Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Recensământul din 2011 arată că populaţia României se află la nivelul anului 1965
Acasă » Dezbateri

Note de lectură la „Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011”, Editura Compania, Bucureşti, 2012

Analizele demografice şi estimarea trendului în evoluţia populaţiilor din diversele state ale lumii constituie un instrument sigur, omniprezent în previziunile strategice de securitate privind viitorul omenirii.

A prezice în anii ’70 declinul Uniunii Sovietice pentru următoarele trei decenii părea un risc de neasumat de către casta elitistă a analiştilor consacraţi din cele mai prestigioase şcoli occidentale. În anii ’80, comunismul atinsese maximumul expansiunii sale geopolitice. Mai mult, unii au căzut în păcatul apologiei sistemului sovietic (vezi „Ostpolitik” şi cazurile marilor social-democraţi Willy Brand şi Olof Palme, al socialistului Pierre Mauroy, fost prim-ministru al Franţei, eroare pe care nu au comis-o însă François Mitterrand, Mario Soares sau Felipe Gonzales.

Şi totuşi, în 1976, demograful Emmanuel Todd a publicat volumul „La Chute finale” (“Căderea finală”), cu subtitlul „Eseu despre descompunerea sferei sovietice”, al cărui punct de plecare l-a constituit constatarea creşterii mortalităţii infantile şi a scăderii speranţei de viaţă în Uniunea Sovieticăîncepând din 1971. Paradoxal, în acel moment, speranţa de viaţă creştea în ţările subdezvoltate. Concluziile lui Todd privind incapacitatea de a supravieţui a sistemului socialist şi sfârşitul inevitabil al URSS au surprins, dar au fost bine primite. Încă de la mijlocul deceniului opt, Administraţia SUA, sub preşedinţia lui Jimmy Carter, şi-a declarat disponibilitatea de a sprijini alternativele democratice la regimurile totalitare.

Am ales acest exemplu pentru a sublinia importanţa apariţiei unei excelente analize şi estimări de securitate naţională, „Drama noastră demografică.Populaţia României la recensământul din octombrie 2011” (Editura Compania, 2012), semnată de profesorul Vasile Gheţău, personalitate ştiinţifică de notorietate internaţională (între altele, expert şi cercetător al Centrului Demografic al ONU în România între 1974 şi 1984, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, consultant al ONU în probleme de analiză demografică aplicată), care este şi cea mai autorizată voce în statistica populaţiei.

Procesul de reproducere biologică şi socială a poporului român a încetat

Prin apariţia acestei analize a rezultatelor provizorii ale Recensământului Populaţiei şi Locuinţelor din octombrie 2011, şcoala demografică românească de bună tradiţie, prin prodigiosul ei continuator, avertizează clasa politică şi, deopotrivă, tot ce înseamnă conştiinţă naţională şi voinţă de dăinuire, asupra celui mai mare pericol existenţial : încetarea procesului de reproducere biologică şi socială a poporului român.

Rata mortalităţii generale depăşeşte cu 2,9 % rata natalităţii. Populaţia actuală stabilă a României -19.043.000 - este cea înregistrată în 1965, în conditiile în care atunci se observa o creştere naturală de 115 mii persoane, iar în prezent estimează o scădere naturală de 55 mii persoane (p. 11).

Declinul populaţiei României, de 2.638.000 persoane de la recensământul din 2002, a avut loc în condiţiile în care populaţia lumii sporeşte, iar durata medie a vieţii este în creştere. Populaţia actuală a globului a depăşit 7 miliarde de locuitori şi creşte într-un ritm anual de circa 1,6%. Se nasc în fiecare an 90 de milioane de persoane şi se prevede pentru anul 2030 o populaţie mondială de circa 10 miliarde.

România - sursă a migraţiei externe

Analiza componentelor declinului populaţiei din România arată că 2.214.000 reprezintă migraţia externă negativă, iar 424.000 scăderea naturală (p. 11). Datele privind migraţia externă negativă sunt relative - valoarea cifrelor oscilează între două şi trei milioane în diferite perioade -, ponderea mai mare fiind aceea a migranţilor economici rurali (52%), cei proveniţi din mediul urban reprezentând 48% (p. 18).

Declinul populaţiei României se înscrie în tendinţa europeană. Potrivit politologului francez Roland Hureaux, declinul demografic care ar putea semnifica ieşirea Europei din istorie este consecinţa ideologiei şi a modului de organizare a societăţii industriale, în care munca salariată a devenit principala, dar nu unica diferenţă, care generează o “remarcabilă alienare a conştiinţelor”, capabile să dea uitării virtuţile propovăduite de marile religii universale. Potrivit estimărilor OECD, numărul imigranţilor ar trebui să fie de 5-10 ori mai mare pentru a neutraliza efectele îmbătrânirii populaţiei din Europa. Trebuie însă remarcat că numărul actual al imigranţilor provoacă furtuni politice, xenofobie şi măsuri drastice de limitare a mişcărilor de populaţie.

Iată, aşadar, suficiente motive de reflecţie în legătură cu politicile demografice ale guvernelor şi acţiunile sociale privind familia, natalitatea, concepţia şi contracepţia.

În România există o cultură a avortului

Numărul avorturilor din România, din 1958 până în 2010, depăşeşte numărul populaţiei stabile recenzate în octombrie 2011. Media avorturilor este de trei ori mai mare decât cea a ţărilor vestice. Totalul avorturilor (al celor raportate oficial, care nu includ sectorul medical privat) pentru intervalul menţionat este de 21.547.891.

Datele din 2008 clasează România pe locurile 3-4 în lume ca procentaj de sarcini încheiate prin avort (36/100), după Rusia şi Cuba - aşadar, pe locul 2 în Europa şi pe locul 1 în UE. Raportul dintre avorturi şi sarcinile duse la capăt (576/1.000 născuţi vii) este şi el dezolant, constituind, împreună cu mortalitatea şi migraţia, expresia matematică a scăderii continue şi a îmbătrânirii populaţiei ţării, motiv serios de îngrijorare pentru autorităţile de stat.

În ultimii 20 ani s-au înregistrat peste 11 milioane de avorturi, aproape jumătate făcute de femei tinere, până în 30 de ani. Cifrele, deşi copleşitoare, sunt mai mici decât cele reale, întrucât datele sunt subraportate.În anul 2000, clinicile private au efectuat 80.000 de avorturi, care nu au fost raportate în statisticile oficiale.

Şi datele recente publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că România are cea mai mare rată a avorturilor din Europa - 480 de avorturi la fiecare 1.000 de născuţi vii, ceea ce reprezintă peste dublul mediei din UE. Totodată, România are una dintre cele mai mari rate ale mortalităţii materne, cu 27 decese la 100.000 de născuţi vii. Numai Albania şi Republica Moldova au o rată mai mare a mortalităţii materne, de 31 şi, respectiv, 32. Experţii români au declarat pentru portalul de informaţii privind problemele pro-viaţă, LifeSiteNews, că ambele statistici sunt un rezultat al ajutorului extern al SUA, care subvenţionează contracepţia şi promovează o ''idee distorsionată a drepturilor femeilor". (Din decembrie 1989, de la Decretul CFSN de legalizare a avorturilor, şi până în 2008 au avut loc, potrivit datelor oficiale raportate anual de Institutul Naţional de Statistică, 7.179.194 de întreruperi voluntare de sarcină. Neoficial, se apreciază că numărul real ar putea atinge 11 milioane. Numai în 1990 au avut loc 992.265 de avorturi – sursa INS.)

Un studiu realizat de Stanley K. Henshaw, Susheela Singh şi Taylor Haas arată că Româniaare o situaţie ieşită din comun şi explicabilă doar prin existenţa unei „culturi a avortului“. Cu alte cuvinte, în România avortul ar fi ajuns să fie acceptat în mentalitatea publică nu ca soluţie ultimă în situaţii dramatice, ci pur şi simplu ca metodă contraceptivă. Cum se pot însă împăca astfel de opinii şi datele menţionate cu situarea constantă a poporului român pe unul dintre primele locuri în clasamentul celor mai religioase popoare din Europa, în condiţiile în care “dintotdeauna şi în tot locul” Biserica s-a pronunţat împotriva avortului, considerat unul din cele mai mari păcate?Şi care poate fi, în toată această realitate înfricoşătoare, explicaţia tăcerii cvasitotale a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române în această privinţă în ultimii 20 de ani? Dar nici celelalte culte nu par mai interesate de subiect.

