Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Sursa : http://www.isabelavs.go 

Motto : „Nimic mai plăcut și mai reconfortant decât demascarea prostiei pretențioase și a nesincerității”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936.

 Privitor la  Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniş a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1)  nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.  

 Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru (2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot”. După Țuțea, „Mircea Eliade a fost un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic…oameni de cultură sînt doar Nae Ionescu, Blaga, Sextil Pușcariu” (P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), adică reprezentanții de vârf ai culturii românești de dinainte de ruinarea învățământului și de distrugerea Academiei ca urmare a ocupației rusești de după 23 august 1944. 

 Amintindu-l pe Platon, Alexandru Dragomir mai evidențiase ruptura produsă prin apariția scrisului, odată cu abandonarea transmiterii învățăturii pe cale orală de la maestru la discipol. Fiindcă relația mediată de gândul scris se schimbă radical: de-o parte se găsește maestrul autor si de alta discipolul cititor. Aceasta o știuseră bine și ideologii comuniști care întemnițaseră scriitorii si care arseseră bibliotecile acumulate pe vremea libertății de gândire și de exprimare, dosind cele câteva cărți (rămase de atunci) la fonduri greu accesibile, pentru ca apoi, cenzurând tipărirea, să fasoneze implicit și felul relațiilor de tipul maestru autor - discipol cititor. Cumva tipic acelor vremi a fost raportul dintre fostul deținut politic Noica, un „filozof de modă veche” publicat în comunism (despre care Petre Țuțea, cu referire la  literaturizarea filozofiei noiciene, zicea că „prea s-a contorsionat”) și niște tineri ideologi care nu se jenau să-l dăscălească pe bătrânul filozof ca să-l aducă pe drumul cel bun, doar de ei știut (vezi criticarea „tovarășului” Noica în conferința din 1982 ținută la Lugoj de ideologul comunist Andrei Pleșu, publicată în Minima moralia, C.R., 1988, p. 94-110, precum si prezentarea internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere noiciene în Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.137-138).  Singurul care a diagnosticat cu multă acuraterțe nevoia lui Noica de a fi „antrenor cultural” (chiar și „antrenor de marxism”  sub teroarea ideologică) a fost Constantin Floru, unul dintre marii noștri traducători ai lui Hegel, scurt timp asistent de logică al lui Nae Ionescu.

 C-tin Floru l-a vizitat pe 10 iulie 1965, cam la un an de la eliberarea lui Noica din temnița în care intrase vrând să publice la unica editură de atunci o carte despre Fenomenologia spiritului  a lui Hegel.  In jurnalul său,  Floru notase următoarele: „întoarcerea lui Noica spre lume, în lume, cred că e adevărata lui natură. Pe care altădată n-a făcut decât s-o acopere, sub văl literar. Reflexia la el a fost un stil, nu o necesitate (nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii obiective”,  având  „bucuria luminii, gustul de a zburda, nevoia de oameni si de toate” (3).

 În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen  asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (4)  păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce azi, la vremea internetului, se realizerază la noi și prin controlul wikipediei.ro).  În acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studii româneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezenţa unui Nastratin înduioşează până la urmă si pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus intr-un context din care nu face parte” (p.231). 

Un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago” (5), aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Arges”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei:  frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(6). 

In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si  Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (7). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR si nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol - aşa cum observase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari. 

Asa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei româneşti. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va indepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni  “kantieni”, însuşi Noica a ironizat “adevărul”  HIMEREI. In plus se pare că s-a apucat şi el să scrie  Jurnalul său de la Păltinis (cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate). 

Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a putut afla că Noica îi îndemna pe tinerii care-l vizitau să-l citească pe Mircea Eliade (Noica şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220). Si că bătrânul filozof ar fi vrut să-i “dezlege” pe Andrei Pleşu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său.  Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural (de aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă “producţia bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină  nu ar fi aşa de importantă). Filozoful de la Păltiniş ar mai fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca să-şi poată fiecare urma “destinul său spiritual” (II, p.210). Or, cum bine s-a văzut, “destinul”  i-a făcut pe cei doi să urmeze căi ascendente în plan politic şi social. 

