Gheorghe Fedorovici -Bunătatea Tîlharului nedrept
„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniti, Îl hulea zicînd: Nu esti Tu Hristosul? Mîntuieste-Te pe Tine Însuti si pe noi. Si celălalt, răspunzînd, îl certa, zicînd: Nu te temi tu de Dumnezeu, că esti în aceeasi osîndă? Si noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-mă, Doamne, cînd vei veni în împărătia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc tie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).
Tîlharul nedrept (nepocăit) din evanghelie consideră că toti oamenii merită să fie pe cruce. Dar nu din pricina aceasta este el rău. La fel de bine putea să afirme, precum o face dl. H.-R. Patapievici într-un articol recent, că nimeni nu merită să ajungă pe Cruce. Tîlharul cel rău este rău pentru că dispretuieste dreptatea; si dispretuieste dreptatea pentru că, asemenea tuturor arhitectilor unei lumi „mai drepte”, nu se teme de Dumnezeu.
În schimb, Tîlharul cel bun stie că merită să moară pentru faptele sale. Dar nu asta îl face bun, ci credinta într-un Dumnezeu drept, a Cărui dreptate depăseste dreptatea oamenilor, adică dreptatea mortii.
Amatorii de ironii si paradoxuri socratice trec apatici pe lîngă acest fragment care contine poate ironia supremă a istoriei umane: un tîlhar îi ia apărarea Celui Drept, venit anume pentru a-i apăra pe toti oamenii. Tîlharul pocăit îi reprezintă aici pe toti oamenii, de vreme ce, prin păcat, toti oamenii sînt osînditi la moarte. Recunoasterea acestui fapt înaintea Celui venit să-l caute pe om precum odinioară Tatăl pe Adam si Eva, îi aduce Tîlharului pocăit iertarea: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Astăzi, pentru că în momentul Răstignirii se făcea de fapt judecarea întregii lumi. A lumii care, după ce s-a lepădat de Făcătorul ei, acum îsi judecase Judecătorul. Însă lumea era cea care era judecată, „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume si oamenii au iubit întunericul mai mult decît Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăste Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sînt săvîrsite” (Ioan 3, 19-21)
Dl. Patapievici ne spune, în această recenzie pe care o face cărtii lui Michnik, că importanta ei constă în solutia adusă resortului revansard: trebuie să ucidem revansa, propune Michnik, în numele iertării. Dar în numele cui si a ce trebuie să iertăm? În numele „cui”, nu aflăm, cel putin nu din recenzia elogioasă a dlui Patapievici. Ci doar în numele „a ce” – în numele „milosteniei”. Însă crestinismul (căruia dl. Patapievici se străduieste vizibil să-i asocieze curente, miscări si atitudini tipice secularismului religios) afirmă iertarea în numele dreptătii lui Dumnezeu. Acesta este temeiul în numele căruia putem cere si dărui iertarea.
Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută si acordată si în absenta dreptătii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absentei dreptătii lui Dumnezeu. Acest tip de întelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri crestine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiintei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreste să salveze crestinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generatiile evreiesti de după Holocaust. Astfel, ideile din recenzia făcută acum cărtii lui Michnik par că se află în perfectă continuitate cu cele din volumul lui Rob Riemen, Nobletea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfată de H.-R. Patapievici) unde traditia umanismului european este separată fără sovăire – si într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de traditia crestină în scopul de a arăta că Europa poate functiona onorabil si în conditiile disparitiei crestinismului. Dacă, în postfata dedicată cărtii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj si libertate, acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeste despre iubire:
În schimb, Tîlharul cel bun stie că merită să moară pentru faptele sale. Dar nu asta îl face bun, ci credinta într-un Dumnezeu drept, a Cărui dreptate depăseste dreptatea oamenilor, adică dreptatea mortii.
