Napoleon Săvescu & comp dixit :„Noi nu suntem urmașii Romei! Noi suntem urmașii lui Roesler!”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Napoleon Săvescu & comp dixit :„Noi nu suntem urmașii Romei! Noi suntem urmașii lui Roesler!”

Am primit de curând o scrisoare de la o persoană la care țin în mod deosebit, pentru erudiția sa și pentru modul ingenios și perfect valabil, corect științific, în care a știut să pună această erudiție în serviciul intereselor autentic românești, de reconstituire a spiritualității străbune. Reproduc acea scrisoare cu grija de a menaja identitatea autorului, pentru a-l feri de agresivitatea unor falși tracizanți, străini de orice tangență cu normele dezbaterii de idei.


Stimate domnule Ion Coja,
am citit cu interes toate studiile pe care mi le-aţi trimis. Mi-au plăcut mai ales identificarea elementelor de substrat comune românei şi englezei şi, cu deosebire, demonstraţia de mare fineţe şi fără drept de apel că limba vorbită de mulţi dintre coloniştii romani era limba lor maternă.
(...)
Între cineva care susţine că noi nu suntem urmaşii Romei şi Eminescu, cel care întreabă: „Voi sunteţi urmaşii Romei?”, răspunsul fiind că nu „nişte răi şi nişte fameni” sunt urmaşii Romei, ci noi, eu unul mă dau de partea lui Eminescu, a aceluia care i-a iubit pe daci ca nimeni altcineva, dar care nu putea nega (şi nu avea de ce să nege) un adevăr cum nu se poate mai evident, adevăr care, pe deasupra, nu e infamant, ci înnobilator.
Ni se cere să ne dezicem de romani, ca şi cum ar fi de ruşine să te tragi din stăpânii lumii, în schimb să recunoaştem că ne tragem din goţi. Între goţi şi geţi nu e nici o diferenţă, ni se spune, iar, pe de altă parte, că limba latină e de fapt limba dacă. Concluzia logică ar fi că geţii-goţi vorbeau latineşte. Numai că avem un monument literar, Biblia tradusă de Ulfila, din care se vede clar că limba goţilor era una germanică, fără nici o legătură nici cu daca, nici cu latina.
Că dacii vorbeau latina (de fapt daca; romanii îşi însuşiseră limba dacilor) e o aserţiune lipsită de orice temei. Singura „probă” adusă în sprijinul acestei absurdităţi e aceea că Traian a discutat cu delegaţii dacilor fără interpret. Traian a discutat cu dacii exact aşa cum Iuliu Cezar a discutat cu galii, cum Hadrian a discutat cu britanicii. Şi să nu-l plângem pe Traian că nu avea traducător. Avea o sumedenie. În armata lui existau cu siguranţă o mulţime de daci sud-dunăreni, încorporaţi în Imperiu cu un secol sau două în urmă, care vorbeau deci fluent ambele limbi, aşa cum, după ocuparea Daciei nord-dunărene, oştile romane erau pline de unităţi de daci, unităţile de elită de fapt, răspândite prin tot Imperiul, până în Britania.
Din păcate, piatra Columnei e mută şi nu ne poate reda discuţia dintre Traian şi solii daci, mărturie ce ar reduce definitiv la tăcere pe amatorii de fantasmagorii. Avem însă înregistrarea unui roman care a trăit mai mulţi ani şi a chiar murit aici, cea a lui Ovidiu, care nu oboseşte în a repeta, parcă prevăzând aberaţiile ce se vor flutura pe aici peste două mii de ani, că limbile dacă şi latină sunt total diferite.
Iată:

«Nu mă pot înţelege la vorbă cu oamenii de aici.»

«Nu e nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti.»

«Barbarii nu cunosc limba latină
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică.»

«În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte
şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte (latineşti).»

«Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni;
când aud cuvinte latineşti geţii râd prosteşte…»

«Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină,
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.»

«Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică,
în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.»
[Nota Dan Culcer : Dar nu e deloc sigur că barbarii despre care scrie Ovidiu ar fi fost daci? ]
Etc. etc…

Vă recomand, domnule Coja, să nu vă mai obosiţi încercând să-i convingeţi pe cei care susţin contrariul. Trimiteţi-i să-l contrazică pe Ovidiu.
Cei cu care vă războiţi şi care duc în eroare oameni oneşti, bine intenţionaţi, dar neinformaţi, după ce că îl ponegresc pe un istoric veritabil, profesor universitar, directorul Muzeului de Istorie al Transilvaniei, şi care este cel mai vajnic apărător al Roşiei Montane, Ioan Piso, aceia se plasează cu toată vehemenţa direct pe poziţiile lui Roesler. Cele ce le voi transcrie în continuare le întâlniţi frecvent în toate intervenţiile lor, luate cuvânt cu cuvânt, dar fără să indice sursa:

„ În Dacia, pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o populaţie răuvoitoare, s’a format o ţară pur colonială, în care romanismul n-a avut rădăcini adânci, pentru că nu se sprijinea pe baza largă şi sigură a unei populaţii cucerite şi sufleteşte. De aici uşurinţa cu care romanismul dintrânsa a putut să fie îndepărtat mai târziu şi să dispară fără să lase măcar atâtea urme câte au rămas în Britannia sau în Noricum unde el s-a şters după cum se şterge o lustruială. ”
Eduard Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, 1871, p. 45


„ Romanizarea Daciei nu avea când să se producă în 165 de ani. ”
Hunfalvy Pál (numele real Paul Hundsdorfer; 1810-1891),  Über die Abstammung der Romänen [Despre originea românilor], Leipzig, 1880;  Die Romänen in Siebenbürgen [Românii în Transilvania], în Ungarische Revue, I, 1881, pp. 938-955,  Az oláhok története [Istoria valahilor], Budapest, 1894.


„ Procesul de colonizare nu a avut nici o importanţă pentru romanizarea Daciei. ”
L. Balla, L’importance des colonisations en Dacie în Acta Classica Universitatis Scientiarium Debrecenensis X-XI, 1974-1975, pp. 139-143

       Orice mi-am putut imagina, în afară de un singur lucru: că Roesler îşi va găsi adepţi şi combatanţi nu doar printre duşmanii românilor, ci printre românii înşişi, şi anume pe cei ce se pretind a da la iveală istoria noastră adevărată!… Din păcate, distorsionând-o monstruos.
        Să ne reamintim cea mai valoroasă scriere românească în proză, genialul roman parabolic (nu basm!) Harap Alb, care tratează tema celei mai cumplite uzurpări, cea a identităţii.
        După învingerea atâtor încercări, după atâtea şi atâtea confruntări pe viaţă şi pe moarte, în cele din urmă lucrurile se aşază în albia lor: eroului i se recunoaşte calitatea de fiu al craiului, moştenitor al tronului, el se căsătoreşte cu frumoasa fată de împărat, iar sinistrului impostor i se administrează pedeapsa meritată. Acesta e deznodământul cel mai corect, cel mai drept, cel mai normal.
Dar să ne imaginăm un final anormal.
Când fata de împărat îi spune lui Harap Alb: „Cât mă pot bucura că tu eşti adevăratul fiu al craiului şi că tu vei fi soţul meu! Pe tine te-am iubit din prima clipă. Mai bine muream decât să fiu dată acelei jigodii de Spân…” , să zicem că eroul ar sări ca ars: „Dar eu nu sunt fiul craiului, dimpotrivă, eu pe crai îl urăsc de moarte! Fiul craiului e Spânul.” „Cum?, ar interveni descumpănită fata, doar toată lumea ştie că tu eşti fiul craiului, o spun cărturarii cei mai învăţaţi, au documente…” „Sunt academicieni, ar ţine-o eroul pe-a lui, nu-i asculta, ascund adevărul. Singurul adevăr e cel pe care ţi-l spun eu: Eu nu sunt urmaşul… craiului, să-ţi iasă asta din cap că mă jigneşti!”
Scenariul cel mai penibil, evident, vizând zona clinică, în care ai zice că nimeni n-ar accepta să se înscrie de bună voie. Dar uite că mai sunt care s-o facă. Şi încă destui.

