti cei care, vii, au fost impinsi s-o paraseasca!
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu