Ion Coja pune în discuție publică
Emanciparea țiganilor și a evreilor
La București s-a înseilat un monument memorial, dedicat holocaustului de care cică ar fi avut parte țiganii și evreii din România. Un veritabil templu al minciunii. Oamenii trec pe lângă el și scuipă cu dispreț ori își fac cruce – cu ochii mei i-am văzut și pe unii, și pe alții!, cutremurați de neobrăzarea Primăriei. Cum însă cele omenești nu sunt niciodată perfecte și fără cusur, nici ticăloșia celor care au imaginat acea mizerie în inima Capitalei nu poate fi desăvârșită. Oricât de tare s-au logodit ei cu minciuna, fără voia lor le mai scapă și câte un mic adevăr. În cazul de față, singurul adevăr din hruba de pe malul Gârlei este acela că între țigani și evrei există o mare asemănare în ceea ce privește destinul și firea lor. Meritau deci să fie puși împreună. O asemănare de care până acum nu ne-am dat seama. S-ar putea spune că monumentul are de fapt sau capătă în chip neaşteptat această menire: să-i facă pe evrei și țigani să se simtă solidari și asemănători în cuget și simțire, cum și sunt, probabil, iar pe noi să ne facă să ne dăm seama de asta. Mărturisesc că niciodată nu m-aș fi gândit la așa ceva și, cu atât mai mult, nu aș fi înțeles cât de adâncă este comunitatea de suflet și destin iudeo-țigănească dacă nu mă trezeam cu ditamai haznaua în calea pașilor mei rătăcitori prin București, hazna pe care, pentru că există, trebuie s-o umplem cu ceva. Cu ceva semnificații mai adânci. Iată cel puțin una:
Țiganii și evreii seamănă într-adevăr foarte mult. Ei sunt, se zice, popoarele cele mai oropsite de pe pământ, cele mai exploatate, supuse celor mai multe și mai dureroase discriminări. Instrumentul discriminării în societate sunt legile, poruncile care îți rânduiesc viața, adică ți-o încorsetează, te cenzurează și îți impun o sumedenie de restricții. Deseori absurde! Absurde rău! De ce vorbesc așa? Pentru că – lăsând deoparte Israelul, putem spune că cei mai mulți evrei și toți țiganii nu au o patrie a lor, trăiesc pretutindeni în țara altora. În mod normal, evreii și țiganii au obligația cetățenească de a se supune legilor din țara unde sunt cetățeni mai mult sau mai puțin egali în drepturi și obligații cu ceilalți. Dar egali, în principiu. Adică egal de exploatați în numele statului, al guvernului etc., care, pentru a funcționa, are nevoie de taxele și impozitele percepute de la oameni și mai are nevoie ca aceștia să fie ascultători față de regulile bunei conviețuiri. Adică restricții peste restricții și mâna statului vârîtă în buzunarele noastre până la cot! Inclusiv în buzunarul țiganilor și al evreilor.
Numai că pentru bietul țigan sau nefericitul de evreu nu se termină aici lista de obligații contractate încă din momentul nașterii lor. Conform unei tradiții străvechi, trăitori mereu în mijlocul altor seminții, atât țiganii cât și evreii au dezvoltat o formă de guvernare strict proprie, exclusivistă etnic vorbind, numai pentru ei, diferită de cea a „gagiilor”, respectiv a „goimilor”. (Sunt destul de puține popoarele care au în limba lor cuvinte similare lui gagiu „persoană de altă etnie decât cea țigănească” și goim „persoană de altă etnie decât cea evreiască”. Detaliu semnificativ în același sens: similaritatea de care vorbeam mai sus.) Astfel că țiganii au anumite obligații de ascultare și cotizare la stabor, iar evreii la cahal. Cele două instituții, staborul și cahalul, funcționează ca stat în stat, cu o autoritate mult superioară statului ...gagiu sau goi(m). Oricum, există la țigani și evrei o legislație și o administrație discretă (ca să nu zic secretă), care nu dă nimănui socoteală, niciunei autorități din țara gazdă, guvernare lipsită de orice suport democratic, paralelă celei oficiale și mult mai aspră în deciziile ei punitive decât legislația de stat. Subiectul este destul de bine cunoscut, nu eu îl descopăr!
Dacă odinioară, vreodată, staborul și cahalul vor fi avut rolul lor benefic – dacă, am zis!, un rol poate chiar salvator pentru seminția țigănească, respectiv evreiască, în vremurile de azi și, cu siguranță, în cele de mâine, nu mai poate fi vorba de așa ceva, funcţionarea în continuare a acestor instituţii devenind anormală, dar și inacceptabilă pentru spiritul veacului nostru și viitor.
Unul dintre efectele nefericite ale acestei situații este educația și antrenamentul mental pe care îl capătă atât țiganii, cât și evreii, năravul de a judeca și de a se comporta după un „dublu standard”, mereu cu părtinire pentru cei de-un neam și, la foarte mulți dintre ei, cu adversitate programatică față de ceilalți. (Să nu uităm, în ceea ce îi privește pe evrei, că strămoșul lor Moise este autorul primului asasinat din rațiuni rasiste, etnocidul sau genocidul punctând ciclic istoria vechilor evrei. Nu cu evrei victime ale genocidului, ci cu evrei executori şi beneficiari ai genocidului...) Acest mecanism mental, al dublului standard, spun psihiatrii, duce la neputinţa de a-ţi însuşi anumite scrupule morale firești și frecvente la oamenii ceilalți, obișnuiți, „normali”! Duce la un soi de scizofrenie, cu efecte nefaste în plan comportamental. O mulțime de texte din Talmud confirmă funcționarea acestui dublu standard, faptul că anumite restricții și scrupule evreii le au numai ei înde ei, iar față de goimi nu le mai au. Cu siguranţă la fel este și la țigani, cu deosebirea că țiganii le glosează pe cale strict orală, după ureche, iar nu pe ...note , adică în texte scrise!
Întrebarea care se pune este următoarea: se simt bine țiganii și evreii având de trăit această viață dublă? Sau: când se simte mai bine un țigan/evreu, atunci când practică un comportament corect, cinstit, față de toată lumea sau atunci când nu se simt constrânși de nicio lege morală și, vorba lui Jean Paul Sartre, văd în ceilalți Infernul însuși? În „ceilalți”, adică în noi, gagiii și goimii de noi?!...
Probabil că pot fi identificate mai multe categorii de țigani/evrei. Eu propun trei: (1) țigani și evrei care practică cu plăcere și nonșalanță dublul standard, ca pe natura lor înnăscută. I-am putea numi pe aceștia ca fiind țigani țigani sau evrei evrei. A doua categorie sunt țiganii și evreii care se poartă cu toată lumea la fel. Acest „la fel” putând avea două înțelesuri: la fel de urît, de incorect, de parcă toți oamenii, inclusiv ceilalți țigani și evrei, ar fi niște nenorociți de gagii, respectiv goimi! Sau la fel de frumos, văzând în fiecare om, indiferent de etnie, un „aproape” al său. Așadar încă două categorii: (2)țigani și evrei mizerabili, respectiv (3)țigani și evrei oameni, oameni normali. Intră aici, sper, majoritatea. Cel puțin așa credeam eu înainte de 1990... Cu altă ocazie i-am numit evrei „angelici”. Se potrivea și denumirea asta. Inclusiv pentru țigani!
După 1990 au ieșit la vedere, în clasa politică mai ales, o mulțime de țigani și evrei din prima categorie, a căror denumire este, în mod semnificativ, interșanjabilă, ei putând fi la fel de bine numiți țigani evrei sau evrei țigani, sensul este același!
Am (avut) mulți prieteni și colegi țigani/evrei din ultima speță, cea de țigani/evrei oameni. Oameni și punctum! La câțiva dintre ei le-am inspirat încredere și momentul de sinceritate în care mi-au dezvăluit o parte din nefericirea în care trăiesc țiganii/evreii obligați de tradiție – ca să nu spun mai mult!, și de practici ancestrale constrânși să se discrimineze singuri față de ceilalți. Să se discrimineze pe ascuns sau, în orice caz, cu multă discreție. Aproape că s-au și scuzat: o fac fără plăcere, nu li se pare normal ce fac, dar, deh, asta este situația, nu se văd în stare să o schimbe! Orice încercare de a ieși de sub ascultare este periculoasă, este un fel de trădare de neam! Pedepsită ca atare! Nu de legile aplicate prin tribunalele ştiute de toată lumea, ci în instanţe bine secretizate şi ascunse faţă de noi, muritorii de rând şi de alt neam... În plus, oareșicât le mai și convine din punct de vedere social, ajută în viață sprijinul celorlalți, din „trib”. M-au asigurat însă că niciodată nu au fost incorecți cu vreun gagiu/goim. I-am crezut și am rămas prieteni...
Numai că eu îmi iau în serios calitatea și calificarea mea ca prieten al țiganilor și, mai ales, al evreilor și consider că este de datoria mea să lansez prin aceste rânduri un apel, adresat celor ca mine, adică gagiilor și goimilor care au prieteni printre țigani și evrei, cerând să ne solidarizăm cu țiganii și evreii „angelici” și să punem în discuție publică situația inechitabilă în care se află țiganii și evreii, obligați să plătească impozite mai multe decât ceilalți concetățeni, obligați să dea ascultare la două legislații, mult diferite una de alta, să asculte de porunci și constrângeri pe care nu le pot contesta nicăieri etc.
De existența staborului autoritățile românești știu foarte bine. Am înțeles din presă că poliția română, în încercarea de a diminua infracționalitatea, nu ezită să colaboreze câteodată cu staborul, cu bulibașii locali etc. Întrebarea este cât știu și câte nu știu autoritățile despre aceste structuri administrative. Mi se pare de domeniul evidenței că aceste structuri, gen stabor sau cahal, încalcă drepturile omului, încalcă sistemul democratic, nesocotesc drepturile populației din țara gazdă, nesocotesc principiul transparenței politice și sociale. Și multe altele!
Cât priveşte cahalul, a cărui guvernare tiranică a avut ceva ecou în literatură, după apariţia sionismului se pare că s-a reorganizat, s-a modernizat, devenind şi mai discret, dar şi mai eficient. Israelul s-a construit nu numai cu entuziasmul unor idealişti, ci şi prin constrângeri subtile, dar categorice, ale căror victime nu au avut posibilitatea nici de a se opune, şi nici de a alege. Da, putem vorbi nu numai de palestinienii victime ale Israelului, ci şi de evrei al căror destin a fost traumatizat de agenţii sionismului şi de însăşi participarea lor forţată la proiectul sionist numit Eretz Israel. Aşa a apărut categoria, paradoxală la prima vedere, a evreilor anti-sionişti. Din ce în ce mai mulţi, critici acerbi şi îndârjiţi ai metodelor sioniste de „convingere”, înrudite cu cele comuniste şi naziste, dar mult mai inventive şi mai drastice.
Existența acestor structuri opresive nu poate fi asimilată moștenirii culturale sau spirituale, tradiției identitare și altor bla-blauri. Iar dacă cineva insistă că despre aşa ceva ar fi vorba, eticheta aceasta, de bun spiritual identitar, nu o putem accepta decât după ce aceste două instituții, Staborul și Cahalul, se vor supune de bună voie unui „control” public. Avem dreptul să ne dumirim dacă există la concetățenii noștri țigani sau evrei o ascultare şi supunere generală şi totală, a celor mai mulți, față de legi și directive al căror conţinut rămâne strict necunoscut pentru ceilalţi, pentru noi, populaţia gazdă! Aceste directive şi politici nu sunt difuzate prin mass media, nu sunt supuse dezbaterilor şi colocviilor publice, academice etc., rămân cu totul necunoscute nouă, celorlalți.
Lipsa de transparenţă în viaţa comunităţilor de ţigani sau de evrei este bine cunoscută, dar acesta nu este un motiv ca lucrurile să rămână aşa la nesfârşit. Nu cumva aceste politici şi structuri tainice au un caracter antidemocrat? Antisocial? Antinațional? Nu numai anti-evreiesc sau anti-țigănesc, ci și anti-românesc etc.? Nu putem accepta la nesfârșit că aceasta este o problemă internă! A cui internă? A unui stat care funcționează ilegal, parazitar și „pe blat” în trunchiul altui stat, cancerizându-l?...
La evreii de azi dorinţa de emancipare faţă de străvechile structuri oculte, veritabile relicve vii ale evului mediu, se pare că are o legătură directă, de la efect la cauză, cu tendinţa tot mai puternică, irepresibilă, de afirmare a etnicităţii cazare! Era şi timpul! Şi nu ne mirăm deloc dacă genotipul evreiesc, preponderent cazar (95% după unii evrei mai ...cazari), se revoltă (în fine!) împotriva lanţurilor şi chingilor în care a fost prins cu circa 1300 de ani în urmă, când, în mod cu totul nefiresc, trecerea la o nouă religie, cea mozaică, a însemnat şi asumarea unei noi identităţi etnice! Nu cunoaştem împrejurările în care s-a produs acest ciudat act de abandon de bună voie (oare?) al identităţii etnice, dar vedem în resuscitarea spiritului cazar, a identităţii etnice cazare, o nouă dovadă că sângele nu se face apă, cum au tot clamat şi sperat fel şi fel de năuci, teoreticieni ai metisării planetei.
Cred că atât țiganii, cât și evreii, pentru demnitatea lor de oameni au nevoie de altceva decât de monumente care stârnesc contestații mai mult sau mai puțin îndreptățite, de pe urma cărora discriminarea lor devine și mai adâncă! Au nevoie să se elibereze de lanțurile în care rațiuni vreodată reale, corecte, i-au discriminat şi izolat, i-au ghetoizat în chip atunci salutar probabil, salvator. Azi aceste rațiuni și-au pierdut de mult rațiunea!
Ion Coja
(Acest text se dedică lui Petre Cleja, țigan evreu şi redutabil publicist)
duminică, 27 decembrie 2009
joi, 24 decembrie 2009
Mihai Voinea, Florel Manu. Cum a îngropat Ion Iliescu Revoluţia
Cum a îngropat Ion Iliescu Revoluţia
*
Mihai Voinea, Florel Manu
* 5686 afişări
* Miercuri 23 dec 2009
Ion Iliescu, omul de care se leagă unul dintre cele mai tulburi episoade din istoria României
Ion Iliescu, omul de care se leagă unul dintre cele mai tulburi episoade din istoria României
Fostul preşedinte a semnat graţieri prin care a pus în libertate criminali din decembrie 1989. „Adevărul“ pune astăzi punct serialului „Sfârşitul Ceauşeştilor“, cu o radiografie a deciziilor scandaloase luate de Ion Iliescu în timpul Revoluţiei şi mai ales după.
Revoluţia din decembrie 1989 a făcut, în total, 5.205 victime, dintre care 1.116 morţi şi 4.089 de răniţi, conform celor mai recente date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Cifrele sunt seci. Nu încape în ele întreaga dramă.
Pe Aceeaşi Temă
* EXCLUSIV Romeo Bălan, procurorul generalilor: „Chiţac şi Stănculescu merită să facă puşcărie şi la 90 de ani”
* A vrut Militaru să-l lichideze şi pe Stănculescu?
* Dan Voinea: "Lunga preşedinţie a lui Ion Iliescu" a tergiversat ancheta asupra Revoluţiei
* Stănculescu: Iliescu a jucat cartea sovietică pe mână cu spionul Militaru
* Ei au tras în noi după 22!
taguri
* ion iliescu
* revolutie 1989
* gratiere
Cei mai mulţi oameni au murit după fuga cuplului Ceauşescu de pe acoperişul Comitetului Central. 957 din cei 1.116 morţi de la Revoluţie au decedat după acel moment-cheie din 22 decembrie, de la ora 12.09, care a simbolizat, practic, victoria Revoluţiei române. Nimic întâmplător. „Adevărul" a arătat că timp de câteva ore, cât a durat instalarea lui Iliescu în locul lui Ceauşescu, România a fost o ţară liniştită, fără morţi şi fără terorişti. Apoi a început măcelul. Care se leagă de numele Militaru şi Iliescu.
O psihoză a dezinformării
„Din păcate s-a intrat într-o paradigmă şi într-o psihoză a dezinformării care am avut efecte catastrofale şi am condus la acest număr mare de victime după 22 decembrie. Mulţi au murit ca urmare a confuziilor create, iar alţii au fost victimele unor capcane, de genul masacrului de la Otopeni. Principalii vinovaţi pentru victimele de după 22 decembrie sunt cei care au instrumentat dezinformările. Adică nimeni alţii decât cei care au preluat puterea", a comentat istoricul Stejărel Olaru.
Un recurs la statistică ne ajută să înţelegem şi mai bine: în Bucureşti şi în majoritatea oraşelor mari din ţară au fost create diversiuni care au avut menirea de a induce impresia unei lupte între popor şi forţe încă fidele regimului ceauşist. Poveştile legate de aşa-zişii terorişti au avut o contribuţie decisivă la sporirea numărului de victime în decembrie 1989.
Cei mai mulţi morţi înregistraţi după 22 decembrie au fost în Bucureşti (503), Sibiu (89), Braşov (68), Brăila (42) şi Buzău (34). Numărul total al victimelor de după fuga lui Nicolae Ceauşescu sare de 3.500, la cei 957 de morţi adăugându-se şi 2.587 de răniţi.
Înainte de 22 decembrie s-au înregistrat 159 de morţi, cei mai mulţi dintre ei (75) la Timişoara, punctul de plecare al protestelor anticomuniste. Tot în această perioadă au fost rănite 1.502 persoane.
Din fruntea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi, mai târziu, din poziţia de preşedinte ales al României, Ion Iliescu a avut grijă ca vinovaţii să scape nepedepsiţi. Aşa s-a născut o listă lungă de decrete de amnistie şi graţiere. Emil Constantinescu i-a dezamăgit şi el pe revoluţionarii autentici. El l-a graţiat, în decembrie 2000, pe Ion Coman, condamnat la 15 ani de închisoare pentru conducerea represiunii de la Timişoara (73 de morţi).
Decizii controversate luate în decembrie 1989
Numirea generalului Nicolae Militaru în funcţia de ministru al Apărării sau înfiinţarea Tribunalului Militar Excepţional sunt două dintre deciziile majore luate de Ion Iliescu în zilele Revoluţiei. Mai precis, la 23 decembrie, numirea lui Militaru în fruntea armatei şi, pe 24 decembrie, înfiinţarea Tribunalului care i-a judecat şi executat în regim de urgenţă pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Instalarea lui Nicolae Militaru în scaunul de ministru al Apărării s-a produs în după-amiaza de 23 decembrie. Martor la această numire verbală, pe moment, a fost chiar Victor Stănculescu, numit şi el, tot verbal, de Ceauşescu, în fruntea armatei, la 22 decembrie.
Stănculescu despre Militaru
Generalul Stănculescu îşi aminteşte: „Era ora 16.00, începuse întunericul de iarnă. A fost simplu. O mişcare exact de balet. Eram la telefon şi vorbeam chiar cu cazarma Târgovişte, unde erau ţinuţi Ceauşeştii... Au venit Iliescu şi Militaru în birou, şi Iliescu a venit în spatele meu şi mi-a spus: «Noi am stabilit ca ministrul Apărării să fie Militaru».
Şi atunci m-am ridicat şi am spus: «Poftiţi, luaţi loc». Şi a zis: «Nu, nu, că tu ai şi alte probleme... Te rog, rămâi acolo». Şi am rămas până a doua zi pe 24 decembrie. Eu am fost tot timpul la comandă. Eu am vorbit cu toţi comandanţii de Armată, eu ştiam datele despre ce organizasem la Timişoara".
Practic, Stănculescu dovedeşte că a fost înlăturat din funţia de ministru pe 23 decembrie. Numai că oficial, prin „Decretul nr. 3", Nicolae Militaru este numit ministru la 26 decembrie 1989. Decretul, semnat de Ion Iliescu, în calitate de preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a apărut în „Monitorul Oficial" la 27 decembrie 1989.
Decretul de numire a lui Militaru a fost precedat de un alt decret, „Decretul nr. 2", datat tot 26 decembrie 1989, care avea următorul text: „Articol unic - General-colonel în rezervă Nicolae Militaru se recheamă în cadrele active ale Armatei". În concluzie, la 23 decembrie 1989, când Stănculescu i-a cedat scaunul de ministru al Apărării lui Militaru, acesta era cadru militar în rezervă.
Tribunalul Militar Extraordinar
Decizia de înfiinţare a acestui tribunal, care pe data de 25 decembrie i-a judecat şi condamnat la moarte pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, a fost luată în WC-ul generalului Vasile Milea, în seara de 24 decembrie 1989, cu robinetele de la apă deschise, pentru a „bruia" eventualele microfoane din încăpere. A fost, iniţial, un document redactat de mână de către Ion Iliescu, el fiind dactilografiat în primele zile ale lui 1990.
Tot în „Monitorul Oficial" din 27 decembrie, înaintea decretelor de reactivare în Armată şi numirii în funcţia de ministru a lui Nicolae Militaru, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a publicat un comunicat. Atunci se hotăra: „În Capitală şi în toate judeţele ţării se instituie tribunale militare extraordinare care vor judeca toate cazurile de acte teroriste. Judecarea va urma o procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat".
Amnistii dictate de Ion Iliescu
Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, sub semnătura lui Ion Iliescu, decretul-lege amnistiază faptele considerate mai puţin grave (pînă la 3 ani închisoare), ceea ce a inclus faptele celor care i-au bătut pe revoluţionarii arestaţi.
Beneficiari ai amnistiei:
1 Miliţienii sau militarii care i-au bătut pe revoluţionarii arestaţi în acele zile.
Florin Dragomir, locotenent de Securitate din Timişoara, învinuit de cercetarea abuzivă a trei revoluţionari, pe care i-a bătut cu un par de lemn şi cu bastonul de cauciuc şi i-a călcat pe degetele de la mîini pînă la sângerare, a fost condamnat iniţial la 4 ani şi 6 luni închisoare pentru cercetare abuzivă (Sentinţa 44 din 2 aprilie 1990 a Tribunalului Militar Timişoara).
La recurs, încadrarea juridică s-a schimbat în purtare abuzivă, care se încadra în amnistie (Decizia 139 din 12 iulie 1990 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti).
2 Revoluţionarii care au săvîrşit încălcări ale legalităţii socialiste în timpul Revoluţiei.
3 Persoane care au fost încadrate la „favorizarea infractorului" pentru infracţiuni săvîrşite cu scopul reprimării Revoluţiei, cum ar fi furtul şi incinerarea cadavrelor a 40 de revoluţionari timişoreni.
Graţieri acordate de Ion Iliescu
Decretul-lege nr. 23 din 13 ianuarie 1990
Graţierea lui Traian Cozma, căpitan de Miliţie, vinovat de a fi făcut acte false pentru mai mulţi generali şi colonei implicaţi în reprimarea revoluţiei la Timişoara.
Graţierea lui Nicolae Ghircoiaş, colonel de Miliţie care a furat şi distrus arhiva Spitalului Judeţean Timiş referitoare la morţii şi răniţii din perioada Revoluţiei, participant în Operaţiunea „Trandafirul" (operaţiune desfăşurată în zilele de 18 şi 20 decembrie 1989, în cadrul acţiunilor de reprimare a Revoluţiei din decembrie 1989.
43 de cadavre ale celor împuşcaţi mortal la demonstraţiile din Timişoara în zilele de 16 şi 18 decembrie, dar şi ale unor răniţi executaţi în Spitalul Judeţean Timiş, au fost ridicate de la morga acestui spital şi transportate la Bucureşti, unde au fost incinerate în Crematoriul „Cenuşa"). Avea de ispăşit o pedeapsă de 4 ani închisoare, care a fost în întregime graţiată. Ghircoiaş este şi beneficiar al amnistiei din Decretul 3/1990, pentru o altă infracţiune săvîrşită în perioada Revoluţiei - favorizarea infractorului.
Decretul nr. 41 din 24 martie 1994
Graţierea membrilor Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR, condamnaţi pentru că în şedinţele CPEx au aprobat reprimarea Revoluţiei.
Decretul nr. 194 din 13 martie 2002
Graţierea lui Hejja Dezideriu, care în timpul Revoluţiei din 1989 participase la uciderea ofiţerului de Miliţie Agache Aurel din Tîrgu Secuiesc, ridicat post-mortem la gradul de colonel.
Decretul nr. 727 din 31 iulie 2002
Graţierea a trei ofiţeri de Armată: generalul MApN Constantin Rotariu, locotenent-colonelul Ion Păun şi căpitanul Constantin Gheorghe, condamnaţi pentru crimele săvîrşite în zona Calea Lipovei din Timişoara (6 morţi şi 30 răniţi).
Decretul nr. 229 din 14 aprilie 2003
Graţierea lui Grigorie Ghiţă, general de Miliţie, condamnat la 6 ani de închisoare în Dosarul Otopeni (a fost acuzat ca făcând parte dintre organizatorii masacrului din dimineaţa de 23 decembrie 1989 la Aeroportul Otopeni. 48 de oameni nevinovaţi şi-au pierdut viaţa, iar alţi 17 au fost răniţi).
Decretul nr. 933 din 23 decembrie 2003
Graţierea lui Iosif Veverca, maior de Miliţie condamnat pentru uciderea în timpul Revoluţiei la Timişoara a tînărului Ianoş Paris. Maiorul a fost participant în Operaţiunea „Trandafirul".
Decretul nr. 1.164 din 15 decembrie 2004
Graţierea lui Ion Corpodeanu, locotenent-colonel de Miliţie, condamnat pentru omor deosebit de grav săvârşit în timpul Revoluţiei de la Timişoara, participant în Operaţiunea „Trandafirul", graţiat în acelaşi decret în care a fost graţiat şi Miron Cozma (pentru Mineriada din 1999).
*
Mihai Voinea, Florel Manu
* 5686 afişări
* Miercuri 23 dec 2009
Ion Iliescu, omul de care se leagă unul dintre cele mai tulburi episoade din istoria României
Ion Iliescu, omul de care se leagă unul dintre cele mai tulburi episoade din istoria României
Fostul preşedinte a semnat graţieri prin care a pus în libertate criminali din decembrie 1989. „Adevărul“ pune astăzi punct serialului „Sfârşitul Ceauşeştilor“, cu o radiografie a deciziilor scandaloase luate de Ion Iliescu în timpul Revoluţiei şi mai ales după.
Revoluţia din decembrie 1989 a făcut, în total, 5.205 victime, dintre care 1.116 morţi şi 4.089 de răniţi, conform celor mai recente date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Cifrele sunt seci. Nu încape în ele întreaga dramă.
Pe Aceeaşi Temă
* EXCLUSIV Romeo Bălan, procurorul generalilor: „Chiţac şi Stănculescu merită să facă puşcărie şi la 90 de ani”
* A vrut Militaru să-l lichideze şi pe Stănculescu?
* Dan Voinea: "Lunga preşedinţie a lui Ion Iliescu" a tergiversat ancheta asupra Revoluţiei
* Stănculescu: Iliescu a jucat cartea sovietică pe mână cu spionul Militaru
* Ei au tras în noi după 22!
taguri
* ion iliescu
* revolutie 1989
* gratiere
Cei mai mulţi oameni au murit după fuga cuplului Ceauşescu de pe acoperişul Comitetului Central. 957 din cei 1.116 morţi de la Revoluţie au decedat după acel moment-cheie din 22 decembrie, de la ora 12.09, care a simbolizat, practic, victoria Revoluţiei române. Nimic întâmplător. „Adevărul" a arătat că timp de câteva ore, cât a durat instalarea lui Iliescu în locul lui Ceauşescu, România a fost o ţară liniştită, fără morţi şi fără terorişti. Apoi a început măcelul. Care se leagă de numele Militaru şi Iliescu.
O psihoză a dezinformării
„Din păcate s-a intrat într-o paradigmă şi într-o psihoză a dezinformării care am avut efecte catastrofale şi am condus la acest număr mare de victime după 22 decembrie. Mulţi au murit ca urmare a confuziilor create, iar alţii au fost victimele unor capcane, de genul masacrului de la Otopeni. Principalii vinovaţi pentru victimele de după 22 decembrie sunt cei care au instrumentat dezinformările. Adică nimeni alţii decât cei care au preluat puterea", a comentat istoricul Stejărel Olaru.
Un recurs la statistică ne ajută să înţelegem şi mai bine: în Bucureşti şi în majoritatea oraşelor mari din ţară au fost create diversiuni care au avut menirea de a induce impresia unei lupte între popor şi forţe încă fidele regimului ceauşist. Poveştile legate de aşa-zişii terorişti au avut o contribuţie decisivă la sporirea numărului de victime în decembrie 1989.
Cei mai mulţi morţi înregistraţi după 22 decembrie au fost în Bucureşti (503), Sibiu (89), Braşov (68), Brăila (42) şi Buzău (34). Numărul total al victimelor de după fuga lui Nicolae Ceauşescu sare de 3.500, la cei 957 de morţi adăugându-se şi 2.587 de răniţi.
Înainte de 22 decembrie s-au înregistrat 159 de morţi, cei mai mulţi dintre ei (75) la Timişoara, punctul de plecare al protestelor anticomuniste. Tot în această perioadă au fost rănite 1.502 persoane.
Din fruntea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi, mai târziu, din poziţia de preşedinte ales al României, Ion Iliescu a avut grijă ca vinovaţii să scape nepedepsiţi. Aşa s-a născut o listă lungă de decrete de amnistie şi graţiere. Emil Constantinescu i-a dezamăgit şi el pe revoluţionarii autentici. El l-a graţiat, în decembrie 2000, pe Ion Coman, condamnat la 15 ani de închisoare pentru conducerea represiunii de la Timişoara (73 de morţi).
Decizii controversate luate în decembrie 1989
Numirea generalului Nicolae Militaru în funcţia de ministru al Apărării sau înfiinţarea Tribunalului Militar Excepţional sunt două dintre deciziile majore luate de Ion Iliescu în zilele Revoluţiei. Mai precis, la 23 decembrie, numirea lui Militaru în fruntea armatei şi, pe 24 decembrie, înfiinţarea Tribunalului care i-a judecat şi executat în regim de urgenţă pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Instalarea lui Nicolae Militaru în scaunul de ministru al Apărării s-a produs în după-amiaza de 23 decembrie. Martor la această numire verbală, pe moment, a fost chiar Victor Stănculescu, numit şi el, tot verbal, de Ceauşescu, în fruntea armatei, la 22 decembrie.
Stănculescu despre Militaru
Generalul Stănculescu îşi aminteşte: „Era ora 16.00, începuse întunericul de iarnă. A fost simplu. O mişcare exact de balet. Eram la telefon şi vorbeam chiar cu cazarma Târgovişte, unde erau ţinuţi Ceauşeştii... Au venit Iliescu şi Militaru în birou, şi Iliescu a venit în spatele meu şi mi-a spus: «Noi am stabilit ca ministrul Apărării să fie Militaru».
Şi atunci m-am ridicat şi am spus: «Poftiţi, luaţi loc». Şi a zis: «Nu, nu, că tu ai şi alte probleme... Te rog, rămâi acolo». Şi am rămas până a doua zi pe 24 decembrie. Eu am fost tot timpul la comandă. Eu am vorbit cu toţi comandanţii de Armată, eu ştiam datele despre ce organizasem la Timişoara".
Practic, Stănculescu dovedeşte că a fost înlăturat din funţia de ministru pe 23 decembrie. Numai că oficial, prin „Decretul nr. 3", Nicolae Militaru este numit ministru la 26 decembrie 1989. Decretul, semnat de Ion Iliescu, în calitate de preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a apărut în „Monitorul Oficial" la 27 decembrie 1989.
Decretul de numire a lui Militaru a fost precedat de un alt decret, „Decretul nr. 2", datat tot 26 decembrie 1989, care avea următorul text: „Articol unic - General-colonel în rezervă Nicolae Militaru se recheamă în cadrele active ale Armatei". În concluzie, la 23 decembrie 1989, când Stănculescu i-a cedat scaunul de ministru al Apărării lui Militaru, acesta era cadru militar în rezervă.
Tribunalul Militar Extraordinar
Decizia de înfiinţare a acestui tribunal, care pe data de 25 decembrie i-a judecat şi condamnat la moarte pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, a fost luată în WC-ul generalului Vasile Milea, în seara de 24 decembrie 1989, cu robinetele de la apă deschise, pentru a „bruia" eventualele microfoane din încăpere. A fost, iniţial, un document redactat de mână de către Ion Iliescu, el fiind dactilografiat în primele zile ale lui 1990.
Tot în „Monitorul Oficial" din 27 decembrie, înaintea decretelor de reactivare în Armată şi numirii în funcţia de ministru a lui Nicolae Militaru, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a publicat un comunicat. Atunci se hotăra: „În Capitală şi în toate judeţele ţării se instituie tribunale militare extraordinare care vor judeca toate cazurile de acte teroriste. Judecarea va urma o procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat".
Amnistii dictate de Ion Iliescu
Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, emis de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, sub semnătura lui Ion Iliescu, decretul-lege amnistiază faptele considerate mai puţin grave (pînă la 3 ani închisoare), ceea ce a inclus faptele celor care i-au bătut pe revoluţionarii arestaţi.
Beneficiari ai amnistiei:
1 Miliţienii sau militarii care i-au bătut pe revoluţionarii arestaţi în acele zile.
Florin Dragomir, locotenent de Securitate din Timişoara, învinuit de cercetarea abuzivă a trei revoluţionari, pe care i-a bătut cu un par de lemn şi cu bastonul de cauciuc şi i-a călcat pe degetele de la mîini pînă la sângerare, a fost condamnat iniţial la 4 ani şi 6 luni închisoare pentru cercetare abuzivă (Sentinţa 44 din 2 aprilie 1990 a Tribunalului Militar Timişoara).
La recurs, încadrarea juridică s-a schimbat în purtare abuzivă, care se încadra în amnistie (Decizia 139 din 12 iulie 1990 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti).
2 Revoluţionarii care au săvîrşit încălcări ale legalităţii socialiste în timpul Revoluţiei.
3 Persoane care au fost încadrate la „favorizarea infractorului" pentru infracţiuni săvîrşite cu scopul reprimării Revoluţiei, cum ar fi furtul şi incinerarea cadavrelor a 40 de revoluţionari timişoreni.
Graţieri acordate de Ion Iliescu
Decretul-lege nr. 23 din 13 ianuarie 1990
Graţierea lui Traian Cozma, căpitan de Miliţie, vinovat de a fi făcut acte false pentru mai mulţi generali şi colonei implicaţi în reprimarea revoluţiei la Timişoara.
Graţierea lui Nicolae Ghircoiaş, colonel de Miliţie care a furat şi distrus arhiva Spitalului Judeţean Timiş referitoare la morţii şi răniţii din perioada Revoluţiei, participant în Operaţiunea „Trandafirul" (operaţiune desfăşurată în zilele de 18 şi 20 decembrie 1989, în cadrul acţiunilor de reprimare a Revoluţiei din decembrie 1989.
43 de cadavre ale celor împuşcaţi mortal la demonstraţiile din Timişoara în zilele de 16 şi 18 decembrie, dar şi ale unor răniţi executaţi în Spitalul Judeţean Timiş, au fost ridicate de la morga acestui spital şi transportate la Bucureşti, unde au fost incinerate în Crematoriul „Cenuşa"). Avea de ispăşit o pedeapsă de 4 ani închisoare, care a fost în întregime graţiată. Ghircoiaş este şi beneficiar al amnistiei din Decretul 3/1990, pentru o altă infracţiune săvîrşită în perioada Revoluţiei - favorizarea infractorului.
Decretul nr. 41 din 24 martie 1994
Graţierea membrilor Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR, condamnaţi pentru că în şedinţele CPEx au aprobat reprimarea Revoluţiei.
Decretul nr. 194 din 13 martie 2002
Graţierea lui Hejja Dezideriu, care în timpul Revoluţiei din 1989 participase la uciderea ofiţerului de Miliţie Agache Aurel din Tîrgu Secuiesc, ridicat post-mortem la gradul de colonel.
Decretul nr. 727 din 31 iulie 2002
Graţierea a trei ofiţeri de Armată: generalul MApN Constantin Rotariu, locotenent-colonelul Ion Păun şi căpitanul Constantin Gheorghe, condamnaţi pentru crimele săvîrşite în zona Calea Lipovei din Timişoara (6 morţi şi 30 răniţi).
Decretul nr. 229 din 14 aprilie 2003
Graţierea lui Grigorie Ghiţă, general de Miliţie, condamnat la 6 ani de închisoare în Dosarul Otopeni (a fost acuzat ca făcând parte dintre organizatorii masacrului din dimineaţa de 23 decembrie 1989 la Aeroportul Otopeni. 48 de oameni nevinovaţi şi-au pierdut viaţa, iar alţi 17 au fost răniţi).
Decretul nr. 933 din 23 decembrie 2003
Graţierea lui Iosif Veverca, maior de Miliţie condamnat pentru uciderea în timpul Revoluţiei la Timişoara a tînărului Ianoş Paris. Maiorul a fost participant în Operaţiunea „Trandafirul".
Decretul nr. 1.164 din 15 decembrie 2004
Graţierea lui Ion Corpodeanu, locotenent-colonel de Miliţie, condamnat pentru omor deosebit de grav săvârşit în timpul Revoluţiei de la Timişoara, participant în Operaţiunea „Trandafirul", graţiat în acelaşi decret în care a fost graţiat şi Miron Cozma (pentru Mineriada din 1999).
miercuri, 23 decembrie 2009
Goana dupa aurul de la Rosia Montana
Goana dupa aurul de la Rosia Montana: Ce spun viitorii ministri Videanu, Borbely si Hunor, in ce stadiu este controversatul proiect minier si ce profit promite Gabriel Resources pentru statul roman
de Attila Biro HotNews.ro
Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:42 Actualitate | Mediu
Trei ministri ai viitorului cabinet Boc, Adriean Videanu, Laszlo Borbely si Kelemen Hunor si-au exprimat public pozitia si intentiile fata de proiectul minier de la Rosia Montana, in cadrul audierilor parlamentare de marti 22 decembrie. In acest moment, procedurile de avizare ale controversatului proiect minier de la Rosia Montana sunt inghetate la ministerul Mediului, dupa ce mai multe acte au fost contestate in instanta de ONG-urile care se opun deschiderii minei de aur.
Compania canadiana Gabriel Resources sustine ca statul romana va castiga 4 miliarde de dolari. Presupusul profit va fi insa esalonat pe 16 ani, dar nu exista nici o garantie in afara declaratiilor companiei. Singurul contract dintre compania canadiana si statul roman, reprezentat de licenta de exploatare, este insa secretizat.
Garantii de 101% ca nu va polua
Si viitorul ministru al Mediului si Padurilor , Laszlo Borbely, si-a facut public punctul de vedere asupra proiectului minier de la Rosia Montana. “Eu am o pozitie foarte clara pana cand nu am o asigurare de 101 la suta ca nu va polua si stim ca am avut precendente in Romania cu poluarea din Maramures; deci, pana cand nu avem garantii de 101 la suta, pana atunci pozitia mea e ferma: aceasta investitie nu trebuie pornita. In momentul de fata sunt discutii; exista si o comisie mixta romano-maghiara. Suntem in faza in care adunam date ca sa vedem ce facem", a declarat Laszlo Borbely.
In cadrul audierilor in comisiile de specialitate ale Parlamentului, viitorul ministru a oferit si o informatie noua. El a mentionat ca Gabriel Resources, actionarul majoritar al Rosia Montana, Gold Corporation, a facut demersuri pentru obtinerea unui nou plan urbanistic zonal, fostul PUZ fiind anulat in instanta fapt ce in 2007 a dus si la stoparea procedurii de evaluare a proiectului de catre guverul roman.
Oportunitate
Adriean Videanu a spus din nou, in cadrul audierilor de marti, 22 decembrie, ca dorinta sa este ca proiectul minier de la Rosia Montana sa devina operational. "Romania are 18 campuri aurifere care pot sa reprezinte o mare oportunitate. Reevaluarea proiectului poate sa reprezinte o oportunitate daca tinem cont de exigentele de mediu. A existat si o comisie parlamentara care s-a pronuntat asupra acestui proiect. Vom tine cont de toate sugestiile facute in timpul dezbaterilor publice, inclusiv de toate hotararile de instanta care s-au dat, dar este un potential al resurselor minerale pe care Romania nu-l valorifica. Romania importa de zeci de miliarde ceea ce inseamna resurse minerale. Proiectul de dezvoltare al acestui zacamant este sub aspectul tehnic. Din momentul obtinerii avizului de mediu, din evaluari, se vor cheltui in medie cam 1 milion de dolari pe zi, bani care vor insemna locuri de munca, in perioada de varf de sarcina."
Atentie la muzeu
Kelemen Hunor a fost si el chestionat despre proiectul minier de parlamentarii care l-au audiat in calitate de ministru propus pentru Cultura. Kelemen Hunor a declarat ca, in calitate de ministru, nu se va grabi cu avizele pentru Rosia Montana. "Sunt convins ca, fara o cercetare prealabila, fara o cercetare foarte atenta nu se poate trece la urmatoarea faza", a declarat Kelemen Hunor. El a mai arata si ca peste 10.500 de piese au fost restaurate si inventariate dupa cercetarile arheologice care au inceput dupa 2001, care reprezinta baza pentru un viitor muzeu de la Rosia Montana.
Proiectul minier din judetul Alba a revenit in dezbaterea publica dupa ce Adriean Videanu a declarat public ca doreste ca proiectul sa fie inclus in programul de Guvernare si ca este necesara demararea rapida a extractiei aurului deoarece pretul acestui metal pretios este foarte bun.
In iulie 2009 presedintele Traian Basescu a vizitat Rosia Montana. In campania electorala Traian Basescu a declarat ca nu se poate pronunta nici pro nici contra proiectului deoarece nu are la indemana o concluzie clara a unor specialisti. "Nu o sa intru nici in demagogia de a pune problema 'nu, nu se poate exploata', pentru ca 80% din romani spun sa nu exploatam, si n-o sa intru nici in capcana de a spune 'sunt sase sute de tone de aur, doua mii de tone de argint, este criza, hai sa le exploatam!'. Deci, astept o optiune facuta de oameni de stiinta", a declarat Traian Basescu.
Cifrele afacerii Rosia Montana
* Intr-un raport tehnic al Gabriel Resources din mai 2009 se arata ca estimarile pentru proiectul minier de la Rosia Montana sunt de 224 de tone de aur si 822 de tone de argint pentru intreaga perioada de viata a minei concentratia medie a aurului fiind estimata la 1,46 grame pe tona si 6,88 de grame pe tona. Detaliile tehnice ale exploatarii pot fi consultate aici.
* Potrivit aceluiasi raport tehnic, exploatarea miniera urmeaza sa se intinda pe 16 ani. Gabriel Resources a avansat atat in materialele publicitare cat si in documentele si declaratiile publice ideea ca in cei 16 ani de exploatare miniera statul roman ar avea de castigat 4 miliarde de dolari, adica 250 de milioane de dolari pe an, respecitv 21 de milioane de dolari pe luna sau aproape 700 mii de dolari pe zi.
* Cele 4 miliarde contabilizate de rapoartele companiei Gabriel Resources se compun din taxele miniere, redeventa cuvenita exploatarii si din dividendele cuvenite statului, care are peste 19% din actiunile Rosia Montana Gold Corporation, detinatoarea licentei de exploatare. Redeventa pentru aur este de 2%, cota procentuala din valoarea productiei miniere prevazuta in legea minelor. Detalii despre cotele de redeventa aici. Compania canadiana mai promite si crearea a peste 2.300 de locuri de munca in timpul fazei de constructie a noii mine si a peste 800 de locuri de munca permanente in faza operationala a minei.
Maximizarea profitului pentru statul roman. Surse politice au declarat insa pentru HotNews.ro ca redeventele si profitul pe care statul roman ar urma sa le incaseze de la Rosia Montana ar trebui renegociate: “Trebuie sa maximizam profitul pentru statul roman si sa fim atenti ca investiile de mediu sa cada in sarcina Gabriel Resources, altfel riscam ca statul roman sa ia 6 lei din exploatare si sa investeasca 7 in ecologizare”.
Cifrele profitului de care urmeaza sa beneficieze statul roman au fost contestate de opinia publica si in special de ONG-urile care se opun proiectului. Toate cifrele prezentate mai sus sunt estimari ale companiei canadiene Gabriel Resources si trebuie luate cu o doza de scepticism avand in vedere ca evaluarea cantitatii de aur si argint a fost facuta de companie si nu se cunosc detaliile licentei de exploatare.
* Licenta secreta. Potrivit datelor oficiale ale Agentiei Nationale a Resurselor Minerale licenta de exploatare a zacamantului de la Rosia Montana a fost acordata in 1999 prin negociera directa de catre guvernul roman catre compania de stat Minvest Deva; licenta a fost apoi transferata catre Rosia Montana Gold Corporation al carei actionar majoritar s-a schimbat de mai multe ori. In prezent, actionar principal, cu 80%, este Gabriel Resources. Angajamentele economice si detaliile licentei nu au fost facute publice, documentul fiind secretizat, la fel ca si in cazul Sterling. In 2007, dupa ce Parlamentul a cerut oficial desecretizarea licentei, ANRM a solicitat la randul sau companiei Gabriel Resources acordul pentru desecretizarea licentei, dar compania a refuzat.
* Ce-i lipseste proiectului. In acest moment, procedurile pentru avizarea proiectului minier sunt inghetate la ministerul Mediului inca din 2007. Ministerul poate decide reluarea procedurii de avizare. In 2004, compania canadiana Gabriel Resources a demarat procedurile legale pentru implementarea proiectului minier. Unul dintre cele mai importante documente pe care compania trebuie sa il obtina inainte de a incepe prelucrarea minereului de aur este acordul de mediu. Aproape fiecare aprobare si fiecare document important obtinut de companie a fost contestat in instanta de ONG-urile care se opun proiectului (cele mai active ONG-uri in acest caz fiind Alburnus Maior si Centrul pentru Resurse Juridice). Din 2004 pana in 2007 compania canadiana Gabriel Resources a urmat mai multe proceduri si a solicitat si a obtinut o serie de aprobari de la institutiile statului.
* Proceduri oprite. In 2007, ministerul Mediului condus atunci de Attila Korodi (UDMR) a oprit procedurile in cazul Rosia Montana. "In prezent Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile este in imposibilitate de a continua procedura de evaluare a impactului asupra mediului intrucat unul din documentele depuse de titular in sustinerea cererii, respectiv certificatul de urbanism nr. 105/2007, nu poate produce efecte juridice fiind suspendat de drept", se mentioneaza pe pagina de Internet a ministerului Mediului. O sinteza a actelor si procedurilor pe care le-a urmat compania si deciziile ministerului Mediului pot fi consultate aici. Noul ministru al mediului este udemeristul Laszlo Borbely. In perioada 2007 – 2008, Borbely a fost ministru al Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor.
Citeşte mai multe despre laszlo borbely • redeventa • adriean videanu • ministerul mediului • exploatare aur • rosia montana gold corporation
FACEBOOK TWITTER DELICIOUS REDDIT RSS
Click here to find out more!
1655 vizualizări
Comentariul va fi vizibil după validarea de către editorul site-ului.
Vă mulţumim.
Comentariul nu a putut fi salvat din cauza unei erori pe server.
Toate câmpurile sunt obligatorii.
Daca nu sunteţi înregistrat, comentariul dumneavoastră
va apărea cu sufixul 'Anonim'.
Nume
Adresa e-mail
Subiect
Comentariu
Avertisment: Autorul comentariului va fi singurul responsabil de conţinutul acestuia şi îşi va asuma eventualele daune, în cazul unor acţiuni legale împotriva celor publicate.
adaugare comentariu
[
28 comentarii
*
+8 (8 voturi)
Foarte bine.... (Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:53)
Zgabeartza Iftode [utilizator]
... punctat dl. Borbely in privinta asta. Dar va rog, aveti grija ca sunteti propus si Ministru al Padurilor care trebuie protejate in Romania si nu taiate!
raspunde trimite
o
+6 (6 voturi)
Nu vrem cianuri! (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:23)
Cezar [anonim] i-a raspuns lui Zgabeartza Iftode
Cianurile ne vor otravi mediul.
Si acest proiect al Gold Corporation va distruge potentialul turistic al zonei.
Va aduce putin profit pe termen scurt dar apoi zona va fi compromisa.
Daca nici tu nu esti de acord cu acest proiect te invit sa vii pe pagina SOS Rosia Montana care are deja peste 500 de sustinatori pe Facebook:
http://www.Facebook.com/Rosia.Montana
raspunde trimite
o
0 (0 voturi)
Altceva (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:40)
Elect [anonim] i-a raspuns lui Zgabeartza Iftode
Padurile sunt altceva...Dar despre aur trebuiau sa se pronunte
raspunde trimite
*
+3 (7 voturi)
Nu putem accepta asa ceva (Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:58)
Moi [anonim]
Indiferent de ce o zice Videanu, Boc si cat de mare o fi spaga lor si a stapanului lor.
Pur si simplu nu acceptam.
Daca se vor incapatana sa dea aprobarea acestui proiect criminal, promitem ca o sa zboare si din Guvern si din Parlament si de la Presedentie.
PUNCT !
raspunde trimite
o
-3 (5 voturi)
Trebuie (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:18)
Paul [anonim] i-a raspuns lui Moi
Stiam ca cei care vor veni la putere vor avea de luat cateva decizii dificile. Cateodata ca sa vindeci un om trebuie sa il operezi, e dureros si ramane cicatrice, dar inevitabil.
raspunde trimite
o
-3 (5 voturi)
Anonim ai sa ramai (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:36)
facaldo [anonim] i-a raspuns lui Moi
Bai tampitel de anonim, tu crezi ca se ia cineva dupa patriotismul tau de rahat ? aici se moare de foame cu aurul sub noi,de ecologizare nu sunt bani, iar de ce este in stare statul Roman s-a vazut 50 de ani de dezastru pe care acum il curata altii.... evident cu un profit ca doar nu se ia aurul cu lingura cum cred unii ca tine. Se cheltuiesc foarte multi bani pe tehnologie si mana de lucru, si pentru asta lasa in tara 4 miliarde de dolari si un mediu ecologizat.PRICEPI ???
raspunde trimite
+
0 (0 voturi)
tampitel... (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:54)
mda [anonim] i-a raspuns lui facaldo
bai baiatule cate firme ai vazut tu sa -si faca treaba pana la capat ?? niciuna nicaieri in lume mai ales intr-o tara din lumea 3 cum e romania. ce crezi ca aia or sa umble la buzunarul lor sa faca ecologizarea dupa???daca-s asa de tari de ce nu vorbesc cu cartile pe fata de ce nu desecretizeaza contractu lu peste sa vedem ce avem de castigat si de pierdut?? si ce crezi ca h*******ii astia ce-s la guvernare acum is in stare sa-i traga la raspundere ca de ce nu au ecologizat? nu-s in stare sa traga la raspundere o firmulita ce a facut o lucrare de c***at pentru ei daramite un astfel de investitor. sa puna garantie 100 % fonduri la dispozitia guvernului cu bani ce trebuie investiti in ecologizare apoi sa purceada la treaba. hai la plimbare
raspunde trimite
*
+3 (7 voturi)
Bravo Borbely (Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:59)
mihai2k [utilizator]
Tine-o tot asa.
Nu-i lasa, Videanu e instare sa o vanda si pe mama ( a lui,. desigur ), numai sa ii iasa si lui un comision gras.....
raspunde trimite
o
-4 (4 voturi)
De tocmai Borbely (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:33)
Malin [anonim] i-a raspuns lui mihai2k
Are alte interese decat ale noastre?
raspunde trimite
+
0 (0 voturi)
? (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:56)
nicu [anonim] i-a raspuns lui Malin
cred ca semnu "?" e in plus trebuia un "!" sau un "."
raspunde trimite
*
+5 (7 voturi)
4 miliarde in 16 ani...ha (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:00)
bgd [anonim]
250 de milioane pe an? Asta-i profitul pe care l-ar face statul roman? Bataie de joc...
Exact cum s-a spus si in articol....ecologizarea trebuie sa revina firmei Gabriel Resources, profitul statului renegociat "la sange"... si tremestrial ministerul mediului sa controleze exploatarea. Pt ca renuntarea la proiect nici nu intra in discutie, presupun.
raspunde trimite
*
+5 (7 voturi)
Licenta secreta (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:00)
Ronin [utilizator]
Dovada clara ca ne trag in piept. Nene Videne, atentie la neatentie ca ne superi rau! Exclusa exploatarea in conditiile VOASTRE!!! Castigul ar fi mult mai mare pentru statul roman daca s-ar investi in turism in acea zona. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca va fi un castig curat si care va veni in fiecare an la buget (nu doar pe o perioada limitata). Bagati-va mintile-n cap si incepeti sa ganditi. Resursa asta e mult mai profitabila daca ramane acolo unde e si exploatarea ei nu rade de pe fata pamantului cativa munti si mii de ani de istorie. Deci sa se exploateze, dar....turistic! I rest my case.
raspunde trimite
o
-5 (7 voturi)
Faceti altundeva turism (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:20)
Melanie [anonim] i-a raspuns lui Ronin
De ce nu investiti in turism in alta parte. Nu ti se pare complet idiot sa investesti in turism pe cel mai mare zacamant de aur din Europa?
raspunde trimite
+
0 (0 voturi)
nu (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:58)
nicu [anonim] i-a raspuns lui Melanie
da de ce in alta parte? ce avem acumulari artificiale de pe vremea dacilor sau galeri romane in alta parte?
raspunde trimite
o
+2 (4 voturi)
Bani de curatenie draga stat roman. Uitasi (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:27)
Hihi [anonim] i-a raspuns lui Ronin
Statul a scos ce a avut de scos de acolo. In loc sa tipati la canadieni puteti sa tipati la romani care nu si-au curatat in urma.
raspunde trimite
o
+1 (1 vot)
AI FOST LA ROSIA MONTANA ??? (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:43)
facaldo [anonim] i-a raspuns lui Ronin
Cine vorbeste de turism aici sigur nu are habar de ce zice, 2 turisti in 2 ani la o pensiune frumoasa......ce sa vada lumea o fosta exploatare de stat lasata in paragina ? celelate obiective le vad in treacat si atat......VORBITI FARA SA STITI CU CE SE MANANCA TURISMUL
raspunde trimite
*
-2 (6 voturi)
Sa speram ca nu va mai lasati intimidati (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:04)
Tudor [anonim]
Si ca se va incepe odata proiectul Important e ca acesta firma canadiana sa ofere in urma negocierilor garantii pentru ecologizare. Nu era cazul sa se taraganeze atat de mult cand proiecte care poluau mult mai mult erau in functiune. Nimeni nu poate nega ca sunt destul de multi bani pentru un singur proiect de investitii.
raspunde trimite
*
0 (4 voturi)
Noi si ei (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:08)
Prostu [anonim]
Muntii nostri aur poarta
Noi cersim din poarta-n poarta
Ole !
raspunde trimite
o
-1 (5 voturi)
Cersesti tu (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:24)
Llosa [anonim] i-a raspuns lui Prostu
/ Ma desteptilor , dar daca nu scoatem aurul nu tot cersim. Care e diferenta? Voi nu vedeti ca expresia asta cretina spune exact contrariul a ceea ce intentionati?(editat de HotNews.ro)
raspunde trimite
+
+3 (3 voturi)
Chiar ? (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:36)
Prostu [anonim] i-a raspuns lui Llosa
Pai asta-i spilu !
Exploatam , da nu vede boboru nica !
Capisci ?
raspunde trimite
*
-1 (5 voturi)
Cutia pandorei (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:08)
Pandora [anonim]
Romanii asteapta marea cu sarea de la aurul din Apuseni. Nu poti pune tara pe picioare doar cu Rosia Montana dar poti incerca. Ce o sa ma mai distreze urmatoarele comentarii: vine apocalipsa, ne innecam in cianura... bla... bla ... bla. Voi va auziti?
raspunde trimite
*
-6 (6 voturi)
Ministru suspect la cultura (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:12)
Gorgor [anonim]
Singurul in care nu am incredere e Klemen Hunor. Nu am crezut niciodata ca un ungur va putea reprezenta impartial interesele romanilor. Cu atat mai putin interesele culturale. Sa nu taraganeze avizul ...Nu e in interesul ungurilor ca noi sa avem stabilitate economica
raspunde trimite
*
+2 (6 voturi)
felicitari (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:20)
alina [anonim]
Felicitari celor care au votat cu basescu si implicit au instaurat noul ( sau vechiul) guvern Boc.....cu Videanu, Berceanu & Co. Despre UDMR ..ce sa mai spunem..ce, e tara lor? normal ca nu le pasa. Dar tara asta se pare ca nici a noastra nu e...ci a lui Basescu. Meritam ce ni se intampla, pentru lipsa de pozitie publica a tuturor oamenilor..lasa, sa faca ei burtile mari...sau conturile. Abia acum se vede adevarata fata a alesilor nostri...
raspunde trimite
*
0 (4 voturi)
bataie de joc (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:53)
ela [anonim]
deja Imi pare rau ca am votat cu PDL-ul si Basescu ... dar lasa ca avem alegeri peste 1 an si de data asta stiu pe cine pun stampila
raspunde trimite
*
+1 (1 vot)
Dacii scoteau aurul fara tehnologie moderna (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:04)
dip [anonim]
Nu pricep dece noi nu putem exploata zacamintele si trebuie sa vina altii sa scoata aurul si argintul. Probabil statul nu da comisioane.
cu stima
raspunde trimite
*
0 (0 voturi)
Kelemen Hunor (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:08)
Wesley [anonim]
Breh, nu va suparati, dar nici macar o singura data nu reusiti sa-i scrietzi corect numele lu Kelemen Hunor.
Kelemen e numele de familie!
raspunde trimite
*
+2 (2 voturi)
egoism, prostie si bani ...combinatia perfecta (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:18)
daniel [anonim]
Pentru cei care sustin acest proiect :
- probabil ca toata viata voastra ati trait doar pentru voi, intr-un egoism total...hai sa ne gandim si la generatiile viitoare si sa vedem ce lasam in urma, niste gropi verzi care put a cianura sau niste munti care sunt acolo de mii de ani...apropo, in urma ecologizarii zonei vor fi reconstruiti si muntii?..:::)))...sau mai bine...ca sa creem 1000 - 2000 de locuri de munca propun sa taiem si padurile care mai sunt inca in picioare, ce?astea nu sunt tot resurse?...si ca sa inchei apoteotic...dupa noi potopul !!!!! ....HALAL POPOR...
raspunde trimite
de Attila Biro HotNews.ro
Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:42 Actualitate | Mediu
Trei ministri ai viitorului cabinet Boc, Adriean Videanu, Laszlo Borbely si Kelemen Hunor si-au exprimat public pozitia si intentiile fata de proiectul minier de la Rosia Montana, in cadrul audierilor parlamentare de marti 22 decembrie. In acest moment, procedurile de avizare ale controversatului proiect minier de la Rosia Montana sunt inghetate la ministerul Mediului, dupa ce mai multe acte au fost contestate in instanta de ONG-urile care se opun deschiderii minei de aur.
Compania canadiana Gabriel Resources sustine ca statul romana va castiga 4 miliarde de dolari. Presupusul profit va fi insa esalonat pe 16 ani, dar nu exista nici o garantie in afara declaratiilor companiei. Singurul contract dintre compania canadiana si statul roman, reprezentat de licenta de exploatare, este insa secretizat.
Garantii de 101% ca nu va polua
Si viitorul ministru al Mediului si Padurilor , Laszlo Borbely, si-a facut public punctul de vedere asupra proiectului minier de la Rosia Montana. “Eu am o pozitie foarte clara pana cand nu am o asigurare de 101 la suta ca nu va polua si stim ca am avut precendente in Romania cu poluarea din Maramures; deci, pana cand nu avem garantii de 101 la suta, pana atunci pozitia mea e ferma: aceasta investitie nu trebuie pornita. In momentul de fata sunt discutii; exista si o comisie mixta romano-maghiara. Suntem in faza in care adunam date ca sa vedem ce facem", a declarat Laszlo Borbely.
In cadrul audierilor in comisiile de specialitate ale Parlamentului, viitorul ministru a oferit si o informatie noua. El a mentionat ca Gabriel Resources, actionarul majoritar al Rosia Montana, Gold Corporation, a facut demersuri pentru obtinerea unui nou plan urbanistic zonal, fostul PUZ fiind anulat in instanta fapt ce in 2007 a dus si la stoparea procedurii de evaluare a proiectului de catre guverul roman.
Oportunitate
Adriean Videanu a spus din nou, in cadrul audierilor de marti, 22 decembrie, ca dorinta sa este ca proiectul minier de la Rosia Montana sa devina operational. "Romania are 18 campuri aurifere care pot sa reprezinte o mare oportunitate. Reevaluarea proiectului poate sa reprezinte o oportunitate daca tinem cont de exigentele de mediu. A existat si o comisie parlamentara care s-a pronuntat asupra acestui proiect. Vom tine cont de toate sugestiile facute in timpul dezbaterilor publice, inclusiv de toate hotararile de instanta care s-au dat, dar este un potential al resurselor minerale pe care Romania nu-l valorifica. Romania importa de zeci de miliarde ceea ce inseamna resurse minerale. Proiectul de dezvoltare al acestui zacamant este sub aspectul tehnic. Din momentul obtinerii avizului de mediu, din evaluari, se vor cheltui in medie cam 1 milion de dolari pe zi, bani care vor insemna locuri de munca, in perioada de varf de sarcina."
Atentie la muzeu
Kelemen Hunor a fost si el chestionat despre proiectul minier de parlamentarii care l-au audiat in calitate de ministru propus pentru Cultura. Kelemen Hunor a declarat ca, in calitate de ministru, nu se va grabi cu avizele pentru Rosia Montana. "Sunt convins ca, fara o cercetare prealabila, fara o cercetare foarte atenta nu se poate trece la urmatoarea faza", a declarat Kelemen Hunor. El a mai arata si ca peste 10.500 de piese au fost restaurate si inventariate dupa cercetarile arheologice care au inceput dupa 2001, care reprezinta baza pentru un viitor muzeu de la Rosia Montana.
Proiectul minier din judetul Alba a revenit in dezbaterea publica dupa ce Adriean Videanu a declarat public ca doreste ca proiectul sa fie inclus in programul de Guvernare si ca este necesara demararea rapida a extractiei aurului deoarece pretul acestui metal pretios este foarte bun.
In iulie 2009 presedintele Traian Basescu a vizitat Rosia Montana. In campania electorala Traian Basescu a declarat ca nu se poate pronunta nici pro nici contra proiectului deoarece nu are la indemana o concluzie clara a unor specialisti. "Nu o sa intru nici in demagogia de a pune problema 'nu, nu se poate exploata', pentru ca 80% din romani spun sa nu exploatam, si n-o sa intru nici in capcana de a spune 'sunt sase sute de tone de aur, doua mii de tone de argint, este criza, hai sa le exploatam!'. Deci, astept o optiune facuta de oameni de stiinta", a declarat Traian Basescu.
Cifrele afacerii Rosia Montana
* Intr-un raport tehnic al Gabriel Resources din mai 2009 se arata ca estimarile pentru proiectul minier de la Rosia Montana sunt de 224 de tone de aur si 822 de tone de argint pentru intreaga perioada de viata a minei concentratia medie a aurului fiind estimata la 1,46 grame pe tona si 6,88 de grame pe tona. Detaliile tehnice ale exploatarii pot fi consultate aici.
* Potrivit aceluiasi raport tehnic, exploatarea miniera urmeaza sa se intinda pe 16 ani. Gabriel Resources a avansat atat in materialele publicitare cat si in documentele si declaratiile publice ideea ca in cei 16 ani de exploatare miniera statul roman ar avea de castigat 4 miliarde de dolari, adica 250 de milioane de dolari pe an, respecitv 21 de milioane de dolari pe luna sau aproape 700 mii de dolari pe zi.
* Cele 4 miliarde contabilizate de rapoartele companiei Gabriel Resources se compun din taxele miniere, redeventa cuvenita exploatarii si din dividendele cuvenite statului, care are peste 19% din actiunile Rosia Montana Gold Corporation, detinatoarea licentei de exploatare. Redeventa pentru aur este de 2%, cota procentuala din valoarea productiei miniere prevazuta in legea minelor. Detalii despre cotele de redeventa aici. Compania canadiana mai promite si crearea a peste 2.300 de locuri de munca in timpul fazei de constructie a noii mine si a peste 800 de locuri de munca permanente in faza operationala a minei.
Maximizarea profitului pentru statul roman. Surse politice au declarat insa pentru HotNews.ro ca redeventele si profitul pe care statul roman ar urma sa le incaseze de la Rosia Montana ar trebui renegociate: “Trebuie sa maximizam profitul pentru statul roman si sa fim atenti ca investiile de mediu sa cada in sarcina Gabriel Resources, altfel riscam ca statul roman sa ia 6 lei din exploatare si sa investeasca 7 in ecologizare”.
Cifrele profitului de care urmeaza sa beneficieze statul roman au fost contestate de opinia publica si in special de ONG-urile care se opun proiectului. Toate cifrele prezentate mai sus sunt estimari ale companiei canadiene Gabriel Resources si trebuie luate cu o doza de scepticism avand in vedere ca evaluarea cantitatii de aur si argint a fost facuta de companie si nu se cunosc detaliile licentei de exploatare.
* Licenta secreta. Potrivit datelor oficiale ale Agentiei Nationale a Resurselor Minerale licenta de exploatare a zacamantului de la Rosia Montana a fost acordata in 1999 prin negociera directa de catre guvernul roman catre compania de stat Minvest Deva; licenta a fost apoi transferata catre Rosia Montana Gold Corporation al carei actionar majoritar s-a schimbat de mai multe ori. In prezent, actionar principal, cu 80%, este Gabriel Resources. Angajamentele economice si detaliile licentei nu au fost facute publice, documentul fiind secretizat, la fel ca si in cazul Sterling. In 2007, dupa ce Parlamentul a cerut oficial desecretizarea licentei, ANRM a solicitat la randul sau companiei Gabriel Resources acordul pentru desecretizarea licentei, dar compania a refuzat.
* Ce-i lipseste proiectului. In acest moment, procedurile pentru avizarea proiectului minier sunt inghetate la ministerul Mediului inca din 2007. Ministerul poate decide reluarea procedurii de avizare. In 2004, compania canadiana Gabriel Resources a demarat procedurile legale pentru implementarea proiectului minier. Unul dintre cele mai importante documente pe care compania trebuie sa il obtina inainte de a incepe prelucrarea minereului de aur este acordul de mediu. Aproape fiecare aprobare si fiecare document important obtinut de companie a fost contestat in instanta de ONG-urile care se opun proiectului (cele mai active ONG-uri in acest caz fiind Alburnus Maior si Centrul pentru Resurse Juridice). Din 2004 pana in 2007 compania canadiana Gabriel Resources a urmat mai multe proceduri si a solicitat si a obtinut o serie de aprobari de la institutiile statului.
* Proceduri oprite. In 2007, ministerul Mediului condus atunci de Attila Korodi (UDMR) a oprit procedurile in cazul Rosia Montana. "In prezent Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile este in imposibilitate de a continua procedura de evaluare a impactului asupra mediului intrucat unul din documentele depuse de titular in sustinerea cererii, respectiv certificatul de urbanism nr. 105/2007, nu poate produce efecte juridice fiind suspendat de drept", se mentioneaza pe pagina de Internet a ministerului Mediului. O sinteza a actelor si procedurilor pe care le-a urmat compania si deciziile ministerului Mediului pot fi consultate aici. Noul ministru al mediului este udemeristul Laszlo Borbely. In perioada 2007 – 2008, Borbely a fost ministru al Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor.
Citeşte mai multe despre laszlo borbely • redeventa • adriean videanu • ministerul mediului • exploatare aur • rosia montana gold corporation
FACEBOOK TWITTER DELICIOUS REDDIT RSS
Click here to find out more!
1655 vizualizări
Comentariul va fi vizibil după validarea de către editorul site-ului.
Vă mulţumim.
Comentariul nu a putut fi salvat din cauza unei erori pe server.
Toate câmpurile sunt obligatorii.
Daca nu sunteţi înregistrat, comentariul dumneavoastră
va apărea cu sufixul 'Anonim'.
Nume
Adresa e-mail
Subiect
Comentariu
Avertisment: Autorul comentariului va fi singurul responsabil de conţinutul acestuia şi îşi va asuma eventualele daune, în cazul unor acţiuni legale împotriva celor publicate.
adaugare comentariu
[
28 comentarii
*
+8 (8 voturi)
Foarte bine.... (Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:53)
Zgabeartza Iftode [utilizator]
... punctat dl. Borbely in privinta asta. Dar va rog, aveti grija ca sunteti propus si Ministru al Padurilor care trebuie protejate in Romania si nu taiate!
raspunde trimite
o
+6 (6 voturi)
Nu vrem cianuri! (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:23)
Cezar [anonim] i-a raspuns lui Zgabeartza Iftode
Cianurile ne vor otravi mediul.
Si acest proiect al Gold Corporation va distruge potentialul turistic al zonei.
Va aduce putin profit pe termen scurt dar apoi zona va fi compromisa.
Daca nici tu nu esti de acord cu acest proiect te invit sa vii pe pagina SOS Rosia Montana care are deja peste 500 de sustinatori pe Facebook:
http://www.Facebook.com/Rosia.Montana
raspunde trimite
o
0 (0 voturi)
Altceva (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:40)
Elect [anonim] i-a raspuns lui Zgabeartza Iftode
Padurile sunt altceva...Dar despre aur trebuiau sa se pronunte
raspunde trimite
*
+3 (7 voturi)
Nu putem accepta asa ceva (Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:58)
Moi [anonim]
Indiferent de ce o zice Videanu, Boc si cat de mare o fi spaga lor si a stapanului lor.
Pur si simplu nu acceptam.
Daca se vor incapatana sa dea aprobarea acestui proiect criminal, promitem ca o sa zboare si din Guvern si din Parlament si de la Presedentie.
PUNCT !
raspunde trimite
o
-3 (5 voturi)
Trebuie (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:18)
Paul [anonim] i-a raspuns lui Moi
Stiam ca cei care vor veni la putere vor avea de luat cateva decizii dificile. Cateodata ca sa vindeci un om trebuie sa il operezi, e dureros si ramane cicatrice, dar inevitabil.
raspunde trimite
o
-3 (5 voturi)
Anonim ai sa ramai (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:36)
facaldo [anonim] i-a raspuns lui Moi
Bai tampitel de anonim, tu crezi ca se ia cineva dupa patriotismul tau de rahat ? aici se moare de foame cu aurul sub noi,de ecologizare nu sunt bani, iar de ce este in stare statul Roman s-a vazut 50 de ani de dezastru pe care acum il curata altii.... evident cu un profit ca doar nu se ia aurul cu lingura cum cred unii ca tine. Se cheltuiesc foarte multi bani pe tehnologie si mana de lucru, si pentru asta lasa in tara 4 miliarde de dolari si un mediu ecologizat.PRICEPI ???
raspunde trimite
+
0 (0 voturi)
tampitel... (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:54)
mda [anonim] i-a raspuns lui facaldo
bai baiatule cate firme ai vazut tu sa -si faca treaba pana la capat ?? niciuna nicaieri in lume mai ales intr-o tara din lumea 3 cum e romania. ce crezi ca aia or sa umble la buzunarul lor sa faca ecologizarea dupa???daca-s asa de tari de ce nu vorbesc cu cartile pe fata de ce nu desecretizeaza contractu lu peste sa vedem ce avem de castigat si de pierdut?? si ce crezi ca h*******ii astia ce-s la guvernare acum is in stare sa-i traga la raspundere ca de ce nu au ecologizat? nu-s in stare sa traga la raspundere o firmulita ce a facut o lucrare de c***at pentru ei daramite un astfel de investitor. sa puna garantie 100 % fonduri la dispozitia guvernului cu bani ce trebuie investiti in ecologizare apoi sa purceada la treaba. hai la plimbare
raspunde trimite
*
+3 (7 voturi)
Bravo Borbely (Miercuri, 23 decembrie 2009, 13:59)
mihai2k [utilizator]
Tine-o tot asa.
Nu-i lasa, Videanu e instare sa o vanda si pe mama ( a lui,. desigur ), numai sa ii iasa si lui un comision gras.....
raspunde trimite
o
-4 (4 voturi)
De tocmai Borbely (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:33)
Malin [anonim] i-a raspuns lui mihai2k
Are alte interese decat ale noastre?
raspunde trimite
+
0 (0 voturi)
? (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:56)
nicu [anonim] i-a raspuns lui Malin
cred ca semnu "?" e in plus trebuia un "!" sau un "."
raspunde trimite
*
+5 (7 voturi)
4 miliarde in 16 ani...ha (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:00)
bgd [anonim]
250 de milioane pe an? Asta-i profitul pe care l-ar face statul roman? Bataie de joc...
Exact cum s-a spus si in articol....ecologizarea trebuie sa revina firmei Gabriel Resources, profitul statului renegociat "la sange"... si tremestrial ministerul mediului sa controleze exploatarea. Pt ca renuntarea la proiect nici nu intra in discutie, presupun.
raspunde trimite
*
+5 (7 voturi)
Licenta secreta (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:00)
Ronin [utilizator]
Dovada clara ca ne trag in piept. Nene Videne, atentie la neatentie ca ne superi rau! Exclusa exploatarea in conditiile VOASTRE!!! Castigul ar fi mult mai mare pentru statul roman daca s-ar investi in turism in acea zona. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca va fi un castig curat si care va veni in fiecare an la buget (nu doar pe o perioada limitata). Bagati-va mintile-n cap si incepeti sa ganditi. Resursa asta e mult mai profitabila daca ramane acolo unde e si exploatarea ei nu rade de pe fata pamantului cativa munti si mii de ani de istorie. Deci sa se exploateze, dar....turistic! I rest my case.
raspunde trimite
o
-5 (7 voturi)
Faceti altundeva turism (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:20)
Melanie [anonim] i-a raspuns lui Ronin
De ce nu investiti in turism in alta parte. Nu ti se pare complet idiot sa investesti in turism pe cel mai mare zacamant de aur din Europa?
raspunde trimite
+
0 (0 voturi)
nu (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:58)
nicu [anonim] i-a raspuns lui Melanie
da de ce in alta parte? ce avem acumulari artificiale de pe vremea dacilor sau galeri romane in alta parte?
raspunde trimite
o
+2 (4 voturi)
Bani de curatenie draga stat roman. Uitasi (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:27)
Hihi [anonim] i-a raspuns lui Ronin
Statul a scos ce a avut de scos de acolo. In loc sa tipati la canadieni puteti sa tipati la romani care nu si-au curatat in urma.
raspunde trimite
o
+1 (1 vot)
AI FOST LA ROSIA MONTANA ??? (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:43)
facaldo [anonim] i-a raspuns lui Ronin
Cine vorbeste de turism aici sigur nu are habar de ce zice, 2 turisti in 2 ani la o pensiune frumoasa......ce sa vada lumea o fosta exploatare de stat lasata in paragina ? celelate obiective le vad in treacat si atat......VORBITI FARA SA STITI CU CE SE MANANCA TURISMUL
raspunde trimite
*
-2 (6 voturi)
Sa speram ca nu va mai lasati intimidati (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:04)
Tudor [anonim]
Si ca se va incepe odata proiectul Important e ca acesta firma canadiana sa ofere in urma negocierilor garantii pentru ecologizare. Nu era cazul sa se taraganeze atat de mult cand proiecte care poluau mult mai mult erau in functiune. Nimeni nu poate nega ca sunt destul de multi bani pentru un singur proiect de investitii.
raspunde trimite
*
0 (4 voturi)
Noi si ei (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:08)
Prostu [anonim]
Muntii nostri aur poarta
Noi cersim din poarta-n poarta
Ole !
raspunde trimite
o
-1 (5 voturi)
Cersesti tu (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:24)
Llosa [anonim] i-a raspuns lui Prostu
/ Ma desteptilor , dar daca nu scoatem aurul nu tot cersim. Care e diferenta? Voi nu vedeti ca expresia asta cretina spune exact contrariul a ceea ce intentionati?(editat de HotNews.ro)
raspunde trimite
+
+3 (3 voturi)
Chiar ? (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:36)
Prostu [anonim] i-a raspuns lui Llosa
Pai asta-i spilu !
Exploatam , da nu vede boboru nica !
Capisci ?
raspunde trimite
*
-1 (5 voturi)
Cutia pandorei (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:08)
Pandora [anonim]
Romanii asteapta marea cu sarea de la aurul din Apuseni. Nu poti pune tara pe picioare doar cu Rosia Montana dar poti incerca. Ce o sa ma mai distreze urmatoarele comentarii: vine apocalipsa, ne innecam in cianura... bla... bla ... bla. Voi va auziti?
raspunde trimite
*
-6 (6 voturi)
Ministru suspect la cultura (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:12)
Gorgor [anonim]
Singurul in care nu am incredere e Klemen Hunor. Nu am crezut niciodata ca un ungur va putea reprezenta impartial interesele romanilor. Cu atat mai putin interesele culturale. Sa nu taraganeze avizul ...Nu e in interesul ungurilor ca noi sa avem stabilitate economica
raspunde trimite
*
+2 (6 voturi)
felicitari (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:20)
alina [anonim]
Felicitari celor care au votat cu basescu si implicit au instaurat noul ( sau vechiul) guvern Boc.....cu Videanu, Berceanu & Co. Despre UDMR ..ce sa mai spunem..ce, e tara lor? normal ca nu le pasa. Dar tara asta se pare ca nici a noastra nu e...ci a lui Basescu. Meritam ce ni se intampla, pentru lipsa de pozitie publica a tuturor oamenilor..lasa, sa faca ei burtile mari...sau conturile. Abia acum se vede adevarata fata a alesilor nostri...
raspunde trimite
*
0 (4 voturi)
bataie de joc (Miercuri, 23 decembrie 2009, 14:53)
ela [anonim]
deja Imi pare rau ca am votat cu PDL-ul si Basescu ... dar lasa ca avem alegeri peste 1 an si de data asta stiu pe cine pun stampila
raspunde trimite
*
+1 (1 vot)
Dacii scoteau aurul fara tehnologie moderna (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:04)
dip [anonim]
Nu pricep dece noi nu putem exploata zacamintele si trebuie sa vina altii sa scoata aurul si argintul. Probabil statul nu da comisioane.
cu stima
raspunde trimite
*
0 (0 voturi)
Kelemen Hunor (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:08)
Wesley [anonim]
Breh, nu va suparati, dar nici macar o singura data nu reusiti sa-i scrietzi corect numele lu Kelemen Hunor.
Kelemen e numele de familie!
raspunde trimite
*
+2 (2 voturi)
egoism, prostie si bani ...combinatia perfecta (Miercuri, 23 decembrie 2009, 15:18)
daniel [anonim]
Pentru cei care sustin acest proiect :
- probabil ca toata viata voastra ati trait doar pentru voi, intr-un egoism total...hai sa ne gandim si la generatiile viitoare si sa vedem ce lasam in urma, niste gropi verzi care put a cianura sau niste munti care sunt acolo de mii de ani...apropo, in urma ecologizarii zonei vor fi reconstruiti si muntii?..:::)))...sau mai bine...ca sa creem 1000 - 2000 de locuri de munca propun sa taiem si padurile care mai sunt inca in picioare, ce?astea nu sunt tot resurse?...si ca sa inchei apoteotic...dupa noi potopul !!!!! ....HALAL POPOR...
raspunde trimite
Cristina Adriana Levitchi. Către români la finele anului 2009
Scrisoare - de Cristiana Alexandra Levitchi
Dragi romani ,
De azi refuz sa mai platesc impozite, refuz sa mai am carte de
munca in acest stat guvernat de oameni incapabili, corupti,ne-educati, care
nu au in vedere decat propriul interes. Refuz sa mai finantez politicieni
imbecili si amante care sfideaza o tara intreaga. Nu as avea nimic impotriva
doamnelor apropiate presedintelui tarii, dar cand ele beneficiaza de bugete
de milioane de euro printre care sunt si banii mei, banii parintilor mei,
banii angajatilor mei,am o mare problema. E un blowjob mult prea scump!
Refuz sa mai platesc taxe la stat - de ani de zile platesc sute de milioane
de lei impozite pentru un stat care nu ma sprijinain nici un fel..platesc
zeci de milioane pentru Sanatate,desi sunt constienta ca daca voi ajunge
vreodata intr-un spital din Romania, voi fi tratata mizerabil.De ani de
zile,refuz sa ma mai uit la televizor, mi-e greata de politicienii romani,
nu ma duc la vot pentru ca nu am pe cine sa votez, imi vine sa vomit cand
vad panourile publicitare din campanii electorale gen -"noua ne pasa de
Dumneavoastra", refuz chiar si sa ma plang, pentru ca sunt mult prea ocupata
sa imi castig existenta - cu toate acestea, cand se apropie data de 25 a
lunii, in mod mecanic ma impacientez sa fac rost de banii care trebuie
platiti la stat, pentru ca, nu-i asa? - "cu statul nu te joci". Dar iata ca
suntem in plina criza, iata ca pentru prima data nu am reusit sa platesc
taxele la stat si mi-au fost blocate conturile! Si asta m-a ajutat sa ma
trezesc, am deschis ochii, m-am uitat in jurul meu cu atentie, am pus
intrebari,am deschis televizorul pentru prima oara in ani de zile...si ce am
vazut? EBA si Becali ma reprezinta in Parlamentul European, Elena Udrea
beneficiaza de bugete de milioane de Euro de care dispune cum o taie capul,
doamna Ridzi arunca 86 milioane de Euro pe o telecabina cand exista orase in
Romania care nu au nici macar un spital de Doamne Ajuta, domnul Patriciu
vinde Petromidia pentru cateva miliarde din care sunt curioasa daca plateste
vreo taxa la stat. jocuri politice murdare, politicieni corupti si curve,
haos total, o tara vanduta pe nimic de niste agramati care nu si-au vazut
decat propriul interes - macar daca ar fi vandut-o scump!, investitori
straini care efectiv nu au cu cine discuta in Romania si se lupta cu morile
de vant. si toti oamenii de calitate pe care ii cunosc stau cu capul bagat
in nisip... l-am avut si eu, pana astazi - dar am realizat ca oricat de
multi bani as face,oricate tari as vizita, oricate carti as citi, oricat as
incerca sa nu ma las afectata, at the end of the day, traiesc tot aici si
tactica strutului imi va face mai mult rau pe termen lung decat dac am-as
implica acum.Nu se mai poate asa! Enough is enough! Romania nu este doar o
tara de hoti,de agramati, de curve, de parveniti, de oameni fara balls si
fara coloana vertebrala. Sa protestez prin a nu imi plati taxele nu este
suficient, desi daca ar mai face-o si altii,s-ar putea declansa ceva. Fac
apel catre toate persoanele integre, capabile, educate, care au cladit ceva
prin munca lor, fara sa fure, sa ia atitudine pentru a stopa prostia ce ne
afecteaza pe toti. Sunt milioane de tineri destepti, multi dintre ei muncesc
peste 12 ore pe zi pentru multinationale sau pentru businessul lor propriu,
oameni educati, in Romania si peste hotare, oameni care au gestionat
milioane de euro, oameni cu viziune, talent, pro-activi, integri, care stiu
sa comunice eficient si stiu ce inseamna sa livrezi, stiu ce inseamna un
deadline, stiu ce inseamna reresponsabilitatea. sunt sute de mii de romani
de calitate, plecati din Romania pentru a produce si a consuma in alte tari,
cladind economia altor state - s-ar intoarce maine in Romania daca nu ar fi
circul care este acum aici. Trebuie sa luam atitudine, trebuie sa facem o
schimbare, este nevoie de o Miscare a romanilor cu balls si cu coloana
vertebrala! O Miscare de Intoarcere Acasa, atat a romanilor plecati slugi in
alte tari, cat si a celor care, desi am ales sa ramanem aici, suntem
absenti, pasivi, indiferenti si suportam ce ni se intampla doar visand la
urmatoarea iesire din tara. E nevoie de o miscare in care leaderii sa fie
testati si para-testati, asa cum se intampla cand esti angajat intr-o
companie multinationala, fara sa fie acceptati daca nu li se dovedeste
integritatea si eficienta. O miscare a oamenilor care nu au mai fost
implicati in viata politica, neintinati, ne-spalati pe creier, ne-jigoditi.
O miscare fara traseisti politici sau scursuri de la alte partide. Este
nevoie de o miscare a oamenilor destepti, tineri, cu atitudine, experti in
domeniul lor. Si tu si eu cunoastem cel putin 5 oameni inteligenti care
ne-ar putea reprezenta mai bine in Parlamentul European decat EBA sau
Becali. Oare de ce nimeni nu actioneaza? Daca acum cinci ani ne-am fi
implicat cu totii macar o ora pe saptamana, in mod sigur nu s-ar fi ajuns
aici. Cati bani furati, cate proiecte blocate, cate fonduri nefolosite in
cinci ani de zile... Daca am dialoga constructiv, daca ne-am intalni o ora
pe saptamana, daca am actiona, daca am putea aduna si monta toti oamenii
destepti, corecti, conectati, creativi, eficienti pe care ii cunosc eu si pe
care ii cunosti tu s-ar vedea si simti diferenta in cinci ani de acum
incolo. Avem un plan de organizare, avem un plan de finantare, avem usi
deschise catre marile centre politice si financiare care cauta in Romania un
interlocutor nou. Nu credeti ca si marilor puteri le-ar face mai multa
placere sa discute cuoameni educati decat cu agramatii parveniti ce
reprezinta interesele Romaniei in momentul de fata? Propun infiintarea unei
Miscari a Corporatilor - oameni din banci, industrie, finante, firme de
avocati, experti PR, intreprinzatori privati care au calitatile necesare sa
scoata tara din criza. Este singura solutie viabila pentru Romania de acum -
tara asta se poate pune pe picioare numai daca s-ar uni toti oamenii
capabili pe care ii avem in toate domeniile - creiere vanate de toate
companiile multinationale, corporati educati, care gestioneaza bugete de
miliarde, conduc sute de mii de angajati, sunt cosmopoliti, stiu sa
negocieze / sa munceasca / sa comunice intr-un mediu international, intr-o
piata globala - nu au doar viziune limitata de speculant din Pipera Tunari.
E nevoie de oalternativa in Romania. E nevoie de o Miscare in valorile
careia sa ma regasesc si eu, sa se regaseasca si Andreea Miinescu, prietena
mea care la 26 de ani are firma ei,facuta fara ajutorul nimanui, munceste 13
ore pe zi si seara mai merge si la cursuri de German Business.in care sa se
regaseasca si Ileana Badiu, Managing Partner la una dintre cele mai mari
agentii de publicitate, care munceste 14 ore pe zi chiar si in luna a opta
de sarcina... si Tereza Valcan, expert in PR, care a studiat in State, face
MBA la Londra, s-a intors sa munceasca in Romania si ar putea sa ne
reprezinte in mod sigur mai bine decat EBA... si Radu Manolescu, care la 28
de ani si-a facut firma lui de Head-Hunting, fara ajutorul nimanui si a
adus-o in topul firmelor de profil... si doamna Camelia Sucu, ajunsa in TOP
Capital fara sa fure un leu, prin munca sa de ani de zile... si doamna
Mihaela Nicola, guru-ul publicitatii din Romania. si Maria Lucia Hohan,
designerul ale carei creatii se vand in toata lumea si care a ajuns unde a
ajuns prin propria sa munca.... si Pepe Berciu, care a studiat la Londra si
are businessul sau de succes... si fratii de la Fratelli, care cu
creativitate, pasiune si munca s-au impus in viata de noapte a capitalei...
si Violeta Balan, care a terminat Magna Cum Laudae o facultate de drept din
America, munceste pentru una dintre cele mai mari firme de avocatura din
lume si s-ar intoarce maine acasa dar nu are la ce... si Horia Mocanu,
primul roman admis la Harvard, care scrie istorie intr-o tara vecina... si
Edy Uzunov, proprietarul agentiei Regatta, cultivat, meloman, impecabil...
si Floriana Jucan, jurnalista erudita ce s-a incapatanat sa educe cititorul
de presa din Romania si a reusit sa impuna pe piata o revista fara femei
dezbracate si barfe dezgustatoare... si Fady Zaidan, cel mai conectat si
charismatic manager pe care ilcunosc... si Loredana Salcianu, avocata care a
avut curajul acum patru ani sa plece dintr-o multinationala si sa isi
deschida propria ei firma de avocatura... si Angela Teodora Burz,
intreprinzatoarea eleganta care si-a facut bagajul si a plecat sa faca
business in Shangai, dar duce dorul prietenilor din Romania... si Diana
Dondoe, care i-a sfidat pe toti cei ce au respins-o in Romania, ajungand
prin munca, perseverenta si consecventa unul dintre cele mai celebre top
modele ale lumii, facand milioane cu o detasare eleganta si impresionand
lumea intreaga prin eruditia sa - dar duce dorul tarii ei... si Bogdan
Voica, la 30 de ani manager al uneia dintre cele mai cunoscute si
exclusiviste agentii imobiliare din Europa... si Eveline Pauna, care la 20
de ani, face o facultate, lucreaza 10 ore pe zi, scrie la Q Magazine si in
putinul timp liber merge la Opera... si Raluca Safta, care la 23 de ani a
avut curajul sa isi deschida propria ei firma de relocari si a ajutat sute
de expatriati, directori de companii multinationale sa se relocheze in
Romania... si Damian Draghici, cu IQ de geniu si cu premiul Grammy care a
ales sa se intoarca in Romania la radacinile sale...
Asta e Romania mea! Nu Vanghelie, EBA sau Becali!! Si acestia
sunt doar cativa dintre oamenii pe care ii cunosc....mai sunt atatea
milioane de oameni destepti si muncitori, corecti si educati, capabili si
integri... Ma intreb, atatia oameni destepti nu se rusineaza ca sunt
reprezentati de Gigi Becali si de EBA? (Ma ingrozesc la gandul ca EBA va
negocia pentru Romania fonduri de zeci de milarde de Euro!)Nu va este rusine
ca sunteti condusi de un om politic care nici macar nu poate sa pronunte
Google? Nu va este rusine sa va dati la o parte cand in masinile cu girofar
trece un agramat, un hot sau o papusa blonda cu tupeu si cu un singur
talent, platit mult prea scump? Din banii vostri? Am innebunit eu sau am
innebunit noi cu totii sa stam pasivi in timp ce suntem calcati in picioare
pe banii nostri? Ei bine, mie mi-a ajuns. Imi este rusine ca am stat cu
mainile in san si s-a ajuns ca astazi sa fiu reprezentata de o domnisoara
din Bamboo si de un cioban. Asa ca voi lua atitudine. Si va rog si pe voi,
toti cei ce credeti ca nu va reprezinta cei din scena politica de acum, sa
luati atitudine. Sa gasim si sa sustinem oameni de care sa fim mandri ca ne
reprezinta. Sa identificam valorile si sa le convingem sa se implice. Daca
avem echipa, tot restul vine de la sine. Stiu ca ei exista, trebuie doar
treziti. Trebuie sa facem ceva. Nu e suficient sa ne plangem, sau sa bagam
capul in nisip. Trebuie actionat. Eu nu mai astept o minune, ma apuc de
treaba. Voi lupta. Pentru un grup de oameni capabili, care pot revolutiona
un sistem de care toata lumea este satula. Pentru o Romanie condusa de
oameni destepti si integri. Pentru o Romanie care sa fie un player
international, nu curva de centura a Europei.. Pentru o Romanie bogata, cu
batrani bine ingrijiti, cu tineri carora sa li se ofere perspective, cu
strazi fara gropi, cu hoti bagati dupa gratii, cu milionari pe merit, nu din
furat. Pentru un viitor mai bun pentru mine si pentru copiii mei, in tara
mea, nu printre straini. Pentru o Romanie de vulturi, nu de struti(am ajuns
niste struti, cu capul in nisip si posteriorul la dispozitia tuturor
analfabetilor - sper sa nu va simtiti jigniti de exprimarea plastica, este
doar realitatea!...suntem vulturi doar in businessul nostru, in zona noastra
de comfort sau cand iesim din tara, asta daca nu ne trateaza vreun strain de
sus ca avem pasaportul pe care il avem!) Ajunge! Haideti sa ne trezim!
CRISTIANA ALEXANDRA LEVITCHI
psihoterapeut-psiholog clinician specialist
autonom mobil - 0723.771.441
spital clinic - 323.22.30/228
cabinet -222.02.85
web- www.sensart.ro blog - http://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com
email- cristiana.alexandra.levitchi@sensart.ro
Dragi romani ,
De azi refuz sa mai platesc impozite, refuz sa mai am carte de
munca in acest stat guvernat de oameni incapabili, corupti,ne-educati, care
nu au in vedere decat propriul interes. Refuz sa mai finantez politicieni
imbecili si amante care sfideaza o tara intreaga. Nu as avea nimic impotriva
doamnelor apropiate presedintelui tarii, dar cand ele beneficiaza de bugete
de milioane de euro printre care sunt si banii mei, banii parintilor mei,
banii angajatilor mei,am o mare problema. E un blowjob mult prea scump!
Refuz sa mai platesc taxe la stat - de ani de zile platesc sute de milioane
de lei impozite pentru un stat care nu ma sprijinain nici un fel..platesc
zeci de milioane pentru Sanatate,desi sunt constienta ca daca voi ajunge
vreodata intr-un spital din Romania, voi fi tratata mizerabil.De ani de
zile,refuz sa ma mai uit la televizor, mi-e greata de politicienii romani,
nu ma duc la vot pentru ca nu am pe cine sa votez, imi vine sa vomit cand
vad panourile publicitare din campanii electorale gen -"noua ne pasa de
Dumneavoastra", refuz chiar si sa ma plang, pentru ca sunt mult prea ocupata
sa imi castig existenta - cu toate acestea, cand se apropie data de 25 a
lunii, in mod mecanic ma impacientez sa fac rost de banii care trebuie
platiti la stat, pentru ca, nu-i asa? - "cu statul nu te joci". Dar iata ca
suntem in plina criza, iata ca pentru prima data nu am reusit sa platesc
taxele la stat si mi-au fost blocate conturile! Si asta m-a ajutat sa ma
trezesc, am deschis ochii, m-am uitat in jurul meu cu atentie, am pus
intrebari,am deschis televizorul pentru prima oara in ani de zile...si ce am
vazut? EBA si Becali ma reprezinta in Parlamentul European, Elena Udrea
beneficiaza de bugete de milioane de Euro de care dispune cum o taie capul,
doamna Ridzi arunca 86 milioane de Euro pe o telecabina cand exista orase in
Romania care nu au nici macar un spital de Doamne Ajuta, domnul Patriciu
vinde Petromidia pentru cateva miliarde din care sunt curioasa daca plateste
vreo taxa la stat. jocuri politice murdare, politicieni corupti si curve,
haos total, o tara vanduta pe nimic de niste agramati care nu si-au vazut
decat propriul interes - macar daca ar fi vandut-o scump!, investitori
straini care efectiv nu au cu cine discuta in Romania si se lupta cu morile
de vant. si toti oamenii de calitate pe care ii cunosc stau cu capul bagat
in nisip... l-am avut si eu, pana astazi - dar am realizat ca oricat de
multi bani as face,oricate tari as vizita, oricate carti as citi, oricat as
incerca sa nu ma las afectata, at the end of the day, traiesc tot aici si
tactica strutului imi va face mai mult rau pe termen lung decat dac am-as
implica acum.Nu se mai poate asa! Enough is enough! Romania nu este doar o
tara de hoti,de agramati, de curve, de parveniti, de oameni fara balls si
fara coloana vertebrala. Sa protestez prin a nu imi plati taxele nu este
suficient, desi daca ar mai face-o si altii,s-ar putea declansa ceva. Fac
apel catre toate persoanele integre, capabile, educate, care au cladit ceva
prin munca lor, fara sa fure, sa ia atitudine pentru a stopa prostia ce ne
afecteaza pe toti. Sunt milioane de tineri destepti, multi dintre ei muncesc
peste 12 ore pe zi pentru multinationale sau pentru businessul lor propriu,
oameni educati, in Romania si peste hotare, oameni care au gestionat
milioane de euro, oameni cu viziune, talent, pro-activi, integri, care stiu
sa comunice eficient si stiu ce inseamna sa livrezi, stiu ce inseamna un
deadline, stiu ce inseamna reresponsabilitatea. sunt sute de mii de romani
de calitate, plecati din Romania pentru a produce si a consuma in alte tari,
cladind economia altor state - s-ar intoarce maine in Romania daca nu ar fi
circul care este acum aici. Trebuie sa luam atitudine, trebuie sa facem o
schimbare, este nevoie de o Miscare a romanilor cu balls si cu coloana
vertebrala! O Miscare de Intoarcere Acasa, atat a romanilor plecati slugi in
alte tari, cat si a celor care, desi am ales sa ramanem aici, suntem
absenti, pasivi, indiferenti si suportam ce ni se intampla doar visand la
urmatoarea iesire din tara. E nevoie de o miscare in care leaderii sa fie
testati si para-testati, asa cum se intampla cand esti angajat intr-o
companie multinationala, fara sa fie acceptati daca nu li se dovedeste
integritatea si eficienta. O miscare a oamenilor care nu au mai fost
implicati in viata politica, neintinati, ne-spalati pe creier, ne-jigoditi.
O miscare fara traseisti politici sau scursuri de la alte partide. Este
nevoie de o miscare a oamenilor destepti, tineri, cu atitudine, experti in
domeniul lor. Si tu si eu cunoastem cel putin 5 oameni inteligenti care
ne-ar putea reprezenta mai bine in Parlamentul European decat EBA sau
Becali. Oare de ce nimeni nu actioneaza? Daca acum cinci ani ne-am fi
implicat cu totii macar o ora pe saptamana, in mod sigur nu s-ar fi ajuns
aici. Cati bani furati, cate proiecte blocate, cate fonduri nefolosite in
cinci ani de zile... Daca am dialoga constructiv, daca ne-am intalni o ora
pe saptamana, daca am actiona, daca am putea aduna si monta toti oamenii
destepti, corecti, conectati, creativi, eficienti pe care ii cunosc eu si pe
care ii cunosti tu s-ar vedea si simti diferenta in cinci ani de acum
incolo. Avem un plan de organizare, avem un plan de finantare, avem usi
deschise catre marile centre politice si financiare care cauta in Romania un
interlocutor nou. Nu credeti ca si marilor puteri le-ar face mai multa
placere sa discute cuoameni educati decat cu agramatii parveniti ce
reprezinta interesele Romaniei in momentul de fata? Propun infiintarea unei
Miscari a Corporatilor - oameni din banci, industrie, finante, firme de
avocati, experti PR, intreprinzatori privati care au calitatile necesare sa
scoata tara din criza. Este singura solutie viabila pentru Romania de acum -
tara asta se poate pune pe picioare numai daca s-ar uni toti oamenii
capabili pe care ii avem in toate domeniile - creiere vanate de toate
companiile multinationale, corporati educati, care gestioneaza bugete de
miliarde, conduc sute de mii de angajati, sunt cosmopoliti, stiu sa
negocieze / sa munceasca / sa comunice intr-un mediu international, intr-o
piata globala - nu au doar viziune limitata de speculant din Pipera Tunari.
E nevoie de oalternativa in Romania. E nevoie de o Miscare in valorile
careia sa ma regasesc si eu, sa se regaseasca si Andreea Miinescu, prietena
mea care la 26 de ani are firma ei,facuta fara ajutorul nimanui, munceste 13
ore pe zi si seara mai merge si la cursuri de German Business.in care sa se
regaseasca si Ileana Badiu, Managing Partner la una dintre cele mai mari
agentii de publicitate, care munceste 14 ore pe zi chiar si in luna a opta
de sarcina... si Tereza Valcan, expert in PR, care a studiat in State, face
MBA la Londra, s-a intors sa munceasca in Romania si ar putea sa ne
reprezinte in mod sigur mai bine decat EBA... si Radu Manolescu, care la 28
de ani si-a facut firma lui de Head-Hunting, fara ajutorul nimanui si a
adus-o in topul firmelor de profil... si doamna Camelia Sucu, ajunsa in TOP
Capital fara sa fure un leu, prin munca sa de ani de zile... si doamna
Mihaela Nicola, guru-ul publicitatii din Romania. si Maria Lucia Hohan,
designerul ale carei creatii se vand in toata lumea si care a ajuns unde a
ajuns prin propria sa munca.... si Pepe Berciu, care a studiat la Londra si
are businessul sau de succes... si fratii de la Fratelli, care cu
creativitate, pasiune si munca s-au impus in viata de noapte a capitalei...
si Violeta Balan, care a terminat Magna Cum Laudae o facultate de drept din
America, munceste pentru una dintre cele mai mari firme de avocatura din
lume si s-ar intoarce maine acasa dar nu are la ce... si Horia Mocanu,
primul roman admis la Harvard, care scrie istorie intr-o tara vecina... si
Edy Uzunov, proprietarul agentiei Regatta, cultivat, meloman, impecabil...
si Floriana Jucan, jurnalista erudita ce s-a incapatanat sa educe cititorul
de presa din Romania si a reusit sa impuna pe piata o revista fara femei
dezbracate si barfe dezgustatoare... si Fady Zaidan, cel mai conectat si
charismatic manager pe care ilcunosc... si Loredana Salcianu, avocata care a
avut curajul acum patru ani sa plece dintr-o multinationala si sa isi
deschida propria ei firma de avocatura... si Angela Teodora Burz,
intreprinzatoarea eleganta care si-a facut bagajul si a plecat sa faca
business in Shangai, dar duce dorul prietenilor din Romania... si Diana
Dondoe, care i-a sfidat pe toti cei ce au respins-o in Romania, ajungand
prin munca, perseverenta si consecventa unul dintre cele mai celebre top
modele ale lumii, facand milioane cu o detasare eleganta si impresionand
lumea intreaga prin eruditia sa - dar duce dorul tarii ei... si Bogdan
Voica, la 30 de ani manager al uneia dintre cele mai cunoscute si
exclusiviste agentii imobiliare din Europa... si Eveline Pauna, care la 20
de ani, face o facultate, lucreaza 10 ore pe zi, scrie la Q Magazine si in
putinul timp liber merge la Opera... si Raluca Safta, care la 23 de ani a
avut curajul sa isi deschida propria ei firma de relocari si a ajutat sute
de expatriati, directori de companii multinationale sa se relocheze in
Romania... si Damian Draghici, cu IQ de geniu si cu premiul Grammy care a
ales sa se intoarca in Romania la radacinile sale...
Asta e Romania mea! Nu Vanghelie, EBA sau Becali!! Si acestia
sunt doar cativa dintre oamenii pe care ii cunosc....mai sunt atatea
milioane de oameni destepti si muncitori, corecti si educati, capabili si
integri... Ma intreb, atatia oameni destepti nu se rusineaza ca sunt
reprezentati de Gigi Becali si de EBA? (Ma ingrozesc la gandul ca EBA va
negocia pentru Romania fonduri de zeci de milarde de Euro!)Nu va este rusine
ca sunteti condusi de un om politic care nici macar nu poate sa pronunte
Google? Nu va este rusine sa va dati la o parte cand in masinile cu girofar
trece un agramat, un hot sau o papusa blonda cu tupeu si cu un singur
talent, platit mult prea scump? Din banii vostri? Am innebunit eu sau am
innebunit noi cu totii sa stam pasivi in timp ce suntem calcati in picioare
pe banii nostri? Ei bine, mie mi-a ajuns. Imi este rusine ca am stat cu
mainile in san si s-a ajuns ca astazi sa fiu reprezentata de o domnisoara
din Bamboo si de un cioban. Asa ca voi lua atitudine. Si va rog si pe voi,
toti cei ce credeti ca nu va reprezinta cei din scena politica de acum, sa
luati atitudine. Sa gasim si sa sustinem oameni de care sa fim mandri ca ne
reprezinta. Sa identificam valorile si sa le convingem sa se implice. Daca
avem echipa, tot restul vine de la sine. Stiu ca ei exista, trebuie doar
treziti. Trebuie sa facem ceva. Nu e suficient sa ne plangem, sau sa bagam
capul in nisip. Trebuie actionat. Eu nu mai astept o minune, ma apuc de
treaba. Voi lupta. Pentru un grup de oameni capabili, care pot revolutiona
un sistem de care toata lumea este satula. Pentru o Romanie condusa de
oameni destepti si integri. Pentru o Romanie care sa fie un player
international, nu curva de centura a Europei.. Pentru o Romanie bogata, cu
batrani bine ingrijiti, cu tineri carora sa li se ofere perspective, cu
strazi fara gropi, cu hoti bagati dupa gratii, cu milionari pe merit, nu din
furat. Pentru un viitor mai bun pentru mine si pentru copiii mei, in tara
mea, nu printre straini. Pentru o Romanie de vulturi, nu de struti(am ajuns
niste struti, cu capul in nisip si posteriorul la dispozitia tuturor
analfabetilor - sper sa nu va simtiti jigniti de exprimarea plastica, este
doar realitatea!...suntem vulturi doar in businessul nostru, in zona noastra
de comfort sau cand iesim din tara, asta daca nu ne trateaza vreun strain de
sus ca avem pasaportul pe care il avem!) Ajunge! Haideti sa ne trezim!
CRISTIANA ALEXANDRA LEVITCHI
psihoterapeut-psiholog clinician specialist
autonom mobil - 0723.771.441
spital clinic - 323.22.30/228
cabinet -222.02.85
web- www.sensart.ro blog - http://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com
email- cristiana.alexandra.levitchi@sensart.ro
Codruţa Kövesi, procurorul general al României despre decembrie 1989
Codruţa Kövesi, procurorul general al României despre decembrie 1989
„Vom avea în continuare probleme la CEDO pe dosarele Revoluţiei!“
16 Dec 2009 Adina Stancu | 2 comentarii | 1099 vizualizari
Rating:
4 voturi
Marime text a A Trimite pe email Comenteaza
Laura Codruţa Kövesi era, la data la care au izbucnit evenimentele, o adolescentă care nu înţelegea prea mult din ce urma să se petreacă. După 20 de ani, ca procuror general al României, priveşte înapoi cu ochii juristului şi nu are voie să aibă alte păreri decât cele stabilite din probatorii. Despre soarta dosarelor Revoluţiei, despre greşeli şi şanse, procurorul general al României dă, azi, explicaţii în acest interviu.
Laura Codruta Kovesi
16 Dec 2009 Laura Codruta Kovesi
Laura Codruta Kovesi
Sunt 20 de ani de când românii aşteaptă adevărul despre decembrie 1989. Ca procuror general, aveţi încă dosare ale Revoluţiei în custodie. Mai au vreo şansă?
Pe rol mai sunt doar două dosare cu privire la aceste evenimente. Un număr de 4.495 au fost soluţionate, cu excepţia celor două.
Ce fapte privesc?
Un dosar este la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, celălalt a rămas la Secţia Parchetelor Militare. Se investighează cauzele celor aproape 1.000 de morţi de la Sibiu, Bucureşti, Braşov, Constanţa, Slobozia şi Reşiţa. Celelalte dosare au fost soluţionate prin 112 rechizitorii, unde au fost trimişi în judecată 245 de inculpaţi, din care 69 civili şi 176 militari.
Publicitate
Majo-ritatea au executat deja pedepsele.
Ce s-a întâmplat cu disjungerile care priveau diversiunea de la Televiziune, cauzele redeschise referitoare la moartea generalilor Nuţă şi Mihalea sau a uslaşilor măcelăriţi în faţa MApN?
Aceste cauze se regăsesc ca părţi ale celor două dosare aflate în lucru.
„În 16 decembrie eram în cantonament la Tg.-Mureş, iar fratele, militar la Sibiu“
Câţi ani aveaţi în decembrie ’89?
16 ani.
Ce sentimente aţi trăit atunci? Aţi avut pe cineva din familie implicat? Ce diferenţă există între percepţia de atunci şi cea a procurorului de astăzi?
La vremea respectivă eram în cantonament cu echipa de baschet la Târgu-Mureş. În 16 decembrie eram cazate acolo, la un hotel din centru. În stradă ieşise foarte multă lume. S-a zis „Tatăl nostru“, am auzit cum se striga „Moarte dictatorului“, nu prea înţelegeam ce se întâmplă. A doua zi am plecat acasă, la Mediaş, şi am urmărit la televizor evenimentele. La vremea aceea am simţit multă emoţie, dar şi teamă pentru că fratele meu era militar la termen redus în Sibiu. N-am putut să luăm legătura cu el câteva zile şi auziserăm deja că la Sibiu se trăgea. Dar una este percepţia mea despre evenimente ca om şi alta este cea de procuror, care trebuie să se ghideze după probe. Abia când am ajuns procuror general am aflat că dosarul Ceauşeştilor s-a constituit după moartea lor şi, din punct de vedere juridic, este o chestiune interesantă. Adică, o persoană a fost cercetată, inculpată, judecată şi executată fără să fi fost constituit un dosar. Acest dosar a primit numărul 1 din 1990. Rechizitoriul a fost de o pagină.
Nimeni nu a cerut investigarea morţii Ceauşeştilor
S-a dat vina pe starea de necesitate, pe teama instaurării anarhiei şi pe faptul că execuţia ar fi putut stopa măcelul… Haideţi să vorbim un pic despre moartea Ceauşeştilor. De ce moştenitorii lor nu au voie să facă deshumarea osemintelor de vreme ce orice creştin, după 7 ani, poate fi deshumat şi înmormântat în orice alt loc ales de familie?
În dosarele care privesc investigarea evenimentelor nu s-a dat o aprobare de deshumare, dar nici nu s-a făcut o cercetare legată de acest episod. Este la îndemâna procurorului de caz să facă un astfel de demers.
Se mai poate face ceva? Pentru că şi acum există oameni care cred că în cimitirul Ghencea Militar nu se află oasele lui Nicolae Ceauşescu...
În Ministerul Public nu există un astfel de dosar. Nimeni nu a cerut deschiderea unei cercetări legate de aceste aspecte.
Dar în teoria existenţei teroriştilor credeţi?
În dosarele deja soluţionate s-a stabilit cine a tras, când şi din ordinul cui. Nu pot să fac comentarii legate de acest subiect până nu se finalizează şi ultimul dosar.
Să înţelegem că „teroriştii“ au fost, de fapt, cei trimişi în judecată?
Nu comentez. Nu ştiu dacă s-a folosit o astfel de expresie în dosarele finalizate de procurori.
Cât au contat anii de preşedinţie ai lui Ion Iliescu în tergiversarea anchetelor în dosarele Revoluţiei?
În 2006 m-am interesat de aceste dosare pentru că ele erau cele mai vechi. Am acordat generalului Dan Voinea tot sprijinul, l-am numit şef la Parchetele Militare, dar, după un an şi jumătate, ca urmare a plângerilor care tot veneau din partea asociaţiilor de revoluţionari, am constatat că anchetele au fost trenate. Pe urmă, din verificările inspectorilor CSM a reieşit că în aceste dosare nu s-a lucrat ritmic şi că s-au făcut o serie de greşeli de procedură. Legat de Ion Iliescu... În 2003 se făcuse o plângere din partea Asociaţiei Victimelor Revoluţiei, plângere care, în loc să fie soluţionată în 30 de zile, a fost tergiversată un an, după care, în 7 decembrie 2004, s-a început urmărirea penală faţă de mai multe persoane, unele dintre ele decedate. Era vorba despre Tudor Postelnicu, Andruţa Ceauşescu, Vlad Iulian, Toma Zaharia, Ardelean Gheorghe, Topliceanu Iulian, Pleşiţă... În această începere de urmărire penală nu au fost trecute datele personale de identificare a acestora, nu exista nici starea de fapt. După această începere de urmărire nu s-a trecut la punerea ei în practică. A fost vorba de trei ani: 2004-2007. Colegii care au în prezent aceste cauze au identificat aceste persoane şi au început să le aducă la cunoştinţă învinuirile. S-a început urmărirea faţă de 102 persoane, dar învinuirea a fost prezentată doar la 7 dintre acestea.
Greşelile pentru care nimeni nu a răspuns
Vor fi finalizate cauzele acestea în 2010? La CEDO, România a fost deja sancţionată pentru tergiversarea dosarului privindu-i pe generalii Chiţac şi Stănculescu. Vor avea aceeaşi soartă?
Da, cred că şi după finalizarea acestor dosare vom avea o problemă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acolo, România a fost deja condamnată pentru că ancheta cu generalii nu a avut un termen rezonabil. Este păcat ca aceia de acum să răspundă pentru ce n-au făcut alţii timp de 16 ani. Mai mult, e o problemă care ţine şi de răspunderea magistratului, dar şi de legislaţie şi de multe alte aspecte. Una este să faci o cercetare criminalistică la puţin timp după săvârşirea faptelor, şi alta după nu ştiu câtă vreme. Dispar probe, se deteriorează. În decembrie 1989 nu s-au făcut autopsii, au fost cadavre incinerate la care nu se mai poate stabili cauza morţii doar din mărturii, au dispărut arme, nu s-au putut efectua anumite expertize balistice în multe cazuri. Acestea au fost marile impedimente. Ce-i drept, dosarele nesoluţionate sunt un eşec, am mai spus-o, al Ministerului Public.
Statistica persoanelor trimise în judecată în 20 de ani
Din 176 de militari, 12 sunt generali ai Ministerului de Interne, 6 sunt generali MAp, 32 sunt ofiţeri de armată şi 85 din MI. Din fostul aparat al PCR, 24 de persoane erau foşti membri ai Comitetului Politic Executiv, şi restul membri ai comitetelor de partid. În anchetele deschise au fost audiate până acum 40.000 de persoane, s-au efectuat 3.500 de constatări medico-legale, au fost realizate 1.000 de expertize balistice şi 1.000 de cercetări la faţa locului. Unul dintre cele două dosare aflate încă în lucru are 1.000 de volume.
2 comentarii
1
vopsitul 17-Dec-2009 09:47
iliescu aceasi soarta cu a lui CEAUSESCU
iliescu unde este in toata treaba asta?! ca nu i-am vazut numele pe nici unde.
cand o sa-l vad pe iliescu condamnat, atunci o sa spun ca se face justitie in Romania! pina atunci, hai sictir! iar in dame tinere care sunt pe functii de high level management nu o sa am incredere niciodata. functia de procuror general trebuie data unui specialist cu cel putin 20 de ani de munca in sector, nu unor mucosi care nici macar nu stiu pe ce lume se afla!
moarte fostilor nomenclaturisti!!!!!!!!
raspunde
2
bula2010 17-Dec-2009 10:20
intrebarea lipsa
Lipseste o intrebare importanta. Dupa intrebarea \"Citi ani aveati in 1989?\" era foarte potrivita intrebarea \"tatal dumneavoastra cu ce se ocupa in Dec 1989?\".
Din cite stiu eu era ditamai procurorul. Trebuia sa fii un mare caracter pentru asta inainte de 1989. Oricum , la momentul numirii baschetbalistei ca procuror general taticul ei era doar procuror sef. Ii las pe colegii de la Cotidianul sa afle unde.
„Vom avea în continuare probleme la CEDO pe dosarele Revoluţiei!“
16 Dec 2009 Adina Stancu | 2 comentarii | 1099 vizualizari
Rating:
4 voturi
Marime text a A Trimite pe email Comenteaza
Laura Codruţa Kövesi era, la data la care au izbucnit evenimentele, o adolescentă care nu înţelegea prea mult din ce urma să se petreacă. După 20 de ani, ca procuror general al României, priveşte înapoi cu ochii juristului şi nu are voie să aibă alte păreri decât cele stabilite din probatorii. Despre soarta dosarelor Revoluţiei, despre greşeli şi şanse, procurorul general al României dă, azi, explicaţii în acest interviu.
Laura Codruta Kovesi
16 Dec 2009 Laura Codruta Kovesi
Laura Codruta Kovesi
Sunt 20 de ani de când românii aşteaptă adevărul despre decembrie 1989. Ca procuror general, aveţi încă dosare ale Revoluţiei în custodie. Mai au vreo şansă?
Pe rol mai sunt doar două dosare cu privire la aceste evenimente. Un număr de 4.495 au fost soluţionate, cu excepţia celor două.
Ce fapte privesc?
Un dosar este la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, celălalt a rămas la Secţia Parchetelor Militare. Se investighează cauzele celor aproape 1.000 de morţi de la Sibiu, Bucureşti, Braşov, Constanţa, Slobozia şi Reşiţa. Celelalte dosare au fost soluţionate prin 112 rechizitorii, unde au fost trimişi în judecată 245 de inculpaţi, din care 69 civili şi 176 militari.
Publicitate
Majo-ritatea au executat deja pedepsele.
Ce s-a întâmplat cu disjungerile care priveau diversiunea de la Televiziune, cauzele redeschise referitoare la moartea generalilor Nuţă şi Mihalea sau a uslaşilor măcelăriţi în faţa MApN?
Aceste cauze se regăsesc ca părţi ale celor două dosare aflate în lucru.
„În 16 decembrie eram în cantonament la Tg.-Mureş, iar fratele, militar la Sibiu“
Câţi ani aveaţi în decembrie ’89?
16 ani.
Ce sentimente aţi trăit atunci? Aţi avut pe cineva din familie implicat? Ce diferenţă există între percepţia de atunci şi cea a procurorului de astăzi?
La vremea respectivă eram în cantonament cu echipa de baschet la Târgu-Mureş. În 16 decembrie eram cazate acolo, la un hotel din centru. În stradă ieşise foarte multă lume. S-a zis „Tatăl nostru“, am auzit cum se striga „Moarte dictatorului“, nu prea înţelegeam ce se întâmplă. A doua zi am plecat acasă, la Mediaş, şi am urmărit la televizor evenimentele. La vremea aceea am simţit multă emoţie, dar şi teamă pentru că fratele meu era militar la termen redus în Sibiu. N-am putut să luăm legătura cu el câteva zile şi auziserăm deja că la Sibiu se trăgea. Dar una este percepţia mea despre evenimente ca om şi alta este cea de procuror, care trebuie să se ghideze după probe. Abia când am ajuns procuror general am aflat că dosarul Ceauşeştilor s-a constituit după moartea lor şi, din punct de vedere juridic, este o chestiune interesantă. Adică, o persoană a fost cercetată, inculpată, judecată şi executată fără să fi fost constituit un dosar. Acest dosar a primit numărul 1 din 1990. Rechizitoriul a fost de o pagină.
Nimeni nu a cerut investigarea morţii Ceauşeştilor
S-a dat vina pe starea de necesitate, pe teama instaurării anarhiei şi pe faptul că execuţia ar fi putut stopa măcelul… Haideţi să vorbim un pic despre moartea Ceauşeştilor. De ce moştenitorii lor nu au voie să facă deshumarea osemintelor de vreme ce orice creştin, după 7 ani, poate fi deshumat şi înmormântat în orice alt loc ales de familie?
În dosarele care privesc investigarea evenimentelor nu s-a dat o aprobare de deshumare, dar nici nu s-a făcut o cercetare legată de acest episod. Este la îndemâna procurorului de caz să facă un astfel de demers.
Se mai poate face ceva? Pentru că şi acum există oameni care cred că în cimitirul Ghencea Militar nu se află oasele lui Nicolae Ceauşescu...
În Ministerul Public nu există un astfel de dosar. Nimeni nu a cerut deschiderea unei cercetări legate de aceste aspecte.
Dar în teoria existenţei teroriştilor credeţi?
În dosarele deja soluţionate s-a stabilit cine a tras, când şi din ordinul cui. Nu pot să fac comentarii legate de acest subiect până nu se finalizează şi ultimul dosar.
Să înţelegem că „teroriştii“ au fost, de fapt, cei trimişi în judecată?
Nu comentez. Nu ştiu dacă s-a folosit o astfel de expresie în dosarele finalizate de procurori.
Cât au contat anii de preşedinţie ai lui Ion Iliescu în tergiversarea anchetelor în dosarele Revoluţiei?
În 2006 m-am interesat de aceste dosare pentru că ele erau cele mai vechi. Am acordat generalului Dan Voinea tot sprijinul, l-am numit şef la Parchetele Militare, dar, după un an şi jumătate, ca urmare a plângerilor care tot veneau din partea asociaţiilor de revoluţionari, am constatat că anchetele au fost trenate. Pe urmă, din verificările inspectorilor CSM a reieşit că în aceste dosare nu s-a lucrat ritmic şi că s-au făcut o serie de greşeli de procedură. Legat de Ion Iliescu... În 2003 se făcuse o plângere din partea Asociaţiei Victimelor Revoluţiei, plângere care, în loc să fie soluţionată în 30 de zile, a fost tergiversată un an, după care, în 7 decembrie 2004, s-a început urmărirea penală faţă de mai multe persoane, unele dintre ele decedate. Era vorba despre Tudor Postelnicu, Andruţa Ceauşescu, Vlad Iulian, Toma Zaharia, Ardelean Gheorghe, Topliceanu Iulian, Pleşiţă... În această începere de urmărire penală nu au fost trecute datele personale de identificare a acestora, nu exista nici starea de fapt. După această începere de urmărire nu s-a trecut la punerea ei în practică. A fost vorba de trei ani: 2004-2007. Colegii care au în prezent aceste cauze au identificat aceste persoane şi au început să le aducă la cunoştinţă învinuirile. S-a început urmărirea faţă de 102 persoane, dar învinuirea a fost prezentată doar la 7 dintre acestea.
Greşelile pentru care nimeni nu a răspuns
Vor fi finalizate cauzele acestea în 2010? La CEDO, România a fost deja sancţionată pentru tergiversarea dosarului privindu-i pe generalii Chiţac şi Stănculescu. Vor avea aceeaşi soartă?
Da, cred că şi după finalizarea acestor dosare vom avea o problemă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acolo, România a fost deja condamnată pentru că ancheta cu generalii nu a avut un termen rezonabil. Este păcat ca aceia de acum să răspundă pentru ce n-au făcut alţii timp de 16 ani. Mai mult, e o problemă care ţine şi de răspunderea magistratului, dar şi de legislaţie şi de multe alte aspecte. Una este să faci o cercetare criminalistică la puţin timp după săvârşirea faptelor, şi alta după nu ştiu câtă vreme. Dispar probe, se deteriorează. În decembrie 1989 nu s-au făcut autopsii, au fost cadavre incinerate la care nu se mai poate stabili cauza morţii doar din mărturii, au dispărut arme, nu s-au putut efectua anumite expertize balistice în multe cazuri. Acestea au fost marile impedimente. Ce-i drept, dosarele nesoluţionate sunt un eşec, am mai spus-o, al Ministerului Public.
Statistica persoanelor trimise în judecată în 20 de ani
Din 176 de militari, 12 sunt generali ai Ministerului de Interne, 6 sunt generali MAp, 32 sunt ofiţeri de armată şi 85 din MI. Din fostul aparat al PCR, 24 de persoane erau foşti membri ai Comitetului Politic Executiv, şi restul membri ai comitetelor de partid. În anchetele deschise au fost audiate până acum 40.000 de persoane, s-au efectuat 3.500 de constatări medico-legale, au fost realizate 1.000 de expertize balistice şi 1.000 de cercetări la faţa locului. Unul dintre cele două dosare aflate încă în lucru are 1.000 de volume.
2 comentarii
1
vopsitul 17-Dec-2009 09:47
iliescu aceasi soarta cu a lui CEAUSESCU
iliescu unde este in toata treaba asta?! ca nu i-am vazut numele pe nici unde.
cand o sa-l vad pe iliescu condamnat, atunci o sa spun ca se face justitie in Romania! pina atunci, hai sictir! iar in dame tinere care sunt pe functii de high level management nu o sa am incredere niciodata. functia de procuror general trebuie data unui specialist cu cel putin 20 de ani de munca in sector, nu unor mucosi care nici macar nu stiu pe ce lume se afla!
moarte fostilor nomenclaturisti!!!!!!!!
raspunde
2
bula2010 17-Dec-2009 10:20
intrebarea lipsa
Lipseste o intrebare importanta. Dupa intrebarea \"Citi ani aveati in 1989?\" era foarte potrivita intrebarea \"tatal dumneavoastra cu ce se ocupa in Dec 1989?\".
Din cite stiu eu era ditamai procurorul. Trebuia sa fii un mare caracter pentru asta inainte de 1989. Oricum , la momentul numirii baschetbalistei ca procuror general taticul ei era doar procuror sef. Ii las pe colegii de la Cotidianul sa afle unde.
marți, 22 decembrie 2009
De la elitele disidente la intelectualii publici
Dilema Veche, Nr. 302 / 26 noiembrie - 2 decembrie 2009
De la elitele disidente la intelectualii publici
Cristina Hermeziu, Christian Lequesne, Sabina Crişan
Cine şi cum ne mai „iluminează”?
Christian LEQUESNE - Generaţia disidenţei, ideea europeană şi divergenţa transatlantică
Cristina HERMEZIU - Intelectualii şi schimbarea la faţă a Europei – un colocviu-eveniment la Paris.
Sabina CRIŞAN - Reflectînd asupra libertăţii aparente... – ce am cîştigat şi ce am pierdut.
Nu călăuze, ci slujitori
Scurtă bibliografie
argument
Cine şi cum ne mai „iluminează”?
După căderea lui Ceauşescu, dintre sutele de apeluri făcute la televiziune, cel către intelectuali a fost, probabil, cel mai insistent repetat. Instinctiv, „revoluţionarii“ manifestau un fel de impuls iluminist şi chemau minţile naţiunii să contribuie la noua aşezare a societăţii. În toate ţările comuniste, intelectualii avuseseră un rol în instaurarea democraţiei, după ce, într-o formă sau alta, furnizaseră exemple şi modele de atitudine prin episoade de disidenţă şi protest faţă de regimul comunist. Unii dintre ei au ocupat, ulterior, înalte demnităţi în stat şi au asigurat tranziţia către democraţie şi reintegrarea ţărilor din Est în Europa.
„Rezumatul tranziţiei“
Intraţi sau nu în politică, intelectualii din fostele ţări comuniste au oferit lumii occidentale un model „uitat“ (sau, în unele aspecte, puţin cunoscut) în democraţiile mai vechi, un tip de atitudine civică şi un rezervor de idei consistente în dezbaterile despre lumea în care trăim. Václav Havel, Adam Michnik, Bronislaw Geremek şi alţii au devenit celebrităţi internaţionale, presa din toată lumea a fost încîntată să le publice opiniile, astfel încît ei au devenit „vîrful de lance“ al difuzării, în Vest, a unor idei şi experienţe pe care cetăţenii occidentali nu le cunoşteau. Zeci de colocvii internaţionale despre Europa de Est şi tranziţia spre democraţie au făcut din postcomunism un subiect de cercetare academică, dar şi o adevărată „modă intelectuală“. Pe măsură ce reformele democratice avansau, iar fostele ţări comuniste se apropiau de standardele Europei Occidentale, rolul acestor intelectuali devenea tot mai puţin semnificativ: politica începea să fie tot mai mult o „profesie“, iar angajamentul civic se putea manifesta pe teme tot mai „specifice“, din moment ce marile valori ale democraţiei fuseseră instituite, iar societatea civilă căpătase un contur tot mai ferm şi o organizare tot mai bună. Wolf Lepenies, într-o carte apărută în 1991, crede că Havel, Michnik şi ceilalţi reprezintă ultimul exemplu de intelectuali în accepţia „tradiţională“ a termenului, care îşi are originea în Afacerea Dreyfuss şi presupune, înainte de toate, angajamentul în favoarea unei cauze importante pentru societate (Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa, traducere în limba română de Ioana Bot şi Anca Neamţu, prefaţă de Andrei Pleşu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005). Revenirea la valorile democraţiilor occidentale, după căderea regimurilor comuniste, i-a obligat pe aceşti protagonişti ai tranziţiei să-şi modifice rolul în societate. De la statutul de „elite disidente“, care oferiseră naţiunii un model de atitudine şi cîteva valori fundamentale în care să creadă (sau, mai bine zis, pe care să le redescopere), au trecut la acela de „intelectuali publici“. Cam aşa s-ar scrie „rezumatul tranziţiei“.
„Politica e murdară“
În ciuda aparentelor diferenţe (multe dintre ele provocate de sentimentul românesc al lui „ca la noi, la nimeni“), situaţia din România se înscrie în curentul general est-european. Apelul rostit la televiziune în decembrie 1989 a fost urmat: în 1990, presa liberă a explodat de-a dreptul şi cu ajutorul intelectualilor – mulţi dintre ei fondînd ziare şi reviste şi scriind regulat pe teme politice ori sociale; la primele alegeri libere, pe listele partidelor se aflau mulţi intelectuali, iar cîţiva au candidat pe o listă independentă; în fruntea unor instituţii nou înfiinţate au fost numiţi intelectuali cunoscuţi. Tot atunci au apărut însă clivajele şi „taberele“: mineriada şi sloganul „noi muncim, nu gîndim“ au generat în opinia publică o tot mai puternică atitudine împotriva intelectualilor, partidele şi grupările naţionaliste au practicat un discurs agresiv împotriva „intelectualilor vînduţi Occidentului“, producînd o întreagă „mitologie“ negativă pe această temă (Soros, Mossad-ul, CIA etc. care îşi „fac“ interesele în România prin intermediul intelectualilor) şi chiar preşedintele de atunci, dezamăgit că majoritatea intelectualilor proeminenţi era „în opoziţie“, a avut dese şi neinspirate intervenţii publice împotriva celor care, scriind la gazete sau organizînd dezbateri la GDS, „destabilizează ţara“... Aşa a apărut, probabil, principala diferenţă faţă de Cehia, Polonia sau Ungaria: trăind cu regretul că „nu avem un Havel“, foarte mulţi intelectuali au fost critici cu puterea „neocomunistă“, unii încercînd chiar să se organizeze într-un partid (Partidul Alianţei Civice), ceea ce, pentru o democraţie, pare cel puţin o naivitate. De altfel, în cîţiva ani, tentativele intelectualilor de a intra în politică au eşuat, practic. Unii – puţini – au avut funcţii executive şi s-au achitat onorabil de ele.
Dar sentimentul general a fost acela de dezamăgire, inclusiv faţă de preşedintele Emil Constantinescu, puternic susţinut iniţial şi provenit din lumea universitară. „Politica e murdară“ – a fost concluzia, spusă sau nespusă, a intelectualilor care au trecut prin partide şi prin Parlament. De aici şi dilema: poate că e aşa, dar poate că – dacă ar fi rezistat „înăuntrul sistemului“ – politica ar fi fost mai puţin murdară. Moral – le-ar fi fost greu să reziste alături de foşi securişti şi activişti reciclaţi la democraţie, alături de oportunişti de tot felul ori de juni porniţi pe carieră, care s-ar fi comportat la fel şi pe vremea UTC-ului. Intelectual – ar fi trebuit să facă eforturi enorme pentru a suporta aberaţiile, agramatismele şi glumiţele de autobază produse în Parlament şi în şedinţele de partid. Aşa încît, la întrebarea melancolică „de ce n-am avut un Havel român?“, un posibil răspuns ar fi: chiar dacă l-am fi avut, ar fi ieşit repede – şi scîrbit, precum Emil Constantinescu? – din politică. Havel a avut în spate o seamă de oameni capabili să facă o politică raţională, să ajungă la compromis (cuvînt încă „rău famat“ în România şi de-a dreptul inacceptabil pentru o bună parte a intelectualilor români, în anii ’90), să se adune în jurul cîtorva scopuri fundamentale. La noi, începînd din 1990, s-au construit rapid baricade. Poate că nu „un Havel român“ ne-ar fi trebuit, ci background-ul, fundalul politic şi social pe care a evoluat Havel. Iar asta nu mai depindea de o figură „providenţială“, ci de noi toţi. Nu?
Piaţa liberă a opiniilor
Şi totuşi... Principala asemănare între România şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est constă în contribuţia majoră a intelectualilor la formarea societăţii civile. Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică ori Solidaritatea Universitară, Asociaţia Pro Democraţia şi altele au făcut permanent presiuni, în anii ’90, asupra puterii politice, pentru a adopta reformele necesare tranziţiei spre democraţie. Pe de altă parte, intelectualii care au devenit editorialişti sau comentatori în ziare şi reviste au generat o „piaţă a opiniilor“ de care mass media avea nevoie – între altele şi pentru a ieşi din clivajul de la începutul anilor ’90, cînd presa era împărţită radical în două, în funcţie de atitudinea faţă de Putere. Dincolo de temele, ideile sau opiniile exprimate de intelectuali în articolele lor, esenţial este faptul că s-a creat un spaţiu public, un spirit de dezbatere neapărat necesar unei societăţi deschise. Treptat, acest spaţiu a devenit tot mai nuanţat, în locul atitudinilor ferme pro sau contra din 1990 apărînd o diversitate de păreri şi interpretări ale politicii, societăţii, culturii. Consecinţele acestor transformări încep să se vadă – în ciuda veşnicelor noastre lamentări. În siajul intelectualilor a apărut o sumedenie de „opinionişti“ de diverse facturi şi calibre (nu întotdeauna bine intenţionaţi şi întotdeauna stăpîni pe opiniile lor – dar asta este altă discuţie...).
Nu de opinii şi dezbateri ne putem plînge: sînt pline ziarele şi televiziunile de aşa ceva. Problema este că vechii lideri de opinie de la începutul anilor ’90, care alcătuiau elita intelectuală a momentului, fie s-au retras la ale lor, fie continuă să se exprime (pe un fundal mult mai complicat şi mai zgomotos), dar nu mai au impactul de odinioară. Schimbările generaţionale au un rol în asta, desigur. Dar – şi aici iarăşi ne deosebim de celelalte ţări postcomuniste – un rol important îl are şi reluarea discursului anti-intelectuali de la începutul anilor ’90. Întreaga falsă dezbatere despre „intelectualii lui Băsescu“ din ultimii ani este o dovadă în acest sens: speculînd asupra unor opinii (sigur, poate uneori prea entuziaste) ale cîtorva intelectuali în legătură cu actualul preşedinte, diverşi gazetari au construit un întreg arsenal de vorbe şi ipoteze care a avut drept efect crearea senzaţiei că, în general, intelectualii s-au lăsat „cumpăraţi“ de puterea politică. La fel, apariţia în presă a unor dosare de informatori ale cîtorva scriitori sau universitari, în timp ce ofiţerii de securitate şi-au văzut liniştiţi de pensie, a generat noi „dubii“ în legătură cu categoria intelectualilor în ansamblu. Aşa încît „punctul culminant“ al acestor atacuri – lista „fripturiştilor“ publicată recent de Cotidianul, într-o manieră la care pînă şi România Mare părea să fi renunţat – nu este decît o dovadă în plus asupra imaturităţii spaţiului nostru public, sensibil în continuare la discursuri „demascatoare“ de acest tip.
Construit de elitele care la începutul anilor ’90 au afirmat valorile democraţiilor occidentale, acest spaţiu începe să fie cucerit acum de o generaţie nouă, pentru care comunismul e „deja istorie“ şi care nu are în vocabularul de bază cuvinte precum „disidenţă“ sau „anticomunism“. Pentru reprezentanţii elitelor, a mai rămas valabil doar rolul de intelectuali publici. Adică oameni proveniţi dintr-un domeniu al ştiinţei sau culturii care se exprimă, pentru un public larg, pe teme din afara zonei lor de competenţă. Numai că, între timp, societatea românească e tot mai puţin dispusă să le acorde atenţie intelectualilor, fascinată de alte „modele“, iar televiziunile – care dictează tot mai mult în spaţiul public de la noi – nu-i mai cheamă să-şi exprime opiniile decît cînd au nevoie de înnobilarea „decorului“. Mă tem că abia de aici încolo începem să ne deosebim de celelalte ţări ex-comuniste. (Mircea Vasilescu)
Christian LEQUESNE
Generaţia disidenţei, ideea europeană şi divergenţa transatlantică
Pe 16 iulie 2009 s-a ţinut la sediul German Marshall Fund din Washington o masă rotundă consacrată aşteptărilor pe care le au ţările din Europa Centrală şi de Est de la administraţia Obama. În jurul fostului secretar de stat american Madeleine Albright, care, în virtutea originii sale cehe, a fost întotdeauna sensibilă faţă de soarta fostei Europe comuniste, erau reunite personalităţi central-europene de prim-plan. Această reuniune avea loc după ce, cu trei zile înainte, fusese publicată o scrisoare deschisă către administraţia Obama din partea a 33 de personalităţi din Europa Centrală şi de Est, printre care Václav Havel, fost preşedinte al Republicii Cehe, Lech Walesa, fost preşedinte al Poloniei, şi Emil Constantinescu, fost preşedinte al României. (Scrisoarea poate fi consultată, în engleză, pe site-ul ziarului Gazeta Wyborcza, http://wyborcza.pl/ 1,76842,6825987,An_Open_ Letter_to_the_Obama_Administration_from_Central.html)
Elitele tranziţiei nu sînt mulţumite de Obama
Mesajele scrisorii deschise se pot rezuma în cinci puncte, cele mai multe exprimînd nelinişti: 1. ţările Europei Centrale şi de Est au fost cele mai mari susţinătoare ale relaţiei transatlantice în NATO şi în Uniunea Europeană după 1989; 2. administraţia Obama nu pare să aibă în vedere că Europa Centrală şi de Est trebuie să rămînă în centrul politicii externe americane; 3. popularitatea Statelor Unite este în scădere în societăţile şi în ţările Europei Centrale şi de Est, Uniunea Europeană a devenit privilegiată; 4. în Europa Centrală şi de Est a ajuns la putere o nouă generaţie de responsabili politici, care a uitat lecţiile comunismului şi care nu îşi dă seama că Rusia lui Putin n-a abandonat agenda sa expansionistă din secolul al XIX-lea, chiar dacă acum utilizează metodele tactice ale secolului XXI; 5. din toate aceste motive, preşedintele Obama trebuie să reafirme cu claritate că Statele Unite îşi păstrează vocaţia de a fi o putere europeană şi trebuie să definească o politică activă, care să-i permită în continuare angajarea deplină pe Bătrînul Continent. Această scrisoare deschisă, ca şi masa rotundă care a urmat, nu prea a fost comentată în Europa de Vest. Este totuşi un revelator al caracteristicilor care marchează Europa postcomunistă.
Cea dintîi este o neîncredere destul de mare în Obama (cu unele excepţii, precum Havel) a elitelor care au avut responsabilităţi politice după 1989 şi care au asigurat democratizarea ţărilor lor. Cînd ziarele franceze subliniază „obamania“ aproape unanimă a elitelor europene, au în vedere (cum o fac, din păcate, prea des!) doar vechea Europă de Vest. Elitele aflate la putere pînă de curînd în Europa Centrală şi de Est îl iubeau pe Bush pentru că el încarna rezistenţa prin forţă în faţa inamicilor libertăţii. Să ne amintim de cele două scrisori, una din 30 ianuarie 2003 (numită „Scrisoarea celor 8“) şi alta din 5 februarie 2003 (numită „Scrisoarea de la Vilnius“) prin care cea mai mare parte a conducătorilor din Europa Centrală şi de Est, dar şi din Balcanii de Vest, chemau Europa să facă front comun cu George W. Bush împotriva lui Saddam Hussein şi împotriva poziţiei franco-germane de non-intervenţie în Irak. Cele două scrisori l-au făcut pe Jacques Chirac să declare atunci că aceste ţări (candidate la Uniunea Europeană) „au pierdut o bună ocazie de a tăcea“; o replică stîngace, prost primită în ţările din Est, care a creat o tensiune considerabilă faţă de Franţa.
Nu e întîmplător nici faptul că discursul neoconservator a sedus o parte a elitelor central-europene, mai ales pe acelea care făcuseră disidenţă în timpul comunismului. Nu trebuie să uităm niciodată că disidenţii îşi considerau lupta ca o restaurare a binelui democratic împotriva răului comunist şi, prin urmare, ca o revenire la „civilizaţia“ occidentală împotriva „barbariei“ impuse de Uniunea Sovietică. Seducţia se sprijinea şi pe faptul că aceşti ex-disidenţi au fost întotdeauna convinşi că democraţia nu este niciodată un bun cîştigat şi că, prin urmare, trebuie stabilit un raport de forţă cu dictaturile. Pe scurt, negocierea cu regimurile non-democratice nu foloseşte la cine ştie ce; trebuie, dimpotrivă, stabilită o superioritate pe care doar capacitatea de intervenţie militară a Statelor Unite o poate impune. În Republica Cehă, fostul viceprim-ministru Alexandr Vonda, care a fost unul dintre protagoniştii „Chartei 77“ alături de Václav Havel, încarnează perfect acest curent de gîndire. Considerînd că Statele Unite trebuie să reia diplomaţia dialogului, Barack Obama nu putea stîrni, în aceste elite ale Europei Centrale şi de Est, decît o nelinişte legată de eventuala sa naivitate în faţa unei lumi care e departe de a fi pacificată. Un om politic ceh declara (într-o convorbire privată), cu cîteva luni înaintea alegerilor americane: „McCain a cunoscut războiul din Vietnam. El ştie că în relaţiile internaţionale e nevoie uneori, din păcate, de forţă. Dar oare Obama înţelege că dictaturile nu ezită niciodată să declare război?“.
Asemenea consideraţii ar fi putut apărea şi în elita poloneză rezultată din disidenţă. Gazeta Wyborcza, un ziar condus de Adam Michnik, a scris adesea, în timpul campaniei electorale americane, că diplomaţia lui Obama riscă să se arate prea blîndă cu dictaturile. Discursul pronunţat de Obama la Praga pe 5 aprilie 2009, cu ocazia summit-ului SUA-Uniunea Europeană, a întărit îndoielile. Declarînd că aspiraţia Statelor Unite este ca secolul XXI să fie o lume fără arme nucleare şi pledînd pentru o întărire a tratatului de non-proliferare, Obama nu putea decît să provoace neliniştea tuturor est-europenilor care gîndesc, dimpotrivă, că descurajarea nucleară este factorul care a permis „stăpînirea“ URSS la vremea sa. Pasajele din discursul de la Praga care au suscitat cele mai mari rezerve au fost cele despre „dreptul Iranului de a dispune de un program nuclear civil paşnic“ şi despre continuarea instalării bazelor antirachetă în Polonia şi Republica Cehă, cu excepţia cazului în care „ameninţarea iraniană este eliminată“, ceea ce dă de înţeles că ar fi posibilă o negociere cu Teheranul şi, oarecum, că s-ar oferi o satisfacţie Rusiei lui Putin, care se opune proiectului. (Nota autorului: Pe 17 septembrie 2009, Obama a anunţat oficial abandonarea bazelor antirachetă. Motivele invocate sînt costurile prea mari şi stadiul armamentului nuclear iranian, care n-ar fi atît de avansat pe cît se credea. Data aleasă de administraţia americană n-a fost bine gîndită, căci în acea zi se împlineau 70 de ani de la invazia sovietică în Polonia.)
Dar îndoielile faţă de Obama ale elitelor est-europene care au gestionat tranziţiile de după 1989 nu sînt legate doar de diplomaţie, ci şi, în contextul crizei, de programul său de politică economică. Nu trebuie să uităm că efectele crizei n-au fost aceleaşi pentru toate ţările din Est şi că neoliberalismul a ghidat ieşirea acestora din comunism. O dată în plus, neoliberalismul oficial al administraţiei Bush întărea doxa economică central-europeană, în timp ce discursul administraţiei Obama asupra necesităţii unei reglementări a activităţilor financiare alimentează suspiciunea unui socialism care avansează pe nevăzute. Cu cîteva zile înainte de discursul lui Obama la Praga, premierul ceh Mirek Topolanek, preşedinte în exerciţiu al Consiliului European, declara în faţa Parlamentului European: „Sîntem alarmaţi de faptul că Statele Unite sînt pe cale să repete erorile din anii ’30, precum subvenţiile consistente în toate domeniile, tendinţele protecţioniste, campanii de genul Buy American! ş.a.m.d. Toate aceste măsuri, combinate şi durabile, sînt calea către infern“. Elitele din ţările Europei Centrale şi de Est au considerat după 1989 că ciclul neoliberal mergea împreună cu democraţia. Pentru ele, „democraţie“ şi „economie de piaţă liberă“ (mai degrabă decît economie socială de piaţă) erau co-substanţiale. Sfîrşitul ciclului neoliberal, care duce la o inflexiune a politicii economice americane, nu poate decît să le neliniştească.
Noi elite, noi raporturi cu SUA şi Europa
A doua învăţătură a acestei scrisori trimite la schimbările care au loc în compoziţia elitelor din Europa Centrală şi de Est şi în viziunea lor asupra lumii. Semnatarii scrisorii, luptători împotriva comunismului şi oameni ai tranziţiei de după 1989, exprimă, despre politică, despre economie şi în general despre lume, o concepţie modelată în totalitate de experienţa lor personală şi de Războiul Rece. Or, se întîmplă că aceste elite care au organizat disidenţa anticomunistă şi au permis revenirea la democraţie în 1989... îmbătrînesc. Ele încep să fie înlocuite de o nouă generaţie, ale cărei concepţii de politică externă nu mai sînt aceleaşi, în măsura în care ele au fost crescute doar în cadrul democraţiei. Un polonez, un ceh sau un slovac de 25 de ani care tocmai şi-au terminat studiile la universităţile din Cracovia, Brno sau Bratislava au fost educaţi doar în democraţie şi, prin urmare, doar în interiorul ei au cunoscut socializarea politică. Ei se simt în primul rînd europeni în sensul în care Uniunea Europeană face parte din viaţa lor cotidiană (chiar şi atunci cînd votează pentru un partid eurosceptic); Statele Unite continuă să seducă, dar sînt foarte departe. Să mergi în Statele Unite e mai greu şi mai costisitor decît să faci un schimb Erasmus cu universităţile din Cambridge, Heidelberg şi Upsalla. Deplasarea necesită uneori viză – de exemplu, pentru polonezi şi români. În fine, Rusia lui Putin, fără să fie o ţară simpatică, nu mai e neapărat percepută ca o ameninţare care nu te lasă să dormi!
O frază din scrisoare, pe care o putem considera fie înduioşătoare, fie un pic patetică, subliniază faptul că în Europa Centrală „este pe cale să apară o nouă generaţie de lideri, care nu mai are memoria trecutului“. A se înţelege: e periculos să ne gîndim că ţările noastre au devenit complet stabile în Europa. Noi, the old boys care am combătut comunismul, unii dintre noi chiar şi ocupaţia nazistă, avem datoria de a le reaminti. Vedem aici tensiunile generaţionale care traversează elitele central-europene şi schimbarea de paradigmă care are loc. Totuşi, trebuie să îi credem pe cei din generaţia „în retragere“ că Rusia, chiar dacă nu mai este Uniunea Sovietică, încă n-a devenit o ţară care să te liniştească pe deplin, aşa cum au demonstrat în 2009 tensiunile din jurul livrărilor de gaz, iar în vara lui 2008 invadarea Georgiei.
Uniunea Europeană ca socializare concretă
Noul raport al Europei Centrale şi de Est cu Uniunea Europeană este a treia învăţătură care se desprinde din scrisoare. De fapt, acel „nu ne uitaţi!“ adresat lui Obama este, indirect, mărturia că integrarea în Uniunea Europeană constituie principala schimbare pentru societăţile din Europa Centrală şi de Est. În timp ce, pentru semnatarii scrisorii, aderarea la Uniunea Europeană trebuie să fie un mijloc de a întări relaţia transatlantică, după 2004 aderarea e trăită ca un scop în sine. Toate sondajele din 2004 încoace arată că societăţile central şi est-europene, fără să fi devenit antiamericane, consideră că în primul rînd trebuie să existe o solidaritate cu Uniunea Europeană. Această europenizare în privinţa felului de a privi problemele lumii şi relaţiile cu SUA se întîmpla încă din vremea lui Bush. Chiar cetăţenii polonezi, care continuă să exprime un nivel înalt de solidaritate cu Statele Unite, dezaprobau în proporţie de 61% în 2007 tratamentul deţinuţilor de la Guantanamo, iar 52% se pronunţau împotriva modului în care era condus războiul din Irak de către SUA (sondaj PIPA and Globescan, Global Views of the US, 2007). Cît despre proiectul de instalare a bazelor americane antirachetă, 47% dintre polonezi erau împotrivă în octombrie 2008, faţă de 40% pentru, în timp ce 13% nu aveau nici o opinie (sondaj CBOS, Polish Public Opinion, 2008). În ambele cazuri, observăm că opiniile societăţii poloneze – şi, prin extrapolare, ale societăţilor central şi est-europene – se întîlnesc cu ale celorlalte societăţi europene, ceea ce este semnul unei socializări concrete în sînul Uniunii Europene. Nu trebuie să tragem concluzii cu privire la integrarea ţărilor Europei Centrale în Uniunea Europeană bazîndu-ne doar pe refuzul preşedinţilor ceh şi polonez de a semna Tratatul de la Lisabona sau pe euroscepticismul anumitor partide politice.
E mai bine să înţelegem, în special într-o ţară cum e Franţa, că Europa Centrală şi de Est nu este în mod caricatural antieuropeană pentru că e proamericană. Desigur, elitele care au realizat tranziţia după 1989 (inclusiv cele care veneau din comunism) erau adesea însufleţite de un atlantism militant, iar acesta nu-i îndrepta în mod natural spre o politică externă europeană. Dar aceste elite, semnatare ale apelului către administraţia Obama în iulie 2009, au părăsit sau sînt pe cale să părăsească puterea şi sînt înlocuite de o nouă generaţie, care a crescut politic în mod concret în cadrul Uniunii Europene. Şi mai important este că societăţile din Europa Centrală şi de Est exprimă, în materie de politică externă, poziţii care se apropie din ce în ce mai mult de cele ale altor ţări din Uniunea Europeană. Schimbările de generaţie în cadrul elitelor şi al societăţilor vor permite din ce în ce mai mult conceperea unei politici externe europene împreună cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Preferinţa lor pentru Statele Unite începe să ţină de istorie.
Christian Lequesne este director al Centrului de Studii şi Cercetări Internaţionale (CERI) de la CNRS. Cea mai recentă carte a sa este La France dans la nouvelle Europe. Assumer le changement d’échelle, Paris, Presses de Sciences Po, Les Nouveaux Débats, 2008.
Apărut în Esprit, nr. 10/2009 şi obţinut prin Eurozine (www.eurozine.com.)
© Christian Lequesne / Esprit
traducere de Mircea VASILESCU
Cristina HERMEZIU
Intelectualii şi schimbarea la faţă a Europei – un colocviu-eveniment la Paris –
La 20 de ani de la căderea Cortinei de fier, la propunerea Institutului Cultural Român de la Paris, intelectualii Europei de Est şi Europei de Vest s-au întîlnit în cadrul unui amplu colocviu internaţional, „L’Intellectuel public en Europe 1989-2009“, găzduit de Goethe Institut şi de Senatul Franţei, pe 6 şi 7 noiembrie 2009. Peste 20 de personalităţi cunoscute din opt ţări europene au participat timp de două zile la o reflecţie comună asupra rolului intelectualilor în spaţiul public, în ultimii 20 de ani, bulversaţi de schimbări radicale, de la prăbuşirea sistemului totalitar, pînă la reaşezarea Europei prin lărgirea UE. Pe lîngă ICR, alte şapte instituţii străine (Goethe Institut, Centrul Ceh, Institutul Polonez, Institut Ungar, Institutul Slovac, Ambasada Sloveniei şi Ambasada Croaţiei din Paris) au fost mobilizate în acest proiect sub coordonarea Magdei Cârneci, director al ICR Paris şi iniţiatoarea colocviului: „Între atîtea manifestări dedicate celor 20 de ani de la schimbarea radicală a Europei de Est, mi s-a părut important ca intelectualii din Estul şi din Vestul Europei să fie cei care reflectează împreună asupra rolului şi rostului lor într-o lume marcată de rapide şi profunde schimbări – a argumentat Magda Cîrneci. Căci ei au fost cei care, chiar dacă în număr mic, au indus prin disidenţă şi printr-o gîndire curajoasă, liberă, alternativă, posibilitatea şi necesitatea căderii regimurilor totalitare. Dar, în ultimii 20 de ani, dialogul intelectualilor din cele două jumătăţi ale unei Europe din ce în ce mai unificate a scăzut în intensitate, sub presiunea urgenţelor de tot felul şi a lipsei aparente a unei mize politice majore. A reuni 20 de intelectuali în jurul unor teme comune – evoluţia poziţiei intelectualului după 1989; memoria trecutului recent; stînga politică de astăzi; cum să creăm o bază intelectuală pentru Europa de mîine – mi s-a părut o necesitate evidentă, stringentă şi un bun exerciţiu al întîlnirii colegiale a gîndirii europene cu sine însăşi“.
Pe lîngă H.-R. Patapievici şi Ciprian Mihali, reprezentanţii României la acest colocviu, au participat intelectuali de renume din Franţa, printre care: Alain Finkielkraut, Danièle Sallenave, Tzvetan Todorov, Jacques Rupnik, Antonin Liehm; din Germania – Jens Reich, din Polonia – Georges Mink şi Ireneus Krzeminski, din Ungaria – György Konrád, Gáspár Miklós Tamás, Gábor Kardos. Cehia a fost reprezentată de Tomas Sedlacek, Slovenia de Boris Pahor şi Boris Novak, din Croaţia au participat Predrag Matvejevic şi Peter Selam.
Am asistat la acest exerciţiu de dialog intelectual cu un sentiment clar de jubilaţie – faptul că acum 20 de ani el n-ar fi fost posibil! – şi cu o curiozitate elementară şi, cred, nu mai puţin legitimă: ce-i preocupă, ce-şi spun unii altora intelectualii Europei, la 20 de ani de la prăbuşirea regimurilor totalitare? Discursurile lor se intersectează sau doar se învecinează? Aduse faţă în faţă, 20 de personalităţi europene (dar de limbă, cultură şi ideologii diferite), sînt în măsură să găsească un limbaj comun? Aşezat sub magia cifrelor aniversare, dialogul intelectualilor estici şi vestici în vremuri de criză promitea din start un cîntec de lebădă. Şi totuşi…
Gáspár Miklós Tamás (Ungaria) a adus în discuţie postura intelectualului din Europa de Est, perceput în Occident mai curînd ca un martor-cheie al experienţelor atroce din spatele Cortinei de fier şi mai puţin ca analist al fenomenului. Ciprian Mihali (România) a enunţat datoria de reflecţie a intelectualilor, fie ei din Est sau din Vest: „Memoria comunismului nu se rezumă la opoziţia a uita – a refuza să uiţi. La Est sau la Vest, destinul nostru nu înseamnă doar obligaţia de a nu uita ororile totalitarismului; trebuie să înţelegem de ce a fost posibil totalitarismul, de ce a produs orori şi, mai ales, e nevoie să înţelegem că n-a fost vorba de un monstru impersonal, ci de un sistem creat de oameni concreţi pus pe roate de oameni concreţi“. Filozoful francez Alain Finkielkraut a observat că, la douăzeci de ani de la prăbuşirea în Europa a regimurilor totalitare, lecţia antitotalitarismului se pierde, în timp ce după prăbuşirea nazismului, antinazismul pare să fi rămas o lecţie învăţată şi asumată. Horia-Roman Patapievici a sintetizat cazul atipic al României unde, după 1989, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci intelectualul public. „Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al Revoluţiei ori ca participant la ea, intelectualul public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre Revoluţie şi despre obiectivele politice ale României. Mai mult decît atît, guvernarea neo-comunistă, care era de stînga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care era de dreapta“ – a analizat H.-R. Patapievici. Gábor Kardos (Ungaria) a formulat posibilele direcţii ale gîndirii disidente în Europa Centrală de astăzi, denunţînd „eşecul global al societăţii industriale“: „Gîndeam că ceea ce ne uneşte este cultura europeană şi că era suficient să găsim o formă de unitate administrativă pentru a o completa, dar s-a dovedit a fi exact invers: avem o uniune administrativă, fără o reală uniune culturală. Pretinsa victorie a sistemului occidental împotriva variantei sovietice a aceleiaşi industrializări planetare se descoperă astăzi ca eşec global al societăţii industriale şi ca imens dezastru ecologic“ – a întărit Gábor Kardos, pentru care există „un totalitarism de tip occidental, care se confundă astăzi cu globalizarea sau capitalismul mondializat, în măsura în care acesta se prezintă ca sistem economic sau ideologie rămase fără rival, şi deci ca… sistem unic de gîndire“.
Intelectualii urîţesc lumea atunci cînd sînt pesimişti
L-am întrebat pe H.-R. Patapievici dacă discuţiile din timpul colocviului au părut să contureze o problematică reală, comună intelectualilor europeni, estici sau vestici, sau fiecare şi-a cîntat, pesimist, cîntecul său de lebădă: „Simt nevoia să ţin un discurs de tip Karl Popper în anii ’80 – a răspuns H.-R. Patapievici. Intelectualii urîţesc lumea atunci cînd sînt pesimişti. De fapt, trăim într-o lume în care nimeni nu ne ucide, nimeni nu ne bagă în puşcărie, în care se poate trăi decent, în care toate produsele pot fi achiziţionate, în care toate produsele culturale sînt la dispoziţia tuturor, şi în care există garanţii de tip drepturile omului sau statul de drept. În acelaşi timp există economia de piaţă liberă, capitalismul care furnizează prosperitate. A pune în discuţie acest aranjament mi se pare iresponsabil şi reacţionar. Şi faptul că intelectualii de stînga din Europa sau stînga marxistă de la noi din ţară pun în discuţie acest aranjament instituţional arată că stînga este astăzi reacţionară. Cum a spus cineva în timpul dezbaterilor, dreapta este progresistă şi stînga este reacţionară“ – a subliniat H.-R. Patapievici.
Şantierul comun al intelectualilor europeni ar fi, în consecinţă, recunoaşterea faptului că există nişte valori centrale în Europa, acestea fiind: ordinea proprietăţii private, statul de drept, individualismul, laicitatea, drepturile omului, raţionalismul. „Tot ce s-a realizat bine în Europa s-a realizat prin intermediul acestor valori, ce a fost oribil în Europa a provenit prin punerea în discuţie a acestor valori. Sistemele totalitare, atît cel zis de dreapta – de fapt, fascismul este o mişcare tot de stînga –, cît şi cel comunist, cele două forme de totalitarism – unul a pus lupta de clasă în mijloc, celălalt, exterminarea de rasă –, ambele totalitarisme reprezintă negarea acestei moşteniri europene. Ambele au fost anticapitaliste, antiindividualiste, colectiviste, împotriva statului de drept, împotriva parlamentarismului, împotriva moştenirii liberale“ – a tranşat H.-R. Patapievici.
Intersecţii de idei sau idei paralele despre rolul intelectualilor în soarta Europei au fost formulate raţional, sobru, grav, dar şi ironic, uneori sarcastic, în calambururi revoltate. Predrag Matvejevic (Croaţia) a atins chiar o anume formă de lirism în modul de a stabili ceea ce au în comun intelectualii din Est şi din Vest, printre altele, condiţia lor de a fi nişte „ex“: ex-comunişti, ex-patriaţi, dar şi ex-colonialişti, ex-social-democraţi etc. Ascultîndu-i, mi-am dat seama că din paleta stilistică a argumentaţiilor lipseşte cu desăvîrşire o nuanţă. Intelectualii nu sînt nostalgici. Ceea ce e mai puţin o alegere stilistică, şi mai mult una morală.
20 de intelectuali europeni strînşi laolaltă la 20 de ani de la căderea Cortinei de fier: s-au arătat ei dispuşi cu adevărat să asculte poziţia şi argumentele celuilalt sau intensitatea propriilor convingeri induce pînă la urmă un fel de autism? Magda Cârneci a conchis: „Nu ştiu dacă în cele două zile de colocviu am reuşit să găsim un limbaj comun; setea de a mărturisi, de a problematiza în jurul unor experienţe puternice sau al unor transformări importante de statut social, cultural şi politic a lăsat mai puţin timp întrebărilor reciproce şi polemicii. Dar a fost binevenită punerea împreună într-un răstimp atît de scurt a unor minţi strălucite şi diferite care au creat prin însumare o anume «masă critică» de inteligenţă, de responsabilitate şi de asumare publică, care mie mi s-a părut impresionantă. M-am simţit ca la unul dintre congresele intelighenţiei europene dintre cele două războaie mondiale, care dezbătea pasionat soarta Europei“.
Stîrnind teoretizări şi problematizări în jurul rolului jucat de intelectualul public în soarta Europei, colocviul are meritul de a fi permis formularea unor idei – pînă la urmă plurale – într-un mediu profund germinativ. În plus, depolitizat cel puţin prin cadru, dialogul între intelectuali europeni de limbi, culturi, şi ideologii diferite s-a dovedit a fi posibil, ceea ce legitimează deja în sine utopia Europei.
Sabina CRIŞAN
Reflectînd asupra libertăţii aparente... – ce am cîştigat şi ce am pierdut –
„În orice ţară, nu există decît două partide cu adevărat: partidul celor care îndrăznesc să spună «nu» şi al celor care nu îndrăznesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc este mai mare decît al celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.“
Henry de Montherlant, Tous feux éteints, 1975
Se spune că doar atunci eşti liber, cînd poţi să spui fără teamă adevărul. Un sistem care te condamnă la tăcere ar trebui să fie abolit şi restabilit unul nou, idealist de obicei, a cărui obligaţie este de a sprijini acest adevăr în întreaga sa plenitudine. Dar cum rămîne cu restrîngerea etico-morală impusă de societate? În ce măsură putem afirma că libertatea plenară a unui popor îi oferă şi bunăstarea, în special atunci cînd este cu titlul de „recuperată“, şi nu „din naştere“? Se spune că, în România anului 1989, şi pietrele începuseră să strige. Că lipsa de revoltă a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi totuşi pentru ce se lupta? Ce am cîştigat prin moarte? Sau, şi mai important, am cîştigat ceva în afară de o schimbare de nume? Pînă la Revoluţia română, trecerea de la statul comunist la cel democratic s-a făcut paşnic, fără revoltă. La noi au existat zeci de morţi, a căror dovadă a fost ştearsă cu nume de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de frumos: Trandafirul…Vama (te gîndeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre îşi găseşte ecoul în binecunoscuta trupă rock).
Oamenii au strigat libertate, au murit pentru aceasta, numai pentru a-şi retrăi groaza două luni mai tîrziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate? Bineînţeles, fost om de încredere al mult-detestatului preşedinte ucis, Ceauşescu. România a fost apreciată şi văzută, poate pentru prima dată în Europa democrată, ca o ţară cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însă era imposibilul: o nouă mentalitate care să fie instaurată în toate instituţiile ţării. Astfel, după ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva paradoxului noului regim, au fost „ucişi“ de muncitori mineri care detestau intelectualitatea, România a fost clasificată ca „ambiguă din punct de vedere politic“, iar fondurile s-au retras laolaltă cu încrederea. Acesta este un scurt sumar al ultimilor douăzeci de ani. La zece ani după „crimele“ mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de preşedinte. La douăzeci de ani de la idealista revoluţie, sîntem printe ţările cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic sîntem penultima ţară din familia adoptivă (Uniunea Europeană), avem diplome universitare cu miile, perseverăm într-un nepotism mascat la nivel de posturi importante, iar mita şi distracţiile populare sînt preferate corectitudinii şi inteligenţei. Să fie acestea singurele urmări ale răbufnirii idealiştilor? Nu am fost în stare, ca popor, să susţinem revolta şi să creăm un stat politic onest, unde măcar să existe încredere? Într-adevăr, în 1989 am fost prima ţară estică unde comunismul a fost eliminat printr-o revoltă violentă. Dar tot atunci am fost şi singura ţară care ne-am dăruit prizonieratul real şi condamnabil, pe un arest la domiciliu, unde inconştienţa politică şi umană a atins cote maxime.
Ce s-a cîştigat? Românii au primit un nou nume, cel de ţară democratică. Cu toate acestea, ne-am renegat drepturile în mod inconştient prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte republican al SUA, a spus: „Dacă vrei să testezi un om, oferă-i putere“. Ce putere poate fi mai mare decît aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul de a-ţi alege oamenii care să guverneze în numele tău, şi de a-i demite, în caz contrar? Am cîştigat, alături de statele europene, dreptul la liberă exprimare, ne-am recîştigat dreptul de a călători, de a trăi, de a lua propriile decizii… Dar mai ştim cum să folosim aceste libertăţi? În aparenţă, odată cu revoluţia anticomunistă am cîştigat împărăţia orizonturilor deschise, acea dorinţă a omului, acceptată dintotdeauna: Libertatea. Ea însă nu a fost gratuită… Şi uneori nu ştiu dacă acest schimb nu a fost încă o fraudă a caselor de schimb valutar sau, dimpotrivă, o răsplată…
Lipsa mişcării atrofiază musculatura. Lipsa iniţiativei te vlăguieşte, convertindu-te în supusul tăcerii. Comunismul a însemnat opresiune, frică. Democraţia de astăzi înseamnă manipularea realităţii. Bunicii noştri au ajuns în aşa-numitele „lagăre de reeducare“ pentru poziţia adoptată în societate sau capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort în faşă. Părinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea să trăiască în conformitate cu părerile lor şi pentru a ne oferi nouă dreptul la decizie şi cuvînt. Noi însă… noi însă ne trasăm viaţa cu o inconştienţă nebună, cu o nepăsare care altădată a fost condamnată. Ce mai contează? Nimic nu ne atinge, sîntem nemuritori în spirit, ce contează că al nostru trup, alături de viaţă, se perindă pe coridoarele unei ţări al cărei respect nu dorim nici măcar să-l cîştigăm? Uneori cea mai mare pedeapsă este şi cea mai greu de observat. Căderea comunismului ar fi trebuit să însemne un punct-cheie pentru România. Era momentul cînd trebuia să alegem între viitor şi trecut. Menţinînd mentalitatea „fie cum o fi“, am urmărit pasivi cum persistăm într-un comunism mascat sub emblema „democraţie“. În zilele noastre, sîntem mult prea democratici, avem un sînge mult prea aristocratic pentru a depăşi stadiul de autosuficienţă. Avem dreptul de a alege, avem şansa să hotărîm noi, şi nu un lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este că o facem. Dar, din lipsă de interes, cultură, dorinţă de informare şi responsabilitate, alegem prost. De douăzeci şi unu de ani alegem prost. Acum două decenii ne revoltam împotriva minciunii. Astăzi sînt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sărbătorim Ziua Naţională.
Şi totuşi… Sînt o idealistă. Vreau să cred că această atrofie fizică nu este şi una spirituală. Dar sîntem un popor care nu a fost reeducat. Nu am avut ocazia să depăşim comunismul, să uităm de egalitatea falsă şi să ne dorim prosperitatea. Din păcate, experimentăm contrariul. Aceiaşi care închinau cupa victoriei în era ceauşistă dobîndesc laurii victoriei astăzi. Dacă nu ei, atunci copiii sau rudele lor. Obişnuiţi să primească ordine, şi astăzi tinerii se ghidează după conceptul în care au fost educaţi părinţii lor: „Crede şi nu cerceta“. Iniţiativa care ar trebui să motiveze şi să reîmprospăteze viaţa este blocată de un munte birocratic şi de o răutate de neînţeles.
Şi atunci de ce să ne revoltăm? De ce să credem că lumea ar putea fi mai bună? Libertatea noastră constă astăzi în faptul că putem alege: rămînem sau plecăm? Cei buni preferă să evite competiţia pe note, bacalaureat, nepotism universitar şi slujbe date după cunoştinţe (nu mă refer la nivelul de inteligenţă…) şi se îndreaptă către ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de posibilităţi sau cu posibilităţi prea bine aranjate rămîn. Există şi o mînă de oameni care alege patriotismul, care vrea să rămînă pentru propria-i plăcere, pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţară al cărei bun-simţ pare adormit. Dar un proverb japonez spune: „Nu poţi trezi pe cineva care se preface că doarme“.
Nu putem să trezim acel simţ al practicii, al dreptăţii, al corectitudinii, cîtă vreme este decizia noastră să-l ignorăm. Preţul Revoluţiei a fost scump. Înainte, răul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai uşor de combătut. Dar ce faci atunci cînd acesta este mascat sub cel mai bun prieten? Am cîştigat libertatea. Odată acceptată, am preluat o responsabilitate, de care, culmea, fugim tot timpul. Aceea de informare.
Nu doar acea coloană vertebrală a vocii s-a pierdut. După 1989, România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decît imaginile paradelor tovarăşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele ochilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici măcar nu eram conştienţi. Cu toate acestea, părinţii mei aveau o bibliotecă cu peste o mie de titluri. Părinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din lipsă de activitate, tinerii se întîlneau, discutau, filozofau, inventau, citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trăiau pentru un ceva. Astăzi, informaţia este la distanţă de un click. Călătoreai cu ochii minţii pe meleaguri necunoscute. Astăzi ai oferte la zece euro. Cît ştim să profităm?
Am cîştigat libertatea, dar am pierdut din minte obiectivul: acela de a avea o viaţă mai bună. Am cîştigat dreptul la ripostă şi îl utilizăm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem cultură sau ne luptăm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca Gigi Becali, cît se mai regăseşte în noi din idealiştii libertăţii? Nu ştiu… Am văzut însă şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru că ştiau că este premieră. Care citeau pentru simplul motiv că le place. Care cîntau la pian pentru a se linişti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a fotografia răsăritul de soare perfect. Care învăţau bine pentru respectul propriu, nu pentru media la admitere. Am pierdut multe, dar am cîştigat şi experienţa revoltei împotriva „e bine şi-aşa“-ului mediocru şi satisfacţia selecţiei nu ca rebel, ci ca intelectual.
„Singurele paradisuri posibile sînt cele pierdute“ (Allain de Botton)… Ar fi păcat să pierdem paradisul libertăţii, nu?...
Sabina Crişan are 18 ani şi este elevă la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă“ din Cluj.
Nu călăuze, ci slujitori
„Turma laică a dobîndit azi conştiinţa forţei sale şi este hotărîtă să-l pună la punct pe scriitorul care îi spune altceva decît ar vrea el să audă. Atitudinea aceasta nu apare numai în relaţiile laicului cu scriitorii (sau cu presa: un ziar care nu-şi îmbie cititorii cu eroarea scumpă lor este imediat părăsit), ci şi – lucru absolut remarcabil – în relaţiile lui cu directorii săi de conştiinţă, prelaţii care vorbesc în numele Domnului. Se poate afirma că oratorul care, din înaltul amvonului creştin, s-ar încumeta să atace pasiunea naţională sau să umilească orgoliul burghez, şi-ar pierde foarte repede credincioşii (în special în Franţa), şi că aceştia, nemaifiind înspăimîntaţi de nici o sancţiune, necrezînd decît în real, se simt mult mai puternici decît el şi nu se înclină în faţa vorbelor lui decît dacă îl aud cruţîndu-i sau chiar ridicîndu-i în slăvi idealurile scumpe. În ziua de azi, omenirea vrea să aibă, în persoana celor ce-şi spun învăţătorii ei, nu călăuze, ci slujitori. Ceea ce au înţeles perfect cei mai mulţi dintre ei.“
(Julien Benda, La Trahison des clercs, 1927.Ediţie românească: Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creţia, prefaţă de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, 2007)
Scurtă bibliografie
Stefan Collini, Absent Minds: Intellectuals in Britain, Oxford University Press, 2006
Ralf Dahrendorf, Erasmiani. Gli intellettuali alla prova del totalitarismo, Laterza, Roma-Bari, 2007
Frank Furedi, Che fine hanno fatto gli intellettuali? I filistei del XXI secolo, Cortina, Milano, 2007
Frank Furedi, Where Have All the Intellectuals Gone?: Confronting Twenty-First Century Philistinism, Continuum International Publishing Group, 2004
Tony Judt, România: la fundul grămezii, volum editat de Mircea Mihăieş, Editura Polirom, 2002
Trafic.ro - clasamente si statistici pentru site-urile romanesti
De la elitele disidente la intelectualii publici
Cristina Hermeziu, Christian Lequesne, Sabina Crişan
Cine şi cum ne mai „iluminează”?
Christian LEQUESNE - Generaţia disidenţei, ideea europeană şi divergenţa transatlantică
Cristina HERMEZIU - Intelectualii şi schimbarea la faţă a Europei – un colocviu-eveniment la Paris.
Sabina CRIŞAN - Reflectînd asupra libertăţii aparente... – ce am cîştigat şi ce am pierdut.
Nu călăuze, ci slujitori
Scurtă bibliografie
argument
Cine şi cum ne mai „iluminează”?
După căderea lui Ceauşescu, dintre sutele de apeluri făcute la televiziune, cel către intelectuali a fost, probabil, cel mai insistent repetat. Instinctiv, „revoluţionarii“ manifestau un fel de impuls iluminist şi chemau minţile naţiunii să contribuie la noua aşezare a societăţii. În toate ţările comuniste, intelectualii avuseseră un rol în instaurarea democraţiei, după ce, într-o formă sau alta, furnizaseră exemple şi modele de atitudine prin episoade de disidenţă şi protest faţă de regimul comunist. Unii dintre ei au ocupat, ulterior, înalte demnităţi în stat şi au asigurat tranziţia către democraţie şi reintegrarea ţărilor din Est în Europa.
„Rezumatul tranziţiei“
Intraţi sau nu în politică, intelectualii din fostele ţări comuniste au oferit lumii occidentale un model „uitat“ (sau, în unele aspecte, puţin cunoscut) în democraţiile mai vechi, un tip de atitudine civică şi un rezervor de idei consistente în dezbaterile despre lumea în care trăim. Václav Havel, Adam Michnik, Bronislaw Geremek şi alţii au devenit celebrităţi internaţionale, presa din toată lumea a fost încîntată să le publice opiniile, astfel încît ei au devenit „vîrful de lance“ al difuzării, în Vest, a unor idei şi experienţe pe care cetăţenii occidentali nu le cunoşteau. Zeci de colocvii internaţionale despre Europa de Est şi tranziţia spre democraţie au făcut din postcomunism un subiect de cercetare academică, dar şi o adevărată „modă intelectuală“. Pe măsură ce reformele democratice avansau, iar fostele ţări comuniste se apropiau de standardele Europei Occidentale, rolul acestor intelectuali devenea tot mai puţin semnificativ: politica începea să fie tot mai mult o „profesie“, iar angajamentul civic se putea manifesta pe teme tot mai „specifice“, din moment ce marile valori ale democraţiei fuseseră instituite, iar societatea civilă căpătase un contur tot mai ferm şi o organizare tot mai bună. Wolf Lepenies, într-o carte apărută în 1991, crede că Havel, Michnik şi ceilalţi reprezintă ultimul exemplu de intelectuali în accepţia „tradiţională“ a termenului, care îşi are originea în Afacerea Dreyfuss şi presupune, înainte de toate, angajamentul în favoarea unei cauze importante pentru societate (Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa, traducere în limba română de Ioana Bot şi Anca Neamţu, prefaţă de Andrei Pleşu, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005). Revenirea la valorile democraţiilor occidentale, după căderea regimurilor comuniste, i-a obligat pe aceşti protagonişti ai tranziţiei să-şi modifice rolul în societate. De la statutul de „elite disidente“, care oferiseră naţiunii un model de atitudine şi cîteva valori fundamentale în care să creadă (sau, mai bine zis, pe care să le redescopere), au trecut la acela de „intelectuali publici“. Cam aşa s-ar scrie „rezumatul tranziţiei“.
„Politica e murdară“
În ciuda aparentelor diferenţe (multe dintre ele provocate de sentimentul românesc al lui „ca la noi, la nimeni“), situaţia din România se înscrie în curentul general est-european. Apelul rostit la televiziune în decembrie 1989 a fost urmat: în 1990, presa liberă a explodat de-a dreptul şi cu ajutorul intelectualilor – mulţi dintre ei fondînd ziare şi reviste şi scriind regulat pe teme politice ori sociale; la primele alegeri libere, pe listele partidelor se aflau mulţi intelectuali, iar cîţiva au candidat pe o listă independentă; în fruntea unor instituţii nou înfiinţate au fost numiţi intelectuali cunoscuţi. Tot atunci au apărut însă clivajele şi „taberele“: mineriada şi sloganul „noi muncim, nu gîndim“ au generat în opinia publică o tot mai puternică atitudine împotriva intelectualilor, partidele şi grupările naţionaliste au practicat un discurs agresiv împotriva „intelectualilor vînduţi Occidentului“, producînd o întreagă „mitologie“ negativă pe această temă (Soros, Mossad-ul, CIA etc. care îşi „fac“ interesele în România prin intermediul intelectualilor) şi chiar preşedintele de atunci, dezamăgit că majoritatea intelectualilor proeminenţi era „în opoziţie“, a avut dese şi neinspirate intervenţii publice împotriva celor care, scriind la gazete sau organizînd dezbateri la GDS, „destabilizează ţara“... Aşa a apărut, probabil, principala diferenţă faţă de Cehia, Polonia sau Ungaria: trăind cu regretul că „nu avem un Havel“, foarte mulţi intelectuali au fost critici cu puterea „neocomunistă“, unii încercînd chiar să se organizeze într-un partid (Partidul Alianţei Civice), ceea ce, pentru o democraţie, pare cel puţin o naivitate. De altfel, în cîţiva ani, tentativele intelectualilor de a intra în politică au eşuat, practic. Unii – puţini – au avut funcţii executive şi s-au achitat onorabil de ele.
Dar sentimentul general a fost acela de dezamăgire, inclusiv faţă de preşedintele Emil Constantinescu, puternic susţinut iniţial şi provenit din lumea universitară. „Politica e murdară“ – a fost concluzia, spusă sau nespusă, a intelectualilor care au trecut prin partide şi prin Parlament. De aici şi dilema: poate că e aşa, dar poate că – dacă ar fi rezistat „înăuntrul sistemului“ – politica ar fi fost mai puţin murdară. Moral – le-ar fi fost greu să reziste alături de foşi securişti şi activişti reciclaţi la democraţie, alături de oportunişti de tot felul ori de juni porniţi pe carieră, care s-ar fi comportat la fel şi pe vremea UTC-ului. Intelectual – ar fi trebuit să facă eforturi enorme pentru a suporta aberaţiile, agramatismele şi glumiţele de autobază produse în Parlament şi în şedinţele de partid. Aşa încît, la întrebarea melancolică „de ce n-am avut un Havel român?“, un posibil răspuns ar fi: chiar dacă l-am fi avut, ar fi ieşit repede – şi scîrbit, precum Emil Constantinescu? – din politică. Havel a avut în spate o seamă de oameni capabili să facă o politică raţională, să ajungă la compromis (cuvînt încă „rău famat“ în România şi de-a dreptul inacceptabil pentru o bună parte a intelectualilor români, în anii ’90), să se adune în jurul cîtorva scopuri fundamentale. La noi, începînd din 1990, s-au construit rapid baricade. Poate că nu „un Havel român“ ne-ar fi trebuit, ci background-ul, fundalul politic şi social pe care a evoluat Havel. Iar asta nu mai depindea de o figură „providenţială“, ci de noi toţi. Nu?
Piaţa liberă a opiniilor
Şi totuşi... Principala asemănare între România şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est constă în contribuţia majoră a intelectualilor la formarea societăţii civile. Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică ori Solidaritatea Universitară, Asociaţia Pro Democraţia şi altele au făcut permanent presiuni, în anii ’90, asupra puterii politice, pentru a adopta reformele necesare tranziţiei spre democraţie. Pe de altă parte, intelectualii care au devenit editorialişti sau comentatori în ziare şi reviste au generat o „piaţă a opiniilor“ de care mass media avea nevoie – între altele şi pentru a ieşi din clivajul de la începutul anilor ’90, cînd presa era împărţită radical în două, în funcţie de atitudinea faţă de Putere. Dincolo de temele, ideile sau opiniile exprimate de intelectuali în articolele lor, esenţial este faptul că s-a creat un spaţiu public, un spirit de dezbatere neapărat necesar unei societăţi deschise. Treptat, acest spaţiu a devenit tot mai nuanţat, în locul atitudinilor ferme pro sau contra din 1990 apărînd o diversitate de păreri şi interpretări ale politicii, societăţii, culturii. Consecinţele acestor transformări încep să se vadă – în ciuda veşnicelor noastre lamentări. În siajul intelectualilor a apărut o sumedenie de „opinionişti“ de diverse facturi şi calibre (nu întotdeauna bine intenţionaţi şi întotdeauna stăpîni pe opiniile lor – dar asta este altă discuţie...).
Nu de opinii şi dezbateri ne putem plînge: sînt pline ziarele şi televiziunile de aşa ceva. Problema este că vechii lideri de opinie de la începutul anilor ’90, care alcătuiau elita intelectuală a momentului, fie s-au retras la ale lor, fie continuă să se exprime (pe un fundal mult mai complicat şi mai zgomotos), dar nu mai au impactul de odinioară. Schimbările generaţionale au un rol în asta, desigur. Dar – şi aici iarăşi ne deosebim de celelalte ţări postcomuniste – un rol important îl are şi reluarea discursului anti-intelectuali de la începutul anilor ’90. Întreaga falsă dezbatere despre „intelectualii lui Băsescu“ din ultimii ani este o dovadă în acest sens: speculînd asupra unor opinii (sigur, poate uneori prea entuziaste) ale cîtorva intelectuali în legătură cu actualul preşedinte, diverşi gazetari au construit un întreg arsenal de vorbe şi ipoteze care a avut drept efect crearea senzaţiei că, în general, intelectualii s-au lăsat „cumpăraţi“ de puterea politică. La fel, apariţia în presă a unor dosare de informatori ale cîtorva scriitori sau universitari, în timp ce ofiţerii de securitate şi-au văzut liniştiţi de pensie, a generat noi „dubii“ în legătură cu categoria intelectualilor în ansamblu. Aşa încît „punctul culminant“ al acestor atacuri – lista „fripturiştilor“ publicată recent de Cotidianul, într-o manieră la care pînă şi România Mare părea să fi renunţat – nu este decît o dovadă în plus asupra imaturităţii spaţiului nostru public, sensibil în continuare la discursuri „demascatoare“ de acest tip.
Construit de elitele care la începutul anilor ’90 au afirmat valorile democraţiilor occidentale, acest spaţiu începe să fie cucerit acum de o generaţie nouă, pentru care comunismul e „deja istorie“ şi care nu are în vocabularul de bază cuvinte precum „disidenţă“ sau „anticomunism“. Pentru reprezentanţii elitelor, a mai rămas valabil doar rolul de intelectuali publici. Adică oameni proveniţi dintr-un domeniu al ştiinţei sau culturii care se exprimă, pentru un public larg, pe teme din afara zonei lor de competenţă. Numai că, între timp, societatea românească e tot mai puţin dispusă să le acorde atenţie intelectualilor, fascinată de alte „modele“, iar televiziunile – care dictează tot mai mult în spaţiul public de la noi – nu-i mai cheamă să-şi exprime opiniile decît cînd au nevoie de înnobilarea „decorului“. Mă tem că abia de aici încolo începem să ne deosebim de celelalte ţări ex-comuniste. (Mircea Vasilescu)
Christian LEQUESNE
Generaţia disidenţei, ideea europeană şi divergenţa transatlantică
Pe 16 iulie 2009 s-a ţinut la sediul German Marshall Fund din Washington o masă rotundă consacrată aşteptărilor pe care le au ţările din Europa Centrală şi de Est de la administraţia Obama. În jurul fostului secretar de stat american Madeleine Albright, care, în virtutea originii sale cehe, a fost întotdeauna sensibilă faţă de soarta fostei Europe comuniste, erau reunite personalităţi central-europene de prim-plan. Această reuniune avea loc după ce, cu trei zile înainte, fusese publicată o scrisoare deschisă către administraţia Obama din partea a 33 de personalităţi din Europa Centrală şi de Est, printre care Václav Havel, fost preşedinte al Republicii Cehe, Lech Walesa, fost preşedinte al Poloniei, şi Emil Constantinescu, fost preşedinte al României. (Scrisoarea poate fi consultată, în engleză, pe site-ul ziarului Gazeta Wyborcza, http://wyborcza.pl/ 1,76842,6825987,An_Open_ Letter_to_the_Obama_Administration_from_Central.html)
Elitele tranziţiei nu sînt mulţumite de Obama
Mesajele scrisorii deschise se pot rezuma în cinci puncte, cele mai multe exprimînd nelinişti: 1. ţările Europei Centrale şi de Est au fost cele mai mari susţinătoare ale relaţiei transatlantice în NATO şi în Uniunea Europeană după 1989; 2. administraţia Obama nu pare să aibă în vedere că Europa Centrală şi de Est trebuie să rămînă în centrul politicii externe americane; 3. popularitatea Statelor Unite este în scădere în societăţile şi în ţările Europei Centrale şi de Est, Uniunea Europeană a devenit privilegiată; 4. în Europa Centrală şi de Est a ajuns la putere o nouă generaţie de responsabili politici, care a uitat lecţiile comunismului şi care nu îşi dă seama că Rusia lui Putin n-a abandonat agenda sa expansionistă din secolul al XIX-lea, chiar dacă acum utilizează metodele tactice ale secolului XXI; 5. din toate aceste motive, preşedintele Obama trebuie să reafirme cu claritate că Statele Unite îşi păstrează vocaţia de a fi o putere europeană şi trebuie să definească o politică activă, care să-i permită în continuare angajarea deplină pe Bătrînul Continent. Această scrisoare deschisă, ca şi masa rotundă care a urmat, nu prea a fost comentată în Europa de Vest. Este totuşi un revelator al caracteristicilor care marchează Europa postcomunistă.
Cea dintîi este o neîncredere destul de mare în Obama (cu unele excepţii, precum Havel) a elitelor care au avut responsabilităţi politice după 1989 şi care au asigurat democratizarea ţărilor lor. Cînd ziarele franceze subliniază „obamania“ aproape unanimă a elitelor europene, au în vedere (cum o fac, din păcate, prea des!) doar vechea Europă de Vest. Elitele aflate la putere pînă de curînd în Europa Centrală şi de Est îl iubeau pe Bush pentru că el încarna rezistenţa prin forţă în faţa inamicilor libertăţii. Să ne amintim de cele două scrisori, una din 30 ianuarie 2003 (numită „Scrisoarea celor 8“) şi alta din 5 februarie 2003 (numită „Scrisoarea de la Vilnius“) prin care cea mai mare parte a conducătorilor din Europa Centrală şi de Est, dar şi din Balcanii de Vest, chemau Europa să facă front comun cu George W. Bush împotriva lui Saddam Hussein şi împotriva poziţiei franco-germane de non-intervenţie în Irak. Cele două scrisori l-au făcut pe Jacques Chirac să declare atunci că aceste ţări (candidate la Uniunea Europeană) „au pierdut o bună ocazie de a tăcea“; o replică stîngace, prost primită în ţările din Est, care a creat o tensiune considerabilă faţă de Franţa.
Nu e întîmplător nici faptul că discursul neoconservator a sedus o parte a elitelor central-europene, mai ales pe acelea care făcuseră disidenţă în timpul comunismului. Nu trebuie să uităm niciodată că disidenţii îşi considerau lupta ca o restaurare a binelui democratic împotriva răului comunist şi, prin urmare, ca o revenire la „civilizaţia“ occidentală împotriva „barbariei“ impuse de Uniunea Sovietică. Seducţia se sprijinea şi pe faptul că aceşti ex-disidenţi au fost întotdeauna convinşi că democraţia nu este niciodată un bun cîştigat şi că, prin urmare, trebuie stabilit un raport de forţă cu dictaturile. Pe scurt, negocierea cu regimurile non-democratice nu foloseşte la cine ştie ce; trebuie, dimpotrivă, stabilită o superioritate pe care doar capacitatea de intervenţie militară a Statelor Unite o poate impune. În Republica Cehă, fostul viceprim-ministru Alexandr Vonda, care a fost unul dintre protagoniştii „Chartei 77“ alături de Václav Havel, încarnează perfect acest curent de gîndire. Considerînd că Statele Unite trebuie să reia diplomaţia dialogului, Barack Obama nu putea stîrni, în aceste elite ale Europei Centrale şi de Est, decît o nelinişte legată de eventuala sa naivitate în faţa unei lumi care e departe de a fi pacificată. Un om politic ceh declara (într-o convorbire privată), cu cîteva luni înaintea alegerilor americane: „McCain a cunoscut războiul din Vietnam. El ştie că în relaţiile internaţionale e nevoie uneori, din păcate, de forţă. Dar oare Obama înţelege că dictaturile nu ezită niciodată să declare război?“.
Asemenea consideraţii ar fi putut apărea şi în elita poloneză rezultată din disidenţă. Gazeta Wyborcza, un ziar condus de Adam Michnik, a scris adesea, în timpul campaniei electorale americane, că diplomaţia lui Obama riscă să se arate prea blîndă cu dictaturile. Discursul pronunţat de Obama la Praga pe 5 aprilie 2009, cu ocazia summit-ului SUA-Uniunea Europeană, a întărit îndoielile. Declarînd că aspiraţia Statelor Unite este ca secolul XXI să fie o lume fără arme nucleare şi pledînd pentru o întărire a tratatului de non-proliferare, Obama nu putea decît să provoace neliniştea tuturor est-europenilor care gîndesc, dimpotrivă, că descurajarea nucleară este factorul care a permis „stăpînirea“ URSS la vremea sa. Pasajele din discursul de la Praga care au suscitat cele mai mari rezerve au fost cele despre „dreptul Iranului de a dispune de un program nuclear civil paşnic“ şi despre continuarea instalării bazelor antirachetă în Polonia şi Republica Cehă, cu excepţia cazului în care „ameninţarea iraniană este eliminată“, ceea ce dă de înţeles că ar fi posibilă o negociere cu Teheranul şi, oarecum, că s-ar oferi o satisfacţie Rusiei lui Putin, care se opune proiectului. (Nota autorului: Pe 17 septembrie 2009, Obama a anunţat oficial abandonarea bazelor antirachetă. Motivele invocate sînt costurile prea mari şi stadiul armamentului nuclear iranian, care n-ar fi atît de avansat pe cît se credea. Data aleasă de administraţia americană n-a fost bine gîndită, căci în acea zi se împlineau 70 de ani de la invazia sovietică în Polonia.)
Dar îndoielile faţă de Obama ale elitelor est-europene care au gestionat tranziţiile de după 1989 nu sînt legate doar de diplomaţie, ci şi, în contextul crizei, de programul său de politică economică. Nu trebuie să uităm că efectele crizei n-au fost aceleaşi pentru toate ţările din Est şi că neoliberalismul a ghidat ieşirea acestora din comunism. O dată în plus, neoliberalismul oficial al administraţiei Bush întărea doxa economică central-europeană, în timp ce discursul administraţiei Obama asupra necesităţii unei reglementări a activităţilor financiare alimentează suspiciunea unui socialism care avansează pe nevăzute. Cu cîteva zile înainte de discursul lui Obama la Praga, premierul ceh Mirek Topolanek, preşedinte în exerciţiu al Consiliului European, declara în faţa Parlamentului European: „Sîntem alarmaţi de faptul că Statele Unite sînt pe cale să repete erorile din anii ’30, precum subvenţiile consistente în toate domeniile, tendinţele protecţioniste, campanii de genul Buy American! ş.a.m.d. Toate aceste măsuri, combinate şi durabile, sînt calea către infern“. Elitele din ţările Europei Centrale şi de Est au considerat după 1989 că ciclul neoliberal mergea împreună cu democraţia. Pentru ele, „democraţie“ şi „economie de piaţă liberă“ (mai degrabă decît economie socială de piaţă) erau co-substanţiale. Sfîrşitul ciclului neoliberal, care duce la o inflexiune a politicii economice americane, nu poate decît să le neliniştească.
Noi elite, noi raporturi cu SUA şi Europa
A doua învăţătură a acestei scrisori trimite la schimbările care au loc în compoziţia elitelor din Europa Centrală şi de Est şi în viziunea lor asupra lumii. Semnatarii scrisorii, luptători împotriva comunismului şi oameni ai tranziţiei de după 1989, exprimă, despre politică, despre economie şi în general despre lume, o concepţie modelată în totalitate de experienţa lor personală şi de Războiul Rece. Or, se întîmplă că aceste elite care au organizat disidenţa anticomunistă şi au permis revenirea la democraţie în 1989... îmbătrînesc. Ele încep să fie înlocuite de o nouă generaţie, ale cărei concepţii de politică externă nu mai sînt aceleaşi, în măsura în care ele au fost crescute doar în cadrul democraţiei. Un polonez, un ceh sau un slovac de 25 de ani care tocmai şi-au terminat studiile la universităţile din Cracovia, Brno sau Bratislava au fost educaţi doar în democraţie şi, prin urmare, doar în interiorul ei au cunoscut socializarea politică. Ei se simt în primul rînd europeni în sensul în care Uniunea Europeană face parte din viaţa lor cotidiană (chiar şi atunci cînd votează pentru un partid eurosceptic); Statele Unite continuă să seducă, dar sînt foarte departe. Să mergi în Statele Unite e mai greu şi mai costisitor decît să faci un schimb Erasmus cu universităţile din Cambridge, Heidelberg şi Upsalla. Deplasarea necesită uneori viză – de exemplu, pentru polonezi şi români. În fine, Rusia lui Putin, fără să fie o ţară simpatică, nu mai e neapărat percepută ca o ameninţare care nu te lasă să dormi!
O frază din scrisoare, pe care o putem considera fie înduioşătoare, fie un pic patetică, subliniază faptul că în Europa Centrală „este pe cale să apară o nouă generaţie de lideri, care nu mai are memoria trecutului“. A se înţelege: e periculos să ne gîndim că ţările noastre au devenit complet stabile în Europa. Noi, the old boys care am combătut comunismul, unii dintre noi chiar şi ocupaţia nazistă, avem datoria de a le reaminti. Vedem aici tensiunile generaţionale care traversează elitele central-europene şi schimbarea de paradigmă care are loc. Totuşi, trebuie să îi credem pe cei din generaţia „în retragere“ că Rusia, chiar dacă nu mai este Uniunea Sovietică, încă n-a devenit o ţară care să te liniştească pe deplin, aşa cum au demonstrat în 2009 tensiunile din jurul livrărilor de gaz, iar în vara lui 2008 invadarea Georgiei.
Uniunea Europeană ca socializare concretă
Noul raport al Europei Centrale şi de Est cu Uniunea Europeană este a treia învăţătură care se desprinde din scrisoare. De fapt, acel „nu ne uitaţi!“ adresat lui Obama este, indirect, mărturia că integrarea în Uniunea Europeană constituie principala schimbare pentru societăţile din Europa Centrală şi de Est. În timp ce, pentru semnatarii scrisorii, aderarea la Uniunea Europeană trebuie să fie un mijloc de a întări relaţia transatlantică, după 2004 aderarea e trăită ca un scop în sine. Toate sondajele din 2004 încoace arată că societăţile central şi est-europene, fără să fi devenit antiamericane, consideră că în primul rînd trebuie să existe o solidaritate cu Uniunea Europeană. Această europenizare în privinţa felului de a privi problemele lumii şi relaţiile cu SUA se întîmpla încă din vremea lui Bush. Chiar cetăţenii polonezi, care continuă să exprime un nivel înalt de solidaritate cu Statele Unite, dezaprobau în proporţie de 61% în 2007 tratamentul deţinuţilor de la Guantanamo, iar 52% se pronunţau împotriva modului în care era condus războiul din Irak de către SUA (sondaj PIPA and Globescan, Global Views of the US, 2007). Cît despre proiectul de instalare a bazelor americane antirachetă, 47% dintre polonezi erau împotrivă în octombrie 2008, faţă de 40% pentru, în timp ce 13% nu aveau nici o opinie (sondaj CBOS, Polish Public Opinion, 2008). În ambele cazuri, observăm că opiniile societăţii poloneze – şi, prin extrapolare, ale societăţilor central şi est-europene – se întîlnesc cu ale celorlalte societăţi europene, ceea ce este semnul unei socializări concrete în sînul Uniunii Europene. Nu trebuie să tragem concluzii cu privire la integrarea ţărilor Europei Centrale în Uniunea Europeană bazîndu-ne doar pe refuzul preşedinţilor ceh şi polonez de a semna Tratatul de la Lisabona sau pe euroscepticismul anumitor partide politice.
E mai bine să înţelegem, în special într-o ţară cum e Franţa, că Europa Centrală şi de Est nu este în mod caricatural antieuropeană pentru că e proamericană. Desigur, elitele care au realizat tranziţia după 1989 (inclusiv cele care veneau din comunism) erau adesea însufleţite de un atlantism militant, iar acesta nu-i îndrepta în mod natural spre o politică externă europeană. Dar aceste elite, semnatare ale apelului către administraţia Obama în iulie 2009, au părăsit sau sînt pe cale să părăsească puterea şi sînt înlocuite de o nouă generaţie, care a crescut politic în mod concret în cadrul Uniunii Europene. Şi mai important este că societăţile din Europa Centrală şi de Est exprimă, în materie de politică externă, poziţii care se apropie din ce în ce mai mult de cele ale altor ţări din Uniunea Europeană. Schimbările de generaţie în cadrul elitelor şi al societăţilor vor permite din ce în ce mai mult conceperea unei politici externe europene împreună cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Preferinţa lor pentru Statele Unite începe să ţină de istorie.
Christian Lequesne este director al Centrului de Studii şi Cercetări Internaţionale (CERI) de la CNRS. Cea mai recentă carte a sa este La France dans la nouvelle Europe. Assumer le changement d’échelle, Paris, Presses de Sciences Po, Les Nouveaux Débats, 2008.
Apărut în Esprit, nr. 10/2009 şi obţinut prin Eurozine (www.eurozine.com.)
© Christian Lequesne / Esprit
traducere de Mircea VASILESCU
Cristina HERMEZIU
Intelectualii şi schimbarea la faţă a Europei – un colocviu-eveniment la Paris –
La 20 de ani de la căderea Cortinei de fier, la propunerea Institutului Cultural Român de la Paris, intelectualii Europei de Est şi Europei de Vest s-au întîlnit în cadrul unui amplu colocviu internaţional, „L’Intellectuel public en Europe 1989-2009“, găzduit de Goethe Institut şi de Senatul Franţei, pe 6 şi 7 noiembrie 2009. Peste 20 de personalităţi cunoscute din opt ţări europene au participat timp de două zile la o reflecţie comună asupra rolului intelectualilor în spaţiul public, în ultimii 20 de ani, bulversaţi de schimbări radicale, de la prăbuşirea sistemului totalitar, pînă la reaşezarea Europei prin lărgirea UE. Pe lîngă ICR, alte şapte instituţii străine (Goethe Institut, Centrul Ceh, Institutul Polonez, Institut Ungar, Institutul Slovac, Ambasada Sloveniei şi Ambasada Croaţiei din Paris) au fost mobilizate în acest proiect sub coordonarea Magdei Cârneci, director al ICR Paris şi iniţiatoarea colocviului: „Între atîtea manifestări dedicate celor 20 de ani de la schimbarea radicală a Europei de Est, mi s-a părut important ca intelectualii din Estul şi din Vestul Europei să fie cei care reflectează împreună asupra rolului şi rostului lor într-o lume marcată de rapide şi profunde schimbări – a argumentat Magda Cîrneci. Căci ei au fost cei care, chiar dacă în număr mic, au indus prin disidenţă şi printr-o gîndire curajoasă, liberă, alternativă, posibilitatea şi necesitatea căderii regimurilor totalitare. Dar, în ultimii 20 de ani, dialogul intelectualilor din cele două jumătăţi ale unei Europe din ce în ce mai unificate a scăzut în intensitate, sub presiunea urgenţelor de tot felul şi a lipsei aparente a unei mize politice majore. A reuni 20 de intelectuali în jurul unor teme comune – evoluţia poziţiei intelectualului după 1989; memoria trecutului recent; stînga politică de astăzi; cum să creăm o bază intelectuală pentru Europa de mîine – mi s-a părut o necesitate evidentă, stringentă şi un bun exerciţiu al întîlnirii colegiale a gîndirii europene cu sine însăşi“.
Pe lîngă H.-R. Patapievici şi Ciprian Mihali, reprezentanţii României la acest colocviu, au participat intelectuali de renume din Franţa, printre care: Alain Finkielkraut, Danièle Sallenave, Tzvetan Todorov, Jacques Rupnik, Antonin Liehm; din Germania – Jens Reich, din Polonia – Georges Mink şi Ireneus Krzeminski, din Ungaria – György Konrád, Gáspár Miklós Tamás, Gábor Kardos. Cehia a fost reprezentată de Tomas Sedlacek, Slovenia de Boris Pahor şi Boris Novak, din Croaţia au participat Predrag Matvejevic şi Peter Selam.
Am asistat la acest exerciţiu de dialog intelectual cu un sentiment clar de jubilaţie – faptul că acum 20 de ani el n-ar fi fost posibil! – şi cu o curiozitate elementară şi, cred, nu mai puţin legitimă: ce-i preocupă, ce-şi spun unii altora intelectualii Europei, la 20 de ani de la prăbuşirea regimurilor totalitare? Discursurile lor se intersectează sau doar se învecinează? Aduse faţă în faţă, 20 de personalităţi europene (dar de limbă, cultură şi ideologii diferite), sînt în măsură să găsească un limbaj comun? Aşezat sub magia cifrelor aniversare, dialogul intelectualilor estici şi vestici în vremuri de criză promitea din start un cîntec de lebădă. Şi totuşi…
Gáspár Miklós Tamás (Ungaria) a adus în discuţie postura intelectualului din Europa de Est, perceput în Occident mai curînd ca un martor-cheie al experienţelor atroce din spatele Cortinei de fier şi mai puţin ca analist al fenomenului. Ciprian Mihali (România) a enunţat datoria de reflecţie a intelectualilor, fie ei din Est sau din Vest: „Memoria comunismului nu se rezumă la opoziţia a uita – a refuza să uiţi. La Est sau la Vest, destinul nostru nu înseamnă doar obligaţia de a nu uita ororile totalitarismului; trebuie să înţelegem de ce a fost posibil totalitarismul, de ce a produs orori şi, mai ales, e nevoie să înţelegem că n-a fost vorba de un monstru impersonal, ci de un sistem creat de oameni concreţi pus pe roate de oameni concreţi“. Filozoful francez Alain Finkielkraut a observat că, la douăzeci de ani de la prăbuşirea în Europa a regimurilor totalitare, lecţia antitotalitarismului se pierde, în timp ce după prăbuşirea nazismului, antinazismul pare să fi rămas o lecţie învăţată şi asumată. Horia-Roman Patapievici a sintetizat cazul atipic al României unde, după 1989, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci intelectualul public. „Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al Revoluţiei ori ca participant la ea, intelectualul public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre Revoluţie şi despre obiectivele politice ale României. Mai mult decît atît, guvernarea neo-comunistă, care era de stînga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care era de dreapta“ – a analizat H.-R. Patapievici. Gábor Kardos (Ungaria) a formulat posibilele direcţii ale gîndirii disidente în Europa Centrală de astăzi, denunţînd „eşecul global al societăţii industriale“: „Gîndeam că ceea ce ne uneşte este cultura europeană şi că era suficient să găsim o formă de unitate administrativă pentru a o completa, dar s-a dovedit a fi exact invers: avem o uniune administrativă, fără o reală uniune culturală. Pretinsa victorie a sistemului occidental împotriva variantei sovietice a aceleiaşi industrializări planetare se descoperă astăzi ca eşec global al societăţii industriale şi ca imens dezastru ecologic“ – a întărit Gábor Kardos, pentru care există „un totalitarism de tip occidental, care se confundă astăzi cu globalizarea sau capitalismul mondializat, în măsura în care acesta se prezintă ca sistem economic sau ideologie rămase fără rival, şi deci ca… sistem unic de gîndire“.
Intelectualii urîţesc lumea atunci cînd sînt pesimişti
L-am întrebat pe H.-R. Patapievici dacă discuţiile din timpul colocviului au părut să contureze o problematică reală, comună intelectualilor europeni, estici sau vestici, sau fiecare şi-a cîntat, pesimist, cîntecul său de lebădă: „Simt nevoia să ţin un discurs de tip Karl Popper în anii ’80 – a răspuns H.-R. Patapievici. Intelectualii urîţesc lumea atunci cînd sînt pesimişti. De fapt, trăim într-o lume în care nimeni nu ne ucide, nimeni nu ne bagă în puşcărie, în care se poate trăi decent, în care toate produsele pot fi achiziţionate, în care toate produsele culturale sînt la dispoziţia tuturor, şi în care există garanţii de tip drepturile omului sau statul de drept. În acelaşi timp există economia de piaţă liberă, capitalismul care furnizează prosperitate. A pune în discuţie acest aranjament mi se pare iresponsabil şi reacţionar. Şi faptul că intelectualii de stînga din Europa sau stînga marxistă de la noi din ţară pun în discuţie acest aranjament instituţional arată că stînga este astăzi reacţionară. Cum a spus cineva în timpul dezbaterilor, dreapta este progresistă şi stînga este reacţionară“ – a subliniat H.-R. Patapievici.
Şantierul comun al intelectualilor europeni ar fi, în consecinţă, recunoaşterea faptului că există nişte valori centrale în Europa, acestea fiind: ordinea proprietăţii private, statul de drept, individualismul, laicitatea, drepturile omului, raţionalismul. „Tot ce s-a realizat bine în Europa s-a realizat prin intermediul acestor valori, ce a fost oribil în Europa a provenit prin punerea în discuţie a acestor valori. Sistemele totalitare, atît cel zis de dreapta – de fapt, fascismul este o mişcare tot de stînga –, cît şi cel comunist, cele două forme de totalitarism – unul a pus lupta de clasă în mijloc, celălalt, exterminarea de rasă –, ambele totalitarisme reprezintă negarea acestei moşteniri europene. Ambele au fost anticapitaliste, antiindividualiste, colectiviste, împotriva statului de drept, împotriva parlamentarismului, împotriva moştenirii liberale“ – a tranşat H.-R. Patapievici.
Intersecţii de idei sau idei paralele despre rolul intelectualilor în soarta Europei au fost formulate raţional, sobru, grav, dar şi ironic, uneori sarcastic, în calambururi revoltate. Predrag Matvejevic (Croaţia) a atins chiar o anume formă de lirism în modul de a stabili ceea ce au în comun intelectualii din Est şi din Vest, printre altele, condiţia lor de a fi nişte „ex“: ex-comunişti, ex-patriaţi, dar şi ex-colonialişti, ex-social-democraţi etc. Ascultîndu-i, mi-am dat seama că din paleta stilistică a argumentaţiilor lipseşte cu desăvîrşire o nuanţă. Intelectualii nu sînt nostalgici. Ceea ce e mai puţin o alegere stilistică, şi mai mult una morală.
20 de intelectuali europeni strînşi laolaltă la 20 de ani de la căderea Cortinei de fier: s-au arătat ei dispuşi cu adevărat să asculte poziţia şi argumentele celuilalt sau intensitatea propriilor convingeri induce pînă la urmă un fel de autism? Magda Cârneci a conchis: „Nu ştiu dacă în cele două zile de colocviu am reuşit să găsim un limbaj comun; setea de a mărturisi, de a problematiza în jurul unor experienţe puternice sau al unor transformări importante de statut social, cultural şi politic a lăsat mai puţin timp întrebărilor reciproce şi polemicii. Dar a fost binevenită punerea împreună într-un răstimp atît de scurt a unor minţi strălucite şi diferite care au creat prin însumare o anume «masă critică» de inteligenţă, de responsabilitate şi de asumare publică, care mie mi s-a părut impresionantă. M-am simţit ca la unul dintre congresele intelighenţiei europene dintre cele două războaie mondiale, care dezbătea pasionat soarta Europei“.
Stîrnind teoretizări şi problematizări în jurul rolului jucat de intelectualul public în soarta Europei, colocviul are meritul de a fi permis formularea unor idei – pînă la urmă plurale – într-un mediu profund germinativ. În plus, depolitizat cel puţin prin cadru, dialogul între intelectuali europeni de limbi, culturi, şi ideologii diferite s-a dovedit a fi posibil, ceea ce legitimează deja în sine utopia Europei.
Sabina CRIŞAN
Reflectînd asupra libertăţii aparente... – ce am cîştigat şi ce am pierdut –
„În orice ţară, nu există decît două partide cu adevărat: partidul celor care îndrăznesc să spună «nu» şi al celor care nu îndrăznesc. Cînd numărul celor care nu îndrăznesc este mai mare decît al celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.“
Henry de Montherlant, Tous feux éteints, 1975
Se spune că doar atunci eşti liber, cînd poţi să spui fără teamă adevărul. Un sistem care te condamnă la tăcere ar trebui să fie abolit şi restabilit unul nou, idealist de obicei, a cărui obligaţie este de a sprijini acest adevăr în întreaga sa plenitudine. Dar cum rămîne cu restrîngerea etico-morală impusă de societate? În ce măsură putem afirma că libertatea plenară a unui popor îi oferă şi bunăstarea, în special atunci cînd este cu titlul de „recuperată“, şi nu „din naştere“? Se spune că, în România anului 1989, şi pietrele începuseră să strige. Că lipsa de revoltă a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi totuşi pentru ce se lupta? Ce am cîştigat prin moarte? Sau, şi mai important, am cîştigat ceva în afară de o schimbare de nume? Pînă la Revoluţia română, trecerea de la statul comunist la cel democratic s-a făcut paşnic, fără revoltă. La noi au existat zeci de morţi, a căror dovadă a fost ştearsă cu nume de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de frumos: Trandafirul…Vama (te gîndeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre îşi găseşte ecoul în binecunoscuta trupă rock).
Oamenii au strigat libertate, au murit pentru aceasta, numai pentru a-şi retrăi groaza două luni mai tîrziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate? Bineînţeles, fost om de încredere al mult-detestatului preşedinte ucis, Ceauşescu. România a fost apreciată şi văzută, poate pentru prima dată în Europa democrată, ca o ţară cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însă era imposibilul: o nouă mentalitate care să fie instaurată în toate instituţiile ţării. Astfel, după ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva paradoxului noului regim, au fost „ucişi“ de muncitori mineri care detestau intelectualitatea, România a fost clasificată ca „ambiguă din punct de vedere politic“, iar fondurile s-au retras laolaltă cu încrederea. Acesta este un scurt sumar al ultimilor douăzeci de ani. La zece ani după „crimele“ mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de preşedinte. La douăzeci de ani de la idealista revoluţie, sîntem printe ţările cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic sîntem penultima ţară din familia adoptivă (Uniunea Europeană), avem diplome universitare cu miile, perseverăm într-un nepotism mascat la nivel de posturi importante, iar mita şi distracţiile populare sînt preferate corectitudinii şi inteligenţei. Să fie acestea singurele urmări ale răbufnirii idealiştilor? Nu am fost în stare, ca popor, să susţinem revolta şi să creăm un stat politic onest, unde măcar să existe încredere? Într-adevăr, în 1989 am fost prima ţară estică unde comunismul a fost eliminat printr-o revoltă violentă. Dar tot atunci am fost şi singura ţară care ne-am dăruit prizonieratul real şi condamnabil, pe un arest la domiciliu, unde inconştienţa politică şi umană a atins cote maxime.
Ce s-a cîştigat? Românii au primit un nou nume, cel de ţară democratică. Cu toate acestea, ne-am renegat drepturile în mod inconştient prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte republican al SUA, a spus: „Dacă vrei să testezi un om, oferă-i putere“. Ce putere poate fi mai mare decît aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul de a-ţi alege oamenii care să guverneze în numele tău, şi de a-i demite, în caz contrar? Am cîştigat, alături de statele europene, dreptul la liberă exprimare, ne-am recîştigat dreptul de a călători, de a trăi, de a lua propriile decizii… Dar mai ştim cum să folosim aceste libertăţi? În aparenţă, odată cu revoluţia anticomunistă am cîştigat împărăţia orizonturilor deschise, acea dorinţă a omului, acceptată dintotdeauna: Libertatea. Ea însă nu a fost gratuită… Şi uneori nu ştiu dacă acest schimb nu a fost încă o fraudă a caselor de schimb valutar sau, dimpotrivă, o răsplată…
Lipsa mişcării atrofiază musculatura. Lipsa iniţiativei te vlăguieşte, convertindu-te în supusul tăcerii. Comunismul a însemnat opresiune, frică. Democraţia de astăzi înseamnă manipularea realităţii. Bunicii noştri au ajuns în aşa-numitele „lagăre de reeducare“ pentru poziţia adoptată în societate sau capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort în faşă. Părinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea să trăiască în conformitate cu părerile lor şi pentru a ne oferi nouă dreptul la decizie şi cuvînt. Noi însă… noi însă ne trasăm viaţa cu o inconştienţă nebună, cu o nepăsare care altădată a fost condamnată. Ce mai contează? Nimic nu ne atinge, sîntem nemuritori în spirit, ce contează că al nostru trup, alături de viaţă, se perindă pe coridoarele unei ţări al cărei respect nu dorim nici măcar să-l cîştigăm? Uneori cea mai mare pedeapsă este şi cea mai greu de observat. Căderea comunismului ar fi trebuit să însemne un punct-cheie pentru România. Era momentul cînd trebuia să alegem între viitor şi trecut. Menţinînd mentalitatea „fie cum o fi“, am urmărit pasivi cum persistăm într-un comunism mascat sub emblema „democraţie“. În zilele noastre, sîntem mult prea democratici, avem un sînge mult prea aristocratic pentru a depăşi stadiul de autosuficienţă. Avem dreptul de a alege, avem şansa să hotărîm noi, şi nu un lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este că o facem. Dar, din lipsă de interes, cultură, dorinţă de informare şi responsabilitate, alegem prost. De douăzeci şi unu de ani alegem prost. Acum două decenii ne revoltam împotriva minciunii. Astăzi sînt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sărbătorim Ziua Naţională.
Şi totuşi… Sînt o idealistă. Vreau să cred că această atrofie fizică nu este şi una spirituală. Dar sîntem un popor care nu a fost reeducat. Nu am avut ocazia să depăşim comunismul, să uităm de egalitatea falsă şi să ne dorim prosperitatea. Din păcate, experimentăm contrariul. Aceiaşi care închinau cupa victoriei în era ceauşistă dobîndesc laurii victoriei astăzi. Dacă nu ei, atunci copiii sau rudele lor. Obişnuiţi să primească ordine, şi astăzi tinerii se ghidează după conceptul în care au fost educaţi părinţii lor: „Crede şi nu cerceta“. Iniţiativa care ar trebui să motiveze şi să reîmprospăteze viaţa este blocată de un munte birocratic şi de o răutate de neînţeles.
Şi atunci de ce să ne revoltăm? De ce să credem că lumea ar putea fi mai bună? Libertatea noastră constă astăzi în faptul că putem alege: rămînem sau plecăm? Cei buni preferă să evite competiţia pe note, bacalaureat, nepotism universitar şi slujbe date după cunoştinţe (nu mă refer la nivelul de inteligenţă…) şi se îndreaptă către ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de posibilităţi sau cu posibilităţi prea bine aranjate rămîn. Există şi o mînă de oameni care alege patriotismul, care vrea să rămînă pentru propria-i plăcere, pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţară al cărei bun-simţ pare adormit. Dar un proverb japonez spune: „Nu poţi trezi pe cineva care se preface că doarme“.
Nu putem să trezim acel simţ al practicii, al dreptăţii, al corectitudinii, cîtă vreme este decizia noastră să-l ignorăm. Preţul Revoluţiei a fost scump. Înainte, răul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai uşor de combătut. Dar ce faci atunci cînd acesta este mascat sub cel mai bun prieten? Am cîştigat libertatea. Odată acceptată, am preluat o responsabilitate, de care, culmea, fugim tot timpul. Aceea de informare.
Nu doar acea coloană vertebrală a vocii s-a pierdut. După 1989, România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decît imaginile paradelor tovarăşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele ochilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici măcar nu eram conştienţi. Cu toate acestea, părinţii mei aveau o bibliotecă cu peste o mie de titluri. Părinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din lipsă de activitate, tinerii se întîlneau, discutau, filozofau, inventau, citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trăiau pentru un ceva. Astăzi, informaţia este la distanţă de un click. Călătoreai cu ochii minţii pe meleaguri necunoscute. Astăzi ai oferte la zece euro. Cît ştim să profităm?
Am cîştigat libertatea, dar am pierdut din minte obiectivul: acela de a avea o viaţă mai bună. Am cîştigat dreptul la ripostă şi îl utilizăm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem cultură sau ne luptăm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca Gigi Becali, cît se mai regăseşte în noi din idealiştii libertăţii? Nu ştiu… Am văzut însă şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru că ştiau că este premieră. Care citeau pentru simplul motiv că le place. Care cîntau la pian pentru a se linişti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a fotografia răsăritul de soare perfect. Care învăţau bine pentru respectul propriu, nu pentru media la admitere. Am pierdut multe, dar am cîştigat şi experienţa revoltei împotriva „e bine şi-aşa“-ului mediocru şi satisfacţia selecţiei nu ca rebel, ci ca intelectual.
„Singurele paradisuri posibile sînt cele pierdute“ (Allain de Botton)… Ar fi păcat să pierdem paradisul libertăţii, nu?...
Sabina Crişan are 18 ani şi este elevă la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă“ din Cluj.
Nu călăuze, ci slujitori
„Turma laică a dobîndit azi conştiinţa forţei sale şi este hotărîtă să-l pună la punct pe scriitorul care îi spune altceva decît ar vrea el să audă. Atitudinea aceasta nu apare numai în relaţiile laicului cu scriitorii (sau cu presa: un ziar care nu-şi îmbie cititorii cu eroarea scumpă lor este imediat părăsit), ci şi – lucru absolut remarcabil – în relaţiile lui cu directorii săi de conştiinţă, prelaţii care vorbesc în numele Domnului. Se poate afirma că oratorul care, din înaltul amvonului creştin, s-ar încumeta să atace pasiunea naţională sau să umilească orgoliul burghez, şi-ar pierde foarte repede credincioşii (în special în Franţa), şi că aceştia, nemaifiind înspăimîntaţi de nici o sancţiune, necrezînd decît în real, se simt mult mai puternici decît el şi nu se înclină în faţa vorbelor lui decît dacă îl aud cruţîndu-i sau chiar ridicîndu-i în slăvi idealurile scumpe. În ziua de azi, omenirea vrea să aibă, în persoana celor ce-şi spun învăţătorii ei, nu călăuze, ci slujitori. Ceea ce au înţeles perfect cei mai mulţi dintre ei.“
(Julien Benda, La Trahison des clercs, 1927.Ediţie românească: Trădarea cărturarilor, traducere de Gabriela Creţia, prefaţă de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, 2007)
Scurtă bibliografie
Stefan Collini, Absent Minds: Intellectuals in Britain, Oxford University Press, 2006
Ralf Dahrendorf, Erasmiani. Gli intellettuali alla prova del totalitarismo, Laterza, Roma-Bari, 2007
Frank Furedi, Che fine hanno fatto gli intellettuali? I filistei del XXI secolo, Cortina, Milano, 2007
Frank Furedi, Where Have All the Intellectuals Gone?: Confronting Twenty-First Century Philistinism, Continuum International Publishing Group, 2004
Tony Judt, România: la fundul grămezii, volum editat de Mircea Mihăieş, Editura Polirom, 2002
Trafic.ro - clasamente si statistici pentru site-urile romanesti
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)