                                                                                                               Dragobetele lui 2011

*

Nota bene: Da, termenul potrivit pentru ceea ce face dl Napoleon Săvescu & comp. acesta este: uzurparea identitiății noastre etnice. Și o face într-adevăr pe urmele lui Roesler, pas cu pas. Raționamentul lui Roesler și al roeslerienilor este următorul:
1. Dacia nu a fost niciodată romanizată, dată fiind durata mică a ocupației. După retragerea aureliană nu a mai rămas picior de roman la Nord de Dunăre.
2. În Dacia au fost aduși coloniști din toate părțile Imperiului Roman, din această amestecătură nu putea să se nască un popor.
3. Prezența românilor la Nord de Dunăre, ca populație vorbitoare a unui grai romanic, nu se poate explica decât ca o deplasare târzie din sudul Dunării a românilor, deplasare pe care documentele nu o consemnează deoarece s-a făcut ca o infiltrare, în grupuri mici, iar nu în masă.
4. Tot așa au trecut românii și dincolo de Carpați, prin infiltrare. Deja unguriii erau în Transilvania la data când primii români ajung în Ardeal și se așează pe furiș în zonele libere, de munte, neocupate de unguri.
 Cu alte cuvinte, pentru pretențiile ungurești că ei ar fi primii locuitori ai Ardealului este esențial să se demonstreze că Dacia nu a fost propriu zis romanizată niciodată! Dacă n-au reușit până acum să demonstreze asta istoricii năimiți de Budapesta, o fac în voluntariat pasionat dl Napoleon Săvescu și admiratorii săi. Singurul loc unde au șanse de a fi luați în serios este Budapesta.

Le convine lui Roesler și urmașilor săi din Ungaria sau Occident, nu puțini, le convine de minune teza românilor care, în frunte cu dl Napoleon Săvescu, susțin și ei că Dacia nu a fost romanizată! Mai ales că sunt invocate aceleași argumente lansate de Roesler în urmă cu un secol și jumătate aproape! Faptul că „istoricii” români reiau argumentele lui Roesler le va da acestor argumente o greutate pe care nu au avut-o niciodată. Mulți istoricii unguri îl vor cita cu plăcere pe dl Săvescu și a lui ceată!
    Partea a doua a tezei dlui Săvescu, cum că limba dacilor era practic identică cu a romanilor și că latinii au plecat din Carpați ca parte componentă a neamului dacic, dacii și latinii vorbind aceeași limbă în veacul al VIII-lea înainte Hristos, roeslerienii o vor lăsa deoparte sau vor rîde de ea, ca de-o absurditate, ca de un caraghiozlîc!...
    Să fim bine înțeleși: nu m-aș mira deloc și m-aș bucura dacă se va demonstra că leagănul, patria primitivă sau primară a arienilor, a indo-europenilor, a fost Valea Dunării și arcul Carpatic. Ipoteza aceasta am declarat-o demnă de atenția noastră încă în urmă cu vreo 30-40 de ani. Ea a apărut în mintea mea înainte de a o găsi formulată deja de alții. Dar asta nu va însemna că limba dacilor este limba primordială, mama tuturor limbilor din Europa! Ci vom putea conchide astfel că dacii, ca urmași ai cuiva, sunt urmașii acelor arieni care nu și-au părăsit locul de baștină! Ceea ce, desigur, nu-i de colo! De ce nu și-au părăsit baștina? Asta este însă altă discuție, care nu are relevanță lingvistică majoră.
    Distanța și diferențele dintre limba indo-europeană, a celor mai vechi arieni, și limba daco-geților va fi fiind cam aceeași ca distanța și diferențele dintre aceeași limbă și oricare altă limbă indo-europeană vorbită în urmă cu 2000 de ani.
    Expresiile limbă mamă, limbă fiică, nu trebuie să ne deformeze percepția corectă a faptelor. Aceste expresii sunt în sine niște metafore, care nu trebuie înțelese ad litteram. O mamă naște copii și nu moare odată cu nașterea copiilor! O limbă mamă dispare însă atunci când din ea se nasc una sau mai multe limbi! Nicio limbă așa zis mamă nu a supraviețuit alături de așa zisele ei limbi fiice. Spunem că mama limbilor slave este slava comună, dar nimeni n-a mai vorbit slava comună chiar din momentul în care s-au născut limbile slave cunoscute! Nici cuvîntul naștere sau momentul nașterii nu se potrivește întru totul, căci apariția unor limbi noi este un proces de transformare lentă a așa zisei limbi mamă, proces care durează câteva generații, câteva secole! Din această perspectivă trebuie privită definiția genealogică dată de Alexandru Roșetti: Limba română este limba latină așa cum a evoluat aceasta în spațiul danubian și carpatic (citez din memorie).
    De aceea este o prostie să spui că limba dacilor a fost mama altor limbi care s-au vorbit concomitent cu ea! În cazul nostru, mama limbii latine!
    Eu nu exclud – și aceasta a fost de fapt și ideea lui Nicolae Densusianu, ca latinii și grecii vechi (nu toți) să fi plecat din spațiul acesta de baștină și să ducă cu ei moștenirea comună celor care trăiau în acest spațiu. Iar prin asta să se înrudească mai mult sau mai puțin cu dacii care au rămas statornici în acest spațiu. După cum se știe – vezi la Mircea Eliade discuția despre numele dacilor, în comunitățile arhaice periodic se produceau plecări, desprinderi ale unor cete (grupuri), mai ales atunci când se ajungea la un excedent demografic. Latinii vor fi plecat de undeva, dar locul de unde au plecat nu a rămas pustiu, ci a fost locuit mai departe de persoane din același neam, care vorbeau aceeași limbă cu cei plecați. După un mileniu, cei plecați și cei rămași n-au mai vorbit aceeași limbă, iar dacă cumva s-au reîntâlnit, cu ocazia colonizării Daciei, ei nu se mai puteau înțelege între ei, deși vorbeau limbi înrudite, limbi surori!
    Nu exclud aprioric această ipoteză, ipoteza că latinii au plecat în urmă cu aproape 3000 de ani de prin părțile noastre, locuite de daci. Dar după ce emit această ipoteză trebuie să vin și cu argumente noi! Care argumente din ipoteză să facă teză!
    Am căutat, în încercările mele de a aprofunda limba latină, am căutat urmele lăsate în latină (s.n.) de o presupusă înrudire mai strânsă cu limba daco-geților. Nu am găsit mare lucru, dar asta poate avea ca explicație și nepriceperea mea. Din limba dacilor ne-au rămas mai ales nume proprii, de persoane sau de locuri, toponime, uronime etc. Din analiza acestora se vede că limba dacilor practica mult compunerea în formarea de cuvinte noi. Ca și limba greacă, germana, unele limbi slave. Latina a preferat derivarea cu sufixe și prefixe...
     Ceva-ceva tot am găsit însă. Dar nu mă încumet să trag vreo concluzie, ar trebui să se mai adune niscai probe mai ample, cu greutate mai mare și în orice caz mai multe. Mai ales că cele găsite de mine nu sunt chiar concludente. Iată două dintre ele:
- în latină exista cuvîntul cloaca, ae, care nu sună deloc latinește, ci sună foarte românește, și asta din pricina diftongului -oa, extrem de răspândit în română, aș zice caracteristic „sunetului” limbii române. Nu știu să mai existe alt cuvînt cu acest diftong în latină. Mai mult, se știe că la origine a fost un o(u). Se zicea Venus clucina, purificatoarea. Cloaca Maxima s-a numit marele canal de scurgere de la Roma construit de Tarquinius cel Bătrân. E și azi folositor. Sensul inițial a fost „pur, curat, curățitor”. Canalul respectiv curăța orașul adunând în el toate murdăriile, astfel că sensul cuvântului s-a schimbat, ajungând să însemne spațiu de strângere, colectare, adunare a murdăriilor, a dejecțiilor, prin extensie sensul cunoscut din franceză și din română. Este inexplicabilă această diftongare a lui o în latină, care se face după o regulă care în română funcționează în sute de cuvinte. Regula aceasta de diftongare a lui o ( dar și a lui e, la ea, în aceleași condiții) se știe că provine din substratul dacic. Cum să explici însă această diftongare în latină?
      L-am întrebat pe Al.Graur ce caută acest diftong în latinescul cloaca. S-a mirat și dînsul, și, deși era un mare latinist, nu a avut un răspuns. Risc eu un răspuns, cu îndrăzneala auto-didactului în materie de latină: să fie vorba oare de rămășița unui procedeu uitat, pierdut în latină, dar păstrat bine în geto-dacă și transmis în limba română? Cândva, așadar, latina va fi recurs și ea la diftongul -oa...
     Nu este exclus ca diftongarea să fie legată și de schimbarea de sens. Vezi diferența dintre Venus Clucina și Cloaca Maxima. Diftongul se potrivește mai bine unui sens peiorativ.
     Așadar, latinescul cloaca sună românește. În română diftongul respectiv ne vine din geto-dacică. În latină diftongarea *cloca-cloaca s-a produs ca ultimă manifestare a unui fenomen cândva mai viu în latină, fenomen care ar mărturisi o înrudire mai strânsă a latinei cu limba de substrat a românei. Asemănări între latină și tracă sau geto-dacă oricum există, ca efect al originii lor comune, indo-europene. Problema se pune a gradului de înrudire, a distanței lingvistice (sic!) dintre cele două limbi! În principiu, la stadiul actual al cercetărilor, această distanță pare a fi destul de mare. Zic cei cunoscători propriu ziși ai domeniului indo-europenistic că latina era o limbă centum, iar geto-daca și traca limbi satem. Ceea ce, dacă este adevărat, mărește mult distanța între cele două limbi în discuție!
       Dar nici această concluzie nu este cazul să nu fie re-evaluată! Nimic nu-i bătut în cuie în afară de principiul competenței, al profesionalizării. Există și ceea ce se cheamă să fii un auto-didact. Toată stima când acesta acceptă regulile jocului și studiază atent și profund înainte de a se aventura pe terenul ipotezelor proprii.
      Alt semn de întrebare îl ridică sufixul -andru, considerat moștenit din latină. Cuvintele formate cu acest sufix în română sunt flăcăiandru, puiandru, purcelandru, cățelandru, copilandru, feciorandru, băiețandru. Numai că orice sufix pătrunde sau se moștenește într-o limbă prin cuvinte în a căror structură intră. De pildă, sufixul -ar, din latină, a intrat în română prin derivate ca caeparius, aquarius, macellarius etc., devenite în română cepar, apar, măcelar. O dată intrat în română, el s-a putut alipi și la cuvinte împrumutate, mai noi: găzar, gospodar etc. Nu este clar însă prin ce cuvinte latinești s-a  moștenit sufixul -andru. Nu cumva, în ciuda aerului său latinesc, acest sufix vine din substrat? Mai ales că băiețandru, copilandru, flăcău(i)andru sunt cuvinte derivate de la radicali declarați cu etimologie necunoscută: băiat, copil, flăcău. Stabilim astfel o solidaritate între aceste trei cuvinte, ele nu pot avea decât aceeași origine în limba română, prin ele s-a teleportat în română și sufixul -andru. Aceste cuvinte au origine comună cu a sufixului -andru și această origine nu poate fi decât substratul.Las altora să vadă în ce măsură existența în limba dacilor a sufixului -andru apropie graiul acestora de latină...
     Deocamdată atât.
     Din păcate, din puținele date pe care le avem cu privire la limba daco-geților, inclusiv a tracilor, prin comparație cu latina nu deducem mai nimic deosebit. Caut în continuare dovezi în sprijinul ideii că latina și limba dacilor se asemănau mai mult decât latina și limba celților, să zicem, sau a goților. Dacă voi găsi asemenea dovezi nu înseamnă că se confirmă ideile pe care le-am respins. Idei care, nota bene, nu sunt propriu zis nici măcar ale lui Nicolae Densusianu, ci ale unora care l-au citit pe sărite sau prin interpuși.

Ion  Coja

Post scriptum. Revin cu o precizare: Cred și eu că plăcuțele de la Sinaia sunt autentice, nu sunt un fals. Trebuie studiate cu toată atenția. Este de neînțeles frivolitatea specialiștilor care le-au ignorat ori le-au contestat autenticitatea după ce le-au avut ani de zile la dispoziție. Chiar îți vine să spui, ardelenește, că la unii, care au multă minte, nu-i toată bună!

București, 26 februerie 2011