După mai mult de un deceniu de când filozoful catalogase (în  Epilogul pe care Liiceanu il rugase să-l scrie pentru Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”,  himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (8) ce promovează cărţile de la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Aici închipuita “şcoală”, invocată în decembrie 1987 de Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC,  e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş  apărut în numeroase ediții la fosta editura a PCR, şi altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediție tot de Humanitas, fosta Editura Politică. Una mai “de încredere” (vezi, Doamne) decât alta si  ambele, pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ştampilare ar dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot care controlează Wikipedia.ro. 

Constantin Noica asemuise VIDUL DE REALITATE al Jurnalului de la Păltiniş  cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană numită Păltiniş, staţiune plină de brazi şi fără de paltini.  VIDUL DE ADEVĂR l-ar reprezenta însuşi neadevărul “Scolii de la Păltiniş”, “un NIMIC (9) inteligibil”.

 “Epistolarul acesta - scrie ironic Constantin Noica în ianuarie 1986 - ar putea supravieţui ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi”. Dar Epistolarul  n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o himeră” (C. Noica); nici măcar prin textul lui Noica, introdus de Gabriel Liiceanu spre a-i spori şansele de supravieţuire, Epistolarul n-a supravieţuit. Oricum, nici Liiceanu, nici Pleşu sau Culianu nu înţeleseseră ironia filozofului persecutat de păzitorii ideologiei statului poliţienesc. Cum ar fi putut ei să priceapă că  golul de adevăr  al unui “nimic” rotindu-se în jurul propriei cozi, “în ceartă cu el însuşi” reprezintă chiar golul neştiinţei lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să înţeleagă măcar scrierile mult invocatului lor “maestru”?  

Aşa cum Heidegger gândea “uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica). De aici ar rezulta capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, Istoricitate şi eternitate, 1990, p.219).

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba 

1. 1. vezi nota informativă din vol. Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 230-233. În 1984 editurile Payot si Flammarion din Paris publicaseră la insistentele lui Mircea Eliade (si doar cu condiția ca marele istoric al religiilor sa le redacteze prefața) două volume ale lui Culianu, volume pe care Eliade le-a primit la Chicago  în noiembrie 1984 (vezi Corespondență Eliade-Culianu, Iasi, 2004, p.261). Pentru ambele, academicianul M. Eliade s-a mai zbătut sa fie publicate si în SUA (dându-i-le lui David Brent) precum si in Italia (la Editoriale Jaca Book, Milano) tot de către editorii care-i publicau lui însuși opera științifică si opera literară (ibid.). În 14 febr. 1985 renumitul filozof al religiilor îi scria de la Chicago profesorului de română de la Groningen că a dat la Chicago University Press (lui D. Brent) exemplarul său cu dedicatie al cărții Experience de l extase, Payot, 1984, tradusă în engleză cu titlul  Psychanodia (vezi Corespondența Eliade-Culianu, Polirom, Iasi, 2004, p.268). Ioan Petru Culianu a scris nota informativă despre Mircea Eliade către Securitatea din RSR in 1985 (autorul fiind recognoscibil după conținutul notei), atât data exactă cât si semnătura fiind anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat  drepturile și libertățile omului” (vezi rev. „22”, nr 862, 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele CNSAS). După nota informativă alcătuită în vară, în toamna anului 1985 Culianu a mai scris Mircea Eliade e lunga lotta contro il razzismo, versiunea franceză fiind publicată în „Nouvelle Acropole” (Paris, nr,81, p.3-4), un articol politic despre faimosul istoric al religiilor care n-a făcut niciodată politică și care îl ajutase atât de mult timp de zece ani. Din cele două volume ale lui Culianu apărute în Europa, Psychanodia nu a plăcut („insuficient documentat” spusese despre el profesorul Betz de la Chicago). La insistențele lui Eliade, Eros si magie (Flammarion, 1984), a fost acceptat de David Brent (cel desemnat de Cristinel Eliade să  dețină drepturile de autor ale lui Mircea Eliade după moartea ei, în 1998). Cartea tradusă în engleză a apărut în  SUA în 1987, anul în care Culianu a luat (după zece ani de la înscriere) doctoratul de stat în istoria religiilor, după moarea lui M. Eliade căruia la Universitate i-a urmat din 1986 profesoara Wendy Doniger. Tereza Culianu scrie că fratele ei ar fi fost ucis la Chicago de către vechea Securitate, „așa cum opina gen. I. Pacepa, necontrazis de V. Măgureanu. După unele informații, la executarea ordinului criminal dat din România ar fi participat șase oameni dintre care doi s-ar fi deplasat la Chicago” (vezi Tereza Culianu-Petrescu în „Obs. Cult.” 87/ 23 oct. 2001).    
2. 2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filozofului Al. Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri” , in rev. “Argeş”, An V (XLI), nr 10 (292), p.19; http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=248&Itemid=112 ;  si Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în “Observatorul cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, in rev. “Argeş”, An X (XLV), nr 5 (335), p.22-23, sau http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2871:polemcie&catid=286:revista-arges-mai-2010&Itemid=112 ; precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomir nu este o invenţie a lui Liiceanu întrucât oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, in rev. “Acolada”, nr.3/2012, p.19,  sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Dragomir-inventat.htm . 
3. 3. Vezi C. Floru în „Jurnalul literar”, oct. 1997, p.9. Acest mare specialist în Hegel notează că la filozoful german „creștinismul este o experiență de bază pe care luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui este o mărturisire” (ibid.). Or, toate decriptările lui Noica în cifru religios au fost cu grijă îndepărtate in fragmentele de manuscris despre Hegel pe care Securitatea i le-a restituit lui Noica în 1972 si care mai apoi au fost publicate cu titlul Povestiri despre om. „De necrezut, când te gândești că pentru cartea asta (Povestiri despre om, despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel), sînt oameni care au fost bătuți și au făcut închisoare” consemnează Liiceanu ca ar fi exclamat Noica pe 23 martie 1980 (vezi Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.123). 
4. 4. Despre I. P. Culianu vezi  Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă ipoteză privind asasinatul de la Chicago, în rev. “Acolada”, 11/2011, p.19 si p.26 ; sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Ipoteza7AsasinarerCulianu.htm . 
5. 5. In 1983 apăruse la Paris cel de-al treilea şi ultimul volum de Istoria credinţelor scris de Mircea Eliade. Apoi el a pregătit cu foştii săi studenţi americani (din “Scoala de la Chicago”) un al patrulea volum scris în colectiv şi rămas nefinisat în aprilie 1986. Francezii, la toate re-editările de după 1983, socotesc doar cele trei volume scrise de Eliade. Ei nu adaugă volumul îngrijit de Culianu, scos de nemţi după asasinarea acestuia. Pentru că multi colaboratori ai faimosului profesor Eliade n-au acceptat să lucreze după moartea marelui istoric al religiilor cu necunoscutul profesor de română de la Groningen, retrăgându-şi capitolele deja scrise (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al IV-lea volum de  “Istoria credinţelor” si ratatele colaborări ale lui Mircea Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. “Argeş”, Anul IX (XLIV), nr.4 (322) aprilie 2009, p.22;  sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm ). Despre felul cum cei de la Editura Humanitas au falsificat adevărul privitor la cariera universitară a lui I.P. Culianu (care şi-a trecut abia în 1987 doctoratul de stat în istoria religiilor) a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. “Argeş”, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25;  sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm .  
6. 6. vezi M. Eliade, Jurnalul Portughez, 2010, ediţia a doua. 
7. 7. vezi C-tin Noica, Epilog, ian.1986, în vol. Epistolar, 1987. 
8. 8. vezi  Isabela Vasiliu-Scraba, My Comp si mostenirea comunismului în wikipedia.ro, în rev. “Acolada”, nr. 1/2012, p.19 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-6wikiMyComp.htm 
9. 9. Pentru Kant, “inteligibil” era cu necesitate “ceva”, fie ca “realitate” postulată din nevoile raţiunii (ca ens rationis), fie “ceva” postulat sau existent în lumea simţurilor (v.Isabela Vasiliu-Scraba, L’Echafaudage dans l’edifice de la Topique Transcendentale de Immanuel Kant, in vol. I. Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html ).

Autor: Isabela Vasiliu-Scraba 

 Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer