Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Sursă România literară 2002 > Numarul 48 > La şcoala plagiatului

La şcoala plagiatului de Solomon Marcus

În urmă cu mulţi ani, un copil s-a prezentat la o revistă cu o poezie propusă pentru publicare. Redactorul l-a recunoscut imediat, în textul respectiv, pe Coşbuc. Copilul s-a apărat: "Dar am scris-o eu!" Scrisul confirma într-adevăr o caligrafie specifică vârstei sale. Poezia nu a fost publicată (uneori, în situaţii similare, textul a fost publicat sub numele falsului autor). Copilul s-a ales totuşi cu o mângâiere pe creştet, pentru năstruşnica sa faptă.

Atunci când este vorba de obiecte materiale, o minge, un creion, copilul învaţă repede să distingă între "al meu", "al tău" şi "al lui". Ce se întâmplă însă cu lucrurile abstracte, ale spiritului, ale inteligenţei, ale sensibilităţii? Să-l urmărim în continuare pe eroul nostru. Devenit pionier şi apoi utecist, el a fost stimulat să colaboreze la revista şcolii sau la alte publicaţii locale, să prezinte "comunicări" la diferite sesiuni organizate după principiile întrecerii socialiste. Dacă nu-i trecea prin cap ceva, el găsea, cu ajutorul celor apropiaţi, cărţi, reviste sau almanahuri din care prelua pasaje mai mici sau mai mari, închegând astfel un "articol". De cele mai multe ori, nimeni nu i-a spus că, în această situaţie, este obligatoriu să se indice cu scrupulozitate sursele folosite. În mod frecvent, texte de acest fel nici măcar nu sunt însoţite de o bibliografie. Ideea că aşezarea sub un text a numelui tău te obligă să delimitezi ceea ce îţi aparţine de ceea ce este preluat de la alţii a rămas străină multor elevi şi chiar multor studenţi ajunşi în faza pregătirii lucrării de diplomă. Unii dintre ei au devenit profesori şi au continuat aceleaşi practici. Sunt rare lucrările de grad care se constituie într-o mărturie a unei experienţe la catedră cu adevărat personale, cele mai multe se prevalează de diferite surse vag indicate şi nu mai ştii cât anume e meritul autorului.

Să se fi schimbat situaţia după 1989? După cât am putut observa, problemele au rămas aceleaşi. Abundă sesiunile de comunicări ale elevilor şi ale profesorilor, fiecare şcoală, fiecare oraş, fiecare judeţ au ambiţia de a se evidenţia printr-un număr cât mai mare de participanţi. Celor mai mulţi tineri nu li se inculcă ideea că a face o comunicare înseamnă a avea ceva de spus, ceva cât de modest, dar care-ţi aparţine. Într-un fel, continuă "întrecerea socialistă", continuă să apară o sumedenie de reviste şcolare şi de altă natură, în care, alături de texte care exprimă modul autentic de a fi şi de a gândi al noilor generaţii, pot fi găsite preluări ca cele la care ne-am referit mai sus şi care constituie adevărate furturi intelectuale, furturi care, în loc să fie descurajate şi tratate ca atare, sunt trecute sub tăcere, tolerate şi, prin aceasta, stimulate.

Am fost de mai multe ori victima unor furturi de acest fel. Nu am reacţionat. Din lipsă de timp, din lipsă de energie, din lipsă de curaj? Mai degrabă mi-a fost mie ruşine de ruşinea lor. Dar oare, procedând în acest fel, nu m-am făcut şi eu complice la faptele lor? Pe de altă parte, să recunoaştem că şi o undă de simpatie se poate propaga de la cel plagiat spre cel care-l plagiază, acţiunea acestuia din urmă putând fi interpretată ca un act de admiraţie faţă de cel dintâi. Nici "dispariţia autorului", nici "întoarcerea autorului" nu intervin aici, ci un transfer al acestuia sau, dacă vreţi, o multiplicare, o "folclorizare" a sa. Specialiştii în intertextualitate pot găsi în acest fenomen un câmp vast de speculaţie.

Iată ce mi s-a întâmplat chiar zilele trecute. Răsfoiam un număr recent al "Gazetei matematice" seria A. La un moment dat, recunosc fraze care-mi sunt familiare. Mă uit mai atent şi constat că, din cele cinci pagini ale articolului respectiv, patru sunt luate tale quale din cartea mea "Şocul matematicii". Contribuţia autorilor (căci sunt doi) constă în titlul articolului, într-un preambul de o pagină, în omisiunea câtorva rânduri din textul meu şi în înlocuirea, în două locuri, a câte unui cuvânt cu un altul. Faptul remarcabil este următorul: fiecare dintre aceste "iniţiative personale" se soldează cu un eşec, o formulare nefericită, deficitară gramatical, logic sau stilistic. Autorii cad exact în păcatul pe care textul preluat îl condamnă.

Relatând toate acestea unui coleg, am primit şi "explicaţia". Pentru a fi promovaţi şi, în general, pentru a avea un dosar profesional cât mai bun, profesorilor le prinde bine să poată dovedi participarea la cât mai multe sesiuni de comunicări şi publicarea unor articole în reviste de profil. Ele se contabilizează într-o fişă de evaluare. De aici, tendinţa de a umfla zestrea profesională.

Nu ştiu care este amploarea acestui fenomen, dar rar mi s-a întâmplat să răsfoiesc o revistă şcolară şi să nu găsesc măcar vreo două articole în care absenţa oricăror referinţe bibliografice să nu apară cel puţin suspectă. S-ar putea face o tipologie a fenomenului, după gradul său de gravitate. Într-o revistă a unui important liceu din Bucureşti (colegiu naţional!) dau peste un articol despre un ilustru savant român, în care recunosc un întreg alineat preluat dintr-un articol al meu, mai vechi. La bibliografia finală este trecut volumul în care se află acest articol, dar nu şi autorul articolului. În ansamblu, legătura dintre conţinutul articolului şi bibliografia finală rămâne enigmatică. În limba engleză se face o distincţie între "references" şi "bibliography", prima variantă având în vedere referinţele bibliografice la care se trimite în locuri precise ale textului, pe când a doua poate eluda această condiţie. Nu întâmplător, unii adoptă a doua variantă, fie din neglijenţă, fie deliberat, pentru a menţine o stare de imprecizie. Prima variantă este, desigur, de preferat.

Faţă de starea de lucruri care dăinuie de multe decenii, se impune o analiză atentă a sesiunilor de comunicări din licee şi a revistelor şcolare, pentru a nu cere (deocamdată) mai mult. Îi cunosc pe unii dintre cei care, într-un moment de slăbiciune, de insuficientă luciditate, au comis fapte ca cele semnalate mai sus, pot afirma că dintre ei nu lipsesc profesori bine pregătiţi, care pun mult suflet în acţiunea pedagogică. Lucrurile nu trebuie văzute în alb şi negru; "x plagiază" nu este un predicat binar. Recent, o revistă americană a divulgat plagiatul unei celebrităţi în materie de cultură ştiinţifică, J. Casti. Cu acest prilej, s-a discutat diferenţa dintre furtul de texte şi furtul de idei, acestuia din urmă atribuindu-i-se o gravitate mai mare. De altfel, textele ştiinţifice prezintă o situaţie specifică. Local, similaritatea textuală este uneori aproape inevitabilă. Definiţia unui concept matematic, formularea unei teoreme sunt inevitabil similare la diverşi autori. Dincolo însă de această similaritate locală, diferenţele apar la nivel global, scenariul pe care-l construieşte fiecare autor îi este propriu. Dar în materie de furt de idei logica binară intră în criză.

Timp de decenii, problemele de acest fel nu şi-au găsit un cadru normal şi adecvat de discuţie. Plagiatul a fost, pe de o parte, eludat, tolerat şi stimulat, pe de altă parte, diabolizat, pus la stâlpul infamiei. Să intrăm în normalitate şi să judecăm proprietatea intelectuală cu rigoarea, dar şi cu relativitatea inevitabilă. Să stigmatizăm plagiatul, mai cu seamă în formele sale grave, extreme, dar nu şi pe plagiatori, pe care trebuie desigur să-i judecăm, să-i pedepsim, dar nu să-i înlăturăm, ca pe nişte paraziţi. Acum, a devenit o modă să se fure cu ajutorul internetului, unde pentru orice temă găseşti paginile potrivite. Profesorii au obligaţia de a educa simţul onestităţii intelectuale, de la vârsta cea mai fragedă. Acest lucru nu s-a prea făcut până acum şi molima plagiatului a putut să se propage în voie. De la discuţia unor cazuri punctuale, să trecem la analiza rădăcinilor fenomenului, pentru a-l putea eradica sau cel puţin diminua.