Modificări în structura etnică a populaţiei

Ponderea românilor în totalul populaţiei a scăzut la 88,6% (89,5% în 2002), a maghiarilor la 6,5% (6,6% în 2002);tendinţe de evoluţii negative înregistrează şi celelalte etnii (semnificativ cea turcă), cu excepţia etniei rome (3,3 % din totalul populaţiei), care înregistrează o creştere de la 535 mii în 2002 la 619 mii în 2011 (+ 15,7%, cu creşteri mai accelerate în judeţele Mureş, Argeş, Buzău şi Vrancea – p. 24).

Datele recensamantului privind numărul romilor sunt departe de a concorda cu autoevaluările realizate de organizaţiile acestora. Astfel, la nivelul anului 2005, există estimări care pot indica, pentru prezent, o populaţie romă de cca. un milion:

Populaţia (probabil) autoidentificată ca aparţinând etniei Roma, la nivel naţional, conform Recensământului din 2002 şi estimării PROROMI din 2005

Anul estimării Sursă Valoarea

2002 Recensământ 535.140

2005 PROROMI, varianta minimă 730.174

2005 PROROMI, varianta medie 851.048

2005 PROROMI, varianta maximă 968.275

[ Sursa: Banca Mondială, Bucureşti, Iulie 2005 “Roma Social Mapping. Targeting by a Community Poverty Survey”]

Speranţa noastră de viaţă şi Registrul General al Populaţiei
Faţă de estimările de la 1 iulie 2011, datele recensământului ne reduc orizontul speranţei de viaţă cu un an, de la 70,1 ani la 69,1 ani pentru bărbaţi şi de la 77,5 ani la 76,9 pentru femei.

Analiza profesorului Vasile Gheţău scoate în evidenţă faptul că nu au fost recenzate 234,4 mii de locuinţe, de unde se estimeaza 575.000 persoane nerecenzate, la o medie de două persoane/locuinţă, sau 1 milion la o medie de patru persoane/locuinţă.

În Municipiul Bucureşti, cu o scădere de populaţie de aproape un sfert de milion, rezultă şi cel mai mare grad de neînregistrare, de aproape 8%.

Marja de eroare a datelor recensământului (între 2 şi 7%) ridică serioase semne de întrebare în legătură cu fiabilitatea registrelor de stare civilă, a sistemului de evidenţă a populaţiei şi a rolurilor fiscale, precum şi a altor evidenţe oficiale la care să se raporteze şi în funcţie de care să se interpreteze rezultatele recensământului. Ţările în care recensământul se efectuează după aceleaşi metode şi surse ca în România au rămas puţine, remarcă autorul (p. 39). De ce nu are si România un Registru General al Populaţiei?

România la jumătatea şi la sfârşitul secolului
În varianta fertilităţii constante, estimările autorului ne arată pentru anul 2108 o Românie cu 8 milioane de locuitori. Densitatea populaţiei ar putea scădea de la 80 locuitori pe kilometru pătrat în prezent, la 62 la jumătatea secolului. Tot în 2050, populaţia în vârstă de peste 65 de ani se estimeaza a fi de 4,1 milioane. Numărul populaţiei feminine fertile (15-49 ani) va cunoaşte o scădere drastică, iar populaţia de vârstă şcolară (6-23 ani) se va diminua cu până la 50% faţă de începutul anului 2011.

Un recensământ diletant
Dincolo de eleganţa textului academic şi de prudenta exprimare a autorului analizei, un cititor cât de cât avizat nu poate să nu observe că recensământul din octombrie 2011 nu a fost temeinic pregătit. Dimpotrivă. Dacă în 1992 şi în 2002 s-au putut efectua operaţiuni corecte de recenzare, cu rezultate în marjele fireşti de eroare, ultimul recensământ ne apare ca fiind întreprinderea unor amatori.

Consecinţele superficialităţii cu care a fost pregătit şi efectuat recensământul grevează capacităţile guvernului de a elabora şi pune în aplicare proiecţii politice corecte în domeniul sănătăţii, educaţiei, locurilor de muncă, asigurărilor sociale ş.a.