Amatorii de ironii si paradoxuri socratice trec apatici pe lîngă acest fragment care contine poate ironia supremă a istoriei umane: un tîlhar îi ia apărarea Celui Drept, venit anume pentru a-i apăra pe toti oamenii. Tîlharul pocăit îi reprezintă aici pe toti oamenii, de vreme ce, prin păcat, toti oamenii sînt osînditi la moarte. Recunoasterea acestui fapt înaintea Celui venit să-l caute pe om precum odinioară Tatăl pe Adam si Eva, îi aduce Tîlharului pocăit iertarea: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Astăzi, pentru că în momentul Răstignirii se făcea de fapt judecarea întregii lumi. A lumii care, după ce s-a lepădat de Făcătorul ei, acum îsi judecase Judecătorul. Însă lumea era cea care era judecată, „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume si oamenii au iubit întunericul mai mult decît Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăste Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sînt săvîrsite” (Ioan 3, 19-21)
Dl. Patapievici ne spune, în această recenzie pe care o face cărtii lui Michnik, că importanta ei constă în solutia adusă resortului revansard: trebuie să ucidem revansa, propune Michnik, în numele iertării. Dar în numele cui si a ce trebuie să iertăm? În numele „cui”, nu aflăm, cel putin nu din recenzia elogioasă a dlui Patapievici. Ci doar în numele „a ce” – în numele „milosteniei”. Însă crestinismul (căruia dl. Patapievici se străduieste vizibil să-i asocieze curente, miscări si atitudini tipice secularismului religios) afirmă iertarea în numele dreptătii lui Dumnezeu. Acesta este temeiul în numele căruia putem cere si dărui iertarea.
Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută si acordată si în absenta dreptătii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absentei dreptătii lui Dumnezeu. Acest tip de întelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri crestine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiintei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreste să salveze crestinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generatiile evreiesti de după Holocaust. Astfel, ideile din recenzia făcută acum cărtii lui Michnik par că se află în perfectă continuitate cu cele din volumul lui Rob Riemen, Nobletea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfată de H.-R. Patapievici) unde traditia umanismului european este separată fără sovăire – si într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de traditia crestină în scopul de a arăta că Europa poate functiona onorabil si în conditiile disparitiei crestinismului. Dacă, în postfata dedicată cărtii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj si libertate, acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeste despre iubire:
„Ceea ce este extraordinar la Michnik este efortul supraomenesc de a rămîne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experientă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenta în fata minciunii, a trădării si a torturii”.
Concluzia articolului dlui Patapievici este că nu putem defini dreptatea astfel încît ea să poată fi urmărită în mod legitim. Orice astfel de definire este nerealistă si duce, dacă nu la totalitarism, atunci la traume sociale de nedepăsit. Importantă e unitatea, coeziunea socială. Linistea. Iubirea trebuie căutată, nu dreptatea. Emotionat, dl. Patapievici nu mai vede clar conturul unei istorii de un secol în care estul Europei a trăit teroarea iubirii dintre popoare. Se pare că de-atîta iubire au trebuit să fie pînă la urmă desfiintate. Acesta e însă un amănunt de care se agată doar indivizii vindicativi, si de care „comunistii nepocăiti” nu trebuie să se teamă, de vreme ce s-a trecut la faza a doua a Manifestului umanist, la iubirea dintre indivizi.
Cei care au avut prilejul să-l întîlnească pe Iisus Hristos în cursul vietii Sale pămîntesti au avut numeroase ocazii să-i cunoască iubirea: cînd a prefăcut apa în vin la Cana Galileii; cînd a vindecat bolnavi si demonizati; cînd a înmultit pîinile si pestii; cînd i-a înviat pe Lazăr si pe fiica lui Iair. Nicăieri si niciodată în altă parte însă nu au putut cunoaste oamenii mai deplin iubirea lui Hristos decît pe Cruce, cînd Fiul întrupat al lui Dumnezeu moare pentru oameni pentru ca oamenii să nu mai moară, trăind pentru Dumnezeu. Crucea este singurul loc unde poate fi cunoscută iubirea adevărată. Este locul dreptătii absolute, din care izvorăste iubirea desăvîrsită. Crucea este locul dreptătii, este singurul loc unde osînda poate fi suspendată sau aplicată – pentru vesnicie.
Secularismul religios (crestin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, asa cum Martin Buber îi acorda literaturii idis rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă, tot astfel dl Patapievici pare să privească traditia umanistă ca pe un succesor demn al crestinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.
Asa s-ar putea explica de ce, la putin timp după ce a publicat un articol întitulat „Crestinismul: vocea care lipseste”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseste”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra crestinismul mai bine decît s-ar putea apăra crestinismul pe sine. Dar este obligatia mea – într-adevăr, a fiecărui crestin – să observe că prin această apologie binevoitoare, crestinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Crestinul trebuie să le spună celor opriti pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veti fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit si al nedreptătii vesnice.
Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăintă. Pentru a evita însă capcanele cazuisticii care pîndeste din apropierea oricărei distinctii importante, trebuie spus mai degrabă că pocăinta este interioară convertirii reale. Pocăinta produce o convertire mai adîncă, iar adîncirea convertirii aduce cu sine o pocăintă mai sinceră. Este vorba de un proces simultan de despătimire, iluminare si unire cu Dumnezeu. Dar chiar si în viata duhovnicească, acest proces se realizează în urma unei mărturisiri si a unui canon. Întrucît venirea în sine a lui Michnik, „convertirea” sa nu urmăreste întoarcerea la Tatăl, ci doar către ceilalti oameni, către „Fratele” său, el este eliberat de dl. Patapievici, în termenii teologiei morale crestine, atît de povara mărturisirii cît si de asumarea canonului respectiv.
Nu poate exista convertire fără pocăintă, adică fără recunoasterea dreptătii si a îndreptătirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăintă se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăintă ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbeste domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis. Cu accent pe „intellectualis”.
În absenta Cuiva în numele Căruia putem ierta si datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.
Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toti cei care confundă justitia cu revansa, pe toti cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru si profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Crestinii stiu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, si înteleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Crestinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru si profan, ci o asază într-o pozitie superioară, în planul raportului dintre Biserică si lume, dintre istorie si vesnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici foloseste un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretentia că asa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru si profan. Asemenea unui hasid istet, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptătii sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.
„A ales calea mai grea,” îsi încheie dl. Patapievici textul despre Michnik, „pentru că, simtim asta la el, a iubit cel mai mult”. Formularea este o parafrază subtilă la concluzia lui Hristos de la Luca 7, 47: „Iertate sînt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă putin, putin iubeste”. Este vorba despre cunoscutul fragment evanghelic în care femeia păcătoasă îi spală cu lacrimi picioarele lui Iisus, stergîndu-le cu părul capului ei si ungîndu-L cu un mir pretios. Iisus foloseste ocazia pentru a le da fariseilor o lectie în privinta dreptătii divine, ale cărei criterii nu sînt regulile imprescriptibile ale dreptătii omenesti, ci dragostea. În cele din urmă, Iisus îi spune femeii că păcatele îi sînt iertate, lăsîndu-i pe fariseii scandalizati să clevetească: „Si au început cei ce sedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă si păcatele?” (Luca 7, 49).
Dramatizînd acest pasaj, dl. Patapievici distribuie rolurile în mod fraudulos, sugerînd că oricine ar comenta nemultumit tabloul zugrăvit lui Michnik se alătură automat fariseilor grăbiti să lapideze în acord cu grila moralei lor ipocrite. Frauda este cu atît mai gravă, cu cît, spre deosebire de desfrînata din evanghelie, iubirea mare a lui Michnik nu s-a îndreptat spre Domnul. Nu, Michnik a iubit mult, atît de mult încît a întrecut pînă si iubirea Domnului Răstignit din iubire pentru oameni. Căci Michnik a iubit umanitatea.
După cum se poate vedea, dl. Patapievici nu face altceva decît să manipuleze ideologic crestinismul. Riemen este făcut să cadă de acord cu Steinhardt iar Michnik cu Papa Ioan Paul al II-lea tocmai pentru a lăsa impresia că si reciproca este adevărată: Steinhardt îl aprobă pe Riemen, Papa pe Michnik. Iar Iisus Hristos pe Patapievici.
Cei care au avut prilejul să-l întîlnească pe Iisus Hristos în cursul vietii Sale pămîntesti au avut numeroase ocazii să-i cunoască iubirea: cînd a prefăcut apa în vin la Cana Galileii; cînd a vindecat bolnavi si demonizati; cînd a înmultit pîinile si pestii; cînd i-a înviat pe Lazăr si pe fiica lui Iair. Nicăieri si niciodată în altă parte însă nu au putut cunoaste oamenii mai deplin iubirea lui Hristos decît pe Cruce, cînd Fiul întrupat al lui Dumnezeu moare pentru oameni pentru ca oamenii să nu mai moară, trăind pentru Dumnezeu. Crucea este singurul loc unde poate fi cunoscută iubirea adevărată. Este locul dreptătii absolute, din care izvorăste iubirea desăvîrsită. Crucea este locul dreptătii, este singurul loc unde osînda poate fi suspendată sau aplicată – pentru vesnicie.
Secularismul religios (crestin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, asa cum Martin Buber îi acorda literaturii idis rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă, tot astfel dl Patapievici pare să privească traditia umanistă ca pe un succesor demn al crestinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.
Asa s-ar putea explica de ce, la putin timp după ce a publicat un articol întitulat „Crestinismul: vocea care lipseste”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseste”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra crestinismul mai bine decît s-ar putea apăra crestinismul pe sine. Dar este obligatia mea – într-adevăr, a fiecărui crestin – să observe că prin această apologie binevoitoare, crestinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Crestinul trebuie să le spună celor opriti pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veti fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit si al nedreptătii vesnice.
Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăintă. Pentru a evita însă capcanele cazuisticii care pîndeste din apropierea oricărei distinctii importante, trebuie spus mai degrabă că pocăinta este interioară convertirii reale. Pocăinta produce o convertire mai adîncă, iar adîncirea convertirii aduce cu sine o pocăintă mai sinceră. Este vorba de un proces simultan de despătimire, iluminare si unire cu Dumnezeu. Dar chiar si în viata duhovnicească, acest proces se realizează în urma unei mărturisiri si a unui canon. Întrucît venirea în sine a lui Michnik, „convertirea” sa nu urmăreste întoarcerea la Tatăl, ci doar către ceilalti oameni, către „Fratele” său, el este eliberat de dl. Patapievici, în termenii teologiei morale crestine, atît de povara mărturisirii cît si de asumarea canonului respectiv.
Nu poate exista convertire fără pocăintă, adică fără recunoasterea dreptătii si a îndreptătirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăintă se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăintă ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbeste domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis. Cu accent pe „intellectualis”.
În absenta Cuiva în numele Căruia putem ierta si datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.
Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toti cei care confundă justitia cu revansa, pe toti cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru si profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Crestinii stiu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, si înteleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Crestinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru si profan, ci o asază într-o pozitie superioară, în planul raportului dintre Biserică si lume, dintre istorie si vesnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici foloseste un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretentia că asa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru si profan. Asemenea unui hasid istet, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptătii sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.
„A ales calea mai grea,” îsi încheie dl. Patapievici textul despre Michnik, „pentru că, simtim asta la el, a iubit cel mai mult”. Formularea este o parafrază subtilă la concluzia lui Hristos de la Luca 7, 47: „Iertate sînt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă putin, putin iubeste”. Este vorba despre cunoscutul fragment evanghelic în care femeia păcătoasă îi spală cu lacrimi picioarele lui Iisus, stergîndu-le cu părul capului ei si ungîndu-L cu un mir pretios. Iisus foloseste ocazia pentru a le da fariseilor o lectie în privinta dreptătii divine, ale cărei criterii nu sînt regulile imprescriptibile ale dreptătii omenesti, ci dragostea. În cele din urmă, Iisus îi spune femeii că păcatele îi sînt iertate, lăsîndu-i pe fariseii scandalizati să clevetească: „Si au început cei ce sedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă si păcatele?” (Luca 7, 49).
Dramatizînd acest pasaj, dl. Patapievici distribuie rolurile în mod fraudulos, sugerînd că oricine ar comenta nemultumit tabloul zugrăvit lui Michnik se alătură automat fariseilor grăbiti să lapideze în acord cu grila moralei lor ipocrite. Frauda este cu atît mai gravă, cu cît, spre deosebire de desfrînata din evanghelie, iubirea mare a lui Michnik nu s-a îndreptat spre Domnul. Nu, Michnik a iubit mult, atît de mult încît a întrecut pînă si iubirea Domnului Răstignit din iubire pentru oameni. Căci Michnik a iubit umanitatea.
După cum se poate vedea, dl. Patapievici nu face altceva decît să manipuleze ideologic crestinismul. Riemen este făcut să cadă de acord cu Steinhardt iar Michnik cu Papa Ioan Paul al II-lea tocmai pentru a lăsa impresia că si reciproca este adevărată: Steinhardt îl aprobă pe Riemen, Papa pe Michnik. Iar Iisus Hristos pe Patapievici.
Autor :Gheorghe Fedorovici -Bunătatea Tîlharului nedrept
H.-R. Patapievici, Adam Michnik si etica iubirii, „Evenimentul Zilei”, 25 iunie 2009, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/856394/SENATUL-EZV-Adam-Michnik-si-etica-iubirii/
Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit, Polirom, 2009, prefată de Vladimir Tismăneanu.
Despre întelegerea crestină a răzbunării, ca revendicare anamnetică, am scris în Postfata cărtii lui O. Hurduzeu si M. Platon, A treia fortă: România profundă, Logos 2008, p. 361.
Precizare formulată deja de Ilie Catrinoiu pe blogul său.
Pentru o recenzie lămuritoare a cărtii lui Riemen, vezi Mircea Platon, Nobletea spiritului, în „Ziarul de Iasi”, 26 iunie 2009, http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1
Urmînd argumentarea lui N. Steinhardt despre valoarea absolută a libertătii, dl. Patapievici încheia: „Atunci ce o poate garanta? Răspunsul e categoric: libertatea nu poate fi garantată, în momente de criză, decît de curajul fizic în fata mortii al celor care o apără de asaltul barbarilor. Aceasta este lectia lui Steinhardt si aceasta este, în viziunea lui Riemen, si întelepciunea supremă a umanismului”. H.-R Patapievici, Postfată, în R. Riemen, Nobletea spiritului, p. 167.
Vezi si H.-R. Patapievici, Valorile Europei, în Mihail Neamtu, Bogdan Tătaru-Cazaban (coordonatori), O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Plesu, Humanitas, Bucuresti, 2009. În privinta secularismului religios iudaic, vezi Saul L. Goodman, The Faith of Secular Jews (Ktav Publishing House, 1976). „Pentru Goodman, secularismul religios este un mod de a asigura viitorul evreilor seculari în America”. Tracy Fessenden, Disappearances: Race, Religion, and the Progress Narrative of U.S. Feminism, în Janet R. Jakobsen, Ann Pellgrini (eds.), Secularisms, (Duke U. P., 2008, p. 130).
Vezi în Postfata cărtii lui Rob Riemen, Nobletea spiritului, p. 160.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu