Matei Cazacu. Răspuns lui Neagu Djuvara

Motto : 

"Pe Argeș în jos,

Pe un mal frumos,

 Negru Voda trece,

Cu tovarăși zece."

Un nou club select şi-a făcut apariţia în România : Clubul prietenilor lui Negru Vodă. Sediul : necunoscut. Preşedintele acestui club (dacă aș fi răutăcios, i-as zice marele preot al acestei secte) este nimeni altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vieţii publice româneşti care nu mai are nevoie de prezentare. Principala preocupare a acestui club este exaltarea, as zice chiar cultul, "bunului barbar", avatar post-modern al "bunului sălbatic", mai precis al cumanului civilizator şi catolic care acum şapte secole şi ceva i-a învăţat pe românașii noştri să-şi creeze în fine un stat, Muntenia sau Ţara românească, termen care în vremea aceea însemna "Ţara românilor". Nu a cumanilor, nu a cumanilor şi românilor, ci doar a românilor!

M-am tot întrebat cum a ajuns Neagu Djuvara, un istoric matur şi cu frumoase şi erudite lucrări, la o asemenea concluzie şi la atâta intoleranta fata de sceptici şi critici, printre care, cu toată modestia, ma număr şi eu. Singura explicaţie la care am ajuns, după multe frământări, este următoarea : deşi se proclama român "neaoş", Neagu Djuvara este el însuşi...cuman sau mai degrabă peceneg (frate al cumanului, cum au fost şi uzii, găgău(t)zii şi multi alţii). Cum ? Păi, foarte simplu căci răspunsul ni-l da chiar domnia sa : prenumele lui deriva de la etniconul Peceneagu, devenit, în româna veche, Beșineagu, iar apoi, din motive de eufonie, prima parte urât sunătoare a numelui s-a evaporat şi a rămas... Neagu. Căci, urmând logica domniei sale, dacă un om (exemplu Basarab I) poarta un nume turc, cuman, el este cuman. Așa şi el, oricât se pretinde "român neaoş", cine ştie din ce bascac pecenego-cuman se trage. In copilăria mea am citit cu nesaţ o carte cu aventurile unui băieţel năzdrăvan pe nume Neagu Beagu Cotoiagu, de Neagu Radulescu, un bun caricaturist şi scriitor, care a scris mai multe cărţi dintre care îmi amintesc doar de "Napoleon fuge repede", istoria unui cal de curse etc. Și mai adaug că mă trag şi eu, din partea mamei, dintr-un Neagu (zis Trei fete), conţopist la cancelaria isprăvniciei (prefecturii) de Buzău care pe la 1842 a avut straşnica idee să cumpere cu bani buni de la Vodă Gheorghe Bibescu o diplomă de pitar pe care o posed şi azi, transmisă cu sfinţenie în familia sa, Negulescu, înscrisă ca atare în arhondologia Tării Româneşti în epoca în care, vorba lui Ion Ghica, se făceau "pitarii, ca măgarii". Deci, "et in Arcadia ego", ș.a.m.d., am dreptul la o opinie privind pe strămoşii (cui?) cumani şi pecenegi.

Lasând la o parte gluma (desi anecdota primează, cum se spunea la Junimea), Thocomerius-Negru Voda. Un voivod (sic!) de origine cumană la începuturile Țării Româneşti (Bucuresti, Humanitas, 2007 şi reeditări, 231 de pagini) a stârnit discuţii printre istoricii români care s-au simţit «atinşi la tricolor» (vorba e a lui Neagu Djuvara) de teza principala a cărţii : întemeietorul de la 1290 al Tării Româneşti, legendarul Negru Vodă, ar fi fost un principe cuman catolic pe numele sau adevărat Thocomerius (Toktämir ; nu căutaţi numele în calendarul bisericesc, nu exista sfântul Toktämir, nici Thocomerius), tatal lui Basarab I (+1352. Nu exista nici sfântul Basarab la catolici). Care Basarab, deci, în viziunea autorului, nu a fost întemeietor, chiar dacă ţara întreagă şi apoi dinastia i-a purtat, vreme de câteva secole, numele, până la Constantin Brâncoveanu, ultimul care s-a intitulat Basarab (+1714). Și bine a fost, căci altfel ar fi trebuit să se cheme "Thocomeria" pâna și oropsita Moldova de răsărit cunoscuta şi sub numele de Basarabia.

Iritat de rezervele şi de criticile aduse de diverşi istorici, literaţi şi jurnalişti acestei teze, Neagu Djuvara a răspuns printr-un nou volum, şi mai belicos, intitulat foarte eminescian Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă (2011, aceeaşi editura, 119 pagini). Printre acesti "neprieteni" (de ce nu le zice "duşmani", doar e cuvânt cuman ?), mă aflu şi eu, "executat" la paginile 79-84, cu menţiunea speciala ca sunt "singurul care atacă frontal teza" autorului. Am făcut-o într-o comunicare la Institutul de istorie Nicolae Iorga din Bucureşti, comunicare la care Neagu Djuvara nu a putut asista, dar de care a luat cunoştinţă din textul publicat în Revista istorica nr. 1-2 pe 2008, p. 49-58. Deci, Neagu Djuvara îmi răspunde, dar nu mă convinge ; argumentele domniei sale sunt de mai multe feluri : răspunsuri directe, eschive şi cazuri când m-a înţeles greşit sau nu răspunde deloc la criticile mele. De aceea voi relua aici ansamblul argumentelor sale şi le voi discuta în amănunt.

Primul punct - și cel mai important, deoarece de la el decurge toată teoria autorului -este următorul : Basarab Întemeietorul şi tatăl său poartă nume turceşti vechi (türce, sau turcice, pe româneşte). Prin urmare, întrucât la acea data - pe la 1290-1300 - singurii turci care hălăduiau pe meleagurile noastre și prin împrejurimi erau cumanii, înseamnă că Basarab (şi, evident, şi tatăl său) erau cumani. Citând un filolog ungur, Laszlo Raszony, Neagu Djuvara afirma senin ca "are dreptate Raszony să spună că, în niciun caz, cnezii şi voivozii slavo-români şi creştini nu şi-ar fi botezat copiii cu asemenea nume " (Criticilor mei, p. 81). De unde ştie Raszonyi cum îşi botezau copiii cnezii și voievozii români din secolele XIII-XIV ?

Aceasta afirmaţie este foarte gravă şi ea denotă o ignorantă totala a istoriei numelor proprii de persoana de la noi și din toată Europa, ca să nu mai vorbim de alte țări şi continente. Căci ceea ce caracterizează, între altele, onomastica europeană din toate timpurile este fenomenul de moda : e ca și cum ai spune ca jazzmanul român Gioni Răducanu era american deoarece poarta un nume anglo-saxon (John, Johnny), sau generalul de securitate Giani Bucurescu ar fi fost italian (Gianni)! Căci iată ce scria Ferdinand Lot, unul din cei mai mari istorici francezi despre acest fenomen :

"Scriitori latini din secolul al V-lea, Merobaude, Frigeridus, poartă, unul un nume franc, celalalt un nume gotic. Romani și romane, născuţi înainte de căderea Imperiului (roman) de Occident (476), au deja nume germanice, cum ar fi sfinţii Medard şi Gildard, sfântul Vast (Vedastus), sfânta Genoveva (franţuzeşte Geneviève, din Genofeva). Moda nemaiauzită a numelor germanice, care a dus la exterminarea completa a onomasticei latine în secolele VII și VIII, începuse deja."(La fin du monde antique et le début du Moyen Age, Paris, 1938, p. 273 (Evolution de l'humanité).

Exemple de acest fel s-ar putea înmulţi, dar în cele ce urmează vom cita doar exemple clare de români purtând nume de origine străina - ungureşti, slave, germanice, turcice, etc. Iată-i în ordine cronologică pe cei al căror nume este precizat ca aparţinând unui român:

- Intre 1186 și 1207, trei fraţi, români din munţii Balcani, întemeiază şi conduc pe rând statul româno-bulgar al Asaneștilor ( cel de-al doilea imperiu bulgar). Numele lor este Petru (1186-1191 şi 1196-1197), Asan (1191-1196) și Ioan zis Ioniţă (1197-1207). Toate izvoarele vremii, cu o singură exceptie, îi numesc "vlahi", deci români. Asan deriva din arabo-turcescul Hasan.

- Un caz asemănător din aceeaşi regiune este cel al celor trei fraţi Balica, Dobrotici şi Teodor din secolul al XIV-lea, care au stăpânit Cavarna şi Dobrogea de sud : primul are un nume cuman (balik=pește), al doilea un nume slav iar al treilea un nume grecesc. Bulgarii zic ca erau bulgari, unii istorici români îi credeau slavo-români sau români.(Vezi articolul postum al lui George I. Brătianu, "Une nouvelle interprétation du nom de la Dobroudja", în Revue des études roumaines, 17-18 (Iaşi, 1993), p. 19.

- La 1341, întâlnim pe Maxim (Makszem) românul (Makszem Olachy), fiul lui Tatamer (Thatamer, Thattamer Olachy) de Iloșva, un sat din comitatul Bereg, care este pus în posesiunea moşiei sale de baştină Makszemhaza (sau Makszemfalva), un sat dispărut din comitatul Bereg. Editorii actului observă că tatăl acestui Maxim purta acelaşi nume ca tatăl lui Basarab I și că "pare a fi fost şi el de origine turcă". Deci iată un Toktämir sau Thocomerius ...român, cu acte în regula! El este întemeietorul familiilor nobile Ilosvay şi Kishazy și a avut ca urmaşi în secolul al XIV-lea pe Nicolae şi Maxim, apoi în generaţia următoare pe Simon, Ştefan, Clement, Ioan, Ştefan (Nan) şi Gheorghe. (E. Lukinich şi L. Galdi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, Budapesta, 1941, p. 90-93, nr. 60 ; p. 93-94, nr. 62, acte din 3 decembrie 1341 și 6 iulie 1342).

- La 1349 și 1355, întâlnim în Maramureş pe Dragoş românul, fiul lui Gyula (Jula), fiul lui Dragoş, proprietar la Giulești. El are ca fraţi pe Ştefan, Tatar, Dragomir, Costea și Miraslău . (Documenta Romaniae Historica, seria C, Transilvania, volumul X, p. 362-4, nr. 344 şi 375, nr. 353.Prescurtat în continuare DRH). La 29 noiembrie 1355 este menţionat iarăşi "Dragoş, fiul lui Gyula românul", care nu ezita să-şi boteze un fiu Tatar!

- La 1353, în comitatele Dăbâca şi Szolnok, apar românii Gyula (Jula) și Ioan, fiii lui Brerer, Petru fiul lui Dominic, şi Grigore (DRH, C, X, p. 239-244, nr. 230) : vasăzică românul Gyula (nume unguresc) are un frate Ioan, iar românul Dominic (nume latinesc venit din ungureşte) are un fiu Petru.

- La 1 iunie 1360, Petru, castelanul de Haţeg, convoacă obştea cnezilor şi a oamenilor de orice alta stare din district pentru reaşezarea drepturilor lor. Se prezintă 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 români "de rând". In fața lor vine Mic (Myk, deci Micu), fiul lui Murgu (Murk) care s-a plâns de acţiunile altor români împotriva lor. Aceştia sunt : Costea, un fiu al său nenumit, și fiii acestuia din urmă care poartă nume cumane (Balata (Balota?) și Bay, apoi Surs (Jurj ?) şi Nan. Tot în acest document mai apare cneazul român Ciomac (nume cuman, Ciomag) care are un fiu Român.(DRH, seria C, vol. XI, p. 506-510).

- La 1361, șase fraţi, fiii lui Locovoy (probabil Litovoi) primesc întărire regală pentru moşia româneasca Ozon (Uzun) (DRH, seria C, vol. XII, p. 27-29, nr.37). Ei sunt numiţi "credincioşii noştri români din Ţara Maramureşului" şi poartă numele de Bud, Şandor, Opriță, Ioan, Dragomir și Bayla. Uzun înseamna pe turceşte "lung", Şandor este forma ungurească a lui Alexandru, iar Bayla vine din turcescul "bay" care înseamna "bogat"; Bud este de origine slavă (vezi orașul Budapesta), iar Opriță este de obicei numele ultimului copil, când părintii se hotărăsc să se oprească de a mai procrea (vezi şi Oprea, Oprişan, etc). Iată onomastica unei familii de cnezi maramureşeni din secolul al XIV-lea!

-La 2 iunie 1362, regele Ludovic cel Mare rasplateste pentru slujbă credincioasă pe "credinciosul nostru român iubit, comitele Ladislau, fiul lui Mușat de Almaș, care locuieşte în districtul cetăţii Deva". (DRH, seria C, vol. XII, p. 78-80, nr.104). Acest nobil român poarta numele sfântului rege Ladislau (Laslău, pe româneşte, din ungurescul Laszlo), un prenume adesea folosit în secolele următoare de români, chiar şi ortodocşi, cum e cazul celor trei fii - Ioan, Ladislau și Petru - ai lui Neacşu (Nexe), cărora li se confiscă18 moşii din comitatul Timiş deoarece erau " valahi necredincioşi cunoscuţi şi făţişi ai noştri" (DRH, seria C, vol. XIII, p. 614-616, nr. 403).

- Un caz interesant căci extrem de rar este actul din 16 mai 1366 prin care regele Ungariei face cunoscut ca l-a botezat catolic pe Şerban (Sorban) de Acina căruia i-a dat numele de Ştefan (quem baptizatum Stephanus fecimus appellari) (DRH, seria C, vol. XIII, p. 100-101, nr. 59). Deci, dacă Thocomerius şi Basarab s-ar fi botezat catolici, ar fi primit și ei nume din calendarul catolic, nu ar fi rămas cu cele vechi păgâneşti.

- Într-o serie de acte din 1358, 1361, 1377 și 1378, apare doamna Margareta, fiica lui Ivan, fiul lui Mic (Myk) de Urmezeu, românul. Acest Ivan are şi un fiu, Dumitru. Dacă Margareta putea fi catolică, în schimb tatăl ei, Ivan, era român deşi purta un nume rusesc.

- Un cneaz român Gylian (probabil Iulian) apare la 1371 (DRH, seria C, vol. XIV, p. 19-20, nr. 21).

- La 24 septembrie 1380 întâlnim un personaj numit Sarachenus, deci Sarazinul, dar care, vai, este "românul nostru din Bylke (comitatul Bereg). El are fii pe Ioan şi Dragoş. (Documenta Valachorum, p. 286, nr. 253 și 254).

- Într-un pact dintre saşii din Sibiu şi românii din regiune încheiat la 13 ianuarie 1383, întâlnim nume ca Fladmir (Vladimir ?) și Oldamar( Aldemir) deci un nume rusesc și un altul turcic, din "El-tämir" (=imperiu de fier) (DRH, seria D, Relaţii între cele trei țări române, vol. I, p.114-116, nr. 70). În act se precizează clar ca e vorba de români .

- La 28 octombrie 1390 apare în Hațeg Tatul (nume cuman) "Wolachus" (românul". (Documenta Valachorum, p. 399, nr. 357).

-In fine, la 6 mai 1392, regele Sigismund de Luxemburg întăreşte judelui curţii regale mai multe domenii din comitatul Bihor care aparţinuseră voevodului român, Petru fiul lui Komorzowan, mort fără urmaşi. (Documenta Valachorum, p. 427-8, nr. 380 și 437-8).

Închei aici lista de exemple româneşti : în ea nu apar numele cnezilor din Ardeal și Banat, din Haţeg și Făgăraş, care se numesc Bărcan sau Brătan, Basarab, Bibarch, etc, deoarece actele îi desemnează doar ca şefi ai românilor, fără a le preciza originea etnica. Pare evident că ei erau români (căci dreptul cutumiar românesc preciza că românii îşi alegeau cnezii din rândurile lor, nu dintre străini), dar prin exemplele citate am vrut să infirm afirmaţia gratuită a lui Neagu Djuvara ca "vădit, comunităţile valahilor sedentari luaseră de câteva veacuri obiceiul de a-si alege ca apărători şefi barbari războinici" (Criticilor mei, p. 79). De câte ori este menţionată "legea românilor" (Lex Valachorum), atât în Croaţia cât şi în Polonia, se precizează ca ei aveau să-şi aleagă cnezi din rândurile lor.

Intenţia mea a fost de a demonstra cu exemple din cele mai vechi timpuri ca românii deşi creştini ortodocşi, utilizau prenume de origini variate pentru copiii lor. Nu ştiu pe ce autoritate se baza Raszonyi, urmat de Neagu Djuvara, când scria ca "în niciun caz cnezii și voievozii slavo-români şi creştini nu şi-ar fi botezat copiii cu asemenea nume" turceşti, tătăreşti etc.(De unde o fi ştiind el acest detaliu de care nu vorbeşte niciun document ?) Este foarte adevărat că nu le dădeau aceste nume la botez, ci la naştere, deci înainte de a fi botezaţi când primeau un nume creştin. Acest obicei al dublului nume, cunoscut şi în alte ţări vecine sau mai îndepărtate, este vechi şi bine cunoscut : să amintim doar de cazul domnilor români care poarta nume păgâne - Radu,Vlad(islav), Mircea, Vintilă etc. Ori, în cazul lui Mircea Ciobanul, domn al Țării Româneşti (1545-1557, 1558-1559), ştim dintr-un act al său că la botez s-a numit Dimitrie. Pentru ceilalţi, ştim că îşi luau un nume domnesc când erau aleşi - Neagoe Craiovescu şi-a zis Basarab şi a rămas Neagoe Basarab ; Petru de la Argeş, devenit călugărul Paisie, şi-a zis ca domn Radu şi a rămas cunoscut ca Radu Paisie (1535-1545). Și pentru toţi funcţiona numele teofor Ioan, prezent în titlul domnesc "Io(an) Radu voievod", "Ioan Ştefan voievod" etc.

Dar să revenim la Basarab I şi la tatăl său. Deşi purtau nume turceşti vechi (cumane), ei erau români şi dovada ne este oferită de cel mai mare duşman al lui Basarab, regele Ungariei Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada din 1330. În trei acte oficiale emise de cancelaria regală în 1332 şi 1335, Carol Robert îl numeşte pe adversarul şi fostul sau vasal "Basarab schismaticul...necredinciosul nostru român", "Basarab, necredinciosul nostru român" şi "Basarab românul". Aceste dovezi nu suferă contradicţie, căci ele sunt contemporane cu evenimentele şi provin de la autoritatea cea mai în măsură să cunoască originea fostului vasal "infidel" şi "schismatic", deci necredincios şi ortodox. Prin urmare, concluzia lui Neagu Djuvara se bazează pe doua considerente false : numele unei persoane nu indică automat şi originea ei etnică, pe de o parte ; actele regale maghiare îl desemnează pe Basarab ca român, deci şi tatăl său Thocomer era român, şi basta!

*

Un reproş sever este adresat de Neagu Djuvara istoricilor români în general ca nu au studiat istoria noastră în cadrul mai larg al istoriei universale. Afirmaţie neconcludentă deoarece nu se pot pune pe picior de egalitate toţi istoricii de la Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino încoace. Să vedem deci cum înţelege autorul raportarea istoriei noastre la istoria universală în cazul care ne interesează : decadenţa imperiului roman, emascularea politică a băştinaşilor şi salvarea lor de către viguroşii "barbari buni". Exemplele citate de domnia sa se referă la istoria antică (nu ne băgăm în acest domeniu), dar în cazul Europei medievale întâlnim cazul popoarelor germanice care au întemeiat state în Galia, Spania, Anglia, precum şi pe varegii chemaţi de slavi să-i conducă la Novgorod și la Kiev în secolul al IX-lea : "Țara noastră este vastă și roditoare, dar ordinea lipseşte ; veniţi deci să domniţi asupra noastră şi să ne cârmuiţi!". Observ doar ca prietenul Djuvara se înşeală când crede ca apelul la varegi a fost înregistrat de Cântecul despre oastea lui Igor, un fals din secolul al XVIII-lea (fapt dovedit de Edward Keenan, profesor la Harvard). In realitate, apelul se găseşte în cea mai veche cronica ruseasca, Povestea anilor de demult (Povest vremennych let) din secolul al XII-lea, opera în parte a cronicarului Nestor, tradus şi în româneste de G. Popa-Lisseanu (apelul la p. 43-4 ; eu am tradus după ediţia de la Moscova-Leningrad, din 1950, vol. I, p. 18).

Aşadar, Neagu Djuvara pune pe picior de egalitate şi compara evenimente din secolele IV și V din Europa occidentală (întemeierea statelor) cu cele din secolul al XIII-lea care au dus la întemeierea Țării Româneşti. In viziunea domniei sale, barbarii cei buni au fost, aici, cumanii, o federaţie (ca să nu zic adunătură) de triburi de pastori nomazi de origine turca printre care s-au amestecat, ca la toate aceste "popoare", și elemente mongole. Toți istoricii care s-au ocupat de trecutul acestora au notat asemănările dintre organizaţia şi modul lor de trai începând cu hunii lui Attila, apoi cu avarii și cu pecenegii și uzii pe care tradiţia populara, reluată de Alecsandri, îi vedea cam asa :

"Norul crunt se sparge!...Iată!

Iată hoardele avane

Iată limbile duşmane

De gepizi şi de bulgari,

De lombarzi şi de avari!

Vin și hunii, vin şi goţii,

Vin potop, potop cu toţii,

Pe cai iuţi ca rândunele

Fără frâie, fără şele

Cai sirepi ce fug ca vântul

De cutremură pământul."

Cum trăiau aceşti nomazi, ne-o spun câteva izvoare ce acoperă secolele I-XIII și pe care le vom reproduce în continuare. Un lucru trebuie însa avut permanent în vedere : este o mare deosebire între barbarii germani (vizigoţi, ostrogoţi și vandali, pe de o parte, saxoni și danezi pe de alta) care au creat state în Occident, și pastorii nomazi sciţi, huni, avari, pecenegi, uzi și cumani. Cei din primul grup erau agricultori și sedentari, și au intrat în imperiul roman izgoniţi de nomazii huni, (în cazul primilor trei) în dorinţa de a profita de condiţiile de trai și de securitate pe care le oferea civilizaţia romana. Sciţii, hunii și ceilalţi nomazi erau duşmani ireductibili ai civilizaţiei, marea lor plăcere era să distrugă și să jefuiască, ducându-şi traiul în continuare călare și în corturi de pâslă. De aceia primul grup a creat state, iar cel de-al doilea a distrus și a prădat teritorii enorme. Cele mai autorizate descrieri ale modului de trai și organizarea nomazilor sunt următoarele : Strabon (63 î.d.H.-19 d.H.), Geografia și Arian (95-175 d.Hr.) care vorbesc despre sciti (textele publicate în Fontes historiae daco-romanae, I, Bucuresti, 1964, p.242-245 și 599) ; Ammianus Marcellinus, din secolul al IV-lea, despre huni (Fontes..., vol. II, Bucuresti, 1971, p. 129-131 ; Pseudo-Mauricius, un autor bizantin din secolul al VII-lea, Strategikon (Arta militară), ediţie Haralambie Mihăescu, Bucureşti, 1970, p. 268-271 despre avari ; în fine mai multe acte ale cancelariei maghiare din secolul al XIII-lea, în special cel din 16 iulie 1264 și cel din 10 august 1279 prin care regii unguri Bela IV și Ladislau IV Cumanul constata necredinţa cumanilor colonizaţi în câmpia dintre Tisa și Dunăre, apoi în zona unde Crişul și Mureşul se varsă în Tisa, care au acceptat botezul doar de formă și continua să trăiască în corturi și să adore idoli păgâni (Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/1, p. 317-319 și 426-9). Aș mai adăuga și sinteza magistrală a domnului Victor Spinei, cunoscutul arheolog și istoric de la Iasi, despre Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iasi, 1999, p. 202-320 (despre cumani și alani=iasi).

Toate aceste izvoare și rezultatele săpăturilor arheologice spun acelaşi lucru : nomazii stepelor din toate timpurile îsi petrec viata cu turmele în câmpie (de aceea rușii le-au zis cumanilor "polovți", de la "pole", câmpie", deci oameni de la câmpie) de-a lungul râurilor și fluviilor, urcând și coborând pe cursul lor pentru iernat și văratic. Familiile trăiesc în corturi care sunt puse pe căruţe cu care se deplasează când cauta alte locuri de păşune. Organizaţi în triburi, ei se aduna numai când vreun şef mai războinic (sau care se plictisea) organiza o campanie militară împotriva oraşelor bogate din imperiul roman și bizantin, din Rusia sau din Ungaria. Uneori un trib părăseşte teritoriul său și se duce în alte părţi, alăturându-se altor confederaţii (sau adunături) de triburi. Când pleacă la război, îşi aleg un şef suprem, de obicei şeful tribului cel mai puternic, dar odată războiul terminat fiecare se întoarce la sălaşurile sale. Ei urăsc și le e frica de oraşe și case de piatră, se mulţumesc cu laptele de iapă și cu o bucată de carne, uneori crudă, bătută bine sub șea (de acolo vine denumirea de "steack tartare", biftec de carne crudă tocată).

Prin urmare, cumanii trăind numai în câmpie (şi acest lucru este dovedit de toponimie, deci de numele de locuri de origine veche turca, sau amintind de ei, cum ar fi Teleorman, din Deli Orman, "pădurea nebună" ; Comana,Comăneşti, etc), ni se pare imposibil de conceput ca un şef cuman să întemeieze statul Țării Româneşti la Argeş și la Câmpulung, de unde şi-a întins apoi stăpânirea în zona de coline și câmpie până la Dunăre. Dacă ar fi fost cumani, Thocomerius și Basarab și-ar fi stabilit reşedinţa la Giurgiu sau la Oltenița, la Lehliu sau la Călărași, dar în niciun caz la Argeș.

Matei Cazacu

Istoric, Franța

România liberă, Nr. din 26 octombrie 2012
Neagu Djuvara va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti

Istoricul Neagu Djuvara va primi, marţi, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti, în cadrul unei ceremonii care se va desfăşura începând cu ora 10.00, în Sala Stoicescu a Palatului Facultăţii de Drept, informează un comunicat citat de Mediafax.

Memorialist, filosof al istoriei şi istoric, Neagu Djuvara este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi intelectuali români.

Doctor Honoris Causa este un titlu onorific acordat unor persoane eminente de către o universitate, o instituţie de înalte studii sau de o organizaţie care le grupează pe cele două. Acest titlu se acordă în special persoanelor care s-au distins în anumite domenii profesionale, sociale sau politice.

Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, în 1916, într-o familie de origine aromână care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. S-a format ca om de ştiinţă în cadrul studiilor sale de istorie şi drept de la Paris, în perioada interbelică. Intrat prin concurs la Ministerul de Externe, în mai 1943, este trimis ofiţer diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legatură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică.

Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, Neagu Djuvara va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, acesta hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine. Între timp, reia studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat la Sorbona, cu o teză de filosofie a istoriei, iar mai târziu obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris.

Partea memorialistică a operei lui Neagu Djuvara se împleteşte armonios cu lucrările ştiinţifice din domeniul istoriei. Printre cele mai recente volume ale sale se numără "Există istorie adevărată? Despre «relativitatea generală» a istoriei. Eseu de epistemologie" (Humanitas, 2004), "Bucarest-Paris-Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d'exil (1948 - 1990)" ( L'Harmattan, 2004), "Amintiri din pribegie" (Humanitas, 2005), "Civilizaţii şi tipare istorice" (Humanitas, 2006), "Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Ţării Româneşti" (Humanitas, 2007), "Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991)" (Humanitas, 2008), "Amintiri şi poveşti mai deocheate" (Humanitas, 2009), "Ce-au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor" (Humanitas, 2010), "Vie et mort de Georges Milesco" (L'Harmattan, 2011), "Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă" (Humanitas, 2011) şi "Misterul telegramei de la Stockholm" (Humanitas, 2012).

"Neagu Djuvara s-a remarcat în tot ceea ce a făcut prin dragostea sa faţă de istorie, prin pasiunea de a se dedica cercetării trecutului, prin iubirea faţă de ţară şi prin promovarea libertăţii ca valoare umană supremă. În faţa uneia dintre marile personalităţi ale culturii naţionale, Universitatea din Bucureşti este onorată să îi ofere titlul de Doctor Honoris Causa, cea mai prestigioasă distincţie pe care comunitatea academică o poate decerna", spune lect. univ. dr. Andrei Alexandrescu.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

P. S. Extras din Blogul ideologix al lui Titus Filipaș
Neagu Djuvara, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti ?
octombrie 27, 2012

“Neagu Djuvara va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti”http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/neagu-djuvara-va-primi-titlul-de-doctor-honoris-causa-al-universitatii-bucuresti-282121.html Pe bune ? Păi Neagu Djuvara spunea : „I-am acceptat pe cumani in funcţii de conducere” (http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/gingis-han-erou-sau-orchestrator-de-genocid-200800.html ). Cred că domnia sa, Neagu Djuvara, nu a citit/audiat Prelegerile din 1926 de la Universitatea din Bucureşti, prelegeri ţinute de filosoful Nae Ionescu privind descrierea corectă a realităţii prin construcţia firului de cauzalitate. Cronicarii noştri cei mai de seamă vorbeau despre două „descălecări” separate printr-o distanţă în timp de care „se sparie gândul”. Eu tind să-l cred mai mult pe Miron Costin decât pe Neagu Djuvara. Dacă îl interpretăm corect pe Miron Costin, atunci primul „descălecat” are loc în vremurile de Pax Romana, iar cel de al doilea „descălecat” are loc în vremurile de Pax Mongolica. Şi un ipotetic ‚prinţ cuman întemeietor’ ar fi ridicat o capitală de iurte în Câmpia Română, bineînţeles, nu o „şatră”, –nu-i nimic peiorativ ori politiceşte „incorect” în sugestia noastră–, ci ne gândim mai mult la un ‚Xanadu în Bărăgan’. Cumanii, în esenţa lor ecologică popor de călăreţi în stepă, au multe asemănări şi înrudiri cu ungurii, alt popor de călăreţi ce au simţit mereu ‘atracţia pustei’. Laslău Cumanul, unicul rege ungur provenind dintr-o legătură cumană dovedită, era foarte departe de virtuţile cerute unui ctitor de ţară. Dacă tratăm istoria noastră precum Neagu Djuvara, atunci România are drepturi legitim identificate doar într-un patrulater fiziografic delimitat de Olt şi Jiu, de Carpaţii Meridionali între defileul Jiului şi defileului Oltului, de un fragment dunărean curprins între gura Jiului şi gura Oltului. La răsărit de Olt având drepturi legitime, –apud Neagu Djuvara–, roxolanii ruşi, iar la apus de Jiu posedând drepturi legitime iazygii unguri. În fine, vorbind aşa laudativ despre cumani, domnul Neagu Djuvara nu ne spune faptul că istoriografii unguri îi identifică parţial cu iazygii! „Istoricul” Neagu Djuvara nu ne vorbeşte despre clamarea drepturilor ungureşti din drepturile istorice ale iazygilor. Prin teoria cumană a Basarabilor, Neagu Djuvara vrea să spună că România este o parte legitimă a Ungariei. Oricum, dacă un Ladislau Cumanul cu sânge regal din casa dinastică Arpad nu reuşeşte să menţină închegat un stat pe care îl primise moştenire, circumstanţa forţează ca prin Cumania de pe documentele medievale să înţelegem mai curând teritoriul, –foarte vast, într-adevăr–, unde limba cumană era Lingua Franca. Cumania nu a fost imperiu politic real. Închegarea unui imperiu, menţinerea şi guvernarea lui, necesită o anumită doză de înţelepciune şi de cumpătare. Prinţii cumani nu le-au dovedit. În LA SCIENZA NUOVA, Giambattista Vico vorbeşte despre “corsi e ricorsi storici”. Denumirea Cumania poate fi văzută ca recurenţa schimbată a denumirii Sciţia. Într-adevăr, după ce dispare termenul fiziografic Scythia, el este înlocuit cu termenul Cumania.
Titus Filipas